FINANŢE PUBLICE

PARTEA I
PROBLEME TEORETICE ALE FINANŢELOR.
1. CONŢINUTUL ŞI SFERA FINANŢELOR
- ETIMOLOGIE
- FENOMENUL FINANCIAR GENEZĂ-EVOLUŢIE
- DELIMITĂRI TERMINOLOGICE ŞI CONCEPTUALE
- SFERA FINANŢELOR

2. FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR

- FUNCŢIA DE REPARTIŢIE
- FUNCŢIA DE CONTROL

3. STRUCTURA FINANŢELOR
- FINANŢELE ÎN SENS LARG
- SISTEMUL FINANCIAR

4. MECANISMUL FINANCIAR
- CONŢINUT ELEMENTE
- PÂRGHII FINANCIARE

5. POLITICA FINANCIARĂ
- CONŢINUT-SFERĂ-TRĂSĂTURI
- DECIZII FINANCIARE
- APARAT FINANCIAR
PARTEA II
TEORIE ŞI POLITICĂ BUGETARĂ
6. CONŢINUTUL, SFERA ŞI STRUCTURA BUGETULUI NAŢIONAL
PUBLIC
7. PRINCIPII BUGETARE
8. PROCESUL BUGETAR
- DEFINIRE
- ETAPE
- TRĂSĂTURI

1
 PARTEA III
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE
9. VENITURILE BUGETULUI DE STAT
10.NOŢIUNI GENERALE DESPRE IMPOZITE
- ŞTIINŢA FISCALĂ ŞI OBIECTUL EI
- CONŢINUTUL IMPOZITELOR ŞI DEFINIREA LOR
- TRĂSĂTURILE IMPOZITELOR
11.PRINCIPIILE ŞI CRITERIILE IMPUNERII

2
 PARTEA I. PROBLEME TEORETICE ALE FINANTELOR
Cap. I. CONŢINUTUL ŞI SFERA FINANŢELOR

1.1. Originea cuvântului finanţe şi semnificaţia sa

Cuvântul finanţe – are originea în limba latină, expresii precum: finatio,
financia, financia pecuniaria aveau sensul de plată, respectiv plată în bani.
In limba franceză, încă de la început, finance însemna o sumă de bani
sau un venit al statului, iar finances însemna totalitatea veniturilor statului sau
întregul său patrimoniu.
Oamenii de finanţe ai timpului erau desemnaţi prin expresia hommes
des finances sau financiers. Astfel urmărind etimologia cuvântului se pot
desprinde două concluzii:
1. Cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani, dar mai ales de
expresia plată în bani, deci bani angajaţi în efectuarea unei plăţi;
2. Cuvântul finanţe are încă de la începuturile sale o legătură strânsă
cu statul, de fapt cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia.
Primele elemente de finanţe au fost impozitele în bani. Ele au apărut la
confluenţa dintre comunitatea gentilică şi orânduirea sclavagistă, asigurând
resursele necesare statului pentru a-şi exercita funcţiile.
Factorii care au dus la apariţia acestora au fost:
 Existenţa statului şi a nevoilor acestuia;
 Apariţia şi folosirea banilor.
In condiţiile economiei închise, când au apărut doar germenii producţiei
de mărfuri, iar banii erau puţin folosiţi, statul utiliza pentru acţiunile sale dările
în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă. Cu timpul, însă, statul începe să
pretindă supuşilor săi şi contribuţii în bani şi astfel apar primele elemente de
finanţe (primele elemente – impozitele în bani).
Impozitele sau dările în bani au fost folosite o perioadă îndelungată
alături de dările în natură şi prestaţiile în muncă datorate statului. In acele
condiţii visteria statului se confunda adesea cu „cămara domnitorului”. Abia în
capitalism, statul renunţă treptat la formele natural-materiale de procurare şi
folosire a resurselor sale şi preferă veniturile în bani.
Forma bănească nu este doar preferată, ci este chiar indispensabilă
pentru ca statul să-şi poată susţine diferitele acţiuni publice.

3
 Astfel, forma bănească se generalizează, iar impozitele şi
împrumuturile în bani devin veniturile principale ale statului, pe când formele
natural-materiale rămân excepţii.
Putem observa deci o transformare a elementelor de finanţe în finanţe
propriu-zise.
In acelaşi timp, fenomenul financiar, legat timp îndelungat de activitatea
statului, de veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia, capătă amploare şi
îşi lărgeşte sfera.
Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, există şi
finanţele private. Acestea se deosebesc, în primul rând, prin obiectivele
urmărite:
Finanţele publice asigură suportul financiar pentru susţinerea acţiunilor
publice, pe când, finanţele private asigură capitalul necesar afacerilor private.
Primele vizează, de asemenea, satisfacerea interesului general, iar cele
private urmăresc obţinerea şi maximizarea profitului.
Finanţe publice – statul acţionează prin constrângere.
Finanţe private – nu există constrângere.
In cazul statului poate exista, o anumită perioadă, un deficit rezonabil,
dar în cazul finanţelor private, întreprinzătorii nu-şi permit să supravieţuiască
având deficit o perioadă îndelungată.
In structura finanţelor regăsim noi elemente:
 Creditul;
 Piaţa financiară.
Alte elemente în structura finanţelor:
 Asigurarea şi protecţia socială;
 Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Sporindu-si complexitatea, fenomenul financiar depăşeşte de multă
vreme, în manifestarea sa, graniţele unei singure ţări. Astfel, apar şi se
manifestă finanţele internaţionale iar în condiţiile integrărilor regionale capătă
importanţă finanţele comunitare.
Unii autori consideră finanţele statului ca reprezentând veniturile şi
cheltuielile băneşti ale acestuia, însă cei mai mulţi specialişti preferă expresiei
„finanţele statului” pe aceea de „finanţe publice”. Deseorii cele două noţiuni
apar ca sinonime, totuşi este necesară delimitarea acestora în raport cu sfera
lor de cuprindere. In sens larg, finanţele publice nu se limitează la finanţele

4
statului şi cu atât mai puţin la bugetul administraţiei centrale de stat. Ele
cuprind, în viziunea unora, şi finanţele colectivităţilor locale, ale instituţiilor şi
întreprinderilor publice, ale persoanelor private subvenţionate de stat, ale
organismelor sociale şi ale celor internaţionale sau europene.
In sens restrâns, în viziunea clasică, finanţele publice sunt definite prin
bugetul statului şi regimul juridic care îi este aplicat, dar acestă abordare
restrictivă este insuficientă ca sferă.

ŞTIINŢA FINANŢELOR ŞI OBIECTUL EI

Conform lui Bedulieu, ştiinţa finanţelor este ştiinţa veniturilor publice şi a
utilizării acestora.
Un alt autor spunea că ştiinţa finanţelor se reduce la acoperirea
cheltuielilor publice.
O altă opinie: ştiinţa finanţelor este economia prin care statul
dobândeşte şi utilizează bunurile materiale necesare funcţionării sale.
În ceea ce priveşte integrarea ştiinţei finanţelor în ansamblul ştiinţelor,
abordările sunt diferite.
Unii autori înfăţişează finanţele publice ca o ramură a dreptului public,
sau o parte a economiei financiare.
Pornindu-se de la impactul lor economic, social şi politic, adesea
finanţele publice sunt considerate o ramură a ştiinţelor economice, sociale,
sau chiar politice.

DEFINIŢIA FINANŢELOR
Finanţele reprezintă operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la
formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii acţiunilor
publice şi afacerilor private.

FINANŢELE CLASICE, MODERNE ŞI CONTEMPORANE

Finanţele clasice - nonintervenţionismul statului până în anii ’30 – avem

de-a face cu statul jandarm.
Finanţele moderne – intervenţionismul statului şi statul providenţă – ţine
după marea criză din 1930 până în prin anii ’80.
Finanţele contemporane – spre sfârşitul anilor ’80.

5
  În cadrul Finanţelor clasice – principiul consacrat era cel al doctrinei
liberale „laissez -faire” „laissez -passer” ( lăsaţi să facă, lăsaţi să treacă)
susţinut de Adam Smith.
Intervenţia statului nu era agreată, era chiar periculoasă, iar pentru că
intervenţia statului era mică şi resursele la buget erau reduse şi singurul venit
al statului era impozitului. Acesta se numea impozit de repartiţie.
Se cunoştea volumul total al cheltuielilor, numărul de locuitori şi se
împărţea volumul total al cheltuielilor la numărul de contribuabili, rezulta un
impozit egal pentru toţi contribuabilii – impozitul de repartiţie era inechitabil.
Ca fundament al acestei economii era echilibrarea bugetului – nu
agreau nici deficitul (pericol dublu) – duce la inflaţie care duce la bancrută
(statul devine insolvabil). Excedentul era văzut ca un sacrificiu inutil (o risipă
de resurse).
 După criza din 1930 s-a trecut la finanţele moderne, acum statul se
implică masiv (statul bunăstării, statul redistribuirii). Acum se considera
că interesul public poate fi armonizat cu cel privat numai prin intervenţia
statului.
Statul suplineşte insuficienţa cererii de bunuri de consum şi bunuri de
investiţii prin investiţii proprii sau încurajând cererea privată. Influenţarera
cererii se realizează prin parghii economice de tip keynesian.
Apare proprietatea publică asupra producţiei.
Statul reglementează preţurile, rata dobânzii, repartiţia materiilor prime
şi a produselor finite. Creşte volumul cheltuielilor statului, iar la cheltuielile
statului jandarm se mai adaugă şi altele şi anume:
 Cheltuieli de consum;
 Cheltuieli cu protecţia socială;
 Cheltuieli cu susţinerea activităţilor economice.
Volumul resurselor alocate la buget ar trebui să crească şi se face apel
la alte resurse bugetare (pe lânga impozite apar alte modalităţi – împrumuturi,
etc).
Impozitele de repartiţie sunt înlocuite cu impozitele de cotitate (ţin
cont de capacitatea contributivă a indivizilor) dar fac abstracţie de volumul
total al cheltuielilor publice – intervine riscul apariţiei deficitul bugetar.
Scoala modernă reabilitează deficitul bugetar, fiind considerat un impas
vremelnic ce poate fi depăşit.
Acest model a fost dominant între anii 1930 – 1980.
Ca şi consecinţă au început să crească deficitele bugetare, s-a
manifestat inflaţia şi s-au conturat finanţele contemporane spre sfarşitul
anilor ’80 – noua viziune liberală asupra rolului statului.

