O scrisoare pierdută

(operă dramatică)
1884 de I. L. Caragiale

Dramaturgul oferă, prin opera sa, o imagine complexă asupra societății românești
din secolul al XIX-lea, care este de o actualitate vie prin surprinderea moravurilor
existente. Viziunea autorului pune sub lupa cititorului o lume în derivă, asemănată cu un
imens carnaval, în care măștile sunt fixe, iar actorii înfățișează pe scenă snobismul,
prostia și parvenitismul. Comedia caragialiană dovedește originalitate prin amestecul de
tragic și comic care înfățișează, prin personajele pline de moravuri, o lume „pe dos”.
Criticul Titu Maiorescu afirma că „Îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”,
altfel spus, veselia din comediile sale ascunde o realitate cumplită.
Precursor al teatrului modern, I. L. Caragiale realizează prin comedia „O scrisoare
pierdută”, pusă în scenă în 1884, o sinteză între realismul critic și clasicism. Apartenența
piesei la realismul critic este ilustrată prin intenția autorului de a înfățișa tipuri sociale,
dar și prin ironizarea societății contemporane. Clasicismul operei este redat prin echilibrul
piesei și preocuparea dramaturgului pentru natura umană.
Un element de structură și compoziție este tema operei, degradarea vieții politice
sociale și de familie, înfățișată cu prilejul campaniei electorale care viza desemnarea unui
candidat pentru viitoarele alegeri. Teme secundare sunt: corupția vieții politice, lupta
pentru putere și imoralitarea vieții de familie. Printre motivele literare reprezentative se
numără: păcălitorul păcălit (Nae Cațavencu), încurcătura, scrisoarea și altele. Timpul şi
spaţiul plasează acțiunea în capitala unui judeţ de munte, spre sfârşitul secolului al XIX-
lea.
Un element cheie în structura textului este titlul. Acesta face trimitere la intriga
piesei și prezintă „arma” șantajului politic: scrisoarea de amor, scrisă de amorezul Ștefan
Tipătescu către Zoe Trahanache, soția prietenului său, Zaharia Trahanache. Scrisoarea
care trece prin mai multe mâini devine dovadă a corupției, a compromisului și a lipsei de
caracter. În plus, tot printr-o scrisoare de dragoste este numit „de la centru” și candidatul
surpriză, Agamemnon Dandanache.
Compozițional, piesa are o construcție clasică. Cele patru acte aduc în scenă
numeroase personaje, sporind tensiunea dramatică cauzată de evenimentul politic, dar și
de pierderea scrisorii de dragoste. Mişcarea scenică este redată cu ajutorul autorului prin
indicațiile scenice care devin adesea un important mijloc de caracterizare, evidenţiind
comportamentul personajelor, limbajul acestora și stările prin care trec.
Relevant pentru prezentarea viziunii dramaturgului este conflictul care vizează
jocul de interese dintre partidul conservator, reprezentat de Trahanache, Tipătescu,
Farfuridi și Brânzovenescu, și partidul independent din care face parte Cațavencu și
„dăscălimea”. Conflictul face ca acțiunea să evolueze invers față de situațiile inițiale:
Zoe, care crede că va pierde, iese însă învingătoare, iar Cațavencu, sigur de reușită, e
nevoit să-și recunoască înfrângerea.
O scenă emblematică pentru ilustrarea comicului se referă la pierderea și găsirea
succesivă a scrisorii de amor, scrisă de prefectul orașului pentru soția „onorabilului”
Zaharia Trahanache. Conform acțiunii, Zoe pierde scrisoarea care este găsită de
Cetățeanul Turmentat. Apoi, Nae Cațavencu, liderul opoziției, i-o „subtilizează” și o
folosește ca armă de șantaj pentru a obține sprijinul candidaturii sale din partea partidului
conservator aflat la putere. Scrisoarea nu rămâne pentru mult timp la Cațavencu, căci
acesta o pierde la rândul lui în momentul încăierării dintre oponenții politici. Pălăria, în
care păstrase cu sfințenie scrisoarea, ajunge din nou la Cetățeanul Turmentat, iar acesta,
care fusese în tinerețe poștaș, înapoiază scrisoarea „adrisantului”, adică lui Zoe. Întreaga
acțiune este, în fapt, legată de posesia scrisorii: cei de la putere au pierdut-o și o vor
înapoi, altfel sunt siliți să renunțe la idealurile politice, iar cei din opoziție au scrisoarea
care ar putea să le schimbe statutul din simpli alegători în aleșii ai poporului. Prin toate
aceste întâmplări, piesa provoacă râsul, dar, în același timp, înfățișează comedia umană
care se joacă pe scenă.
