Interviu cu scriitorul Flavius Ardelean-Bachmann

„Arheologia asta pe șantierul sufletului e cea mai mare bucurie“

Flavius Ardelean-Bachmann scrie literatură fantastică pentru adulți și copii. A publicat nouă
romane și trei volume de povestiri, iar volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost
nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, din Franța. Cărțile lui au fost
traduse în engleză, rusă, maghiară, bulgară și germană, iar pentru literatura fantastică a primit
două premii Colin. Cea mai recentă carte a lui pentru copii, Miraculoasa viață uitată a lui
Iris Cartier (Polirom), a fost desemnată Cartea de literatură pentru copii a anului în cadrul
primei ediții a Premiilor Cărturino.
Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier e un roman cu o mulțime de elemente captivante,
inclusiv pentru cititori adulți. Centrat pe lupta unei eroine orfane cu o lume ostilă, din spațiul
sufocant al unui orfelinat, romanul ajunge să prindă în plasa narativă întâmplări și
metamorfoze stranii, plimbări nocturne printr-un oraș amoțit de tristețe, lumea fascinantă a
unui vechi teatru de păpuși și o coborâre inițiatică, pentru a recupera acea scânteie a vieții
capabilă să retrezească din letargie o lume întreagă. Am vorbit cu autorul, între altele, despre
geneza acestei lumi labirintice, despre literatura care-i ține imaginația alertă și despre
însemnătatea unui premiu literar de calibru. Despre Flavius Ardelean-Bachmann, autorul,
puteți afla mai multe accesând site-ul [Link].

Alina Purcaru

Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier tocmai a fost desemnată Cartea de literatură
pentru copii a anului în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino. Cum ai primit acest
premiu și ce crezi că schimbă existența lui pentru autoarele și autorii de cărți pentru
copii din România?
L-am primit cu bucurie, dar am fost și surprins, trebuie să recunosc. S-a publicat multă
literatură pentru copii scrisă de autori și autoare din România anul trecut și lista de cărți
nominalizate a fost atât de puternică, încât nu m-am așteptat să câștig. Sună a clișeu, dar sunt
sincer. Nominalizarea în sine era deja o distincție pentru mine. Cred că premiul m-a ajutat să
am ceva mai multă încredere în povestea lui Iris, pentru că, așa cum probabil se întâmplă
tuturor celor care scriu, relația mea cu textele mele e una presărată cu dubii. În ceea ce
privește a doua parte a întrebării, cred că acest premiu e încă un pas spre profesionalizarea
domeniului – juriul a fost alcătuit competent, nominalizările au fost puternice, premiul e dotat
cu o sumă de bani, reclama a fost bine gândită, cărțile finaliste sunt vizibile în librărie.
Cărturești a demonstrat chiar din prima cum ar trebui să arate un premiu literar.

Cum ți se pare că arată piața de cărți pentru copii scrise aici și acum? Ce te încântă și
ce crezi că suportă îmbunătățiri? Mă refer inclusiv la mecansimele care susțin o altfel
de literatură și la receptare.
Nu sunt foarte bine informat și citesc mai puțină literatură pentru copii românească decât mi-
aș dori. Faptul că nu trăiesc în România face o apropiere de piața de carte cu atât mai dificilă,
deci nu sunt la curent cu noile apariții, cu evenimentele, cu presa de specialitate, adică cu
toate elementele care fac o industrie de carte. Ce am văzut până acum, însă, arată foarte bine
și știu din proprie experiență, fiind autor de cărți pentru adulți și pentru copii, că volumele
pentru cei mici se vând ceva mai bine decât cele pentru cititorii adulți. Avem autori și autoare
care își iau munca în serios și văd și mulți ilustratori și ilustratoare cu mare talent. Mai știu și
că există asociații profesionale pentru cei care scriu cărți pentru copii și pentru cei care le
ilustrează. Când oamenii se adună pentru a colabora și pentru a-și reprezenta interesele se
naște, de regulă, un mediu sănătos și productiv. Aflu și că avem și multe persoane prin școli
care lucrează cu entuziasm să ducă literatura pentru copii mai aproape de cititori. Cât despre
îmbunătățiri, cred că nu sunt în măsură să mă pronunț. Suntem pe un drum bun, cred, și nu
trebuie să ne lăsăm descurajați.

Iris, o fetiță orfană, plină de imaginație, Siri, o păpușă care se trezește la viață, un
teatru care are puterea de a umple de entuziasm și bucurie inimile oamenilor, dar care
ajunge să se stingă, ușor-ușor, metamorfoze și înfruntări în subterane labirintice. Cum
ai ajuns să vrei să scrii despre toate astea, despre Iris și despre lumea fabuloasă pe care
o descoperă, fugind de coșmarul care e, pentru ea, realitatea orfelinatului în care e
abandonată?
Acest roman s-a născut ca toate celelalte cărți ale mele: dintr-o imagine ce a urcat din
subconștient și care s-a deschis ca o floare, așteptând să o înțeleg. Este vorba despre scena în
care o fetiță, care a primit apoi numele Iris, întâlnește o creatură a adâncurilor, care a primit
apoi numele Mamamana. Am vrut să aflu cine este Iris, de ce coboară în adâncurile lumii și
ce vrea de la mine. Cu cât am lucrat mai mult la poveste, cu atât am înțeles mai mult că
drumul lui Iris în adâncuri se desfășura paralel cu o călătorie a mea spre miezul sufletului.
Cartea a fost scrisă într-o perioadă de depresie și cred că m-a ajutat să cern albul de negru și
să ies la lumină. Am fost plăcut suprins să descopăr multele elemente arhetipale și mitologice
din text și m-am amuzat formând coborârea în adâncuri a personajului principal pe calapodul
procesului jungian de individuare. Dar asta e o suprinză pentru cei mari și pentru cei care sunt
interesați de psihologie; copiii au parte de o aventură clasică cu eroi și eroine, cu monștri și
răufăcători sau răufăcătoare, magie, fantezie și toată sarea și piperul de care e nevoie pentru o
asemenea tocană literară.