6
 Intervenţionismul excesiv nu mai este agreat şi se încearcă revenirea la
starea de echilibru a bugetului (menţinerea deficitului bugetar în limita de
3% din PIB – conform cerinţelor UE) .
1.2. Sfera finanţelor
Sfera finanţelor semnifică aria, câmpul lor de manifestare şi
apartenenţa lor.
Sfera finanţelor nu se confundă însă cu structura finanţelor, ci se referă
la configuraţia lor internă, la modul de aranjare a diferitelor elemente în cadrul
întregului pe care îl compun.
Finanţele au o anumită menire, aceea de a mobiliza şi aloca resursele
băneşti necesare susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor private. Insă,
mobilizarea şi alocarea resurselor financiare se realizează prin operaţii de
repartiţie financiară. De asemenea, rapartiţia financiară se realizează prin
intermediul banilor, deci operaţiile financiare sunt în acelaşi timp operaţii
băneşti.
Totuşi operaţiile financiare nu se identifică cu ansamblul operaţiilor de
repartiţie şi nu se confundă cu totalitatea operaţiilor băneşti.
Ceea ce deosebeşte cele trei grupe de operaţii este sfera lor, câmpul
lor de manifestare.
Delimitarea sferei finanţelor presupune în primul rând precizarea locului
operaţiilor financiare în cadrul operaţiilor de repartiţie şi în cadrul celor
băneşti, iar în al doilea rând, înseamnă delimitarea sferei activităţii financiare,
care datorită interacţiunilor între operaţiile financiare şi cele nonfinanciare nu
se limitează doar la primele, ci le include şi pe celelalte.
Localizarea relaţiilor financiare în cadrul celor de repartiţie
Operaţiile de repartiţie sunt mai cuprinzătoare decât cele financiare
pentru că:
 Prin repartiţie se formează atât venituri financiare (destinate
acţiunilor publice şi afacerilor private), cât şi venituri nonfinanciare
(consumate în scop personal).
 Repartiţia se realizează atât în natură, cât şi în bani, pe când
finanţele îmbracă obligatoriu forma bănească.
Localizarea relaţiilor financiare în cadrul celor băneşti
O operaţie bănească natură financiară dacă se îndeplinesc cumulativ
trei condiţii:

7
 1. Intervine un transfer valoric de resurse sau de putere de
cumpărare;
2. Transferul se realizează fără echivalent sau contraprestaţie
imediată, el putându-se înfăptui fie cu titlu definitiv şi gratuit (finanţele propriu-
zise), fie cu titlu temporar, rambursabil şi cu dobândă (creditul).
3. Resursele care fac obiectul transferului să fie destinate acţiunilor
publice şi afacerilor private.
Dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, acea operaţie nu este
financiară.

Când apar operaţiile financiare?

1. Intre persoanele fizice şi juridice pe de o parte şi stat pe de altă
parte, cu ocazia plăţii impozitelor şi taxelor la bugetul statului şi cu prilejul
finanţării acţiunilor publice de care beneficiază direct sau indirect plătitorii de
taxe şi impozite;
2. Intre bănci şi clienţii lor cu prilejul atragerii de resurse băneşti
temporar disponibile, cât şi în procesul acordării şi rambursării
împrumuturilor.
3. Intre societăţile de asigurări şi clienţii lor cu ocazia plăţii primelor
de asigurări de către clienţii acestor societăţi şi respectiv, plata despăgubirilor
şi sumei asigurate de către societăţile de asigurări.
4. Intre posesorii şi solicitatorii de bani prin intermediul pieţei
financiare.
5. Intre participanţii la diferite forme de asigurări şi protecţie socială
şi instituţiile ce administrează aceste fonduri (indemnizaţii). Participanţii
plătesc contribuţii, iar asigurările sociale le plătesc indemnizaţii.

Cap. II. FUNCŢIILE FINANŢELOR

1. De repartiţie – cu 2 laturi: mobilizarea si repartizarea, ce sunt

interdependente.
2. De control.
Funcţia de repartiţie este cea mai importantă. Obiectul ei este:
 Mobilizarea resurselor pentru alimentarea fondurilor
bugetare;
 Repartizarea fondurilor constituite în vederea susţinerii
acţiunilor publice.

8
 Cele două laturi ale funcţiei de repartiţie,
 Mobilizarea şi
 Repartizarea, se află în interacţiune, ele se realizează
concomitent.
şi pentru că sunt în interacţiune, funcţia de repartiţie trebuie tratată ca o
funcţie unitară, deci nu o putem scinda în două funcţii.
Repartizarea – se respectă principiul depersonalizării veniturilor
(nonafectării veniturilor), adica veniturile atrase la buget sunt administrate
global, fiind destinate acoperirii cheltuielilor în ansamblul lor, fără a exista
legătură între un anumit venit şi o anumită chletuială. Consecinţa resprectării
principiului depersonalizării este următoarea: au loc redistribuiri masive pe
multiple planuri şi anume,
o Între sfera materială şi cea nemateriala (productivă şi neproductivă);
o Între sectoare, ramuri şi subramuri;
o Între stat şi populaţie;
o Între grupe ale populaţiei, între indivizi.

Modalităţi de realizare a redistribuirii

1. Impozitarea progresivă, prin care se ia mai mult de la cei cu
venituri mari şi se îndreaptă o parte din aceşti bani prin intermediul alocaţiilor,
subvenţiilor, a bunurilor şi serviciilor publice spre cei mai puţin avantajaţi;
2. Impozite şi taxe mai mari pentru bunurile cumpărate într-o măsură
mai mare de cei cu venituri mari şi respectiv subvenţii pentru bunurile folosite
în primul rând de cei cu venituri mici.
Prin redistribuire, statul urmăreşte să corecteze inegalităţile rezultate în
urma repartiţiei primare a veniturilor. Astfel, în urma redistribuirii, veniturile
primare sunt transformate în venituri finale disponibile după prelevarea
impozitelor şi a cotizaţiilor sociale de către stat şi după efectuarea
transferurilor de venit.
Vf = Vp – t x Vp + Tr
I >Tr sau
Tr < I
S = Tr – I
dacă S > 0, atunci apare impozitul negativ

t = cota impozitului; Vf = venit final; Vp = venit primar; Tr =

transfer;
9
I = impozite; S = diferenţa dintre transferuri şi impozite (impozit negativ).
Impozitul negativ (S) reprezintă o sumă lăsată la dispoziţia individului pentru
a-i asigura resursele minime necesare traiului.
Nevoi Fonduri Alimentare Principiul de
financiare repartizare
1 Consum colectiv Fondul bugetar Venit.ordinare depersonalizarea
Consum social (stat şi locale) (fiscale şi nefiscale) veniturilor
Acţiuni economice Venit.extraordinare (nonafectării)
de import.deosebită (împrumuturi,
emisiuni monetare)
2 Asig. materiala a Fondul asigurării Contribuţii la Principiul
celor care îşi pierd şi protecţiei asigurările sociale mutualităţii
temporar sau sociale ale angajatorilor şi
definitiv, parţial sau asiguraţilor (CAS,
total capacitatea şomaj)
sau locul de
muncă.
3 Debugetizare Fonduri speciale Contribuţii Principiul afectării
obligatorii ale speciale
persoanelor fizice şi
juridice
4 Ocrotirea sănătăţii Fondul Contribuţii la Principiul afectării
asigurărilor de asigurările sociale speciale
sănătate (fond de sănătate ale
special) angajatorilor şi
asigur (CASS).
5 Combaterea Fondul Prime de asigurare: Principiul
riscurilor asigurărilor şi -obligatorii; mutualităţii
reasigurărilor -voluntare.
6 Nevoi temporare Fonduri -capital social; -acordarea de
de creditare -rezerve obligatorii; credite şi
-disponibilit.la plasamente pe
vedere sau termen piaţa financiară;
ale clienţilor; -principiul
Credite de sincronizării
refinanţare.
7 Capitalul propriu Economii, -afectarea
Investiţii, producţie gestionat de împrumuturi, specială la
agenţii autofinanţare, institutii publice;
economici emisiune de acţiuni -la celelalte sunt
şi obligaţiuni restricţii stabilite
prin lege.

10
Venituri ordinare – impozite şi taxe (fiscale); valorificarea unor bunuri ale
statului (nefiscale).
Venituri extraordinare – împrumuturi; emisiunea monetară.
Principiul mutualităţii –contribuie toti indivizii (contribuţiile sunt generale) dar
beneficiază cei care au nevoie.
Principiul afectării speciale –( inversul principiului depersonalizării veniturilor)
– un anumit venit acoperă o anumită cheltuială.
Debugetizare – se referă la scoaterea unor acţiuni finanţate până în acel
moment din bugetul statului şi finanţarea lor prin fonduri special constituite în
scopul echilibrării bugetului.

B. Functia de control

Este interdependentă cu funcţia de repartiţie dar funcţia de control are o

sfera de manifestare mai larga decât funcţia de repartitie pentru că, pe lângă
constituirea şi repartizarea fondurilor, ea mai vizeaza şi modul de utilizare a
resurselor.

Funcţia de repartiţie oferă cămp de manifestare pentru funcţia de

control şi în acelaşi timp, funcţia de control generează uneori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.

CAP. III STRUCTURA FINANTELOR

1. Finanţele în sens larg
2. Finanţele în sens propriu-zis

A) Finanţele în sens larg sunt constituite din finanţele propriu-zise şi

creditul.
Deosebirea fundamentală între finanţele propriu-zise şi credit constă în
natura transferului. Aici se are în vedere caracterul rambursabil al
împrumuturilor. Mai există apoi deosebiri ce ţin de natura resurselor
manevrate. Astfel, la finanţele popriu-zise există resurse din fonduri special
constituite, iar la credit apar disponibilităţi băneşti din contul agenţilor
economici şi a populaţiei.
Asemănarea dintre finanţele popriu-zise şi credit = au aceeaşi menire
socială şi anume satisfacerea nevoilor.
Nevoi – credit - temporare
Nevoi – finanţe popriuzise - permanente.

11
 B) SISTEMUL FINANCIAR

Definiţie: este un ansamblu de elemente omogene prin care se

formează şi se repartizează fondurile financiare, precum şi ansamblul
interacţiunilor dintre aceste elemente.

1. Elementele sistemului financiar

1. Bugetul statului
2. Asigurarea şi protecţia socială
3. Asigurarea şi reasigurarea
4. Creditul şi piaţa financiară
5. Finanţele agenţilor economici

Aceste elemente sunt omogene pentru că toate vizează formarea şi

repartizarea fondurilor financiare. Insă fiecare fond prezintă anumite
particularităţi:
 Surse de alimentare specifice;
 Destinaţii specifice;
 Principii proprii de gestiune;
 Raporturi de corespondenţă cu celelalte fonduri.

