Didactica contemporană

Toader Claudia Ioana

Grădiniţa cu PP nr. 26, Cluj- Napoca

Societatea contemporană este dominată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică,

ce se impune prin amploare şi profunzime, influenţând toate elementele forţelor
de producţie şi toate ramurile şi domeniile de activitate.
Condiţiile societăţii contemporane, dezvoltarea în ritm rapid a ştiinţei şi
tehnicii, amplificarea şi derularea tot mai accelerată a vieţii, impun ca exigenţele
faţă de pregătirea omului să sporească în mod considerabil.
Educaţia îşi extinde acţiunea la dimensiunile întregii societăţi, prin
canalele sociale, propulsându-se o cantitate tot mai mare de informaţie şi toţi
factorii sociali dobândind capacităţi educative. Educaţia se extinde şi se
diversifică de-a lungul întregii vieţi a omului, devenind o educaţie permanentă.
Educaţia contemporană este o educaţie universală, caracterizată prin
complexitate si globalitate, concepută într-o viziune holistă şi prospectivă, cu
sublinierea permanenţei ei.
Complexitatea educaţiei este evidentă prin universalitatea şi permanenţa
ei.
Lumea contemporană se străduieşte cu rezultate evidenţe să devină, din
ce in ce mai mult o lume unitară.Anticiparea viitorului într-o perspectivă ştiintifică
constituie o necesitate a omului contemporan, pentru a găsi soluţii concrete şi
rapide în rezolvarea multiplelor probleme pe care le ridică viaţa.
Dacă trecutul explică viitorul, apoi viitorul este raţiunea de a fi a
prezentului.Grigore Moisil spunea că”o societate nu este bună azi, dacă ieri nu s-
a gândit la mâine”
Întrucât viitorul se construieste pe baza trecutului, se impune
reconsiderarea valorilor esenţiale si permanente ale trecutului, reactualizate şi
îmbogăţite în prezent.
Toate acestea justifică înarmarea omului contemporan cu o viziune
prospectivă, cu capacitatea de a descifra viitorul.Prin însăşi vocatia ei, educaţia
este o activitate anticipativă, ea pregătind omul de azi pentru ziua de mâine.
Pentru a satisface cererea generală de educaţie în scopul de a-i da omului
o pregătire astfel încât să facă faţă la noile condiţii şi la noile cerinţe ale societăţii
moderne, educaţia se dezvoltă şi se diversifică, îmbogăţindu-se cu noi conţinuturi
şi dobândind noi orientări.Astfel, provocările lumii contemporane au implicaţii
evidente in domeniul educaţiei.
Condiţiile societăţii contemporane produc mutaţii frecvente în toate
sectoarele vieţii, obligând omul contemporan la o permanentă adaptare.
În condiţiile dezvoltării accelerate a ştiinţei şi tehnicii, a unor frecvente
mutaţii, capacitatea de adaptare rapidă la noile situaţii devine una dintre calităţile
principale ale omului modern.

1
 Educaţia, inclusiv cea din învăţământul preşcolar, trebuie să ţină seama
de tendinţele si direcţiile de evoluţie ale societăţii contemporane, să-şi racordeze
politica educaţională la cerinţele social-economice prezente şi viitoare,
restructurându-şi permanent obiectivele, conţinuturile şi metodologia pentru:
-pregătirea copiilor şi a tineretului în vederea impactului cu tehnologia
modernă;
-centrarea educaţiei pe copil, ajungând în învătământul preşcolar la
programe diversificate si individualizate;
-punerea accentului pe rolul formativ al grădiniţei de copii;
-asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală prin activizarea grupei de
pregătire pentru şcoală si prin accentuarea socializării preşcolarilor;
-extinderea mobilitătii şi flexibilităţii învăţământului preşcolar prin
introducerea unor activităţi optionale;
-asigurarea şanselor de instruire pentru toţi copiii, fără nici un fel de
discriminare.(L. Ciolan,2002)
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, Ph.Coombs si Ahmed(1974) au
structurat ansamblul activităţilor de instruire şi educaţie in trei forme principale:
a) educaţia formală, care cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor
organizate şi sistematice desfăşurate în cadrul unor instituţii specializate, cu
scopul formării si dezvoltării personalităţii umane;
b) educaţia nonformală, care cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor
organizate in mod sistematic, în afara sistemului formal de educaţie(acţiuni şi
influenţe extraşcolare);
c) educaţia informală, care cuprinde totalitatea influenţelor sociale
neintenţionate, eterogene si difuze, prin care fiecare persoana dobândeşte
cunoştinţe, deprinderi şi abilităti din experienţele sale zilnice.
Principiul educaţiei permanente a determinat si determină în continuare o
reconsiderare a întregii concepţii cu privire la educaţie si instrucţie.În condiţiile
societătii contemporane si mai ales ale societăţii viitoare, instituţiile
educaţionale(preşcolare şi şcolare) trebuie să-i pregătească pe copii şi pe tineri
pentru învăţarea continuă, pentru autoeducaţie si autoinstruire.Aceste deziderate
reprezintă condiţia esenţială pentru înlesnirea perfecţionării continue a indivizilor,
pentru schimbarea eficienţă a profesiei si pentru reconversia profesională,
impuse de dinamica tot mai accelerată a profesiunilor în societatea
postindustrială.
Educaţia permanentă nu se referă însă numai la învăţarea continuă în
vederea pregătirii si perfecţionării omului pentru profesie, ci ea priveşte omul în
totalitatea atribuţiilor sale(N.Oprescu,1998).Educaţia permanentă vizează ,pe
ansamblu, dezvoltarea şi modelarea continuă a personalităţii umane, fenomene
ce presupun autoeducaţie, autoinstruire şi autoformare.
Pregătirea copilului pentru învăţarea continuă ,şi deci pentru educaţia
permanentă, începe şi trebuie să înceapă de la nivelul grădiniţei.Aici copilul
preşcolar îsi formează în cadrul jocurilor didactice, primele comportamente
intelectuale, afective si voliţionale.În tot mai multe grădiniţe din ţara noastră se
învaţă în spiritual educaţiei permanente,,instrumentele de comunicare”-limbile
străine.De asemenea, a început să se acrediteze şi ideea unui început de

