UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT ID

DISCIPLINA: Protecția copilului și a altor categorii

de persoane

ADOPȚIA ÎN ROMÂNIA ȘI FRANȚA

COORDONATOR:
Conf.univ.dr. Hageanu Codruța

Student:
Stoian Mihaela – Daniela
Anul: III
 Adopția în România și Franța

Adopția poate fi definită ca procedura juridică prin care se stabilește

legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și relații de rudenie între
adoptat și rudele adoptatorului. Esența acestor relații de rudenie este dată de
legăturile de filiație care se formează, prin adopție, între copilul adoptat și
adoptator sau, după caz, soții adoptatori. Datorită acestor raporturi de filiație,
drepturile și îndatoririle părintești revin părinților adoptatori.
Prin procedura juridică a adopției, legătura de filiație nu se bazează pe
faptul biologic al nașterii și concepției copilului de către mamă și tată, ci își are
fundamentul în voința celor care, conform legii, consimt să creeze o legătură de
filiație civilă. Legislațiile naționale reflectă atitudini diferite față de adopție, în
funcție de tradițiile familiale, concepțiile religioase, moravurile și chiar istoria
locală. Astfel, se pot distinge două tipuri de sisteme juridice: legislații care
ignoră sau chiar interzic adopția și legislații care reglementează și încurajează
această instituție.

