PERIOADA INTERBELICA

SOCIETATEA SI ECONOMIA

HRAB ANA MARIA

CLASA A-10-A F
 PERIOADA INTERBELICA

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-
1939).

A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă.
Acum se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul (în
special) și comunismul. Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii
generale din partea democrațiilor europene.

Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră
războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi
din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote
nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.

Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească
după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, Anii '20 vor fi dominați de luptele între
bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de
emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și
a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un
Europa interbelică
(1929-1938)
 1. ECONOMIA IN PERIOADA
INTERBELICA

Economia va cunoaşte în această perioadă mai multe etape de dezvoltare şi va fi influenţată

de principalele teorii economice, lansate de specialiştii şi teoreticienii unor importante
partide politice.

Neoliberalismul – era teoria Partidului Naţional Liberal care susţinea că România se

afla la începutul capitalismului şi că trebuia dezvoltată industria naţională după modelul celor
occidentale. Pentru dezvoltarea ei trebuiau folosite în primul rând, capitalurile autohtone
(„prin noi înşine”), iar capitalurile străine investite să fie mai mici decât cele româneşti. Se
considera că în ţară se găseau condiţii suficiente pentru dezvoltarea industrială ca: materie
primă, capital, specialişti şi forţă de muncă. De asemenea, rezolvarea problemei agrare se
putea face tot prin dezvoltarea industriei, care putea absolvi forţa de muncă de la ţară şi
putea împiedica astfel fărâmiţarea micii proprietăţi prin moştenire. Independenţa ţării se
putea consolida tot prin dezvoltarea industriei. Cel mai important teoretician al acestei
concepţii a fost sociologul şi economistul Ştefan Zeletin alături de care trebuie citaţi Vintilă
Brătianu, Mihail Manoilescu etc.
Ţărănismul – continua curentele semănătorist şi poporanist, existente la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul celui următor. El considera că România avea o altă cale de dezvoltare decât
statele occidentale industrializate şi că trebuia să rămână un stat ţărănesc, bazat pe
agricultură, dar o agricultură modernă, mecanizată. În privinţa industriei, consideră că trebuie
dezvoltate numai ramurile care au asigurată baza de materii prime din ţară: alimentară, a
petrolului, a cărbunelui şi a lemnului. Deoarece credea că în România nu se găsea capital
suficient pentru o dezvoltare industrială de anvergură, a menţinut vechea cale a „porţilor
deschise”, lansată în trecut de conservatori. După marea criză economică din 1929-1933
ţărăniştii vor renunţa la această cale fiind şi ei adepţii protecţionismului vamal, atât de necesar
în schimburile cu statele dezvoltate. Cei mai de seama reprezentanţi ai acestui curent au fost
C. Stere, Gh. Zane şi Virgil Madgearu, ultimul având o concepţie modernă despre noile căi de
dezvoltare a României pentru deceniul patru al secolului al XX-lea.
Celelalte curente, ca marxismul de tip leninist şi naţionalismul, nu au strălucit în căi pentru
dezvoltarea economiei, ci au indicat direcţii pentru o nouă organizare a societăţii şi a statului.
Marxismul sprijinea industrializarea şi era reprezentat de Şerban Voinea şi Lucreţiu Pătrăşcanu,
iar naţionalismul, reprezentat în primul rând de Nae Ionescu, respingea ideea progresului
industrial şi a influenţei europene.
Principiile de bază ale progresului economic în România au fost: modernizarea prin
dezvoltarea industriei proprii, o politică protecţionistă, colaborarea avantajoasă cu capitalul
străin, creşterea rolului statului în economie, măsuri pentru dezvoltarea agriculturii.

Etapele dezvoltării
economice ale României au
fost următoarele: 1919-
1928, de refacere a
economiei şi a accelerării
dezvoltării sale, 1929-1933
a marii crize economice şi
1934-1940 a unui mare
progres economic.