1) Bugetul statului reuneşte acele operaţii financiare prin care se

formează şi repartizează fondul bugetar la dispoziţia statului pentru finanţarea
consumului colectiv, consumului social şi acţiunilor economice de importanţă
deosebită.
2) Reprezintă operaţii financiare prin care se constituie .... (se iau
din tabelul precedent , în ordine, rândurile de pe prima coloană).
3)
4)
5)
6)
7

12
 Sistemul nevoilor Sistemul fondului financiar Sistemul financiar
Consumul colectiv
Consumul social Fondul bugetar Bugetul statului (BS)
Acţiuni economice de
importanţă deosebită
Asigurarea materială a
celor care îşi pierd Fondul asigurărilor şi Asigurările şi
temporar sau definitiv, protecţiei sociale protecţia socială
parţial sau total (APS)
capacitatea sau locul de
muncă
Combaterea riscurilor Fondul de asigurare şi Asigurarea şi
reasigurare reasigurarea
Nevoile temporare ale Creditul şi piaţa
statului şi agenţilor Fondul de creditare financiară
economici
Nevoile agenţilor Fondul (capitalul) agenţilor Finanţele agenţilor
economici economici economici

2. FLUXURILE FINANCIARE
Sunt expresia interacţiunilor între elementele sistemului financiar. Se
concretizează în mişcări de resurse între fondurile financiare, dar şi între
sistemul financiar şi mediul înconjurător.
Existenţa fluxurilor financiare face posibilă autoreglarea sistemului
financiar, adică asigurarea echilibrului de sistem (datorită fluxurilor
compensatorii).
TIPURI DE FLUXURI FINANCIARE
1. Fluxuri între fondurile agenţilor economici şi celelalte fonduri
(administrate centralizat de stat, pe baze mixte şi private);
2. Fluxuri între fondurile administrate centralizat pe baze mixte şi
private;
3. Fluxuri interne specifice anumitor fonduri;
4. Mişcări de resurse între sistemul financiar şi mediul înconjurător
(populaţia sau partenerii externi, adică ceea ce este în afara
fondurilor financiare).

13
 CAP. IV. MECANISMUL FINANCIAR ŞI PÂRGHIILE FINANCIARE

Mecanismul financiar este un ansamblu de structuri, forme

organizatorice, metode, principii şi pârghii specifice domeniului financiar.
Mecanismul financiar cuprinde o serie de mecanisme parţiale. Fiecare
fond financiar are propriul său mecanism, care este interconectat cu
mecanismele celorlaltor fonduri.
Mecanisme parţiale:
 Mecanismul bugetar;
 Mecanismul asigurărilor şi protecţiei sociale;
 Mecanismul asigurărilor şi reasigurărilor;
 Mecanismul creditului şi al pieţei financiare;
 Mecanismul financiar al agenţilor economici.
Mecanismul financiar trebuie conceput astfel încât să existe canale de
legătură între fonduri (pe principiul vaselor comunicante).
Mecanismul financiar are, în anumite condiţii, capacitatea de
autoreglare. Dacă la nivelul sistemului de fonduri există un echilibru între
totalul resurselor şi totalitatea nevoilor, atunci, prin intermediul fluxurilor
compensatorii, deficitele parţiale apărute la nivelul unui fond pot fi acoperite
pe seama excedentelor parţiale existente la alte fonduri. Apare astfel
autoreglarea.
Mecanismul financiar deţine stabilizatoare implicate în autoreglare, iar
la noi, în ultimele decenii, astfel de stabilizatoare au fost creditul şi bugetul de
stat.
Mecanismul financiar dispune de puncte de control care avertizează
asupra posibilităţilor apariţiei unor dezechilibre. Aceste puncte de control sunt
indicatori economico-financiari cu mare capacitate de reflectare şi care oferă
informaţiile necesare pentru adoptarea unor măsuri de restabilire a
echilibrului.
Exemple de indicatori economico-financiari (puncte de control):
 Volumul profitului;
 Situaţia disponibilităţilor băneşti;
 Volumul plăţilor restante;
 Volumul numerarului în circulaţie;
 Rata inflaţiei, etc.

14
 Pârghiile financiare - reprezintă categorii valorice activizate de către
stat care, prin virtuţile stimulatorii şi forţa lor coercitivă, sunt chemate să
influenţeze în sens pozitiv comportamentul indivizilor, astfel încât interesele
lor individuale şi în afaceri să se armonizeze cu interesul public.
Trăsături ale pârghiilor financiare:
 Sunt categorii valorice activizate;
 Au virtuţi stimulatorii – se încurajează fenomenele pozitive, în
consens cu interesul public;
 Au forţă coercitivă – acţiunile care nu sunt dorite sunt împiedicate,
îngrădite;
 Stabilitatea – menţinerea şi folosirea în continuare a pârghilor ce
se dovedesc eficiente;
 Flexibilitatea – adaptarea pârghiilor existente pentru ca ele să-şi
dovedească în continuare eficacitatea;
 Reprezintă metode indirecte de intervenţie, pe căi economice;
 Au acţiune convergentă – au scop unic şi anume armonizarea
interesului individual (privat) cu cel public;
 Au efecte complementare – trebuie să se completeze una pe
cealaltă şi să nu se anihileze prin măsuri contradictorii.

a) In domeniul bugetar se folosesc următoarele pârghii:

o Pentru politica de venituri – impozitul

- taxe vamale
- rata dobânzii
Modalităţile prin care impozitul este folosit ca pârghie financiară:
reduceri, scutiri, deduceri, facilităţi fiscale pentru activităţile care se doresc
stimulate şi suprataxarea pentru cele care nu sunt dorite.
o Pentru politica de cheltuieli - alocaţia pentru sectorul public
- subvenţia pentru sectorul privat şi
populaţie
o Pentru politica de echilibrare bugetară:
 La politicile contraciclice:
- fond de rezervă;
- fond de egalizare;
- amortizarea alternativă a datoriei
publice.
 La politicile compensatorii:
- Împrumuturile de stat
- Alocaţia
15
 - Facilităţi fiscale
 La politica deficitului sistematic
- Ca şi la celelalte două de mai sus.

b) In domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale:

o Contribuţii sociale pe de o parte şi pensii, indemnizaţii, ajutoare
sociale pe de altă parte.
c) In domeniul asigurărilor de bunuri şi persoane:
o Prime de asigurare pe de o parte şi despăgubirea/suma asigurată pe
de altă parte.
d) In politica monetară şi de credit:
o Dobânda;
o Rata scontului/ reescontului;
o Rezervele obligatorii.
Prin toate acestea se facilitează sau se îngrădeşte accesul la
credite.
Reacţiile indivizilor la pârgiile financiare ale statului.
Ei încearcă să obţină maximum de satisfacţie de pe seama politicilor
financiar- monetare.
Reacţii:
 indivizii încearcă să profite de facilităţile fiscale, să evite
suprataxarea;
 să beneficieze cât mai mult de sistemul de pensii;
 să contracteze cele mai convenabile asigurări;
 să atragă resursele financiare cele mai ieftine;
 să găsească cele mai profitabile plasamente.

CAP. V. POLITICA FINANCIARĂ

Este o parte componentă a politicii economice.
Reprezintă o anumită concepţie şi acţiune nemijlocită privind
organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii financiare.
1. In domeniul bugetar politica financiară vizează:
a) Volumul, provenienţa şi formele de mobilizare a veniturilor;
b) Structura şi orientarea cheltuielilor;
c) Echilibrarea bugetului.

16
 a. In privinţa volumului veniturilor bugetare au existat două opţiuni:
 stabilirea lor in funcţie de totalul cheltuielilor (impozite de
repartiţie)
 stabilirea lor in funcţie de capacitatea contributivă a indivizilor
(impozitul de cotitate).
Volumul veniturilor bugetare şi ponderea lor în PIB mai este influenţată
şi de alţi factori:
- nivelul de dezvoltare al ţării;
- doctrina utilizată (liberală sau social-democrată).

In cazul provenienţei veniturilor bugetare trebuie să se determine

raportul între veniturile interne şi cele externe; între veniturile ordinare şi cele
extraordinare; între veniturile fiscale şi nefiscale şi între impozitele directe şi
cele indirecte.
In privinţa formelor de mobilizare a veniturilor, soluţiile alternative sunt:
 unicitatea sau pluralitatea impozitelor;
 tipul impozitelor preferate.

b. În privinţa structurii şi orientării cheltuielilor se pune întrebarea

care dintre cheltuieli să fie prioritare: cele pentru acţiuni sociale sau cele
pentru apărare, ordine publică, justiţie?

c. In cadrul politicilor de echilibrare a bugetului sunt trei soluţii

alternative:

 Buget deficitar;
 Buget echilibrat;
 Buget excedentar.
In acoperirea deficitului se pot utiliza:
o Împrumuturi interne şi externe;
o Emisiune monetară.

2. In domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale politicile se referă la:

o Participanţii la alimentarea fondurilor şi aportul lor:
 Contribuţia salariaţilor;
 Contribuţia patronatului;
 Contribuţia statului.
o Condiţiile de acordare a drepturilor de asigurare şi protecţie
socială.
17
 3. In domeniul asigurărilor de bunuri şi persoane se urmăreşte:
o Monopolul statului sau pe baze mixte (private)
o Modul de selecţie a riscurilor
o Condiţiile de acordare a despăgubirilor şi sumelor asigurate.

4. In domeniul creditului:
o Delimitarea atribuţiilor Băncii Naţionale de atribuţiile băncilor
comerciale.
o Modalităţile de atragere a resurselor de creditare
o Condiţiile de acordare a împrumuturilor.
o Condiţiile atragerii împrumuturilor externe.

PARTEA A II-A
TEORIE SI POLITICĂ BUGETARĂ

ETIMOLOGIE
Cuvântul buget provine din latinescul bulgo = pungă sau sac cu bani (în
engleză – budget = pungă, apoi mapa din piele în care erau introduse
documentele referitoare la veniturile şi cheltuielile statului şi prezentate apoi
parlamentului).
Cu timpul bugetul este tot mai legat de veniturile şi cheltuielile statului
de unde a aparut expresia „bugetul statului”. Mult timp bugetul statului a fost
confundat cu finanţele statului sau chiar cu finanţele publice, fapt ce era
incorect pentru că fenomenul financiar s-a manifestat cu mult timp în urmă,
iar noţiunea de buget a apărut mai târziu, atunci când s-a încercat să se facă
ordine în finanţele publice.
O altă noţiune ambiguă care se foloseşte a fost „bugetul de venituri şi
cheltuieli” - o noţiune incorectă pentru că, prin definiţie, bugetul este o balanţă
în care se înscriu veniturile şi cheltuielile pentru echilibrarea lor.
Noţiunea de buget a apărut la începuturile capitalismului, când
burghezia a solicitat monarhului să prezinte parlamentului, anual, lista cu
veniturile şi cheltuielile statului. Scopul era să se facă ordine în finanţele
publice. Un astfel de document a fost întocmit prima dată în Anglia.

18
 Bugetul statului este definit ca un document, o listă a veniturilor şi
cheltuielilor statului, prevăzute a se realiza într-o perioadă de timp, de obicei
de un an de zile, cu aprobarea parlamentului.
Semnificaţia modernă a bugetului statului
- bugetul statului este integrat în bugetul economic sau bugetul
economiei naţionale, acesta reprezentând un document mult mai cuprinzător.
Bugetul economiei naţionale prefigurează evoluţia economiei în
ansamblu, estimând resursele ţării şi cheltuielile finanţate prin acestea. Deci,
el oferă o imagine de ansamblu asupra evoluţiei viitoare a economiei.
Bugetul ca document financiar nu dispare fiind supus aprobării
parlamentului în fiecare an.

