FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

Educaţia permanentă – ce, de ce, cum?

Aplicații în învățământul preșcolar/primar

Profesor: Lect. univ. dr. Ioana Boghian

Responsabili seminar:

1. Ciocian C. (Marinică) C. Corina-Florina

2.

Programul de studii: Conversie PIPP

Anul: I

Semestrul: I

1
 Educația permanentă este un principiu pedagogic, o concepție cuprinzătoare, un mod
de funcționare a acțiunii educative, un sistem de obiective și de tehnici educative menite să
asigure pregătirea oamenilor, astfel ca aceștia să-și întrețină necontenit capacitatea de
autoinstruire și autoeducare.

Educația permanentă include toate aspectele formării omului: cuprinde toate formele
de instruire și educație (educație organizată și spontană, școlară și extrașcolară). În epoca
noastră educația permanentă este determinată obiectiv de revoluția tehnico-științifică, de
explozia informațională, de cererea de educație, de fenomenul uzurii rapide ale cunoștințelor
și de perspectivele dezvoltării sociale, devenind astfel o necesitate firească a societății
contemporane, o premisă a progresului social.

În societatea postmodernă, aflată în continuă schimbare, într-o lume în care tehnica,

cultura, cunosc un ritm atât de alert, omul trebuie pregătit pentru a le face faţă, prin urmare
educaţia nu trebuie şi poate să se rezume la ceea ce oferă şcoala de toate gradele, ci educația
trebuie să continue şi după absolvirea acesteia. Educaţia trebuie concepută ca un continuu
existenţial a cărui durată se confundă cu însăţi durata vieţii şi care nu trebuie limitat în timp
(vârsta şcolară) şi închis în spaţiu (clădiri şcolare).

R. H. Dave definea educaţia permanentă ca fiind procesul de «perfecţionare a

dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor» care să le
permită acestora integrarea în mediul socio-economic şi cultural.

Obiectivele educaţiei permanente

Obiectivele educaţiei permanente nu pot fi disociate de cele ale educaţiei în general.
Educaţia permanentă urmăreşte realizarea unui sistem de obiective şi cerinţe:

 Înarmarea individului cu tehnica de a învăța toată viața;

 Îmbogățirea și împrospătarea sistematică a cunoștințelor de cultură generată și
profesională;
 Însușirea unor metode moderne privitoare la organizarea și conducerea
procesului de muncă;
 Formarea unei atitudini pozitive față de educație și instruire, favorabilă
contunuei dezvoltări și perfecționări;
 Schimbarea calificării, în cazul că se impune, și perfecționarea aptitudinilor
până la nivelul pretins de activitatea profesională desfașurată la un moment
dat;
 Educarea, după o expresie cunoscută, „a disponibilității pentru educația
permanentă”, astfel ca autoeducația, autoformarea, autoorientarea, să apară și
să se manifeste pregnant.

2
 Factorii educaţiei permanente:
- factorii instituţionali şcolari: şcoala de toate gradele trebuie să asigure pregătirea
pentru autoeducaţie, pentru educaţia permanentă.

- factorii instituţionali peri şi extraşcolari (peri= în jurul, în afara) mass-media,

universităţile populare, muzeele, cluburile, cenaclurile, excursiile etc.

- factorii generali (obiectivi si subiectivi): progresul social, revoluţia tehnico-

ştiinţifică, culturală, schimbările şi mutaţiile produse în producţie, servicii, profesii.

Formele educaţiei permanente :

- forme organizate de şcoală: participarea activa a elevilor la predarea noilor
cunoştinţe, răspunsurile la întrebările profesorului, participarea la efectuarea unor exerciţii
noi, efectuarea anumitor lucrări practice de laborator, studiul individual. Aceste forme
necesita îndrumare din partea profesorului, cooperare si munca independenta.

- forme organizate de sistemul de educaţie permanentă: cursuri post şcolare si post

universitare, cursuri de reciclare, doctorat, consfătuiri, mese rotunde.

Tehnici de educaţie permanentă:

 tehnica de a învăţa singur cu cartea şi calculatorul conectat la Internet
 tehnica de a investiga (cerceta) singur, şi după caz, în echipă, în laborator (pe teren.
în biblioteci etc), pentru a asigura implementarea a ceea ce ştiinţa aduce nou şi pentru
a descoperi noul
 tehnica de a reînvăţa şi reinvestiga singur sau în echipă.

Necesitatea regândirii educației în termeni de permanență derivă din câteva

caracteristici ale societăților moderne:

 Dezvoltarea calitativă și cantitativă a științelor într-un ritm extrem de rapid, cu o

perisabilitate a cunoștințelor mult mai rapidă, care determină necesitatea restructurării
cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor;
 Dezvoltarea calitativă și cantitativă a sectoarelor vieții sociale și creșterea
complexității interacțiunii dintre acestea;
 Dezvoltarea tehnicii-tehnologiei, informatizarea care a făcut ca Terra să devină un
spațiu mic, în care circularea informației se realizează cu o extremă rapiditate;
 Confruntarea popoarelor lumii cu probleme din ce în ce mai complexe de ordin
ecologic, demografic, economic, energetic și politic;

3
  Creșterea mobilității sociale la nivel planetar care necesită capacități de adaptare
rapidă la condiții noi de mediu fizic, social și psihosocial;
 Intensificarea mobilității socio-profesionale, creșterea gradului de scientizare și
tehnologizare a profesiilor.

Şcoala este o etapă iniţială a educaţiei permanente, care trebuie să pregătească elevii în
acest scop şi, ca urmare, din această perspectivă vor trebui regândite obiectivele educaţionale,
conţinutul şi metodele de predare-învăţare-evaluare. În acest scop, se va pune accent pe
folosirea pe scară largă a metodelor activ-participative, pe tehnicile de învăţare eficientă, pe
folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea
capacităţii de autoevaluare. Ca urmare, în şcoală va trebui să se transmită elevilor bazele şi
metodele autoformării, pregătindu-i pentru educaţia permanentă.

Cadrul didactic nu mai este un simplu executant al unor prescripţii sau reţete, ci devine
factor activ al procesului de învăţământ, învaţă cu cei pe care îi învaţă, se perfecţionează
permanent pentru a putea duce la bun sfârşit sarcina ce i se încredinţează. Profesorul şi-a
depăşit condiţia, prin dobândirea autonomiei devenind direct responsabil pentru acţiunile sale.

Principiul educaţiei permanente a dus la o reconsiderare a întregii concepţii cu privire la

şcoală, educaţie, învăţământ. În mod deosebit, teoreticienii educaţiei insistă asupra tezei că
şcoala trebuie să-şi modifice concepţia despre propria ei activitate în perspectiva cerinţelor
viitorului, să-l pregătească pe elev spre a avea o concepţie adecvată faţă de autoeducaţie şi
autoînvăţare. Elevul trebuie să înveţe cum să înveţe şi să devină, într-o lume în continuă
devenire.

Aplicații

Bibliografie:

1. Dicționar de pedagogie, Editura didactică și pegagogică, 1979;

2. Niculescu, Rodica Mariana, Pedagogie generală, Editura Scorpion 7, București, 1996;
3. Dave, R.H.(coord.), Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991
4. Domenii ale Pedagogiei, coord. Stoian, Stanciu, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983