[Type here]

1
[Type here]

CUPRINS

CAPITOLUL I INTRODUCERE …………………………………………………………………………. 3

CAPITOLUL II ARGUMENTUL ……………………………………………………………....................4

CAPITOLUL III FAZELE ATACULUI ÎN JOCUL DE HANDBAL ……………………......................6

3.1. FAZA I A ATACULULUI – CONTRAATACUL ………………...................................................6

3.2. FAZA A II-A A ATACULUI - CONTRAATACUL SUSȚINUT ………….................................7

3.3. FAZA A III-A A ATACULUI – ORGANIZAREA ……………………….....................................9

3.4. FAZA A IV-A A ATACULUI – JOCUL ÎN SISTEM ……………………....................................9

3.5. FORME DE JOC ÎN ATAC ..............................................................................................................11

CAPITOLUL IV ACCIDENTĂRI FRECVENTE ÎN JOCUL DE HANDBAL ....................................12

4.1. STATISTICA ACCIDENTĂRILOR ..............................................................................................12

4.2. FACTORII DE RISC .......................................................................................................................13

4.3. MODALITĂȚI DE PREVENIRE AL ACCIDENTĂRILOR ......................................................15

4.4. NOȚIUNEA DE “CORE STABILITY” ÎN HANDBAL ..............................................................16

CAPITOLULV APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL ......................................................................17

5.1. FAZA I A APĂRĂRII – REPLIEREA ..........................................................................................17

5.2. FAZA A II-A A APĂRĂRII – ZONA TEMPORARĂ .................................................................17

5.3. FAZA A III-A A APĂRĂRII – ORGANIZAREA ........................................................................17

5.4. FAZA A IV-A A APĂRĂRII – JOCUL ÎN SISTEM ....................................................................18

5.5. SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE .................................................................................................19

CAPITOLUL VI CONCLUZII ...................................................................................................................26

BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................................................................27

2
[Type here]

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

În ultimii ani handbalul a cunoscut o dezvoltare deosebită,în prezent,organizându-se competiții la

toate categoriile,de la juniori până la handbalul de înaltă performanță.În plus,a apărut o ramură a
handbalului,beach-handball,care poate fi considerat atât ca o disciplină de sine-stătătoare,cat și un
excelent mijloc de pregătire pentru handbalul clasic.

Ca disciplină științifică,handbalul studiază jocul din punct de vedere tehnic,tactic,psihologic și

teoretic.De asemenea se studiază istoricul si evoluția jocului,legăturile cu alte discipline sportive,de
la care împrumută metode și mijloace de pregătire.Pentru a putea realiza o pregătire optimă a
echipelor,se fac legături cu alte discipline științifice specializate,cum ar fi:fiziologia,biomecanica,
biochimia,pedagogia,psihologia,etc.

În ultimii ani,o nouă disciplină,kinetoterapia,și-a făcut loc în peisajul activităților de educație

fizică și sport.Această disciplină utilizează mijloace preluate din diferite discipline
sportive,handbalul fiind una dintre disciplinele sportive de la care s-au preluat majoritatea
mijloacelor.

Mai mult,asociațiile oamenilor cu disabilități au utilizat disciplina sportivă,handbal,în activitățile

lor sportive.La ora actuală,se joacă handbal pentru hipoacuzici (arbitrajul nu se face cu fluierul,ci cu
stegulețe) și mai nou,se joacă handbal în carucioare.

Handbalul,ca disciplină sportivă este prezent în programele de studiu la toate nivelele

învățământului,începând cu clasa I și terminând cu anul II din învățământul superior.

Jocul de handbal reprezintă un ansamblu de acțiuni specifice, corelate între ele,în care jucătorul
își reglează în mod conștient toate acțiunile în funcție de coechipieri ,adversari,minge,timp și spațiu
de joc,precum și față de regulament.

Handbalul este un joc de echipă,cu un pronunțat caracter dinamic.Jocul de handbal poate fi

învățat și practicat cu ușurință,deoarece majoritatea elementelor tehnice se bazează pe mișcările
naturale,iar manevrarea mingii se realizeză cu mâna.Acesta contribuie la dezvolatarea armonioasă și

3
[Type here]

influențează pozitiv psihomotricitatea prin acțiunile motrice mai simple sau mai complexe,care apar
în timpul jocului.

- Regulamentul de joc cuprinde reguli puține și ușor de aplicat.

- Jocul de handbal se desfășoară în viteză și într-un ritm susținut.

- Se permite contactul corporal în limitele prevăzute de regulament.

- Studierea jocului la marile competiții (J.O., C.M. sau C.E.) au scos în evidență tendințele spre
care tinde să evolueze jocul de handbal.Ca orice activitate umană și acest joc are tendințe pozitive,
dar și tendințe negative.Cunoașterea în profunzime a jocului, a spiritului său,ne face să accentuăm
evoluțiile pozitive și să încercăm,prin măsurile luate să inlăturăm tendințele negative.

CAPITOLUL II

ARGUMENTUL

Datorită faptului că eram în căutarea practicării unui sport,am ales să practic handbalul,deoarece
mi s-a părut un sport unde ai multe de învățat ,atât pe plan sportiv cât și pe plan educațional.Timp
de 5 ani de zile,de când practic acest sport,am învățat cât este de important lucrul în echipă și faptul
că un sportiv de performanță trebuie să reprezinte un exemplu pentru toți cei care îl urmăresc.

Atunci când optezi pentru a practica un sport de performanță,trebuie să fi conștient că acest lucru
vine cu multe provocări,pe care v-a trebui să le înfrunți,dar de asemenea și cu lucruri bune,precum
formarea caracterului și întalmirea unor noi persoane.De asemenea practicând un sport de
performanță,trebuie să fi un model pentru cei care practică sportul doar din relaxare,arătând toate
calitățile pe care le-ai dezvoltat în tot acest timp de când practici sportul de performanță.

În acești 5 ani de zile,de când practic handbalul,am jucat pe trei posturi: extremă
stânga,intermediar stânga,urmând ca în ultimul an de juniorat să ajung la postul de pivot.

În 2017 am participat la primul meu turneu de handbal, care s-a numit „JUVENIL”.Nu aveam
experiența necesară în acea perioadă, dar am aflat cum este atmosfera unui turneu și cum se
desfășoară meciurile la intensitate maximă.Am participat și la câteva cantonamente de
pregătire,care sunt mai dificile, comparativ cu antrenamentele zilnice,dar care te ajută să te adaptezi
4
[Type here]

pentru noul sezon competițioal.Chiar dacă aceste cantonamente au fost dificile,mi-am creat multe
amintiri alături de colegii mei de echipă.