SISTEMUL BUGETAR
Incasarea veniturilor bugetare, repartizarea şi cheltuirea acestora se
realizează într-un cadru organizatoric numit sistem bugetar.
In cazul statelor unitare există un sistem bugetar în două trepte:
 Bugetul central;
 Bugetele locale.
In statele federale există un sistem bugetar în trei trepte:
 Bugetul federal;
 Bugetul statelor menbre;
 Bugetele locale.
PRINCIPIILE BUGETARE
1. Principiul universalităţii bugetului
Presupune ca toate veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în buget cu
suma lor totală în două poziţii distincte, fără a exista o legătură directă între
un anumit venit şi o anumită chletuială, excepţie făcând donaţiile şi
sponsorizările.
Veniturile trebuie să apară cu suma lor totală fără a fi diminuate cu
cheltuielile făcute pentru obţinerea lor, la fel cheltuielile trebuie să apară în
suma lor totală.
Acest principiu presupune două reguli:

19
  Regula noncontractării veniturilor şi a cheltuielilor – se referă la
faptul că veniturile şi cheltuielile trebuie să apară cu suma lor
totală şi veniturile să nu fie diminuate cu cheltuielile şi invers (să
nu se diminueze una pe alta).
 Regula nonafectării veniturilor – se opune afectării speciale
Dacă se respectă acest principiu, vorbim despre un buget brut. Acest
principiu conferă transparenţă şi un control real asupra bugetului.
Regula nonafectării este de multe ori încălcată, iar în practică în locul
bugetului brut se foloseşte bugetul mixt, adică, unele instituţii se înscriu în
buget după regula bugetului brut, iar altele după regula bugetului net (se
înscrie în buget doar soldul dintre venituri şi cheltuieli).
Unele instituţii care au personalitate juridică şi prezintă o anumită
autonomie financiară, obţin venituri din activităţile lor, dar în acelaşi timp fac
şi cheltuieli (ex. unităţi productive din sectorul public) Pentru ca ele să fie
stimulate să maximizeze veniturile şi să-şi minimizeze cheltuielile, atunci lor li
se permite să-şi compenseze cheltuielile din veniturile obţinute. Deci ele au
raporturi cu bugetul „per sold” adică se vor înscrie în buget fie cu subvenţii de
primit, fie cu venituri de vărsat. Şi la noi în ţară se folosesc bugete mixte.
2. Principiul unităţii bugetului
Presupune ca veniturile şi cheltuielile statului să se înscrie într-un
singur document şi după o schemă unică. In acest fel veniturile şi cheltuielile
bugetare ar fi mai uşor de controlat, el opunându-se debugetizărilor. Acest
principiu nu se mai respectă în practică, iar în locul bugetului unitar apare o
adevărată aglomerare bugetară. Astfel, în multe ţări se folosesc bugetele
extraordinare, bugetele anexe şi autonome, conturile speciale de trezorerie.
Bugetele extraordinare se folosesc în situaţii deosebite pentru
acoperirea unor cheltuieli excepţionale. Exemplu – pentru asanarea crizelor,
cheltuieli cu războaiele, iar pentru acoperirea acestor cheltuieli se instituie
impozite sau contribuţii speciale, se apelează la împrumuturi speciale şi la
emisiune monetară.
Bugetele anexe se întocmesc de către instituţii publice care dispun de o
anumită autonomie financiară, fără a avea personalitate juridică. Ele îşi
acoperă cheltuielile din veniturile obţinute şi au legături cu bugetul „per sold” .
De asemenea, îşi întocmesc bugete proprii ce se anexează la bugetul
general, fiind aprobat de către parlament. Nu constituie o abatere gravă de la
principiul unităţii.
Bugetele autonome se întocmesc de unităţi ale statului ce au
personalitate juridică şi autonomie deplină. Ele îşi acoperă cheltuielile din
veniturile obţinute, se pot autofinanţa şi îşi întocmesc bugete proprii, aprobate
20
doar de către consiliile lor de administraţie, deci aceste bugete autonome nu
mai sunt prezentate parlamentului spre aprobare.
Conturile speciale sunt deschise la Trezoreria Publică şi reflectă sume
de bani ce nu reprezintă venituri propriu-zise ale bugetului, dar nu sunt nici
cheltueili definitive pentru buget. De exemplu, garanţiile depuse de către
angajaţii ce gestionează valori publice sau mânuiesc banul public.
3. Principiul anualităţii

Se referă la două aspecte: anul bugetar şi exerciţiul bugetar.

o Anul bugetar. Proiectul bugetului de stat trebuie întocmit pe o
perioadă de un an şi trebuie aprobat anual.
Pentru unii durata de un an este considerată prea lungă, deoarece
conjucturile economice se pot schimba rapid în decurs de câteva luni.
Soluţii propuse:
a) Rectificarea bugetului o dată sau de mai multe ori în cursul
anului. Insă este o metodă foarte laborioasă şi de accea nu
este agreată nici de guvern, nici de parlament.
b) Aprobarea bugetului cu o rezervă la dispoziţia guvernului,
pentru finanţarea acţiunilor neprevăzute.
c) Guvernul să aibă posibilitatea de a lua măsuri pentru
modificarea veniturilor şi a creditelor bugetare aprobate de
către parlament.
Pentru alţii, perioada de un an este considerată prea scurtă pentru
realizarea obiectivelor de mare amploare ce necesită mai mulţi ani. In acest
sens s-a propus întocmirea bugetelor plurianuale echilibrate ciclic.
Anul bugetar poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic.
Factorii care influenţează durata anului bugertar sunt următorii:
 Tradiţia;
 Gradul de dezvoltare economică;
 Durata sesiunii parlamentare.
o Exerciţiul bugetar este perioada de timp în care guvernul trebuie să
încaseze veniturile şi să efectueze cheltuielile înscrise în buget.
Uneori rămân restanţe la încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor,
iar pentru soluţionarea acestora există două soluţii:
 Metoda de gestiune – toate veniturie şi cheltuielile restante se
înscriu în bugetul pe anul următor. Este o metodă foarte simplă,
dar prezintă un dezavantaj: îngreunează controlul parlamentului
asupra bugetului.
21
  Metoda de exerciţiu – se continuă execuţia bugetului pe o
perioadă de 3 sau 6 luni, perioadă în care funcţionează în
paralele două bugete. Avantajul este că se va cunoaşte exact
volumul veniturilor şi cheltuielilor, dar se îngreunează execuţia
bugetului.
 O soluţie de compromis – perioada de favoare. Se acordă câteva
zile după expirarea anului bugetar în care trebuie lichidate toate
restanţele.

4. Principiul specializării
Presupune înscrierea în documentul bugetar a veniturilor în funcţie de
provenienţă şi a cheltuielilor după destinaţie. De asemenea, presupune
înscrierea veniturilor şi a cheltuielilor după o schemă unică numită clasificaţie
bugetară. Clasificaţia trebuie să fie simplă şi clară. Pe baza clasificaţiei se
poate determina raportul dintre veniturile ordinare şi cele extraordinare, între
veniturile fiscale şi cele nefiscale, între impozitele directe şi cele indirecte.
Există 3 tipuri de clasificaţii bugetare:
 Clasificaţia administrativă – după instituţiile prin care se
încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile, diferenţiindu-se
cheltuielile materiale şi cheltuielile de personal;
 Clasificaţia economică – aici avem operaţiuni curente şi de
capital;
 Clasificaţia funcţională în raport cu obiectivele urmărite de către
stat prin funcţiile pe care le îndeplineşte:
o Funcţii sociale (asigurarea şi protecţia socială);
o Funcţii tutelare;
o Funcţii economice.

5. Principiul echilibrului bugetar

Pentru şcoala clasică de finanţe echilibrul bugetar era o regulă de aur.
Insă şcoala modernă a reabilitat deficitul. In ţările unde nu se permite
încheierea bugetului cu deficit s-a recurs la artificii, aplicându-se bugetele
extraordinare şi debugetizarea. Pentru asanarea deficitului bugetar şcoala
modernă a constituit următoarele politici.
a) Politicile contraciclice;
b) Politicile compensatorii;
c) Politica deficitului sistematic.

a. Politicile contraciclice. In cadrul acestora apar bugetele

plurianuale echilibrate ciclic. Statul face împrumuturi, emisiune monetară,
22
investiţii productive, acordă subvenţii în perioada de recesiune, iar în faza
prosperă rambursează împrumuturi contractate.
Există 3 soluţii, diferenţa constând în momentul în care demarează
procedura:
 Fondul de rezervă se constuie în faza de expansiune pe seama
veniturilor suplimentare, iar la acest fond se va apela în perioada
de recesiune. Dezavantajul este faptul că acest fond este fie
supraevaluat, fie subevaluat pentru că nu se cunoaşte momentul
declanşării crizei, durata şi intensitatea ei.
 Fondul de egalizare. Procedura demarează în perioada de
recesiune. In perioada de criză, statul contractează împrumuturi,
apoi în faza de expansiune, pe măsura creşterii veniturilor, se
constituie fondul de egalizare, iar pe seama lui se restituie
împrumutul contractat.
Dezavanataj pentru cele două funduri de mai sus – este greu să
se constituie un astfel de fonduri perntru că asta presupune
existenţa unui excedent bugetar.
 Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea
ritmului de rambursare a împrumutului în faza de expansiune şi
încetinirea ritmului sau chiar sistarea plăţilor în faza de recesiune,
fapt de nu este pe placul creditorilor.

b. Politicile compensatorii. S-a observat că economia nu mai

evoluează ciclic, ci apare stagnarea sau inflaţia seculară. In cadrul stagnării
seculare întreprinzătorii tind să devină renfieri, afacerile lcezesc, iar statul
trebuie să intervină prin înăsprirea fiscalităţii, limitându-se economiile
intenţionate.
Inflaţia seculară a apărut datorită scumpirii resurselor. Scumpirea
resurselor a dus la creşterea costurilor, în continuare au crescut preţurile, au
apărut revedincări salariale, ceea ce duce la o nouă creştere a costurilor,
apor creşterea preţurilor, etc., deci inflaţia se autoîntreţine. Statul trebuie să
intervină prin politici antiinflaţioniste.
c. Politica deficitului sistematic. Statul îşi măreşte în mod voit
cheltuielile şi îşi reduce veniturile prin acordarea de subvenţii, efectuarea de
investiţii şi prin reducerea impozitelor. Consecinţa acestui lucru este sporirea
deficitului. Deficitul rezultat se va acoperi prin împrumuturi şi aceşti bani
trebuie folosiţi pentru investiţii productive, astefl se crează noi locuri de
muncă, scade şomajul şi economia revine la normal. Apoi se restabileşte
echilibrul economic ca urmare a creşterii veniturilor. Totuşi , deficitul nu
trebuie să rămână sistematic. După restabilirea economiei, statul trebuie să
retragă treptat facilităţile fiscale şi să reducă cheltuielile.