Reglementarea adopției în România

Codul civil din 1864 prevedea că adopția era un contract solemn încheiat
între adoptator și adoptat. Adoptatorul putea fi bărbat sau femeie, dar trebuia să
îndeplinească două condiții principale. Prima condiție era ca adoptatorul să nu
aibă copii sau descendenți legitimi la momentul adopției, deoarece se considera
că scopul adopției era de a crea o descendență artificială pentru adoptator, scop
care devenea irelevant dacă adoptatorul avea deja copii sau descendenți
legitimi. Chiar și conceperea unui copil sau existența unui nepot sau strănepot
împiedica adopția.
A doua condiție era ca adoptatorul să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă
decât adoptatul, fără vreo cerință specifică de vârstă pentru adoptat. Se
subînțelegea că adoptatorul trebuia să fie major și să aibă o bună reputație. Dacă
adoptatorul era căsătorit, era necesar consimțământul soțului pentru ca adopția
să fie validă.
Deși Codul civil nu menționa explicit adopția internațională, se considera
că adoptatorul putea fi străin, deoarece străinii aveau aceleași drepturi civile ca
și cetățenii români, iar adopția era tratată ca un act de drept civil. Conform
Codului civil, nimeni nu putea fi adoptat de mai multe persoane, cu excepția
unui cuplu căsătorit. Adoptatul putea fi major sau minor, iar în cazul minorilor,
consimțământul lor nu era necesar pentru adopție.
Adopția era considerată un contract solemn, necesitând consimțământul
exprimat în formă autentică și aprobat de instanța judecătorească. Instanța
verifica îndeplinirea condițiilor legale și, în special, reputația adoptatorului (art.
319). Această evaluare oferea o protecție semnificativă pentru adoptat, mai ales
dacă era minor.
Instanța putea respinge adopția dacă considera că adoptatorul nu avea o
moralitate suficientă sau dacă comportamentul său nu inspira încredere pentru a
i se încredința responsabilitatea de a crește un copil. Hotărârea judecătorească
care aproba adopția era consemnată în registrele de stare civilă, având rolul de a
face cunoscută adopția și altor persoane. Chiar dacă, în general, adopția era
considerată irevocabilă, conform articolului 311 alin. (3), o persoană adoptată în
timpul minorității putea solicita anularea adopției în termen de un an de la
atingerea majoratului, fără a fi necesară o motivare specifică pentru cerere. Atât
revocarea, cât și anularea produceau efecte retroactive.
Adopția nu întrerupea legăturile de rudenie dintre adoptat și familia sa
biologică, iar legăturile de rudenie civilă se stabileau exclusiv între adoptat și
adoptator. În acest context, adopția influența numele adoptatului,
responsabilitatea acestuia față de întreținere și drepturile de moștenire.
Codul familiei din 1954 a introdus instituția adopției sub numele de
"înfiere", înlocuind dispozițiile din Codul civil referitoare la acest subiect. A
fost considerat, la momentul aprobat, una dintre cele mai progresiste legislații în
acest domeniu. Principiul central al acestui cod era că adopția trebuie să
servească în primul rând interesul celui adoptat (art. 66).
În conformitate cu acest cod, putea fi adoptată și o persoană majoră care,
în timpul minorității, fusese crescută de către cel care dorea să o adopte.
Adopția între frați era interzisă, iar impedimentul rezultat dintr-o adopție
anterioară era menținut. În ceea ce privește consimțământul pentru adopție, se
remarca faptul că pentru a finaliza adopția era necesar consimțământul celui
adoptat, dacă acesta împlinise vârsta de 10 ani, însoțit de consimțământul
părinților copilului ce urma să fie adoptat. Codul familiei reglementa două tipuri
de adopție în funcție de efecte: adopția cu efecte complete, în care adoptatul
devenea rudă cu adoptatorul și cu rudele acestuia, în timp ce legăturile de
rudenie cu familia biologică încetau, și adopția cu efecte limitate, în care aceste
legături de rudenie cu familia biologică se mențineau paralel cu relațiile de
rudenie stabilite între adoptat și adoptator.
Adopția internațională putea fi efectuată numai cu aprobarea Președintelui
țării în situația în care se dorea înfierea unui cetățean român de către un străin
sau invers.
Până în 1990, adopțiile internaționale erau rare. Însă începând cu această
dată, interesul, în special pentru adopția internațională, a crescut considerabil în
rândul legislatorului român. Astfel, legislația din România a suferit modificări
semnificative în această privință, adaptându-se regulat contextului legal
internațional.
Prin Legea nr. 11/1990 privind aprobarea adopției, republicată în
Monitorul Oficial nr. 159 din 26 iulie 1991, competența de a aproba adopția a
trecut de la autoritatea tutelară la instanțele judecătorești. Decretul nr. 137/1956,
care impunea necesitatea aprobării Președintelui pentru adopția internațională, a
fost eliminat. În plus, a fost înființat Comitetul Român pentru Adopții, cu scopul
de a proteja minorii prin intermediul adopției. Astfel, străinii sau cetățenii
români cu domiciliul sau reședința în străinătate puteau adopta numai copiii
înregistrati în evidența Comitetului Român pentru Adopții, care nu fuseseră
adoptați în țară, după cel puțin 6 luni de la momentul înregistrării.
Prin Legea nr. 65/1995 s-au adus modificări semnificative și completări în
privința adopției internaționale. Una dintre cele mai notabile schimbări a fost
interzicerea adopției internaționale a copiilor proveniți din familii, subliniind că
adopția internațională are ca scop protejarea copiilor care nu beneficiază de un
mediu familial adecvat.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/1997, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 87/1998, s-au reglementat dispozițiile referitoare la
adopție din Codul familiei, împreună cu alte prevederi din legislația specială.
Potrivit articolului 1, adopția, inclusiv adopția internațională, este considerată o
măsură de protecție pentru copil, prin care se stabilește legătura de filiație între
adoptator și copil, precum și relațiile de rudenie între copil și rudele
adoptatorului. Odată cu stabilirea acestei legături de filiație prin adopție,
legătura de filiație dintre copil și părinții săi biologici încetează.
S-a subliniat că adopția cu efecte depline este cea mai eficientă modalitate
de protecție a copilului, renunțându-se la adopția cu efecte restrânse.