Pentru o mai clară

expunere a problemelor
economiei în perioada
interbelică vom proceda la
o prezentare a lor pe
 1. Agricultura - rămâne în continuare ramura de bază a economiei româneşti cu toate că
ponderea ei la venitul naţional este în scădere, reprezentând în 1939 doar 38,1%. După reforma
agrară din 1921, în agricultură au loc schimbări structurale, locul latifundiilor fiind luat de micile
proprietăţi (cele sub 10 ha reprezentau aproape 85% din suprafaţa arabilă). Fărâmiţarea marii
proprietăţi, insuficienţa inventarului agricol şi a capitalului de care ţăranii aveau nevoie, au creat
numeroase dificultăţi. Cantitatea de produse agricole va creşte totuşi, datorită dezvoltării
extensive (creşterea suprafeţei cultivate), cu toate că producţia la hectar rămâne destul de
scăzută comparativ cu statele occidentale. Criza economică din 1929-1933 a făcut ca preţurile la
produsele agricole şi la vite să scadă foarte mult şi să ducă la pauperizarea ţărănimii şi la creşterea
datoriilor ei. În aceste condiţii, statul va interveni direct în acest sector, dând mai multe legi pentru
dezvoltarea agriculturii şi în favoarea ţăranilor, ca:
– legile din 1932-1933, de conversiune a datoriilor agricole;

– legea din 1933 de asanare a datoriilor agricole;

– introducerea „primelor pentru export”;

– legea din 1937, pentru încurajarea agriculturii;

– legea din 1937, pentru creditul agricol etc.

Legile propuse şi măsurile luate pentru încurajarea agriculturii nu au rezolvat problemele
acestei ramuri a economiei, cu toate dificultăţile pe care le-a întâmpinat (dotare tehnică slabă,
proprietăţi mici, ţărani datori, producţie scăzută la hectar) a reuşit totuşi să se claseze în Europa pe
locul întâi la producţia de porumb şi pe locul patru la cea de grâu (fără U.R.S.S.).
 2. Industria - are o situaţie privilegiată faţă de agricultură întrucât în acest sector intervenţia
statului este mult mai consistentă şi capitalul investit este destul de mare (între 1934-1938,
peste 9 miliarde lei). Cele trei perioade din evoluţia economiei româneşti se disting şi în acest
domeniu.

Dintre noile regiuni ale ţării, cea mai avansată din punct de vedere industrial, rămâne
Transilvania (cu Banatul), unde industria metalurgică este bine reprezentată. În scopul blocării
capitalului străin care ajunsese să controleze unele ramuri ale industriei, în 1924 guvernul
liberal dă „Legea minelor”, prin care în sectoarele exploatării bogăţiilor subsolului orice firmă
trebuia să aibă 60% capital românesc şi 40% capital străin. Chiar dacă la presiunile Marilor
Puteri legea a fost modificată, ea a păstrat totuşi caracterul protecţionist, aşa cum vor fi de
altfel toate legile date după 1934 şi aceasta numai datorită faptului că, în practică,
neoliberalismul s-a dovedit a fi mai eficient decât celelalte curente, ajungându-se la o creştere
a capitalului autohton în industria românească.

Pe ansamblu se obervă o creştere a ponderii industriei mari, de fabrică, în detrimentul

celei mici, iar unele fabrici ajung, ca dotare tehnică, la standarde europene, dar majoritatea
au în continuare o tehnologie înapoiată. Cele mai puternice sectoare industriale dim România
erau industria alimentară, a pielăriei, a lemnului şi în mod special cea extractivă a cărbunelui,
petrolului şi aurului. Criza economică din 1929-1933 a afectat grav şi industria românească, în
afara celei a petrolului, care, în perioada crizei, şi-a sporit producţia de la 3 milioane la 5
 După 1934 industria îşi reia dezvoltarea
apărând, ramuri noi cum ar fi chimică,
electrotehnică, de avioane (la Braşov), iar
între 1938 şi 1940 sporesc comenzile statului
pentru necesităţile apărării naţionale.
Perioada de după criza economică
corespunde şi apariţiei monopolurilor, care
nu sunt însă de producţie, ci de desfacere şi
de distribuire (Cartelul spirtului, Oficiul de
vânzare a hârtiei, Societatea distribuţiei de
petrol etc).