Iris, personajul romanului tău, este și o mică mare cititoare, fascinată de toate cărțile pe
care le descoperă în pod, unde o izolează doamna Kralle, directoarea orfelinatului. Cum
crezi că poate fi deschis și mai ales întreținut apetitul copiilor pentru citit? De unde ar
trebui să vină sprijinul pentru ca toți copiii să fie expuși la povești și atrași către ele?
Mi-e cam greu să răspund la întrebarea astea, pentru că e un subiect complex. Cred în primul
rând că avem ca adulți un rol exemplar, așadar ar ajuta dacă am citi mai mult și dacă s-ar
vedea că citim (acasă, la metrou, la coadă la șaorma etc.). Dacă ne place să citim, oferim și
copiilor această bucurie, pentru că vrem ce e mai bun pentru ei, nu? Însă atâta timp cât cititul
nu capătă pentru noi un loc mai important și timpul necesar în fiecare zi, e greu să-i
convingem pe copii că e nu doar important să citești, ci și fain.
Ce ți-a adus scrierea acestei cărți, prin comparație cu cele pe care le-ai scris anterior?
Dincolo de beneficiul terapeutic despre care am vorbit mai sus, mi-a și făcut mare plăcere să
o scriu. Am cunoscut câteva personaje interesante și o lume nouă – pentru mine arheologia
asta pe șantierul sufletului e cea mai mare bucurie. Mai cred și că, spre deosebire de celelalte
cărți ale mele, mi-a adus ceva mai multă recunoaștere, grație și premiului, e drept. Este însă o
carte care poate fi citită foarte bine și de adulți și care este ceva mai accesibilă decât celelalte
romane și povestiri ale mele.

Care au fost cărțile care te-au marcat în copilărie și adolescență? Crezi că a avut vreuna
o greutate anume în decizia ta de a deveni scriitor?
Nu țin minte să fi citit în copilărie multă literatură pentru copii. Mama a fost învățătoare și
aveam numeroase cărți acasă, așa că citeam ce îmi cădea în mână, fără discriminare. În
adâncurile copilăriei știu că mă fascinase un volum ilustrat cu un pitic (sau un uriaș, nu știu
sigur, dimensiunile erau relative) cu barbă albastră. Cartea nu mai avea copertă, deci habar nu
am ce am citit. Ceva mai târziu am descoperit Stăpânul inelelor într-o ediție de buzunar de la
RAO cu coperte simpatic pictate și m-am pierdut în acea lume, de nici nu aș mai fi ieșit din
ea. Cred că a fost un moment important pe drumul meu spre propriile cărți, deși începusem să
scriu povestioare originale și poezioare încă din primele clase. Foloseam acele caiete de
biologie – pe partea liniată scriam și pe cealaltă parte desenam.

Cum găsești poveștile pe care vrei să le spui? Se întâmplă să nu știi finalul unei cărți și
să ajungi la el scriind?
Poveștile mă găsesc ele. Cele care își găsesc drumul până la mine sunt cele care au, pentru
mine, cea mai mare putere de convingere. Uneori caut o poveste, cred că poate e interesantă
pentru cititori și cititoare, dar renunț la idee curând pentru că nu mă entuziasmează suficient.
Cele care mă găsesc sunt cele care se lipesc de mine și mă posedă până la dau o formă, deși
de multe ori sunt idei tare ciudate, care nu plac multora. Dar am ajuns să mă împac, cât de
cât, și cu asta. Finalul îl știu mereu. De cele mai multe ori se întâmplă să văd mai întâi finalul
și să construiesc povestea pentru acel sfârșit. Uneori sunt surprins de direcția în care o ia
textul, dar găsesc că tot la acel final ajunge. Nu există decât un singur final potrivit pentru o
poveste; toate celelalte variante sunt impostoare.

Cu ce tip de literatură te hrănești tu, ca scriitor? Cum îți păstrezi imaginația alertă?
Citesc cu mare plăcere multe genuri, în mod special fantasticul întunecat, horror, science
fiction, new weird, thriller, crime, noir etc. Mă interesează așadar literatura speculativă din
ultimul secol și jumătate. Am și o pasiune pentru literatura clasică (canonul ăla trecut prin
multe mâini) și încerc să citesc câteva romane publicate până la 1900 în fiecare an. Cât
despre nonficțiune, am o slăbiciune pentru filosofia antică, psihologia jungiană, ocultism,
misticism, gnosticism și alte bazaconii. Din păcate dieta asta lasă prea puțin loc literaturii
contemporane din România și de altundeva. Mai ales că, dacă nu conține o doză de fantastic
sau de bizar, nu mă prea încântă. Prea puțin timp, prea multe cărți. Asta e însă o afecțiune de
care suferă mulți cititori și multe cititoare, nu sunt singur cu acest necaz.