23
 6. Principiul realităţii bugetului
Presupune ca veniturile şi cheltuielile bugetare să fie conform realităţii,
adică să reflecte nevoile reale ce trebuie satisfăcute şi resursele ce pot fi
efectiv mobilizate pentru susţinerea acestor nevoi. Gradul de reflectare a
realităţii depinde de:
 Veridicitatea informaţiilor;
 Temeinicia studiilor de fundamentare a opţiunilor bugetare;
 Acurateţea metodelor de evaluare folosite.
Metodele clasice de evaluarea sunt următoarele:
a) Metoda automată;
b) Metoda majorării sau diminuării;
c) Metoda evaluării directe
d) Metoda analizei cost – avantaje. Aceasta este o metodă de tranziţie.
De asemenea există şi modele mai performante.
a. Metoda automată presupune preluarea veniturilor şi a cheltuielilor
din bugetul din penultimul an, aproape în mod automat, făcându-se unele
corecţii în funcţie de modificările ce vor apărea. Se mai numeşte şi metoda
penultimei. Este o metodă simplă, dar are un mare neajuns. Evaluarea este
aproximativă şi nu reflectă realitatea.
b. Metoda majorării sau diminuării. Se înlătură parţial neajunsurile
primei metode, nu se mai transpun automat datele dintr-un singur an ci se
constată tendinţa manifestată pe mai mulţi ani consecutivi şi aceasta se
proiectează în bugetul pe anul următor. Totuşi nu se elimină decât parţial
dezavantajul primei metode, aceasta fiind şi ea tot o metodă inexactă.
c. Metoda evaluării directe. Este o metodă analitică foarte
laborioasă, evaluarea facându-se pentru fiecare venit şi pentru fiecare
cheltuielă. Evaluarea cheltuielilor este mult mai comnplicată decât cea a
veniturilor, ea facându-se direct de către beneficiari, iar aceştia au tendinţa de
a le supraevalua.
d. Metoda analizei cost avantaje sau cost eficienţă (analiza de
sistem). Mai întâi se defineşte obiectivul ce trebuie realizat, apoi se stabilesc
soluţiile alternative folosite pentru atingerea obiectivului. Pentru fiecare soluţie
se determină costurile şi avantajele, apoi se ierarhizează soluţiile şi se alege
cea optimă. Totuşi metoda presupune un volum mare de muncă.
Modelele mai performante:
 Metoda americana – planificare, programare bugetară;
 Metoda franţuzească – raţionalizarea opţiunilor bugetare.

7. Publicitatea bugetului

24
 Presupune transparenţă în materie bugetară. Astfel, bugetul aprobat şi
contul general de încheiere al exerciţiului bugetar se publică obligatoriu în
M.O.
8. Este o regulă a primului principiu – regula nonafectării veniturilor.

Procesul bugetar
Este o succesiune de faze şi etape privind elaborarea proiectului de
buget, analiza, dezbaterea şi aprobarea lui, execuţia şi încheierea exerciţiului
bugetar, cât şi controlul asupra acestor operaţiuni.
1. Elaborarea proiectului de buget
Lucrările pregătitoare sunt efectuare de Ministerul Finanţelor (M.F.).
Până la 31 martie trebuie elaboraţi indicatorii macroeconomici, apoi până la 1
mai M.F. trebuie să înainteze guvernului obiectivele politicii fiscale, împreună
cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite. Guvernul
analizează aceste obiective şi limite de cheltuieli şi trebuie să le aprobe până
la 15 mai. M.F. are obligaţia să transmită ordonatorilor principali de credite,
până la 1 iunie, o scrisoare - cadru prin care precizează limitele de cheltuieli
aprobate de guvern.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la 15 iulie să
depună la M.F. propunerile lor pentru proiectul de buget. Se începe apoi
examinarea proiectelor primite la M.F. prin compararea cifrelor înscrise în
proiectele primite cu limitele de cheltuieli comunicate anterior. Se poartă
discuţii cu ordonatorii principali de credite privind nivelul maxim al cheltuielilor
bugetare. Pot să apară conflicte de interese, se fac presiuni, în caz de
divergenţe hotărăşte guvernul.
După soluţionarea divergenţelor, ordonatorii de credite îşi definitivează
propriile bugete şi le depun la M.F. până la 1 august. Apoi M.F. întocmeşte,
pe baza proiectelor definitivate primite de la ordonatorii de credite şi pe baza
prevederilor din varianta proprie, proiectul bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale şi proiectele de legi pentru adoptarea bugetului de stat şi
a bugetului asigurărilor sociale, pe care le depune la guvern până la 30
sepembrie. Aceste proiecte sunt dezbătute şi definitivate în şedinţă de
guvern, apoi devin proiecte guvernamentale şi trebuie înaintate parlamentului
până la 15 octombrie.
2. Dezbaterea şi aprobarea bugetului în parlament

Comisiile permanente pentru buget primesc mai întâi proiectele

guvernamentale spre analiză şi amendare. După aceea, proiectul cu
amendamentele propuse se înaintează spre dezbatere celor două camere ale
25
parlamenului. Urmează dezbaterea proiectelor în camerele reunite ale
parlamentului. In prima fază are loc o dezbatere generală asupra proiectelor
de buget. In finalul dezbaterii M.F. prezintă în numele guvernului, poziţia
acestuia cu privire la problemele ridicate de reprezentanţii diferitele grupuri
parlamentare. Dacă raportul comun al comisiilor a fost favorabil proiectului de
buget, se trece la faza a 2-a a dezbaterilor din şedinţa comună. Urmează
analiza şi votarea fiecărei prevederi din proiectul de buget. După încheierea
acestei proceduri se trece la votarea legii bugetare în ansamblul ei. Apoi,
legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale adoptate de
către parlament trebuie să fie promulgate de către preşedinte şi publicate în
M.O.

3. Execuţia bugetului
Inseamnă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de
către parlament. Sarcina execuţiei bugetului revine guvernului, care o
realizează prin M.F. In cazul cheltuielilor, sumele din buget reprezintă limitele
maxime şi de asemenea, trebuie respectate destinaţiile lor legale. Pentru
venituri, acestea reprezintă limita minimă. Operaţiile prealabile execuţiei
bugetului sunt următoarele:
 Cifrele anuale aprobate prin lege pentru venituri şi cheltuieli
trebuie repartizate pe trimestre, iar propunerile în acest sens le
fac beneficiarii creditelor bugetare.
 Alimentarea conturilor ordonatorilor de credite deschise la
trezoreria statului.

Execuţia de casă a bugetului

Reprezinta încasarea propriu-zisă a veniturilor şi efectuarea plăţilor pe
seama resurselor alocate.
Operaţiile tehnice în execuţia părţii de cheltuieli a bugetului sunt:
 Angajarea cheltuielii = asumarea obligaţiei de către o instituţie
publică de a plăti în viitor o sumă de bani unei terţe persoane;
 Lichidarea cheltuielii – are 2 etape:
o Se constată faptic şi pe bază de acte justificative realizarea
operaţiei angajate;
o Se stabileşte suma datorată beneficiarului.
 Ordonanţarea plăţii - se realizează prin emiterea unui ordin sau
dispoziţii de plată prin care se dispune plata sumei cuvenite
beneficiarului.
 Plata propriuzisă = operaţiunea de achitare a sumei datorate.
Operaţiuni tehnice în executarea veniturilor
26
 o Aşezarea – presupune identificarea materiei impozabile şi
evaluarea ei;
o Lichidarea – constă în stabilirea mărimii impozitului datorat de
către fiecare contribuabil. Suma datorată reprezintă debitul său
fiscal.
o Perceperea impozitului – constă în înscrierea debitului fiscal într-
un act sau dispoziţie prin care se autorizează perceperea propriu-
zisă a impozitelor.

4. Incheierea exerciţiului bugetar

M.F. întocmeşte contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi
a bugetului asigurărilor sociale.

PARTEA A III-A
Veniturile bugetare - Clasificare
a) După regularitatea încasării lor
 Venituri ordinare (cele obişnuite, se încasează în fiecare
an);
 Venituri extraordinare (emisiunea monetară şi
împrumuturile).

b) După conţinutul economic şi natura lor:

 Venituri curente;
 Venituri din capital;
 Incasări din rambursarea împrumuturilor acordate.
Veniturile curente sunt de două feluri: fiscale şi nefiscale.
o Veniturile fiscale sunt formate din impozite directe (impozit pe
venit, impozit pe profit, impozit pe avere) şi din impozite indirecte
(TVA, accize, taxe vamale);
o Veniturile nefiscale provin din sectorul public.
Veniturile din capital cuprind:
o Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
o Venituri din valorificarea unei părţi a stocurilor;
o Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului.

c) După provenienţă:
 Venituri interne;
 Venituri externe.
27
 d) După bugetul la care se mobilizează:
 Venituri cuvenite bugetului central;
 Venituri cuvenite bugetelor locale
 Venituri cuvenite bugetului asigurărilor sociale de stat
 Veniturile fondurilor speciale.

Trăsăturile impozitelor
Impozitele reprezintă obligaţii pecuniare pretinse, pe baza legii, de către
autoritatea publică (stat) de la persoanele fizice şi juridice, în raport cu
capacitatea lor contributivă, fiind preluate la bugetul de stat fără
contraprestaţie imediată şi folosite pentru acoperirea cheltuielilor publice, dar
şi ca instrument de influenţare a comportamentului contribuabililor, astfel
încât interesele lor să se armonizeze cu interesul public.
Trăsături ale impozitelor:
1) Reprezintă plăţi obligatorii bazate pe constrângere, dar legitime şi
legale.
In virtutea suveranităţii sale fiscale, statul stabilişte în mod unilateral
obligaţiile fiscale ale plătitorilor şi exercită constrângere împotriva celor care
nu-şi plătesc la timp impozitele.
Consimţământul la impozite poate fi direct (prin referendum) şi indirect
prin parlament.
2) Mărimea impozitelor depinde de capacitatea contributivă a
plătitorilor.
In stabilirea mărimii impozitelor se ţine seama de criterii de ordin social:
numărul persoanelor în întreţinere, starea civilă, vârsta, etc.
Mărimea impozitului trebuie să ţină cont de toţi factorii ce influenţează
capacitatea contributivă a plătitorului: situaţia personală, natura şi
provenienţa materiei impozabile şi mărimea acesteia.
Astfel, s-a făcut trecerea de la impozitele reale sau obiective la cele
personale sau subiective. Este vorba de fenomenul personalizării impozitelor.