2
alfabetizare(citit-scris), fapt ce rezultă din structura ciclurilor curriculare din
învătământul nostru, în care ciclul achiziţiilor fundamentale include grupa
pregătitoare a grădiniţei şi clasele I-II.Totodată, în cadrul poveştilor, copiii sunt
introduşi într-o lume fantastică cu conţinut ştiinţific, într-o realitate imaginată
pentru viitor, dar ea fiind o realitate posibilă.
Pe de altă parte, jocurile didactice(cu teme simbolice sau de construcţii) îi
pun pe copiii preşcolari în situaţia de a-şi asuma roluri dintre ocupaţiile
adulţilor(mamă, doctor, vânzător, aviator etc) şi de a se integra, cu toată
seriozitatea, in rolul asumat.În acest fel, copilul preşcolar cunoaşte lumea şi se
integrează în situaţiile şi interelaţiile adulţilor.
În strânsă legătură cu problematica educaţiei permanente, procesul de
accelerare a schimbărilor din societatea contemporană impune abordarea
educaţiei şi a autoeducaţiei şi din perspective exigenţelor viitorului.În sens
prospectiv, menirea instituţiilor preşcolare si şcolare este aceea de a-l învăta pe
copil si tânăr, să-şi decidă viitorul contribuind, în egală măsură, la dezvoltarea
celorlalţi şi la propria dezvoltare.
Anticiparea viitorului, într-o perspectivă şţiintifică, reprezintă o necesitate a
omului contemporan pentru ca el să găsească soluţii eficiente în rezolvarea
problemelor cu care se confruntă.Prin urmare, se pune tot mai acut problema
reconceperii educaţiei într-o manieră prospectiva.Unii pedagogi contemporani,
printre care se numără si J.Delors, au ajuns la concluzia că educaţia trebuie
organizată în jurul a patru piloni ai cunoaşterii:
a) a învăta să ştii(dobândirea instrumentelor cunoaşterii);
b) a învăţa să faci(relaţionarea cu mediul înconjurător);
c) a învăta să trăieşti împreună cu alţii(cooperarea si participarea la
activităţile umane);
d) a învăţa să fii, care rezultă din primele trei elemente enumerate mai
sus.
În concluzie, există în prezent două principii fundamentale care stau la
baza procesului de educaţie şi instrucţie:principiul educaţiei permanente şi
principiul orientării prospective a educaţiei.

Educaţia timpurie

Conceptul de educaţie timpurie se referă la două dimensiuni

esenţiale:a)începerea preocupărilor educaţionale de la vârstele mici, şi
implicarea familiei şi a comunităţii în educarea copilului mic si preşcolar.
Pe ansamblu, educaţia timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de
stimulare şi dezvoltare a copilului şi la nivelul familiei.
Implementarea unui program naţional de educaţie pentru vârstele timpurii
se întemeiază pe o serie de argumente teoretice şi practice.Cele mai
semnificative sunt:
-Perioadele vârstelor mici constituie baza dezvoltării personalităţii.
-Problema formării personalităţii trebuie pusă astăzi în termeni noi,
mult mai largi, mai bogaţi şi mai diverşi, pentru a depăşi încadrarea trăsăturilor ei