Această mini-carieră de handbal pe care am avut-o,m-a ajutat să-mi realizez multe obiective
propuse și bineînțeles să învăț multe lucruri despre sport și alimentația sănătoasă.

De asemenea am ales această temă,deoarece în momentul de față activez pe poziția de pivot și

cunosc mai multe informații despre acest post decât despre celelalte posturi pe care le-am jucat în
trecut.

Pivotul,în atac,acționează de-a lungul spațiului de poartă,în cele mai multe cazuri el fiind
poziționat în centrul acestuia.El are rolul principal de a dezorganiza apărarea adversă,pentru ca
jucătorii liniei de 9m să atace culoarele formate și să finalizeze.Acesta poate fi poziționat de către
conducătorul de joc între doi apărători și de multe ori are sarcina de a efectua așa zisul “block” pe
unde jucătorul de 9m pătrunde și finalizează.

În apărarea avansată,care se desfășoară tot mai des în jocul de handbal,fiind spații mari,pivotul
poate ieși până la 9-10 m pentru relații de 2 la 2 cu interii sau cu centrul,urmând ca apoi să se
retragă pe 6m în altă zonă.Acesta poate activa pe orice post de la linia de 9 m.

Câteva combinații tactice pe care le folosim la echipă sunt:

-7 stânga sau „JUGO” cum este denumit în handbalul modern,unde pivotul este poziționat între
apărătorii 2 și 3 din partea dreaptă.Coordonatorul de joc pasează mingea interului dreapta,urmând
ca apoi să se retragă cu spatele spre interul stânga,care vine cu buclă prin spatele acestuia,primește
mingea de la interul dreapta,moment în care pivotul mută „blockul” din 2 în 3,iar interul atacă
culoarul format și finalizează.Această combinație se poate executa la fel și pe partea dreaptă.

-5 stânga sau „pivot la joc” ,pivotul este poziționat între apărătorii 1 și 2 sau 2 și 3 din partea
stângă.Pivoul iese la joc,coordonatorul de joc se deplasează spre el,unde se produce o încrucișare
simplă.Intermediarul stânga v-a trece pe centru,deoarece după ce coordonatorul se încrucișează cu
pivotul,acesta se v-a retrage pe inter stânga.Pivotul se deplasează în dribling și se poziționează între
apărătorii 2 și 3 din partea dreaptă,după ce îi oferă mingea interului dreapta.Interul dreapta v-a ataca
central pentru a putea juca relația de 2 la 2 cu pivotul.

-X stânga ,pivotul este poziționat între apărătorii 2 și 3 din partea stângă.Coordonatorul de joc se
deplasează în dribling între apărătorii 2 și 3,pivotul schimbă „blockul” din 2 în 3, coordonatorul de

5
[Type here]

joc scoate la încrucișare intermediarul stânga și se poziționeză pe omul 2 din apărare,iar

intermediarul stânga finalizează prin culoarul creat de cei doi.

CAPITOLUL III
FAZELE ATACULUI ÎN JOCUL DE HANDBAL

3.1. Faza I a atacului – contraatacul

Faza I a atacului-contraatacul are o aplicare temporară de 2-4 secunde și este condiționată de

existența unor împrejurări favorabile.Se poate declanșa după ce portarul a prins mingea aruncată la
poartă,după interceptarea unei pase,uneori după scoaterea mingii din dribling de la adversar sau
dipă recuperarea mingii ridicată din blocarea aruncării la poartă

Contraatacul începe prin pornirea rapidă spre poarta adverse a unuia sau doi jucători,în clipa în
care echipa proprie a intrat în posesia mingii,continua cu alergare în viteză maximă,prinde mingea
pasată de portar sau de un coechipier și se termină printr-o aruncare la poartă.

Formele de realizare ale contraatacului:

- contraatac direct cu vârf;

- contraatac cu două vârfuri sau mai multe;
- contraatac cu intermediar cu un vârf;
- contraatac cu intermediar cu două vârfuri;
- contraatac cu două vârfuri încheiat cu încrucișare;

Contraatacul direct

La contraatacul direct se disting următoarele alternative:

- cea mai simplă formă de contraatac este cea când portarul prinde mingea aruncată la poarta
sa,o aruncă direct în gol peste portarul echipei adverse (mingea aflandu-se în joc);
- în contraatacul direct se folosește o singură pasă și în general pasa o dă portarul;
- contraatacul direct poate fi lansat și de jucătorul care a intrat surpinzător în posesia mingii
prin intercepție sau recuperare;
- pentru dublarea șanselor,la contraatac participă două vârfuri,portarul fiind cel care decide
cui lansează mingea;
6
[Type here]

- tot contraatac direct este și atunci când un apărător intermediar sau zburător efectuează o
intercepție în afara liniei de 9m,îndreptându-se în cea mai mare viteză spre poarta adversă
pentru a finaliza;

Greșeli care apar în contraatac:

- neanticiparea momentului de plecare pe contraatac

- viteză de deplasare necorespunzătoare
- deplasarea vârfurilor pe trasee neutile
- nerealizarea desprinderii de apărători
- lansarea greșită a contraatacului
- nesincronizarea vârfului cu pasa
- judecarea limitată a situațiilor tactice existente

3.2. Faza a II-a a atacului – Contraatacul susținut

În cazurile în care condițiile și împrejurările nu sunt optime declanșării și mai ales,aplicării

contraatacului,echipa are două alternative:fie că trece imediat la contraatacul susținut,fie v-a
transporta mai lent mingea către poarta adversă.

Contraatacul suținut,numit și faza a II-a a atacului,se desfășoară atunci când apărătorii,în repliere
marchează vârfurile de contraatac sau când portarul nu poate lansa mingea pentru contraatacul
direct.Contraatacul suținut surprinde apărarea adversă în curs de așezare și organizare,micșorează
atenția și forțele apărătorilor,încetinind aruncările la poartă.În alternativa în care apărătorul sau
apărătorii încearcă să intervină pentru a opri desfășurarea atacului rapid,atacanții sunt preocupați să
asigure circulația mingii și prin aceasta să scoată pe apărători din ritmul fazei respective,ușurând și
mai mult acțiunile lor.

