Caseta tehnica : Horia – Roman Patapievici, Ochii Beatricei, Humanitas 2004, 118pp.

Paul Sandu

Chemarea Beatricei

Poate că puţinor cărţi le este dat să deschidă o cale aşa de bogată spre o altă carte,
şi poate că încă mai puţine vor putea lăsa sentimentul că nu se confundă cu opera către
care se deschid, ci că o redau pe aceasta unor sensuri noi. Cititorul ce se va aşeza
nerăbdător la drum va avea surpriza să constate că sub „ochii Beatricei” calea se bifurcă,
ducând către lumea celebrei opere a lui Dante, şi în acelaşi timp altundeva decât acolo.
Ne aşteptam la o întâlnire cu lumea lui Dante, aşa cum o cunoşteam din lecturile Divinei
Comedii, şi deşi nu altceva se întâmplă, universul dantesc se rearanjează sub ochii noştri,
cu dezinvoltura celui care a descoperit în el imaginea de necrezut a universului nostru.
„Lucrurile pe care le veţi auzi […] se referă la Dante ca savant, om de ştiinţă,
cosmolog, filozof şi teolog, deopotrivă” (p.12), ne anunţă autorul, legitimându-şi această
abordare prin nenumăratele încercări din trecut de a traduce în termeni astronomici
universul dantesc. „La începutul anilor ’90, […], mi-am dat seama că ilustraţiile lui
Cactani la Cânturile XXVII şi XXVIII sunt complet greşite” , aflăm la pagina 106,
această descoperire fiind esenţială de vreme ce lumea lui Dante este una „eminamente
vizuală”, observaţie pe care Patapievici o preia, încuviinţând-o, de la T. S. Eliot. Cartea
de faţă va polemiza cu ilustraţiile incapabile să redea „viziunea” lui Dante, distrugându-i
astfel simetria. E important să ne familiarizăm cu modelul medieval al lumii, insistă
scriitorul, model care aparţinea lumii antice, dar la care contribuise şi teologia creştină. E
vorba de nouă sau zece ceruri mobile, ultimul dintre ele (înglobându-le pe toate) fiind
Empireul, locul de unde Dumnezeu domneşte asupra lumii. Paginile cărţii conţin
suficiente ilustraţii ale acestui cosmos care era familiar oricărui intelectual al Evului
Mediu, universul pe care îl recunoşteau instantaneu ca fiind al lor. Modernii în schimb au
fost privaţi de aşa ceva, dar dacă această carte are şi o funcţie recuperatoare, atunci vom
putea spune, la sfârşitul ei, îndemnaţi de scriitor, „iată lumea noastră!”, imaginându-ne
hipersfera. Dar să nu anticipez.
Dante ştia mai multe decât contemporanii săi, aşa că „lumea lui Dante” diferă
esenţial de universul pe care şi-l imaginau aceştia. În această lume intrăm cu o gravură
din şcoala florentină care are în centru chipul poetului, iar pe fundal „Muntele Purgatoriu,
cu cele şapte brâuri sau cornişe, care se termină sus cu o grădină unde cei care o
populează nu mai sunt, în fine, contorsionaţi de tot felul de cazne.” (p.39). În centrul
imaginii este chipul odios al îngerului căzut, iar în momentul în care Dante şi Vergiliu
ajung în dreptul şoldului lui, „drumul lor intersectează Centrul Pământului”. Este
momentul în care se produce prima inversiune, căci uitându-se spre Lucifer, îl descoperă
cu capul în sus şi tălpile în jos. Deşi cei doi coboară, încep să urce spre emisfera sudică,
urmându-şi drumul către Empireu. De această inversiune, călătorii nu-şi vor da seama
decât mai târziu. O altă inversiune va apărea în Purgatoriu, unde totul îşi schimbă sensul,
„gravitaţia păcatelor” devenind „levitaţia sufletelor”.
Începând cu Paradisul Terestru, care stă sub alt regim ontologic, Beatrice preia
rolul de ghid în locul păgânului Vergiliu. Dante va urca, călăuzit de Beatrice, spre
Empireu, trecând printr-un al treilea punct de inversiune. Există câteva momente care îl
anunţă şi care atrag atenţia asupra importanţei lui. Patapievici se opreşte în mod special
asupra metaforei prin care timpul apare ca un copac cu rădăcinile în al nouălea cer şi care
privit de pe pământ ar avea ramurile în jos.
Ce se întâmplă în momentul de trecere spre Empireu, nici una dintre ilustrate nu a
putut reda, fără să distrugă simetria lumii lui Dante, adăugând o sferă divină centrată în
Dumnezeu, separată de celelalte sfere concentrice, corporale, centrate pe Pământ; acestea
nu corespund imaginarului dantesc.
Trecând din sistemul vizibil în cel invizibil, nu se păstrează decât direcţia, în timp
ce toate se schimbă, trecerea producându-se „ca într-o oglindă”. Aşadar, deşi avem o
inversiune de oglindire la trecerea dintr-o lume în alta, direcţia sus-jos e aceeaşi. E vorba
de „paradoxul divinităţii care este şi centru şi circumferinţă în acelaşi timp”, a cărui
interpretare geometrică nu poate ţine decât de spaţiul neeuclidian: o hipersferă.
Este destul de dificil de imaginat un astfel de corp, la fel cum ar fi să-ţi imaginezi,
dacă ai fi fiinţă bidimensională, un corp tridimensional. Hipersfera este un fel de sferă în
patru dimensiuni, aşa cum cercul este un fel de sferă într-un plan. Dante oferea astfel, cu
secole înainte, oluţia la care ecuaţiile generale einsteiniene aveau să ajungă. Şi asta nu
pentru că deţinea cunoştinţele fizicienilor moderni, ci pentru că putea să privească prin
ochii Beatricei, aşa cum noi, modernii, n-o mai putem face.