3) Impozitul este o prelevare fără echivalent sau contraprestaţie

imediată.
Datorită acestui fapt apare fenomenul reversibilităţii impozitelor şi rolul
lor redistribuitor. Insă fenomenul reversibilităţii nu se verifică la nivelul fiecărui
contribuabil, ci doar la nivel global şi în măsura în care statul cheltuieşte
banul public în interesul contribuabililor. Gradul de reîntoarcere a impozitelor
28
către plătitori este raportul procentual între volumul cheltuielilor efectuate de
către stat în interes public şi volumul impozitelor preluate de către stat de la
contribuabili.
4) Impozitul are calitate dublă:
 Resursă pentru acoperirea cheltuielilor publice;
 Pârghie fiscală.
Cea mai importantă funcţie a impozitelor este aceea de a procura
resursele financiare necesare pentru finanţarea cheltuielilor publice. Insă, pe
lângă raţiunea financiară, la baza impozitelor stau şi alte raţiuni:
a) Economice – în cadrul lor impozitul este activizat ca pârghie fiscală;
b) Sociale – în cadrul cărora impozitul este instrument de influenţare a
structurilor sociale şi anume se practică un impozit negativ pentru cei
cu venituri foarte mici şi respectiv impozitarea celor cu venituri mari
printr-o progresivitate accentuată. In acest fel are loc o redistribuire a
veniturilor între indivizi. In acelaşi timp, suprataxarea frânează unele
acţiuni (ex. Se practică accize mari la băuturi alcoolice şi tutun).
Teorii despre impozite
Există trei teorii:
1) Teoria echivalenţei. Avem aici impozitul schimb sau compensaţie,
adică impozitul trebuie stabilit în funcţie de serviciile sau avantajele
oferite de către stat, adică în funcţie de mărimea cheltuielilor publice.
2) Teoria siguranţei. Aici impozitul este văzut ca o primă de asigurare,
datorat de indivizi statului pentru că acesta crează un climat de
siguranţă şi securitate.
3) Teoria sacrificiului. Impozitul este văzut ca un sacrificiu pe care
indivizii trebuie să-l accepte ca statul să poată să funcţioneze.
Principiile şi criteriile impunerii
Maximele (principiile) lui Adam Smith:
 Justeţea impunerii: impozitul să se pretindă în raport cu
posibilităţile de plată ale indivizilor;
 Certitudinea impunerii: mărimea impozitului să fie stabilită în mod
cert pe baza legii şi nu arbitrar, pentru a se preveni abuzurile
fiscale;
 Comoditatea perceperii impozitelor: termenele şi modalităţile de
plată să fie cât mai convenabile plătitorului, adică „plăteşte pe
măsură ce gâştigi”;
 Randamentul fiscal al impozitelor să fie cât mai mare. Deci,
cheltuielile cu perceperea impozitelor să nu fie prea ridicate.
29
 Principii de actualitate
1. Principiul echităţii fiscale

Este un principiu etic şi presupune să existe dreptate sau justiţie socială

în materie de impunere.
 Egalitatea în faţa impozitelor (egalitate aparentă sau matematică)
presupune un tratament fiscal nediscriminatoriu şi un impozit total neutru.
 Egalitatea prin impozite (egalitate reală sau efectivă) - presupune
diferenţierea sarcinilor fiscale în raport cu situaţia personală a contribuabililor,
adică: mărimea veniturilor şi averii, natura şi provenienţa lor, numărul
persoanelor în întreţinere, starea civilă, vârsta, etc.
o Echitatea pe orizontală – se compară sarcina fiscală pentru două
persoane cu venituri egale dar din surse diferite;
o Echitate pe verticală - se compară sarcina fiscală pentru două
persoane cu venituri din aceeaşi sursă, dar veniturile sunt diferite.
Pentru ca impunerea să fie echitabilă trebuie să fie respectate
următoarele condiţii:
- impunerea să fie generală sau universală, adică să se înlăture
privilegiile fiscale;
- să nu se admită sustragerea nici unei părţi a materiei impozabile de la
impozitare, combătându-se astfel evaziunea fiscală;
- existenţa minimului neimpozabil şi stabilirea impozitului în funcţie de
capacitatea contributivă a indivizilor;
- sarcina fiscală a unei persoane să fie comparabilă cu cea a altei
persoane cu posibilităţi de plată asemănătoare;
Aceste cerinţe nu se respectă întocmai, deci impunerea nu este
echitabilă.

2. Principii de politică financiară

A) Randamentul fiscal al impozitelor
Pentru ca randamentul fiscal să fie cât mai ridicat trebuie ca impunerea
să fie generală, să se combată evaziunea fiscală şi să se raţionalizeze
activitatea aparatului fiscal astfel încât cheltuielile cu perceperea impozitelor
să fie cât mai mici.
Randamentul fiscal diferă de la un impozit la altul deoarece:
 Metodele de evaluare a materiei impozabile au grade diferite de
exactitate, unele ducând la subevaluare, altele la supraevaluare;
 Impunerea separată a veniturilor asigură un randament fiscal mai
scăzut decât impunerea globală;
 Cotele progresive au un randament mai mare decât cele
proporţionale;

30
  Acordarea de facilităţi fiscale diminuează randamentul fiscal, iar
suprataxarea îl sporeşte.

B) Stabilitatea şi elasticitatea impozitelor

Un impozit este stabil dacă randamentul său fiscal nu se modifică

în funcţie de conjuncturile economice, adică volumul său nu creşte în faza de
prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt
astfel mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Un impozit este elastic dacă mărimea lui se poate modifica în
funcţie de evoluţia cheltuielilor bugetare, crescând sau reducându-se în funcţie
de nevoile statului.
Elasticitatea poate fi legală sau economică.
o Elasticitate legală: dacă modificarea cotei impozitului duce la
modificarea volumului încasărilor.
o Elasticitate economică: dacă încasările din impozit cresc în faza de
prosperitate şi se reduc în faza de recesiune.

C) Numărul impozitelor folosite

În privinţa numărului de impozite ce ar trebui folosite opţiunile sunt două:

unicitatea sau pluralitatea impozitelor.
Impozitul unic, adică folosirea unui singur impozit s-a dovedit utopică,
deoarece nivelul său ar trebui să fie foarte ridicat pentru a aduce suficiente
venituri la buget şi atunci el ar fi foarte inechitabil.
De aceea se practică soluţia pluralităţii impozitelor, adică folosirea
în acelaşi timp a mai multor impozite.

D) Tipul impozitelor folosite

Se pune problema care dintre tipurile de impozite să fie folosite şi astfel

s-au conturat trei opţiuni fiscale:
1) opţiunea socială implică preferinţa spre impozitele de tip real,
aşezate asupra principalelor forme ale avuţiei (făcându-se abstracţie de situaţia
personală a plătitorilor) sau spre impozitele personale/subiective, asupra
veniturilor şi averii (la care se ţine seama de capacitatea contributivă a
plătitorilor);
2) opţiunea economică presupune alegerea între impozitele
asupra veniturilor (adesea aspru criticate), asupra capitalului (soluţie larg
împărtăşită în zilele noastre) sau asupra cheltuielilor (soluţie ce asigură un
randament ridicat al impozitelor, dar este cea mai inechitabilă);
3) opţiunea juridică, aici alegându-se între impozitele directe (la
care plătitorul este şi suportatorul impozitului) şi impozitele indirecte (la care
destinatarul impozitului este altul decât cel care este obligat de lege să-l verse
31
la buget).

3. Principiile economice şi social-politice

Din raţiuni economice tratamentul fiscal este diferenţiat, impozitul

fiind activizat ca şi pârghie fiscală pentru stimularea activităţilor dorite de către
societate sau pentru descurajarea celor indezirabile.
Atunci când tratamentul fiscal a început să fie diferenţiat şi în
funcţie de criterii de ordin social (starea civilă a contribuabilului, vârsta şi starea
sa de sănătate, numărul persoanelor în întreţinere) s-a trecut la personalizarea
impozitelor, aşezându-se la baza impunerii şi principii social-politice.
Mărimea impozitelor depinzând de capacitatea contributivă a
fiecăruia, impozitele devin mai echitabile, iar personalizarea lor a devenit o
trăsătura definitorie a fiscalităţii moderne. Dar prin diferenţierea tratamentului
fiscal în funcţie de criterii sociale nu trebuie să nu se ajungă la egalitarism
fiscal.

32
 IMPOZITUL PE VENIT, CAPITAL ŞI CHELTUIELI (opţiunea
economică)

A) IMPOZITUL PE VENIT
Legat de impunerea veniturilor apare întrebarea: impunerea să se facă
asupra venitului global realizat de către contribuabil, să se impoziteze
fiecare venit separat, acelaşi contribuabil plătind mai multe impozite, sau să
se combine cele două tehnici de impozitare.
Impunerea venitului global prin cumularea veniturilor realizate de
plătitor din surse multiple permite cunoaşterea situaţiei de ansamblu a
contribuabilului şi deci a capacităţii sale contributive. Permite, de asemenea,
personalizarea impozitului în raport cu situaţia fiecărui plătitor şi aplicarea
progresivităţii în impunere. Un astfel de impozit poate fi mai echitabil şi poate
avea un randament fiscal ridicat datorită progresivităţii lui. În schimb, nu este
posibilă diferenţierea tratamentului fiscal în raport cu natura sau provenienţa
diferitelor venituri.
Impunerea separată a fiecărui venit prezintă avantajul aplicării unei
fiscalităţi diferenţiate pe tipuri de venituri: o presiune mai uşoară pentru
veniturile obţinute din muncă salariată, una mai aspră pentru veniturile produse
de capital şi una medie pentru veniturile mixte.
Oricare ar fi, însă, tehnica de impozitare a veniturilor, aceasta ridică
unele probleme economice privind performanţele sale.
Din punct de vedere al randamentului său, impozitul pe venit ar putea fi
mulţumitor.
În privinţa echităţii impunerii, acest impozit prezintă cel puţin două
avantaje:
1. se aplică asupra unei materii impozabile relevante pentru
capacitatea contributivă a plătitorului;
2. se pretează la personalizarea şi la folosirea
progresivităţii, dar fără un control fiscal exigent face loc evaziunii fiscale.
Cu toate acestea, el este aspru criticat de către specialişti. Lui i se
reproşează cel puţin următoarele:
1. este o piedică în calea progresului economic, descurajând diviziunea
muncii şi creşterea productivităţii şi alimentând tentaţia economiei casnice
închise.
2. impozitul asupra veniturilor, atingând veniturile din muncă ori beneficiile
realizate de întreprinderi, este apreciat, mai mult chiar, ca unul din factorii
33
malthusianismului economic, descurajând creşterea veniturilor prin activităţi
sau prin muncă suplimentară.
3. impozitul asupra veniturilor este, de asemenea, un obstacol în calea
economisirii şi a investiţiilor private, deoarece el atacă, prin progresivitatea sa
pronunţată, mai ales veniturile mari, din care s-ar putea face economii în
vederea investiţiilor viitoare.
Cu toate neajunsurile sale, impozitul asupra veniturilor continuă să fie
folosit şi să deţină în unele ţări o pondere însemnată.