Industria românească stabileşte cele

– ritmul anual de creştere este între 1934-1938 de 5,5%;
mai mari performanţe în 1938, care va fi anul
de vârf în perioada interbelică:
– la petrol se situa pe locul întâi în Europa (fără U.R.S.S.), 95% se rafina în
ţară;

– la gaze naturale ocupa locul doi (cu U.R.S.S.);

– la extracţia de aur, locul doi pe continent cu aproape 5,5 tone anual;

– reuşea să satisfacă aproape 80% din necesităţile interne ale ţării.

[Link] - cunosc şi ele un proces de dezvoltare, strâns legat de cel al industriei. Căile
ferate au fost conectate de cele din provinciile unite cu ţara, ajungând să măsoare în 1938
peste 11.000 km, utilajul feroviar, fiind în cea mai mare parte fabricat în ţară la Malaxa,
Griviţa, Reşiţa, Astra-Arad. S-au pietruit şi modernizat peste 1600 km şosele, dar cu toate
acestea reţeaua de drumuri a rămas mult în urma Europei Occidentale. Transportul maritim
era deservit de porturile Constanţa şi Chilia şi beneficia de 15 nave sub pavilion românesc,
iar cel pe Dunăre era deservit de porturile de pe fluviu şi de nave fluviale. Transportul aerian
se realiza de o companie a statului, LARES, şi de avioane IAR, fabricate la Braşov şi
remarcându-se prin performanţele lor în toată lumea.
Poşta, radioul, telecomunicaţiile fac paşi importanţi, iar din
1925 se introduce monopolul de stat asupra instalării posturilor de
radio şi a centralelor telefonice.
 4. Comerţul - depinde mult de structura economiei româneşti şi de evoluţia situaţiei
internaţionale. Dacă până în 1929 principalele produse exportate erau cele agricole, după
această dată, pe locul întâi se situează cele petroliere. Chiar dacă din 1934 se reduce
importul produselor finite (o parte a lor producându-se în ţară), balanţa comercială a
României era în fiecare an deficitară, iar în perioada crizei economice a fost catastrofală.
Deşi leul era convertibil, a fost atins de multe ori de inflaţie. Cele mai importante bănci ale
acestei perioade au fost Banca Naţională a României (controlată de liberali), Banca
Românească, Banca Română, Banca de Credit, Banca Marmorosch-Blank etc. Până în 1928
comerţul exterior românesc avea ca parteneri principali Anglia şi Franţa, iar după 1934
partenerul cel mai important va fi Germania. La nivelul anului 1938 venitul naţional pe
locuitor a ajuns la 110 dolari (după alte estimări la 94), făcând din România una din cele mai
dezvoltate ţări din sud-estul Europei, comparabilă cu state ca Polonia, Austria, Ungaria.
 2. SOCIETATEA IN PERIOADA
INTERBELICA

Şi aici desăvârşirea Unirii a adus schimbări, facând-o mai variată şi mai

diversificată,
întrucât între Vechiul Regat şi celelalte provincii erau diferenţe de nivel de dezvoltare,
dar şi de
mentalitate. Pentru a surprinde cât mai multe aspecte ale societăţii româneşti
interbelice trebuie
să facem o analiză pe clase şi categorii sociale şi apoi să subliniem contrastele ei.