3
în tipare preconcepute. Copilul de astăzi nu mai încape în tiparele moştenite din
secolele trecute.
-Personalitatea copilului trebuie cunoscută încă de la naştere,
pentru a-i găsi încă de la început modalităţile corespunzătoare de formare şi
îndrumare a ei.
-În primii ani de viaţă se pune temelia personalităţii, mai târziu e
mai greu să corectezi unele deprinderi şi obişnuinţe negative care s-au format,
decât să le formezi de la început în mod corect.
-Teza cum că, în primii ani de viaţă, educaţia trebuie să constea
doar în îngrijirea biologică a copilului este depăşită.Din asemenea motive, prima
experienţă pe care o dobândeşte copilul trebuie cunoscută, îmbogăţită, dirijată.
-Depistarea cât mai timpurie a copiilor dotaţi şi supradotaţi se
impune ca o cerinţă a epocii moderne, pentru dirijarea formării personalităţii lor.
În lumea contemporană există numeroase programe educative pentru
vârstele timpurii.La baza tuturor acestor programe se află deja în derulare, trei
categorii de principii generale:
a) Principii sociale: determină şi structurează intervenţia
educativă timpurie asupra copilului.Aceste principii rezultă dintr-o serie de
documente internaţionale cum ar fi: Convenţia cu privire la drepturile
copilului; Declaraţia Conferinţei Mondiale de la Jomtien, cu privire
la,,Educaţia pentru toţi”;Declaraţia Conferinţei de la Salamanca, cu privire
la realizarea şcolii de tip incluziv.
Din cele trei documente internaţionale putem deduce câteva direcţii şi
recomandări esenţiale pentru educaţie,şi anume:
- perspectiva de abordare a copilului, în sensul că acesta necesită
îngrijire şi atenţie din partea întregii societăţi;
- respectarea copilului indiferent de problemele de învăţare pe care le
are;
- educaţie pentru toţi copiii, fără deosebire de gen, rasă, limbă şi
religie sau alte criterii;
- implicarea familiei şi a comunităţii în decizia şi acţiunea educativă;
- politici educative de responsabilizare, care să asigure o
responsabilitate socială plenară pentru creşterea si educaţia tinerei generaţii.
b) Principiile care guvernează dezvoltarea şi învăţarea la vârstele
mici:
Printre aceste principii, care se referă la dezvoltarea şi învăţarea
copilului de vârstă timpurie,putem aminti:
a) dezvoltarea copilului este în strânsă dependenţa cu mediul încă din
momentul concepţiei;
b) copilul se naşte cu potenţialităţi virtuale de dezvoltare, învăţare şi
comunicare;
c) dezvoltarea copilului survine întotdeauna în strânsă
interdependenţa cu relaţiile acestuia, cu obiectivele din lumea înconjurătoare, cu
ceilalţi oameni şi cu sine însuşi;
d) în procesul dezvoltării personalităţii copilului, activitatea de învăţare
este fundamentată pe toate planurile:fizic, cognitiv, spiritual, emoţional,

4
social si al comunicării;
e) deşi există secvenţe de învăţare şi stadii de învăţare recunoscute,
putem vorbi de o mare varietate individuală şi socială determinată de rata diferită
a dezvoltării, de ritmul si stilul de învăţare;
f) identificarea şi promovarea unor forme variate de învăţare legate de
cultură, care să fie recunoscute, ca frecvenţe şi activităţi ce facilitează învăţarea;
g) învăţarea efectivă este determinată de interacţiunea copilului cu
oamenii si obiectele din mediul ambient, fapt care presupune rolul adultului în
sprijinirea învăţării la copil, prin răspunsuri afective, empatie si promovarea unor
activitaţi corespunzătoare;
h) recunoaşterea copilului ca participant activ la propria sa formare se
leagă de dezvoltarea construcţiei, cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine;
i) fiecare copil aparţine unui context socio-cultural de care educaţia
trebuie să ţină seamă;
j) sprijinirea familiei pentru creşterea şi educarea copilului se acordă
copilului prin crearea unor condiţii favorabile de dezvoltare;
k) întrucât mediul prezintă o importanţă deosebită în promovarea
învăţării eficiente, intervenţiile educative trebuie să aibă ca obiectiv îmbunătăţirea
mediului în care se dezvoltă copilul;
l) dacă focalizăm sprijinul educativ pe familie, sănătate si condiţiile de
sănătate în comunitate, atunci se realizează premisele unor politici educaţionale
care să prevină apariţia situaţiilor de risc în copilărie.
c) Principiile operationale. Programele de educaţie timpurie trebuie
să ţină seama şi de unele reguli, norme şi valori cu caracter operaţional. Printre
cele mai importante se numără:
a) întotdeauna se va porni de la ceea ce există, se va cunoaşte bine
realitatea educaţională a vârstelor mici si pe această realitate se va construi;
b) baza teoretică să fie solid argumentată;
c) programele de educaţie timpurie trebuie să fie flexibile;)
d) familia trebuie să devină un partener activ în întreaga dezvoltare a
copilului;
e) comunitatea trebuie să se implice activ în dezvoltarea programelor
de educaţie timpurie;
f) programele de educaţie timpurie trebuie să aibă în vedere
înţelegerea mediului larg şi să promoveze echitatea de acces;
g) ele trebuie să reflecte diversitatea şi să permită utilizarea unor
strategii variate;
h) aceste programe trebuie să asigure creşterea calităţii educaţiei,să
fie rentabile în privinţa costurilor efective şi să permită obţinerea de beneficii
susţinute.
În concluzie, programele de educaţie timpurie vor duce la creşterea
calităţii educaţiei timpurii, la prevenirea apariţiei situaţiilor de risc şi construirea
condiţiilor de dezvoltare optimală a capacităţilor instrumentale ale copiilor.