Reglementarea adopției în Franța

Adopția a fost oficializată în Franța încă din 18 ianuarie 1791, când

Adunarea Națională a emis un decret pentru includerea aspectelor legate de
adopție în legislația civilă. Codul lui Napoleon a definit condițiile, procedurile
și consecințele adopției. Cu toate acestea, unele modificări semnificative ale
legislației au fost aduse abia în 25 ianuarie 1973, când s-a hotărât, printre altele,
ca adoptații să aibă dreptul la succesiunea părinților adoptatori. În 1995, Franța
a semnat Convenția de la Haga, însă doctrina franceză a considerat că această
convenție nu a rezolvat pe deplin conflictele potențiale dintre legile statului
adoptatului și cele ale statului adoptatorului. Legea din 6 februarie 2001 a
introdus instituția adopției în Codul civil francez. Astfel, conform articolului
370-3, se stabilește legea care reglementează condițiile adopției. Acestea sunt,
în principal, legate de legislația națională a adoptatorului sau, în cazul adopției
de către doi soți, de legea care guvernează efectele căsătoriei lor. În situația în
care legea statului adoptatului interzice adopția, minorul poate fi adoptat doar
dacă s-a născut sau domiciliază în Franța.
Procedura adopției a evoluat de la un caracter contractual la unul judiciar,
iar legea impune ca adopția să fie motivată de considerente întemeiate.
Judecătorul are responsabilitatea de a verifica nu doar conformitatea adopției cu
legea, ci și respectarea interesului superior al copilului și a drepturilor
fundamentale ale acestuia.
În Franța, un copil poate fi adoptat între vârsta de 3 luni și 15 ani, iar
înainte de finalizarea procesului de adopție, Serviciul de Asistență Socială
pentru Copii (L´Aide Sociale a l´Enfance) îl plasează în îngrijirea altora pentru
cel puțin 6 luni.
Adopția în prezent este gratuită și este confirmată de un judecător. În
trecut, adopția era considerată un contract legal între două persoane, indiferent
de relația lor, prin care se stabileau legături similare cu cele dintre părinți
biologici și copiii lor. Existau două tipuri de adopție: adopția obișnuită și cea
privilegiată. A doua formă permitea excepții de la prevederile legale în anumite
circumstanțe ale adopției.

Comparaţie între prevederile referitoare la adopţie România – Franţa

 Condiţii de fond cu privire la adoptator

Persoanele/familiile care vor să adopte un copil trebuie să îndeplinească
anumite criterii:
 Diferenţa de vârstă dintre copil şi potenţialii adoptatori.

 România:
-această condiţie este în scopul adopţiei şi anume acela de a se forma
relaţii familiale între adoptator şi adoptat. Conform vechii legii 25/1995 şi celei
noi, diferenţa este de cel pţin 18 ani însă există şi excepţii conform art. 5 al. 2
din 25/1997 şi anume în cazul în care există motive întemeiate (ex: minoră
căsătorită).

 Franţa:
-diferenţa de vârstă dintre adoptator şi adoptat trebuie să fie de 15 ani.
-în cazul în care soţul adoptă copilul celuilalt soţ, diferenţa este de 10 ani;
adopţia se poate încuviinţa, pentru motive temeinice, chiar dacă diferenţa de
vârstă este mai mică decât cea prevazută mai sus.

 Statutul civil

România:
-în legislaţie nu se face referire la acest aspect.

Franţa:
Pot adopta:
→ persoane singure
→ persoane căsătorite (familie)
→ soţul poate adopta copilului celuilalt soţ în următoarele condiţii:
 - nu mai este obligatorie vârsta de 28 de ani, iar diferenţa faţă de copilul
adoptat este de 10 ani.
- când copilul are filiaţia stabilită, numai faţă de soţul adoptatorului.
- când celuilalt părinte, decât soţul adoptatorului i-a fost retrasă în
totalitate autoritatea parentală.
- când celălalt părinte a decedat şi nu a avut ascendenţi de gradul I sau
când aceştia şi-au manifestat dezinteresul faţă de copil.
- rude de gradul 6 inclusiv.

 Nu pot adopta:
-cuplurile de acelaşi sex.

✔ Obţinerea atestatului pentru adopţie

Persoanele/familiile care vor să adopte sunt atestate în urma unei anchete

realizate de către autorităţiile statului competente.
Procesul de evaluare cuprinde: evaluare socială, evaluarea psihologică şi
pregătirea în vederea asumării în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte.
Evaluarea este un proces complex, planificat, prin care se urmăreşte istoricul
persoanei/familiei, evoluţia, dinamica şi funcţionarea acesteia în timp,
interacţiunile din cadrul familiei şi în comunitate, starea de sănătate, motivaţia
pentru adopţie, expectaţiile şi pregătirea parentală, dar şi situaţia financiară a
adoptatorului.