Burghezia - reprezenta categoria socială cea mai activă, interesată de

dezvoltarea
industrială a ţării, a sistemului bancar şi a unui comerţ modern. După unire, numărul
şi forţa ei a
crescut, mai ales prin aportul celei din Transilvania şi Banat. După reforma agrară,
cea mai mare
parte a moşierilor vor trece în rândurile ei, prin investirea în activităţi comerciale sau
 [Link]şierimea - una dintre cele mai vechi clase sociale din România, îşi pierde
importanţa
şi se dezintegrează. Ea este lovită politic de votul universal, iar economic de reforma
agrară
(după 1921 mai deţinea doar 10,4% din suprafaţa agricolă). Va investi banii obţinuţi
din
despăgubiri în afaceri bancare şi activităţi industriale.

3. Intelectualitatea - formată din categorii diverse (profesori, medici, avocaţi,

funcţionari
etc.), creştea numeric şi calitativ prin adăugarea intelectualilor din provinciile unite
cu ţara.
Activând în diverse partide politice, ea a constituit întotdeauna un element de
progres.

4. Muncitorii - îşi sporesc sensibil numărul atât prin aportul special al

Transilvaniei şi
Banatului, cât şi prin procesul general de industrializare a ţării. Ei sunt grupaţi în
marile oraşe şi
 5. Ţăranii - reprezintă, în continuare, cea mai importantă clasă socială din
punct de vedere
numeric. Lipsa de pământ a fost, oarecum, corectată prin reforma din 1921, când o
mare parte a
lor vor primi loturi. Cu toate acestea viaţa majorităţii ţăranilor nu se schimbă prea
mult datorită
lipsei inventarului agricol, a lipsei capitalului şi a datoriilor care s-au acumulat şi care
aveau
drept garanţie pământul primit. Totuşi reforma a întărit pătura mijlocie a ţărănimii,
dar a şi
permis, mai ales după 1934, adâncirea procesului de statificare socială la sate.
Standardul de
viaţă al majorităţii ţăranilor rămâne scăzut în acest interval, de multe ori sub limita
minină.
Societatea O României
pătură mai importantă
interbelice locuieşte
rămâne însăîn
unacartiere muncitoreşti
a contrastelor. Mai în condiţii
întâi, cât
populaţia
de
rurală reprezenta 82% din locuitorii ţării şi cea mai mare parte a ei este ruptă sau
cât decente, iar
dezinteresată decea mai mare parte a ei ducându-şi traiul în mahalale, în condiţii
insalubre,
cultură, fiind preocupată de problemele traiului zilnic. La rândul ei, populaţia urbană
departe
cu o de orice normă de viaţă civilizată. Contrastul putea fi observat cu ochiul
liber în de 18%, la nivel de ţară, este şi mai contrastantă. Un număr mic locuieşte în
pondere
Bucureşti,
centrul considerat „Micul Paris” şi unul din cele mai frumoase oraşe din sud-
estul european.
oraşelor, trăind după cele mai rafinate modele occidentale, în contact permanent cu
 Dar acest măgulitor titlu era valabil numai pentru centrul oraşului, cartierele
mărginaşe fiind
mahalale, care aveau aspectul unor „ghetouri”. Mulţi străini, vizitând România în
această
perioadă, au fost şocaţi de aceste contraste: în centrele marilor oraşe, pe străzi
circulau
automobile de ultimă modă, iar la 1-2 km, în acelaşi oraş, se găseau drumuri
pline de gropi şi
noroi, pe care circulau la întâmplare căruţe, porci, păsări, câini, ţărani sau
grupuri de ţigani.
Datorită portului şi tradiţiilor diferite ale unor grupuri etnice, făceau ca aceste
contraste să fie şi
mai evidente.
Elita, o pătură subţire de oameni, de câteva zeci de mii de familii cu venituri
de peste
100.000 de lei, era puternic influenţată de civilizaţia occidentală. Urma apoi o
pătură formată din
aproximativ 300.000 de familii cu venituri de peste 20.000 de lei, asigurată
material, dar cu
moravuri de cele mai multe ori orientale, urmând apoi marea masă a populaţiei
care era
 -CUPRINS-
PERIOADA INTERBELICA
1. ECONOMIA
2. SOCIETATEA

MULTUMESC PENTRU TIMPUL

ACORDAT