O altă scenă reprezentativă pentru prezentarea viziunii autorului și pentru
evidențierea relației dintre Nae Cațavencu și Ștefan Tipătescu, este scena negocierii din
actul II, scena IX, când Nae Cațavencu așteaptă să negocieze cu Zoe, însă îl întâlnește pe
Tipătescu care îi propune mai multe avantaje în schimbul scrisorii compromițătoare:
moșia Zăvoiul, funcția de primar sau de avocat al statului. Cu toate acestea, Cațavencu
arată că își cunoaște bine interesele și nu cedează, solicitând mereu același lucru: sprijinul
candidaturii. Scena reflectă duplicitatea caracterelor și falsitatea personajelor, întrucât cei
doi păstrează un calm aparent până când impulsivul Tipătescu se aruncă la șantajist
numindu-l „canalie nerușinată” și mizerabil. Intervenția Zoei aplanează conflictul și, în
finalul piesei, Cațavencu se vede nevoit să-i ceară iertare prefectului, conștient de
viitoarele interese politice: „Să mă ierți și să mă iubești!”
Elemente cheie în structura operei sunt personajele, individualizate prin trăsături
care înlesnesc realizarea comicului de caracter. Astfel, Zaharia Trahanache este
încornoratul simpatic, aparent naiv în viața de familie, dar totuși inteligent și oportunist;
Ștefan Tipătescu reprezintă junele prim, don juan-ul; Zoe Trahanache este cocheta
adulterină, o femeie autoritară, abilă și tenace, manipulându-i cu succes pe cei din jurul
ei. Politicianul Nae Cațavencu întruchipează perfect tipologia demagogului, fiind un
personaj-marionetă prin intermediul căruia autorul își exprimă viziunea despre lumea
politică, în vreme ce Pristanda este funcționarul servil, iar Cetățeanul Turmentat
sugerează confuzia în care trăiește cetățeanul alegător care nu știe cu cine să voteze.
Printre modalitățile de realizare a comicului se numără și comicul de intenție, care
ilustrează intenția autorului de a surprinde contrastul dintre aparență și esență prin:
încurcăturile iscate de pierderea scrisorii, faptul că Dandanache și Cațavencu ajung
candidați prin aceleași mijloace necinstite. O situație hilară se creează și atunci când
Agamemnon Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu Trahanache. Cel mai savuros
rămâne însă comicul de limbaj care denotă incultura personajelor, ticurile verbale,
vorbăria goală și pretenția de erudiție: „aveți puțintică răbdare” (Zaharia Trahanache),
„famelie”, „renumerație”, „adrisant”, „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”
(Zaharia Trahanache), „Industria română este admirabilă, sublimă, dar lipsește cu
desăvârșire” (Nae Cațavencu), și altele asemenea.
În concluzie, opera „O scrisoare pierdută” exprimă vocația de scriitor realist a
autorului, nu numai prin spiritul de observație și prin luciditatea cu care analizează lumea,
ci și prin obiectivitate și veridicitate, trăsături esențiale ale operei. Personajele tipologice
sunt supuse ridiculizării, întrucât râsul a fost întotdeauna considerat un mijloc de
„îmbrăca” moravurile, atitudine prin care scriitorul arată rolul educativ al artei. Viziunea
autorului poate fi de aceea rezumată în cunoscutul enunţ „Simţ enorm şi văz monstruos”.