În funcție de modul cum se realizează finalizarea,contraatacul susținut poate fi sistematizat astfel:

- contraatacul susținut finalizat prin aruncări de la distanță,efectuate de jucătorii din linia de

9m;
- contraatacul susținut efectuat prin aruncări de la semicercul de 6m în urma unor angajări
efectuate de jucătorii din linia de 9m;

Contraatacul susținut poate fi desfășurat în două variante:

7
[Type here]

Varianta I

- plecarea vârfurilor de contraatac,primul val;

- recuperarea mingii și plecarea celui de-al doilea val,jucătorii de 9m;
- trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de jucătorii din cel de-al
doilea val;
- finalizare prin aruncare la poartă de la distanță,executată de un jucător din cel de-al doilea
val (jucător de 9m);

Varianta a II-a

- infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc și demarcarea unuia dintre ei;
- angajarea pivotului demarcat față de jucătorul cu mingea ;
- aruncarea la poartă prin unul din procedeele tehnice specifice situației concrete de joc;

Conținutul tehnico-tactic al contraatacului susținut

- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- recuperarea și pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat;
- aruncarea la poartă de la distanță;
- pasele de angajare a pivotului;
- aruncarea la poartă din apropierea semicercului de 6m;

Pentru sporirea eficienței acestei faze,se apelează la acțiuni tehnico-tactice,ca:demarcajul

direct,paravanul,pentru favorizarea aruncărilor de la distanță și blocajele pentru a micșora
pătrunderile jucătorilor de la 9m.

Greșeli frecvente în timpul fazei a II-a a atacului:

- lipsa de sincronizare între intrarea în posesia mingii și plecarea jucătorilor din primul val;
- întârzieri în pasarea mingii,la declanșare sau pe parcursul desfășurării contraatacului
susținut;
- gândirea lentă scoate jucătorii din fază;
- deplasări limitate ale jucătorilor,nesiguranță și lipsă de precizie în transmiterea mingii ;
- folosirea inoportună a driblingului;
- nesincronizări în deplasări și în gândire a cuplurilor de atacanți;

8
[Type here]

- nesusținerea jucătorului cu mingea;

- eficacitate scăzută în aruncările la poartă;
- urmărirea insuficientă a mingii și lipsa preocupărilor de recuperare a ei ;

3.3. Faza a III-a a atacului – Organizarea

Contraatacul şi contraatacul susţinut sunt cele mai eficace faze ale atacului, însă apar situaţii când
nu pot fi realizate datorită următoarelor cauze:

- jucătorii echipei advarse se repliază la timp;

- plasamentul special al portarului advers;

- unul,doi sau chiar trei apărători fac presing temporar;

- posesorul mingii apreciază că nu mai este cazul continuării atacului rapid şi încetineşte ritmul de
joc;

În timpul fazei a III- a atacului, jucătorii surprinşi de fază în locuri neprevăzute se vor deplasa cât
mai repede spre posturile lor din dispozitivul de atac, căutând cel mai bun plasament integrându-se
în disciplina tactică de joc stabilită de antrenor. Echipa este preocupată de păstrarea mingii în
posesia sa şi numai atunci când un apărător a comis o greşală, atacantul cu mingea în funcţie de
situaţia concretă va angaja pivotul, va pătrunde apre poartă sau va arunca la poartă.

În faza a III- a atacului, jucătorilor li se oferă posibilitatea de a avea momente de „respiro” timp
în care antrenorul poate face schimbările de jucători necesare. Această fază nu poate fi prea mult
prelungită, deoarece poate fi sancţionată cu aruncare liberă pentru joc pasiv. Cel care coordonează
jocul este centrul (coordonatorul de joc), care dă semnalul pentru începerea atacului în sistem.

3.4. Faza a IV- a a atacului – Jocul în sistem

Faza a IV-a a atacului este numită şi atacul în sistem, reprezintă forma de organizare şi
coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor care participă la atac, prin folosirea acţiunilor tactice
individuale dar şi colective cu scopul de a învinge rezistenţa opusă de apărare şi să-şi creeze o
situaţie favorabilă de aruncare la poartă.

În derularea acestei faze distingem trei momente importante şi anume:

9
[Type here]

- faza de pregătire – se realizează prin circulaţii active de minge şi de jucători;

- faza de construirea a acţiunii de finalizare – se realizează prin acţiuni tactice colective, folosite pe
fondul circulaţiilor de minge şi de jucători;

- faza de finalizare- reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi poate fi o acţiune tactică
individuală sau colectivă prin care jucătorul urmăreşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de
aruncare la poartă şi să înscrie.

Dacă nu reuşeşte faza de finalizare, iar echipa respectivă a rămas în posesia mingii, jocul se reia
prin faza a III-a, de organizare. Din momentul în care fiecare atacant şi-a ocupat postul în
dispozitivul de atac din cadrul sistemului, conducătorul de joc dă semnalul de începere a fazei a IV-
a a atacului,jocul în sistem.

Elementele tehnice întâlnite în faza a IV-a a atacului sunt:

- poziţia fundamentală specifică jocului de atac;

- ţinerea, prinderea şi pasarea mingii;

- driblingul;

- fentele;

- aruncarea la poartă;

Acţiuni tactice individuale:

- demarcajul;

- pătrunderea

Acţiuni tactice colective:

- pasele în pătrundere succesivă;

- încrucişarea simplă şi dublă;

- paravanul;

- învăluirea;

- plecare din blocaj;

10
[Type here]

- plasamentul jucătorilor la momente fixe, aruncare liberă de la 9m, aruncarea de pedeapsă de la

7m;

3.5 Forme de joc în atac

În cadrul fazei a IV-a a atacului, sistemele de atac pot fi aplicate în formele: poziţional sau în
circulaţie.

Atacul poziţional

Echipa începe să desfăşoare atacul organizat în forma poziţională, după ce fieare jucător a ajuns
pe postul său.

Dispunerea optimă în teren este în concordanţă cu calităţile şi particularităţile atacantului şi

adaptată la principalele caracteristici de funcţionare ale sistemului defensiv advers.

Pe postul pe care acţionează fiecare jucător trebuie să fie activ şi dinamic în permanentă mişcare,
pregătit în orice moment să prindă mingea, să acţioneze surprinzător, să se demarce când este
marcat strâns, să-şi pregătească pătrunderile şi depăşirile, să acţioneze pe direcţia porţii adverse şi
prin întreaga sa activitate să înlesnească colaborarea cu coechipierii.

Prin atacul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător în dreptul zonei
corespunzătoare postului respectiv.Jucătorii acţionează pe baza unor combinaţii bine precizate,
alese în funcţie de sistemul de apărare advers.

Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static. Prin acţiunile rapide pe care jucătorii le fac în
zonele lor de atac, prin pasarea rapidă a mingii de la o extremă la alta, prin pătrunderile succesive şi
pasele laterale, prin fentele de aruncare la poartă urmate de angajări ale pivoţilor, prin încrucişări,
paravane şi blocaje, atacul poziţional capătă un caracter dinamic.

Dacă dinamismul lipseşte, atacul poziţional este ineficace şi se apropie de graniţa jocului pasiv,
sancţionat de arbitru.

Atacul în circulaţie

Atacul în circulaţie este o formă superioară de joc care se bazează pe pasarea rapidă a mingii în
timpul unei circulaţii intense a tuturor atacanţilor.

Pentru a fi aplicată cu succes, această formă de joc pretinde din partea jucătorilor o tehnică
avansată, o bună pregătire fizică şi cunoştinţe de tactică. Jucătorii trebuie să fie capabili să acţioneze
11
[Type here]

cu eficacitate pe diferite posturi, pe care din cauza circulaţiei în teren sunt nevoiţi în mod temporar
să le ocupe.

În cazul când din forma poziţională a atacului în sistem, nu se realizează o poziţie clară de
aruncare la poartă, echipa trece la utilizarea atacului în circulaţie. După câteva pase de tatonare a
apărării, jucătorii încep circulaţia în formă de opt, în şarje sau fragmente ale acestor circulaţii, îşi
schimbă permanenet locurile, circulă pe semicercul de la 6m, se demarcă în adâncime sau pătrund
între apărători, pasându-şi necontenit mingea, evitând pe cât posibil driblingul.

Viteza de transmitere a mingii şi deplasarea continuă a jucătorilor dezorganizează sistemul de

apărare, înlesnind finalizarea. De cele mai multe ori, jucătorul care pătrunde cu mingea pe semicerc
poate arunca liber la poartă.

CAPITOLUL IV

ACCIDENTĂRI FRECVENTE ÎN JOCUL DE HANDBAL

4.1. Statistica accidentărilor

Handbal

În timpul practicării jocului de handbal există o multitudine de posibilităţi de accidentare.

Localizarea accidentelor cunoscute de-a lungul timpului este următoarea:

- mâini şi degete – 14%

- gleznă - 10%

- genunchi - 7%

- cot - 5%.

Restul de 64% dintre localizări sunt cotate ca diverse, deoarece mai mult de jumătate dintre
acestea sunt contuzii cu localizare musculară sau tendinoasă.Din punctul de vedere al gravităţii
acestora, cifrele către care converg, au următoarele valori:

- 48% sunt contuzii, legate în mare parte de faptul că handbalul este un sport de contact;

- 36% entorse;

12
[Type here]

- 8% luxaţii şi fracturi

- 8% rupturi musculare sau tendinoase şi plăgi.

Beach-handball

Cu ocazia Campionatului European de beach-handball desfăşurat în 2007, în Italia, s-a efectuat

un studiu pe 96 jucători practicanţi ai acestei discipline. Aceştia au avut de răspuns la un chestionar,
care privea ultimii doi ani de activitate.Rezultatele acestui studiu au fost următoarele:

- 15,5% dintre jucători au suferit accidentări serioase, 71% dintre acestea fiind suferite de către
portari şi interi;

- majoritatea accidentărilor (85,7%) au fost închise, dintre care 57% la nivel ligamentar şi 42,8% la
nivelul trunchiului (contuzii);

principalul motiv al acestor accidentări (71,4%) se datorează contactului violent cu adversarul;

- cel mai mare număr de accidentări (57,1%) s-au înregistrat în timpul competiţiilor, dintre care
71,4% atunci când jucătorul se afla în atac.

Privind gravitatea accidentărilor, se găsesc următoarele cifre:

- 92,8% dintre jucători nu au recidivat în accidentări;

- 57,1% au urmat un tratament bazat pe fizioterapie şi medicamente;

- 41,9% au necesitat internare cel puţin o zi, iar 27% au avut complicaţii precum dureri sau
dificultăţi la mers.

Sporturile în care este permis contactul au o probabilitate mai mare de producere a accidentărilor
decât sporturile în care nu există contact între adversari. Atât handbalul cât şi beach-handball-ul
conţin mişcări stresante pentru sistemele osos şi muscular, iar contactul frecvent şi intens cu
adversarul determină accidentări serioase.

În concluzie, atât în handbal cât şi în beach-handball apariţia accidentărilor este inevitabilă.

Pentru a putea diminua numărul de accidentări trebuie cunoscuţi factorii de risc pentru apariţia
acestora, precum şi metode pentru prevenirea accidentărilor.

4.2. Factorii de risc

13
[Type here]

Riscul traumatic, ca noţiune, ine cont de intensitatea la care este practicat jocul de handbal
(numărul de ore săptămânal) şi de numărul de ani de practică. Diversele anchete au scos în evidenţă
doi factori esenţiali de risc traumatic: angajamentul fizic şi nivelul de atenţie. Angajamentul fizic,
mai mult sau mai puţin violent, este în funcţie de:

- sex – la fete apar de două ori mai puţine accidentări;

- nivelul la care se joacă – de trei ori mai puţine accidentări în prima ligă decât în liga a doua,
datorită numărului diferit de ore de antrenament;

- postul ocupat (vezi tabel) – extremele au un risc traumatic dublu faţă de ceilalţi jucători.

POST JUCĂTORI JOCURI RATA DE RISC

ACCIDENTAȚI URMĂRITE
Extremă dreapta 20(5) 464 4,1
Extremă stânga 23(9) 461 4,7
Centru 10(2) 474 2,1
Inter dreapta 13(3) 471 2,7
Inter stânga 14(9) 470 2,9
Pivot 14(3) 470 2,9
Portar 10(3) 474 2,1

Parantezele din tabel reprezintă accidentările grave.

Nivelul de atenţie

Ora de desfăşurare a jocurilor şi a antrenamentelor. Pe intervalul orar 19 – 20 sunt de trei ori mai
multe accidentări decât pe alte intervale orare. În acest interval de timp se manifestă cel mai
pregnant sindromul de hipoglicemie. Numărul de rezerve. S-a observat că există o relaţie directă
între numărul de rezerve şi numărul de accidentări. Astfel, numărul de accidentări

creşte direct proporţional cu numărul de rezerve. Important nu este ca numărul de rezerve să fie
mare, ci, ca acei jucători care intră în teren să fie pregătiţi să ia parte la competiţie.