B) IMPOZITAREA CAPITALULUI
Ca obiect al impunerii, capitalul reprezintă acel element al bogăţiei ce
prezintă o anumită stabilitate, el este bogăţia consolidată în patrimoniul
contribuabilului, este, simplu spus, averea sau patrimoniul acestuia.
Privit din punct de vedere al posibilităţilor practice de identificare şi de
impozitare, capitalul poate fi:
a) capital imobiliar, care poate fi uşor identificat şi impozitat: pădurile,
terenurile, clădirile etc.
b) capitalul mobiliar, mai greu de identificat şi impozitat: valorile
mobiliare, creanţele, aurul, obiectele de artă, lichidităţile.
Din punct de vedere al sursei din care se suportă impozitul, capitalul
poate fi:
a) capitalul producător de venituri sau de economii pentru posesorul
lui, la care impozitul se suportă, de regulă, din venitul realizat sau pe seama
economiilor la cheltuieli, fără a diminua substanţa capitalului: clădirile (aduc
proprietarului venit sub formă de chirie sau îi reduc cheltuielile dacă sunt
folosite de către el însuşi), acţiunile, creanţele etc.;
b) capitalul nonproducător de venituri, a cărui identificare este dificilă
şi de obicei nu intră sub incidenţa impozitului: aurul, bijuteriile, obiectele de
artă, terenurile pentru construcţii.
În privinţa oportunităţii şi performanţelor impozitului asupra capitalului,
părerile sunt diferite.
Partizanii acestui impozit consideră că este preferabil să se impoziteze
iahturile de plăcere, colecţiile de obiecte preţioase sau terenurile de construcţii
deţinute de către marii proprietari, decât salariile modeste ale muncitorilor.
Adversarii impozitului asupra capitalului consideră că acesta reprezintă
un atac la potenţialul economic al naţiunii, ducând la distrugerea acestuia.
În general, impozitul asupra capitalului sub formele sale consacrate şi
uzuale privind averea propriu-zisă, circulaţia şi creşterea averii nu este
34
important ca venit fiscal, deoarece peste tot în lume statul creează un teren
fertil pentru prosperitatea afacerilor şi sporirea avuţiei şi nu omoară găina care
“face ouă de aur”. Tocmai de aceea ponderea lor este incomparabil mai redusă
decât a impozitelor pe venit sau pe cheltuieli.

C) IMPOZITAREA CONSUMULUI
Cea de-a treia soluţie alternativă, în opţiunea economică, pe care
legiuitorul o poate avea în vedere atunci când construieşte sistemul fiscal, este
aceea de a aşeza impozitul asupra cheltuielilor de consum ale contribuabilului.
Acesta este momentul în care resursele deţinute de contribuabil ies din
patrimoniul său în formă bănească, în schimbul bunurilor şi serviciilor destinate
consumului, pe care acesta le achiziţionează.
Persoana care efectuează cheltuielile de consum nu plăteşte direct
fiscului impozitul asupra consumului, ci prin intermediul furnizorului său care ,
adăugând la preţul mărfurilor sau serviciilor taxele de consumaţie, le
colectează de la cumpărători şi le varsă bugetului fără a le suporta efectiv.
De aceea, impozitul asupra cheltuielilor de consum este un impozit
indirect.
Există două posibilităţi de impozitare a cheltuielilor:
1) folosirea impozitului asupra consumului global al contribuabilului -
impozitul asupra consumului general
2) folosirea impozitelor specifice asupra anumitor cheltuieli de consum -
impozitele speciale asupra consumului.
1. Forma consacrată a impozitului asupra cheltuielilor globale de
consum este aceea a impozitului pe cifra de afaceri. Fiind vorba despre
impozite indirecte, sarcina fiscală nu este stabilită direct asupra
consumatorului, ci asupra cifrei de afaceri a furnizorului său, care adaugă
impozitul la preţurile de livrare şi îl încasează de la cumpărător, urmând să-l
verse fiscului.
În practica fiscală s-au consacrat trei soluţii tehnice pentru impozitarea
cheltuielilor globale:
a) impozitul unic în sarcina producătorului sau al comerciantului;
b) impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor;
c) impozitul unic încasat fracţionat sub forma perfecţionată a TVA.
Primele două tipuri au fost în cele mai multe ţări abandonate, preferându-
se în prezent impozitul unic încasat fracţionat.
35
 a. Impozitul unic se caracterizează prin faptul că se percepe o singură
dată, fie de la producătorul ce vinde marfa sa către consumatorul final (soluţie
preferată de fisc deoarece cheltuielile de aşezare şi percepere sunt mai
reduse, producătorii fiind mai puţin numeroşi decât comercianţii) şi atunci se
cheamă impozit asupra producţiei, fie de la comerciant şi atunci se cheamă
impozit asupra circulaţiei.
Impozitul unic asupra producţiei, în ciuda simplităţii sale aparente, se
confruntă cu două dificultăţi majore:
- preluându-se o singură dată, pentru a putea fi productiv trebuie să aibă
un nivel ridicat. Însă presiunea fiscală excesivă incită adesea la fraudă fiscală;
- există bunuri care parcurg faze succesive în prelucrarea şi
comercializarea lor până ajung la consumatorul final şi atunci se pune
problema când anume trebuie perceput impozitul. Regula este de a pretinde
impozitul de la producătorul final, soluţia fiind avantajoasă pentru fisc deoarece
produsul finit are şi valoarea cea mai ridicată, deci reprezintă materia
impozabilă cea mai abundentă.
b. Impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor se caracterizează prin
faptul că este perceput de fiecare dată când un produs face obiectul unei
tranzacţii. Această tehnică de impozitare conferă impozitului cumulativ un triplu
caracter:
- este un impozit multifazic, perceput în cascadă, la fiecare fază a
comercializării mărfii, comportându-se precum bulgărele de zăpadă:
- este un impozit cumulativ, adăugându-se de fiecare dată la
preţul de livrare al mărfii, astfel că apare situaţia nefirească de a se aplica
impozitul şi asupra impozitelor din fazele anterioare;
- impozitul, pentru a putea fi suportat, în condiţiile impozitării
repetate, trebuie să aibă un nivel moderat. De aici, unul dintre avantajele sale:
nu incită în mod deosebit la fraudă fiscală.
În ciuda acestor avantaje, impozitul cumulativ multifazic are câteva
neajunsuri majore:
- este lipsit de neutralitate, avantajându-i în competiţie pe cei integraţi
vertical (care îşi asumă toate sau o bună parte din fazele de prelucrare şi
comercializare a mărfii) şi dezavantajându-i pe cei integraţi pe orizontală
(specializaţi şi implicaţi în cooperări). Aceasta creează distorsiuni economice şi
contravine principiului consacrat al neutralităţii fiscale;
- creează dificultăţi majore în aplicarea unui tratament fiscal adecvat
pentru mărfurile care fac obiectul comerţului exterior, fiind lipsit de
transparenţă. Aplicându-se impozit şi asupra impozitelor din amonte şi
impozitul crescând odată cu numărul fazelor succesive pe care le parcurge
36
marfa până la consumatorul final, este foarte greu de determinat care este
mărimea reală a impozitului suportat de către consumatorul final.
- apare o suprataxare în cazul investiţiilor printr-o impozitare dublă:
mai întâi impozitul asupra investiţiei însăşi (odată cu procurarea bunurilor şi
serviciilor pentru investiţii) şi apoi impozitul ce se aplică asupra valorii
investiţiilor încorporate în anumite produse, în costul cărora se include
amortismentul.
c. Impozitul unic încasat fracţionat reprezintă o sinteză a impozitului
unic asupra producţiei şi impozitului multifazic asupra tranzacţiilor. S-a încercat
astfel ca la acest model perfecţionat de impozitare să se înlăture neajunsurile
specifice impozitelor practicate anterior şi să se combine avantajele celor două
modele consacrate de impozitare.
Modelul a fost introdus în Franţa în aprilie 1954 prin instituirea taxei
asupra valorii adăugate care înlocuia taxa asupra producţiei şi taxa asupra
tranzacţiilor, părintele său fiind Maurice Lauré.
Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că pentru evitarea impozitărilor
repetate fiecare trebuie să plătească impozit asupra valorii adăugate.
Soluţiile tehnice prin care se asigură unicitatea impunerii sunt două:
- sistemul deducerilor pentru livrările la intern. Furnizorul va aplica
impozitul asupra preţului de livrare negociat, dar va deduce din impozitul brut
încasat de la cumpărător impozitul din amonte plătit furnizorilor săi la
cumpărarea mărfurilor şi serviciilor încorporate în propriile produse. In felul
acesta, taxa datorată de el apare ca diferenţă între impozitul brut colectat de la
cumpărător şi impozitul deductibil plătit la cumpărare.
- folosirea detaxării sau cotei zero la export şi a taxei de
compensare la import.
Impozitul unic încasat fracţionat are câteva avantaje:
- fiecare plătitor, pentru a-şi putea recupera impozitul din amonte
este interesat să încaseze cât mai grabnic impozitul din aval, astfel că TVA nu
incită la evaziune fiscală în aceeaşi măsură ca impozitele asupra producţiei;
- nu mai creează distorsiuni fiscale în detrimentul celor cu faze
multiple de prelucrare şi comercializare, aşa cum se întâmplă în cazul
impozitului multifazic asupra tranzacţiilor;
- permiţând deducerile aferente imobilizărilor, se evită dubla
impozitare a cheltuielilor pentru investiţii (în momentul achiziţionării utilajelor şi
în momentul vânzării mărfurilor în costul cărora este inclus amortismentul), aşa
cum se întâmplă la impozitul asupra producţiei;
- permite calculul exact al impozitului ce trebuie rambursat
37
exportatorului şi o impozitare corectă a produselor importate.
2. Impozitele speciale asupra anumitor cheltuieli de consum se
practică adesea alături de impozitul asupra cheltuielilor globale.
Există, în acest sens, trei categorii de cheltuieli ce fac obiectul impunerii:
cheltuielile privind bunurile de primă necesitate, cele privind bunurile de lux şi
cele privind bunurile de consum curent.
Statul preferă să aşeze aceste impozite asupra bunurilor de larg
consum, de consum curent, cu cerere neelastică şi, dacă se poate, fără
înlocuitori. Explicaţia este simplă: impozitele asupra acestor consumuri vor
avea un randament ridicat şi se vor încasa ritmic la buget. Astfel de impozite
sunt însă indezirabile din punct de vedere al consumatorilor care solicită
statului să aplice impozitele speciale asupra consumului de lux, care nu este
indispensabil pentru majoritatea consumatorilor.
Din această confruntare de interese a rezultat cu timpul o soluţie de
compromis, în sensul că taxele de consumaţie speciale au un nivel mai ridicat
la bunurile de lux şi la cele care, consumate abuziv, dăunează sănătăţii, în
schimb, bunurile de primă necesitate nu intră sub incidenţa lor.
Corespunzător celor trei categorii de bunuri există deci trei tipuri de
impozite speciale asupra consumului:
A) impozitele asupra cheltuielilor privind bunurile de primă
necesitate cum ar fi: sarea, zahărul, pâinea, care au fost des folosite la
început. Ele se caracterizau prin:
a) cu toate că nivelul impozitelor este scăzut, randamentul acestora
poate fi foarte ridicat datorită volumului mare şi consumului permanent de
astfel de produse;
b) impozitele sunt inechitabile
Astfel de impozite, aşezate, mai ales, asupra consumului de sare au
înregistrat treptat tendinţa de dispariţie, datorită inechităţii lor, după ce au fost
mult timp larg folosite.
Ele mai sunt practicate în ţările în curs de dezvoltare.
B) Impozitele asupra bunurilor de lux prezintă avantajul, cel puţin la
prima vedere, că îi afectează doar pe cei bogaţi care îşi pot permite să
cumpere astfel de produse. În plus, ele pot avea randament ridicat, astfel de
bunuri având preţuri ridicate. În general însă, datorită randamentului lor redus,
aceste impozite au dispărut ca atare.
C) Impozitele asupra cheltuielilor privind consumul curent privesc
bunuri care consumându-se în mod curent nu sunt indispensabile, dar nici nu
reprezintă consum de lux: vinul, cafeaua, ţigările, alcoolul (la care consumul
38
 abuziv poarte dăuna sănătăţii), produsele petroliere etc. Aceste impozite pot fi
extrem de productive, datorită numărului mare de consumatori (dintre care unii,
devenind dependenţi, le consumă zilnic şi în cantităţi excesive). Se apreciază
că astfel de taxe, cu nivel ridicat, ar putea avea un efect moralizator şi ar putea
duce la reducerea consumului abuziv.
Impozitele speciale asupra cheltuielilor cuprind: accizele, taxele vamale şi
monopolurile fiscale.
A. Taxele vamale percepute la frontieră, de regulă asupra produselor
importate. În funcţie de obiectul lor şi de scopul urmărit distingem:
a) taxe fiscale, percepute la importul unor bunuri care nu se
produc în ţară, singura lor funcţie fiind aceea de a mobiliza resurse consistente
la buget (taxele asupra cafelei, ceaiului, citricelor etc. importate de ţările
europene sau cele asupra unor mărfuri industriale ori de lux importate în ţările
în curs de dezvoltare);
b) taxele cu caracter protecţionist aplicate asupra unor bunuri
importate în condiţiile în care astfel de mărfuri se produc şi în ţară, având rolul
de a proteja producătorii autohtoni de concurenţa străină.
Nivelul taxelor vam de import depinde de felul mărfurilor importate şi de natura
relaţiilor dintre ţările partenere.
B. Accizele, care sunt taxe de consumaţie speciale aplicate asupra unor
mărfuri precum: alcoolul, tutunul, produsele petroliere şi alte produse şi grupe
de produse.
C. Monopolurile fiscale sunt practicate de către stat în cazul producţiei
şi comercializării exclusive a unor mărfuri, acesta putând vinde astfel de
produse fie sub preţul lor normal, fie peste acest preţ, încasând astfel, şi
impozite indirecte consistente.
Potrivit legislaţiei actuale prin monopol de stat se înţelege dreptul
statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat
şi privat, inclusiv producătorii individuali, la activităţile economice ce
constituie monopol de stat.
Sunt considerate monopoluri de stat următoarele activităţi economice:
- fabricarea şi comercializarea de armament, muniţie şi explozibili;
- producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor ce conţin
stupefiante;
- extragerea, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor şi a
pietrelor preţioase;
- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre poştale;
- fabricarea şi importul în vederea comercializării în condiţii de calitate a
39
 alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;
- fabricarea şi importul în vederea comercializării în condiţii de calitate a
produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau
disimulate, precum şi a pronosticurilor sportive.