România:

→ oficiul de adopţii şi DGASPC decide în termen de 60 de zile dacă familia

care a făcut cererea de evaluare obţine acest atestat.
→ acest atestat este valabil o perioadă de un an de la data eliberării.

Franţa:

→ atestatul e valabil 5 ani, trebuie reînnoit în fiecare an şi se referă la adopţia

unuia sau a mai multor copii.
→ în vederea obţinerii atestatului, solicitanţii participă odată pe luna la o
reuniune de informare referitoare la procedura de atestare şi la procedura
adopţiei din Franţa sau străinătate.
→ decizia finală este luată de către Directorul direcţiei de solidaritate şi acţiune
socială în baza delegaţiei date de preşedintele consiliului general.

✔ Capacitatea deplină de exerciţiu

România :

→ art.5 al.1 din ord. nr 25/1997 prevede că “ nu pot adopta decat persoanele
care au capacitate deplină de exerciţiu” reia condiţia pe care o regăsim în art 68
al 1 din Codul familiei ( abrogat astăzi).

● Proceduri şi condiţii prevăzute pentru declararea adoptabilităţii copilului

✔ Capacitatea deplină de exerciţiu:

-România:
→ conform legi 273/2004 poate fi adoptată orice persoană fizică până la
împlinirea vârstei de 18 ani (vârstă considerată de specialişti ca capacitate
deplină de exerciţiu).
→ există şi o excepţie şi anume în cazul în care persoana care este adoptată a
trecut de această vârstă, poate fii adoptată doar de familia sau persoana care a
crescut-o ( deoare există situaţi în care adopţia este doar o formă legală , copilul
fiind deja ca şi unul adoptat).

-Franţa:
→ pentru încuviinţarea unei adopţii depline copilul trebuie să nu fi împlinit
vârsta de 15 ani.
→ pentru adopţia simplă, copilul solicitat trebuie să aiba cel puţin 15 ani
împliniţi şi să fi fost plasat de cel puţin 6 luni la familia/persoana solicitantă.

✔ Condiţia de adoptabilitate

a) Încadrarea copiilor în lista copiilor adoptibili.

România :
→ nu pot fi adoptaţi decât copii care sunt înscrişi în evidenţa Comitetului
Român pentru Adopţii.
Aceştii copii fac parte din categoria :
- au părinţi decedaţi sau cărora le este interzis accesul sau au fost decăzuţi din
drepturile părinteşti.
- copii abandonaţi ai căror părinţi sunt necunoscuţi
- unul dintre părinţi este într-o situaţie de mai sus şi celălalt este deacord cu
adopţia din motiv că nu are posibilitatea de a-l întreţine
- ambi părinţi sunt deacord cu adopţia
- copilul este declarat abandonat ( nr 47/93)
Din definiţia legi intră şi acei copii( la categoria aflaţi în dificultate) a căror
dezvoltare, securitate ori integritate fizică şi morală este periclitată din două
motive:
→ părinţi lipsă
→ părinţi neglijenţi

Franţa:
→ prevederi clare cu privire la copilul care poate deveni adoptabil:
- copii pentru care părinţii sau consiliul de familie şi-au exprimat în mod valabil
consimţămâtul la adopţie.
- copii aflaţi în grija statului (pupile).
- copiii declaraţi abandonaţi în condiţiile art.350.
- copii ai căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti.
- copiii fără filiaţie stabilită (născuţi în secret).

b) Consimţământ:

Romania:

→ trebuie să consimtă la deschiderea procedurii la adopţie :