Aproximativ 60% dintre entorsele de genunchi apar în absenţa contactului fizic, iar jumătate
dintre accidentările grave se petrec în absenţa contactului fizic cu un adversar sau cu un coechipier.

14
[Type here]

4.3. Modalități de prevenire a accidentărilor

Din punct de vedere medical este destul de dificil de prevenit diferitele accidentări, în schimb,
antrenorii trebuie să fie foarte atenţi la doi factori care sunt la îndemâna lor:ameliorarea calităţilor
tehnice ale jucătorilor şi supravegherea nivelului de atenţie al acestora.Studiile fiziologice au arătat
clar că jucătorii care au un potenţial tehnic crescut au un consum energetic redus la aceeaşi mişcare
faţă de jucătorii rudimentari din punct de vedere tehnic. Ameliorarea calităţilor tehnice determină
evitarea epuizării rezervelor energetice prematur, prima consecinţă a epuizării energetice fiind
scăderea nivelului de atenţie. Un jucător „bun tehnician” are un risc traumatic de trei ori mai scăzut
decât un jucător cu o tehnicitate redusă.

Supravegherea nivelului de atenţie al jucătorilor.În primul rând trebuie clarificat conceptul de

nivel de atenţie. Atenţia normală este definită de nivelul ridicat de eficacitate fiziologică a
organismului, ceea ce îl face pe jucător să fie informat de ceea ce se petrece în interiorul sau
exteriorul său şi să răspundă, în consecinţă, prin adaptare la toate circumstanţele. Consecinţa
imediată a nivelului de

atenţie redus este răspunsul inadecvat al organismului la stimuli. Stimulii care pot influena nivelul
de atenţie sunt de două feluri: periferici (exteriori) şi senzitivo-senzoriali (interni).

a. Stimulii externi sunt legaţi esenţial de traumatisme:

- stimuli proveniţi de la nivel proprioceptiv, careinformează asupra stării de tensiune
musculară, traumatismul tipic fiind contractura;
- stimuli de la nivelul receptorilor intraarticulari, care informează asupra poziţiei pieselor
articulare, traumatismele tipice fiind entorsele;
- stimuli de la nivelul receptorilor exteroceptivi, care informează asupra desfăşurării unei
mişcări (o aruncare contrată surprinzător din spate);
- stimuli de la nivelul receptorilor care transmit informaţii despre dureri de tipul:
contuzii, întinderi sau chiar dureri de cap;

b. Stimulii interni sunt dependenţi de hormoni sau de substanţe hormonale, dintre care
adrenalina este una dintre cele mai importante. Nu factorii care intervin sunt importanţi, ci
cumularea efectelor acestora, ceea ce duce la scăderea nivelului de atenţie, conducând automat la

15
[Type here]

creşterea riscului traumatic. Aceste perturbări nu sunt percepute foarte net de către sportivi,
deoarece se manifestă într-o formă mai subtilă:

- capacitatea de refacere este capitală, din moment ce antrenamentul este obligatoriu;

trebuie evitată hipoxia, acordată o atenţie crescută calităţii somnului, alimentaţiei, evitarea abuzului
de excitante (cafea, ceai, ţigări, alcool, etc);

- grijile vieţii cotidiene au o influenţă crescută asupra nivelului de atenţie (situaţia

şcolară, profesională sau familială);

Înainte de toate trebuie ştiut că organismul este permanent într-o stare de echilibru instabil.
Prevenirea îi permite acestuia să răspundă eficient la toate aceste ameninţări. În practică,
eficacitatea prevenirii este dată de lucruri foarte simple: alimentaţie echilibrată, somn de calitate,
activitate fizică regulată, deci o viaţă extrasportivă în conformitate cu rigorile jocului.

Tot la capitolul prevenirii intră şi starea sportivului: condiţia fizică trebuie raportată la nivelul de
practică; integritatea corporală (un jucător nu trebuie să evolueze cu accidentări nevindecate) şi
integritate psihică (concentrare şi motivare). Un alt aspect care trebuie luat în calcul este starea
materialului: încălţări adaptate la sport şi în stare bună, suprafaţa de joc să fie adecvată (un bun
raport între elasticitate, capacitatea de amortizare şi cea de alunecare).

4.4. Noțiunea de „CORE STABILITY” în handbal

Expresia Core Stability (miez stabil) este o expresie cunoscută în rândul kinetoterapeuţilor şi a
preparatorilor fizici, definiţia acestei expresii depinzând de domeniul în care este luată în discuţie.
Din punct de vedere biomecanic expresia miez stabil reprezintă un complex osteo-ligamentos ce
există sub un prag de potenţial care creează o stabilitate osteo-articulară. Din punctul de vedere al
unui kinetoterapeut această expresie reprezintă un anumit grad de rezistenţă sau forţă întâlnit în
anumite grupe musculare. Definiţia acceptată de literatura de specialitate descrie Core Stability ca o
integrare funcţională pasivă a sistemului osos, activă a sistemului muscular şi neutră a controlului
neural. Scopul antrenamentului bazat pe conceptul Core Stability este de a recruta cu eficienţă
musculatura diferitelor segmente ale corpului pentru ca apoi subiecţii să poată învăţa cu uşurinţă să
controleze poziţia diverselor segmente corporale în timpul activităţii dinamice. Acest tip de
antrenament se poate aplica atât pentru prevenirea accidentărilor, cât şi pentru recuperarea după
accidentări la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchiului, umărului, cotului şi la nivel lombosacral.
Antrenamentul se bazează pe mişcări realizate pe suprafeţe instabile gen swiss ball sau balance fitt.

16
[Type here]

CAPITOLUL V
APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL

5.1. Faza I a apărării - replierea

De îndată ce s-a pierdut mingea în atac, jucătorii echipei respective sunt obligaţi să revină în
apărare. Viteza de alergare în faza de repliere este dată de modul în care au intrat adversarii în
posesia mingii, deplasarea spre apărare făcându-se pe drumul cel mai scurt. Dacă adversarul s-a
desprins pe contraatac, trebuie urmărit, chiar şi în situaţia în care se consideră că nu mai poate fi
ajuns din urmă, acest lucru având efect psihologic negativ asupra lui. Elementele tehnice specifice
replierii sunt deplasarea în teren şi scoaterea mingii din dribling. Acţiunea tactică individuală
specifică acestei faze este marcajul.