În privinţa performanţelor impozitelor asupra cheltuielilor de consum se

poate spune, în primul rând, că acestea sunt extrem de productive, având un
randament fiscal ridicat şi deţinând un loc însemnat în totalul veniturilor
fiscale. Pe de altă parte, ele sunt însă cele mai inechitabile, deoarece nu ţin
seama de capacitatea contributivă a celor care le suportă, devenind chiar
regresive în raport cu veniturile acestora şi apăsând în special asupra
familiilor numeroase. De aceea, unii le consideră antidemocratice şi
antifamiliale.
Se încearcă totuşi ameliorarea efectelor lor dezastruoase asupra celor
cu venituri mici şi familii numeroase prin alocaţii compensatorii, de tipul
impozitului negativ, prin impozitarea mai aspră a consumului de lux şi
scoaterea de sub incidenţa impozitelor a bunurilor de strictă necesitate.
Folosirea impozitelor asupra cheltuielilor de consum permite
promovarea unei politici fiscale selective şi atingerea unor deziderate de
ordin social prin detaxarea bunurilor vitale de strictă necesitate şi
suprataxarea celor de lux. În plus, poate avea şi un efect moralizator, prin
suprataxarea consumului de alcool şi tutun şi detaxarea cumpărării altor
bunuri precum cărţile, discurile etc.
Se poate constata că impozitele asupra cheltuielilor de consum, cu
toate neajunsurile şi avantajele lor deţin, în general, un loc însemnat în cadrul
resurselor bugetare.

IMPOZITE DIRECTE SAU INDIRECTE? (opţiunea juridică)

Cea de-a treia opţiune în materie fiscală este de natură juridică şi presupune
alegerea între impozitele directe şi cele indirecte. Adică:
a) să fie impozitul aşezat asupra veniturilor sau averii contribuabilului,
care reflectă capacitatea sa contributivă, acesta fiind impozitul direct asupra
veniturilor sau/şi asupra capitalului (averii consolidate);
b) să fie înţeleasă capacitatea contributivă prin intermediul unor acte,
fapte sau operaţiuni revelatoare pentru cei care le înfăptuiesc, acesta fiind
impozitul indirect asupra cheltuielilor.
40
 Există mai multe criterii care trebuie luate în seamă atunci când
delimităm impozitele directe de cele indirecte:
1) criteriul administrativ
2) criteriul economic vizează incidenţa şi repercusiunea impozitelor, pe
baza lui făcându-se delimitarea între plătitorul legal şi suportatorul impozitului.
Înseamnă că impozitele directe sunt acelea la care plătitorul este cel care
suportă impozitul plătit, pe când în cazul impozitelor indirecte intervine
fenomenul de repercusiune a acestora, dar în cele din urmă sunt suportate de
către consumatorii finali.
Repercusiunea impozitelor înseamnă transmiterea poverii fiscale de la
plătitor la o altă persoană.
Repercusiunea se realizează, de regulă, în aval (înainte), adică de la
vânzător către cumpărător.
3) criteriul fiscal
În delimitarea lor pot fi folosite şi alte criterii pe baza cărora se pot
constata deosebirile dintre impozitele directe şi cele indirecte.
Privite în funcţie de impactul lor asupra veniturilor contribuabililor
constatăm că impozitele directe afectează veniturile nominale, pe când cele
indirecte afectează puterea de cumpărare a acestora, adică veniturile reale ale
contribuabililor.
Analizate în funcţie de gradul lor de transparenţă constatăm că
impozitele directe sunt evidente şi provoacă reacţii prompte din partea
contribuabililor, atunci când devin greu de suportat. În schimb, impozitele
indirecte sunt mascate sau deghizate, fiind o modalitate de anesteziere fiscală.
În practica fiscală cele două tipuri de impozite se folosesc concomitent,
locul şi importanţa lor fiind diferite de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta în
cadrul aceleiaşi ţări.
Opţiunea pentru o formă sau alta trebuie judecată în raport cu avantajele
şi dezavantajele pe care le oferă fiecare.
Avantajele principale ale impozitelor directe sunt acelea că aduc un
câştig mare relativ la cost, sunt rezonabil de sigure în aplicarea lor şi echitabile
pt că apasă mai puternic asupra celor ce îşi pot permite să le plătească.
Dezavantajul principal al impozitelor directe este acela că ele constituie
un antistimulent pentru munca ambiţioasă, odihna devenind mai atractivă decât
venitul suplimentar. În plus, tentaţia de sustragere de la plata impozitelor creşte
odată cu nivelul acestora în condiţiile în care capacitatea de autofinanţare se
reduce pe măsura creşterii impozitelor.
41
 Avantajele principale ale impozitării indirecte reprezintă un instrument de
anesteziere a contribuabilului, pentru că taxa este adeseori plătită fără ca
plătitorul să fie conştient de ea, deoarece ea apare pentru el ca o parte din
preţul de cumpărare a mărfii sau a serviciului furnizat.
- au un randament fiscal ridicat
- rapiditatea încasării
- au o oarecare elasticitate legală
Se consideră, de asemenea, că impozitele indirecte pot fi folosite pentru
promovarea unor politici dezirabile: accizele mari la tutun şi alcool.
Principalul neajuns al impozitării indirecte este caracterul regresiv al
acestor impozite, cu alte cuvinte apasă mai mult asupra celor săraci decât
asupra celor bogaţi. Aceste efecte nefavorabile ale taxării regresive, sunt, într-o
oarecare măsură, micşorate, dacă produsele vitale, indispensabile pentru orice
consumator sunt scutite de taxe. Pe de altă parte, impozitele directe fiind
progresive, apasă mai mult asupra celor bogaţi, astfel că folosirea paralelă a
impozitelor directe şi a celor indirecte e de natură să asigure un anumit
echilibru.
Cunoscând avantajele şi neajunsurile impozitelor directe se poate
preciza locul acestora în cadrul sistemului fiscal din fiecare ţară.
Se poate spune că:
- avantajele impozitelor directe nu sunt suficiente pentru ca ele să fie
singurele impozite folosite, cu atât mai mult cu cât frauda fiscală care le
însoţeşte este greu de eradicat;
- prezenţa impozitelor directe, care lovesc mai ales pe cei mai bogaţi, pe
celibatari şi familiile fără copii este de natură să compenseze oarecum lipsa de
echitate a impozitelor indirecte, care apasă mai ales asupra celor săraci şi
asupra familiilor numeroase.
Cunoscând avantajele şi neajunsurile impozitelor indirecte putem spune
că în unele ţări ele sunt preferate de către stat din mai multe motive:
- reprezintă o cale de procurare rapidă a unor venituri abundente pentru
buget, fără a provoca reacţii adverse din partea contribuabililor;
- asigură un oarecare echilibru în distribuirea sarcinilor fiscale dat fiind
faptul că ele sunt suportate mai greu de către cei cu venituri mici şi cu familii
numeroase, în condiţiile în care impozitele directe apasă mai mult asupra celor
bogaţi.
- au un oarecare rol compensator, atenuând exagerările ce pot apare
datorită exonerărilor excesive realizate prin personalizarea impozitelor.

42
BIBLIOGRAFIE:

Banc P., Elemente de teoria finanțelor și finanțe publice, Ed. “Bălgrad”, Alba
Iulia, 2001
Belean P. şi alţii, Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Ed.
Economică, Bucureşti, 2007
Bistriceanu D., Popescu G., Bugetul de stat al României, Editura
Universitară, București, 2007
Donath L., Finanţele publice şi elemente de administrare a impozitelor, Ed.
Marineasa, Timişoara, 2004
Moraru D. (coordonator), Finanțe publice și evaziune fiscală, Ed. Economică,
București, 2008
Moșteanu T. (coordonator), Finanțe publice, Ed. Universitară, București,
2005
Radu C., Presiunea fiscală, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009
Tulai C., Finanţele publice şi fiscalitatea, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2003
Văcărel I. (coordonator), Finanţe publice, Ediţia a IV-a, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2003

43