- copilul dacă are peste 13 ani, el trebuie sa consimtă la adoptie
- ambii parinţi, dacă filiaţia este stabilită faţă de amândoi
- este suficient consimţământul unui dintre parinţi în situaţia în care celălalt
părinte e mort, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa sau şi-a pierdut
drepturile părinteşti
- consimţământul e dat de consiliul de familie cu acordul persoanei care
îngrijeşte în fapt copilul când ambii părinţi sunt decedaţi, în imposibilitatea de
a-şi manifesta voinţa sau şi-au pierdut drepturile părintesti. La fel şi în situaţia
în care nu este stabilită filiaţia copilului (cu părinţi necunoscuţi).
- dacă copilul are sub 2 ani, consimţământul la adoptie poate fi dat de parintii
biologici numai daca acesta a fost plasat de Serviciul social sau la un organism
autorizat. Face excepţie situaţia în care există o legătura de rudenie sau de
alianţă până la gradul 6 inclusiv între copil şi adoptatori
→ consimţământul la adopţie poate fi revocat în timp de 60 de zile de la data
exprimării acestuia.

Franţa:

→ trebuie să consimtă la deschiderea procedurii la adopţie :

- copilul dacă are peste 13 ani, el trebuie sa consimtă la adoptie
- ambii parinţi, dacă filiaţia este stabilită faţă de amândoi
- este suficient consimţământul unui dintre parinţi în situaţia în care celălalt
părinte e mort, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa sau şi-a pierdut
drepturile părinteşti
- consimţământul e dat de consiliul de familie cu acordul persoanei care
îngrijeşte în fapt copilul când ambii părinţi sunt decedaţi, în imposibilitatea de
a-şi manifesta voinţa sau şi-au pierdut drepturile părintesti. La fel şi în situaţia
în care nu este stabilită filiaţia copilului (cu părinţi necunoscuţi).
- dacă copilul are sub 2 ani, consimţământul la adoptie poate fi dat de parintii
biologici numai daca acesta a fost plasat de Serviciul social sau la un organism
autorizat. Face excepţie situaţia în care există o legătura de rudenie sau de
alianţă până la gradul 6 inclusiv între copil şi adoptatori
→ consimţământul la adopţie poate fi revocat în timp de 60 de zile de la data
exprimării acestuia.

c) Modalităţi de potrivire a copilului şi familiei/persoanei potenţial

adoptatoare.

România:

→ determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în calcul nevoile

copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa
cuvenită.
→ se pune problema unui bun părinte pentru copil nu a unui copil ideal pentru
părinte.

Franţa :

→ alegerea adoptatorului în cazul în care copilul se află în grija serviciului

social sau unui organism autorizat pentru adopţie se face de către tutore, cu
acordul consiliului de familie pentru copiii din grija statului (pupile) sau de
către consiliul de familie de tutelă organizat la iniţiativa organismului autorizat
pentru adopţie.
→ alegerea se face în funcţie de istoricul copilului, dar şi de vechimea
atestatutui adoptatorilor. În celelalte cazuri, adoptatorii îşi pot găsi copilul.

⮚ Concluzii

În acest studiu, am examinat discrepanțele legislative dintre România și

Franța în ceea ce privește procesul de adopție. Din perspectiva mea, adopția este
unul dintre pilonii esențiali pentru protejarea drepturilor copilului, având ca
obiectiv asigurarea unei familii pentru fiecare copil. În contrast cu familia de
plasament, familia care adoptă un copil devine familia sa.
Statutul de copil adoptat nu numai că îi conferă acestuia siguranță, ci și
stabilitate și continuitate în viață și dezvoltare în noul său mediu familial.
 Astfel, adopția nu este doar o formă de protecție temporară sau o alternativă
la ocrotirea rezidențială, ci reprezintă în mod fundamental asigurarea unei
familii permanente pentru copilul adoptat.

Bibliografie

● LEGE nr.273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopţiei.

● Marieta Avram, ,, Filiaţia. Adopţia natională si internatională ”.
● Ion Filipescu, Andrei Filipescu - Tratat de Dreptul Familiei, Ediţia a 8-a
revăzută şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006.
● Codul civil.
● Suportul de Curs.
● https://ro.wikipedia.org/wiki/Adop%C8%9Bia_%C3%AEn_Fran%C8%9Ba