5.2. Faza a II-a a apărării – zona temporară

În situaţia pierderii mingii, jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie completă sau nu pot
reveni în apărare pe postul pe care sunt specializaţi, datorită vitezei cu care a fost declanşat
contraatacul de către adversari. De aceea, primii jucători ajunşi în apărare ocupă în mod obligatoriu
zona centrală a semicercului de 6 m, iar următorii ajunşi se vor plasa de o parte sau alta a
dispozitivului astfel format. Rezultă astfel o zonă temporară, zonă care poate fi formată în două
moduri: din număr redus de jucători, sau din toţi jucătorii, care din cauza crizei de timp, acţionează
temporar pe alte posturi decât cele pe care sunt specializaţi. Elementele tehnice care apar în această
fază sunt: deplasarea în teren, poziţia fundamentală de apărare, blocarea aruncărilor la poartă şi
scoaterea mingii de la adversar. Acţiunile tactice individuale folosite în faza a II-a a apărării sunt
marcajul şi închiderea culoarelor de pătrundere. Acţiune tactică colectivă: preluarea, predarea şi
schimbul de oameni.

5.3. Faza a III-a a apărării – organizarea

Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce s-a repliat, să-şi ocupe locul în
dispozitivul de apărare. Acestă fază corespunde ca moment fazei a III-a a atacului pentru echipa
adversă. Randamentul echipei aflate în apărare este mai mare dacă toţi jucătorii acţionează pe
17
[Type here]

posturile pe care sunt specializaţi. De aceea, jucătorii aflaţi pe alte posturi în timpul zonei temporare
se străduiesc să ajungă pe posturile lor de bază. Acest lucru se realizează în două moduri.
Organizarea apărării, atunci când adversarul acţionează în atac poziţional, se realizează între
jucători apropiaţi, cu multă prudenţă.aceştia schimbă locurile între ei , doar când mingea se găseşte
în aer, pasată între adversari aflaţi în direcţia opusă locului în care se organizează apărarea. O a
doua modalitate de organizare a jocului este posibilă la întreruperea jocului de către arbitru sau când
echipa adversă îşi organizează atacul. Pe parcursul acestei faze de joc, jucătorii chiar dacă nu se află
pe posturile lor, trebuie să îndeplinească cu stricteţe sarcinile noului post. Elementele tehnice în faza
a III-a sunt: deplasarea în teren şi poziţia fundamentală. Acţiunea tactică individuală este marcajul.
Acţiunile tactice colective sunt repartizarea adversarilor şi predarea, preluarea şi schimbul de
oameni.

5.4. Faza a IV-a a apărării – apărarea în sistem

Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească forţele tuturor jucătorilor şi să le
valorifice în cadrul unui sistem defensiv care se desfăşoară după toate regulile şi principiile tactice,
cu colaborarea perfectă a tuturor apărătorilor. Apărarea în sistem are ca principal scop împiedicarea
adversarului să înscrie, obţinerea mingii fiind în plan secund. În funcţie de sarcinile jucătorilor, în
cadrul fazei a IV-a a apărării se disting mai multe forme de apărare: pe zonă, om la om şi
combinată. La rândul lor, aceste forme de apărare sunt concretizate prin sisteme de apărare, care
apar în funcţie de dispunerea apărătorilor în teren. Pentru a avea succes în această fază a jocului
trebuie să se ţină cont de următoarele reguli:

- respectarea postului în apărare;

- păstrarea atenţiei pe tot parcursul atacului;

- căutarea celui mai bun plasament;

- iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;

- menţinerea plasamentului între adversar şi poarta proprie;

- acordarea ajutorului reciproc;

- ritm continuu şi susţinut;

18
[Type here]

- atacarea adversarului aflat în posesia mingii pe partea braţului de aruncare;

- scoaterea mingii de la adversar.

În această fază apar toate elementele tehnice specifice jocului în apărare: poziţia fundamentală,
deplasarea în teren, blocarea aruncărilor la poartă şi scoaterea mingii de la adversar. Acţiunile
tactice individuale sunt: marcajul, atacarea adversarului aflat în posesia mingii, acoperirea braţului
de aruncare, retragerea la semicerc, mişcarea de translaţie, închiderea pătrunderilor şi alunecarea.
Acţiunile tactice colective sunt: repartizarea adversarilor, preluare, predare şi schimb de oameni,
dispunerea apărătorilor la aruncările libere de la 9 m, dispunerea apărătorilor la aruncările de
pedeapsă de la 7 m.

5.5. Sisteme de joc în apărare

În jocul de handbal se întâlnesc trei forme de acţionare în apărare: pe zonă, om la om şi combinat.

Fiecare dintre aceste forme prezintă caracteristici specifice şi se desfăşoară după principii şi reguli
tactice proprii. În cele mai multe cazuri aplicarea uneia dintre aceste forme de apărare este
condiţionată de pregătirea propriei echipe cât şi de caracteristicile adversarilor. Există, însă, şi
situaţii în care folosirea uneia dintre aceste forme de apărare este dictată de evoluţia scorului, de
superioritatea sau inferioritatea numerică a adversarului.

Apărarea pe zonă

În cadrul formei de apărare pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită zonă a terenului, în
care îşi marchează cu grijă adversarul, împiedicându-l în acţiuni, mai ales în pătrundere sau
aruncarea la poartă. În funcţie de dispunerea jucătorilor în teren forma de apărare pe zonă se
manifestă sub forma mai multor sisteme de joc: 6:0; 5:1; 4:2; 3:3; 3:2:1. Întrucât fiecare dintre
aceste sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje, este foarte greu de precizat care dintre aceste
sisteme este cel mai eficient. Cel mai potrivit lucru este aplicarea sistemelor care concordă cu
calităţile propriei echipe, succesul nefiind determinat de sistem, ci de modul de aplicare al acestuia.
Sistemele de joc se dezvoltă după modul de execuţie al procedeelor tehnice şi în funcţie de sarcinile
jucătorilor. Atenţia în jocul de apărare este orientată în trei direcţii principale: spaţiul de joc, mingea
şi adversarii.

Spaţiul de joc

19
[Type here]

Aruncarea la poartă devine posibilă doar de la o distanţă de 12 m sau mai mică. Acest lucru este
valabil doar în cazul unei aruncări perpendiculare pe poartă, deci la un unghi de 90º. Din punctul de
vedere al unghiurilor, posibilităţile de aruncare la poartă se reduc cu cât ne depărtăm de unghiul
drept. La un unghi de 10º format de minge, bară şi linia de poartă, aproape că nu există nici o
şansă de a marca gol. Dacă distanţa de 12 m este valabilă în cazul unui unghi de 90º, cu cât unghiul
scade prin deplasare laterală, cu atât şi distanţa de la care se poate înscrie scade, ajungând la un
unghi de 10º la 6 m. Asfel, sectorul în interiorul căruia un sistem de apărare trebuie să fie eficient se
sflă în interiorul sectorului de 10º. Pentru a acţiona cu succes în cadrul zonei de apărare prevăzută,
sistemul trebuie să acţioneze în mod unitar şi să aibă în acelaşi timp lărgime, densitate şi adâncime.
În zona de apărare jucătorii trebuie să-şi ocupe poziţia de bază în interiorul sectorului de 40º,
apărarea asigurându-şi în acest fel densitate şi adâncime. Prin deplasare laterală, apărarea câştigă şi
largime, putând să acopere ca unitate sectorul de 20º. Dincolo de sectorul de 20º, până la 10º,
acţionează doar apărătorul lateral, individual.

Jucătorul şi mingea

Jocul în apărare se ghidează după două principii fundamentale. Primul principiu afirmă că doar
un jucător poate să înscrie un gol. Ca urmare, atât densitatea cât şi mişcările sistemului de apărare
sunt determinate de mişcarea jucătorilor, apărătorii fiind preocupaţi preponderent de atacanţi (în
proporţie de 70%) şi mai puţin de minge (aproximativ 30%).Cel de-al doilea principiu afirmă că un
gol se poate realiza doar cu mingea. Ca urmare eforturile apărătorilor sunt canalizate în proporţie de
70% spre minge şi doar de 30% spre atacanţi. În această situaţie mişcările mingii determină
mişcările sistemului defensiv. Dacă primul principiu este caracteristic formei de apărare „om la
om”, cel de-al doilea principiu caracterizează forma de apărare pe zonă. În situaţia asocierii acestor
două principii, din motive tactice, se realizează sistemele de apărare combinate.

Sistemul de apărare 6:0

20
[Type here]

Sistemul de apărare 6:0 este un sistem de apărare destul de des folosit. Acest sistem are o densitate
bună a jucătorilor, fiecare apărător raspunzând de o zonă destul de mică, care se suprapune parţial
cu zona apărătorului învecinat. Lărgimea acestui sistem este satisfăcătoare, apărătorii fiind dispuşi
de la o margine până la cealaltă a terenului. Punctul sensibil al acestui sistem de apărare este
reprezentat de adâncimea sistemului, aceasta fiind redusă deoarece jucătorii sunt dispuşi pe o
singură linie. Aceste caracteristici determină următorul procentaj: 80% din goluri sunt înscrise prin
aruncări de la distanţă şi 20% din aruncări de la semicercul de 6 m. În funcţie de sarcinile
jucătorilor, acest sistem se poate transforma temporar în sistemele de apărare pe zonă 5:1 sau 4:2.
Denumirea apărătorilor în cadrul acestui sistem este dată de poziţia fiecăruia în cadrul sistemului:

- doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD);

- doi apărători intermediari – stânga (AIS) şi dreapta (AID);

- doi apărători centrali – stânga (ACS) şi dreapta (ACD).

În funcţie de locul ocupat de apărători, aceştia se împart în două categorii:

- apărătorii din marginea terenului (ALS şi ALD)

- apărătorii blocului central (AIS, AID, ACS şi ACD).

În general în cadrul acestui sistem jucătorii se deplasează în triunghi cu vârful spre atacantul direct,
retragerea la semicerc făcându-se oblic înapoi pe direcţia de pasare a mingii. Avantajele acestui
sistem de apărare sunt:

- restrânge spaţiul de acţionare al adversarilor la semicerc;

- are o privire de ansamblu asupra întregului atac advers;

- poziţiile fiecărui jucător sunt bine fixate;

21
[Type here]

- există posibilitatea unei bune colaborări cu portarul.

Dezavantajele sistemului sunt :

- permite aruncările de la distanţă;

- este ineficient împotriva unui atac rapid;

- ineficient împotriva adversarilor care joacă pentru menţinerea rezultatului;

- nu favorizează declanşarea contraatacului.

Sistemul de apărare pe zonă 6:0 poate fi aplicat cu eficienţă în cazul în care atacul advers nu
dispune de jucători eficienţi în linia de 9 m şi manevrează lent mingea.

Sistemul de apărare 5:1

Sistemul de apărare 5:1 este caracterizat de o dispunere a apărătorilor pe două linii. Prima linie
este formată din cinci jucători care acţionează în apropierea semicercului de 6 m, iar cea de a doua
linie este formată dintr-un jucător care acţionează la o distanţă de 7 - 10 m de poartă. Acest sistem
de apărare este extrem de defensiv, asigurând un raport optim între adâncime, densitate şi lungime.
Cei cinci apărători din prima linie sunt repartizaţi astfel:

- 2 apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD);

- 2 apărători intermediari – stânga (ALD) şi dreapta (ALD);

- 1 aparător central (AC).

Apărătorul cel mai avansat, care formează linia a doua se numeşte zburător (Z). Zburătorul are o
zonă de acţiune asemănătoare unui triunghi, cu baza situată la 7 m de poartă, între cei doi apărători

22
[Type here]

intermediari şi cu vârful la 9 – 10 m de poartă. În funcţie de sarcinili tactice, zburătorul poate

acţiona şi în alte zone. Avantajele sistemului de apărare pe zonă 5:1:

- poate fi transformat cu uşurinţă în alte sisteme de apărare în funcţie de situaţiile de joc:

- asigură în mod deosebit zona centrală;

- este eficient împotriva atacurilor stereotipe;

- este eficient împotriva atacurilor lente;

Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 5:1:

- nu este eficient în situaţia în care pivotul se plasează în dreptul apărătorului intermediar;

-pot apărea probleme când se schimbă sistemul de atac sau se acţionează în spatele zburătorului.

Acest sistem se poate aplica cu succes împotriva echipelor care nu au în componenţă jucători de
valoare în linia de 9 m, bazându-se înspecial pe pătrunderi şi depăşiri. De asemenea, poate fi aplicat
cu succes împotriva atacului aflat în inferioritate numerică.

Sistemul de apărare 4:2

Sistemul de apărare 4:2 a apărut ca urmare a necesităţii anihilării jucătorilor interi, din ce în ce
mai puternici. La fel ca şi sistemul de apărare 5:1, şi acest sistem este dispus pe două linii. Prima
linie este formată din patru jucători dispuşi la 6 m, iar a doua linie este formată din doi jucători care
acţionează la 8 – 9 m de poartă. Ambele linii acţionează unitar. Prima linie, situată în apropierea
semicercului de 6 m, este formată din doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD) şi doi

23
[Type here]

apărători centrali – stânga (ACS) şi dreapta (ACD); linia a doua este situată în apropierea
semicercului de 9 m, fiind formată din doi apărători numiţi zburători – stânga (ZS) şi dreapta (ZD).
Esenţială pentru reuşita sistemului de apărare pe zonă este colaborarea permanentă dintre cei doi
apărători centrali şi cei doi zburători. Condiţia principală este ca cei doi apărători centrali să nu fie
plasaţi în spatele zburătorilor, pe aceeaşi linie cu aceştia. Deplasările celor doi apărători laterali sunt
mai mult liniare, spre stânga sau spre dreapta. Avantajele sistemului de apărare 4:2:

- obligă atacanţii la o reorientare tactică;

- împiedică aruncările de la distanţă;

- este simplu de aplicat;

- este un sistem elastic, ce se poate schimba de multe ori în timpul jocului;

Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 4:2:

- cei doi zburători pot fi ocoliţi de către pivoţi;

- pivoţii pot găsi cu uşurinţă ocazii favorabile în adâncime;

- apărătorii laterali caută, pentru formarea unui grup compact, să se apropie spre interior, astfel
zonele laterale rămân mai libere;

- în cazul atacului poziţional cu un pivot, centrul este relativ liber, fiind periculos prin aruncări de la
distanţă şi pătrunderi.

Acest sistem se poate aplica cu succes în următoarele situaţii:

- împotriva echipelor cu probleme la manevrarea mingii;

- împotriva echipelor al căror joc în atac se bazează exclusiv pe valoarea interilor.

- împotriva echipelor care nu au în componenţă pivoţi sau extreme de valoare;

- împotriva echipelor care preferă jocul la 9 m.

Sistemul de apărare pe zonă 3:2:1

24
[Type here]

Spre deosebire de sistemele de apărare 5:1 şi 4:2, la care apărătorii sunt dispuşi pe două linii, în
cazul sistemului de apărare 3:2:1 apărătorii sunt dispuşi pe trei linii. Acest lucru determină o
adâncime mare pentru acest sistem, fiind deosebit de eficient împotriva atacurilor bazate în
principal pe aruncări de la distanţă. Cele trei linii sunt dispuse astfel: trei apărători în apropierea
spaţiului de poartă, doi apărători plasaţi la 8 – 9 m şi un apărător avansat, care acţionează la 9 – 11
m de poartă. Densitatea acestui sistem de apărare este crescută fiind realizată prin mişcările
efectuate de apărătorii care se deplasează în bloc pe parte pe care se joacă mingea. În schimb,
lăţimea acestui sistem lasă de dorit, existând destul spaţiu de manevră pe zonele laterale. Lăţimea
scăzută se datoreză în principală creşterii adâncimii prin dispunerea jucătorilor pe trei linii. Cei trei
apărători din zona spaţiului de poartă sunt: doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD) şi
un apărător central (AC). Cei doi apărători care formează linia a doua sunt doi apărători
intermediari – stânga (AIS) şi dreapta (AID). Prin sarcinile tactice şi prin rolul pe care îl au în
cadrul sistemului defensiv se apropie foarte mult de profilul zburătorului. Apărătorul care formează
linia a treia se numeşte vârf sau zburător (Z). Avantajele sistemului de apărare 3:2:1:

-este un sistem de apărare foarte elastic, putându-se trece cu uşurinţă la sistemele de apărare 3:3 sau
5:1;

- poate fi aplicat cu succes împotriva oricărui sistem de atac;

- favorizează contraatacul şi contraatacul susţinut;

- acordă puţine posibilităţi de aruncare la poartă de la distanţă;

- asigură în permanenţă superioritate numerică zonală.

Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 3:2:1:

25
[Type here]

- acţionarea în acest sistem este legată de un consum energetic ridicat, deoarece adâncimea şi
densitatea se pot asigura la timp doar printr-un mare travaliu.

- cu toată adâncimea şi densitatea sa, acestui sistem îi lipseşte lărgimea, zonele laterale fiind
periclitate.

Acest sistem de apărare se aplică cu mult succes împotriva echipelor care se bazează în atac
exclusiv pe aruncări de la distanţă sau împotriva echipelor care au o circulaţie a mingii greoaie.

CAPITOLUL VI
CONCLUZII

Sportul este și va fi un factor important,pentru a avea o viață sănătoasă și fără probleme de

sănătate.Desigur, pentru a avea o viață sănătoasă, alimentația este de asemenea foarte importantă.În
opinia mea, sportivul de performanță reprezintă un model pentru toți ceilalți,ceilalți oameni
inspirându-se în anumite categorii de la sportivul de performanță.

Sportivul de performanță sau de mare performanță,reprezentând un model în sine,este folosit de

asemenea în procesul de modelare sau de pregătire al unui sportiv începător.De exemplu, jucătorul
de performanță ideal are o anumită înălțime sau greutate,după care antrenorii se orientează în
vederea pregătirii și instruirii a sportivului.

Dacă de exemplu dorim să formăm o echipă de handbal de performanță,primul și cel mai

important factor este selecția.Antrenorii au sarcina de a alege jucătorii în funcție de modelele și
statisticile sportivului ideal,deoarece nu orice copil are caracteristicile necesare handbalului,el
dezvoltând performanță mai mare la fotbal,de exemplu.De la început, antrenorii specializează
fiecare copil pe un post,urmând ca apoi să-i antreneze pe fiecare să fie cei mai buni,pe postul
respectiv.

26
[Type here]

În concluzie, fiecare copil ar trebui să opteze pentru un anume sport de performanță,deoarece înveți
multe lucruri,care te vor ajuta mai departe și de asemenea o să ajungi la rândul tău un model pentru
ceilalți.

BIBLIOGRAFIE

1. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–Turism, Bucureşti

2. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.

3. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu. I.(1983) – Teoria şi metodica
handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

4. Igorov Bosi (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti

5. Igorov Bosi (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S., Bucureşti

6. Hantău, C. (2002) – Handbal – Jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti

27
[Type here]

28