IONA

de Marin Sorescu
- Dramă postbelică –

Drama Iona a apărut în anul 1968 și, alături de Paracliserul și Matca, face parte din trilogia
intitulată Setea muntelui de sare. Titlul trilogiei este o metaforă ce face referire la setea
permanentă de Absolut, la dorința de a evada din realitatea cotidiană, resimțită ca apăsătoare,
dorință din păcate irealizabilă.
Iona este o dramă filozofică, o dramă de idei despre condiția omului modern, o dramă în
care se acordă o importanță deosebită simbolurilor. Sensul fundamental al dramei își are
originile intr-o mărturisire a scriitorului: Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui umană, în
fața vieții și a morții.
Drama este considerată antiteatru, deoarece nu mai respectă convențiile specifice teatrului
clasic. Teatrul modern, în care se încadrează și drama în discuție, se caracterizează prin trăsături
precum: dispariția noțiunii de conflict și de intrigă, apariția personajului-idee, reinterpretarea
miturilor, preferința pentru parabolă și alegorie.
Titlul piesei face trimite la mitul biblic al lui Iona. Personajul biblic era un proroc trimis de
Dumnezeu să propovăduiască în cetatea Ninive, unde oamenii erau foarte păcătoși. Neștiind cu
certitudine dacă statutul de proroc i se potrivește, Iona vrea să se sustragă misiunii și fuge cu o
corabie în cetatea Tarsis. Divinitatea însă îl vede și stârnește o furtună, iar ceilalți corăbieri,
pentru a potoli urgia și pentru a se salva, îl aruncă pe Iona în mare. Înghițit de un chit, acesta
petrece trei zile și trei nopți în pântecele acestuia, timp în care se roagă, îți regretă fapta, iși
acceptă misiunea, după care este eliberat. Acest mit biblic este însă reinterpretat, Marin Sorescu
conferindu-i semnificații simbolice. Personajul dramei trăiește într-o lume din care divinitatea s-
a retras, o lume în care comunicarea om-divinitate nu mai există. Absența divinității atrage după
sine și imposibilitatea de a se salva din burta peștelui. Iona devine simbolul omului modern,
înstrăinat de sacru, de cilalți și chiar de sine însuși.
Tema principală a piesei este singurătatea, așa cum însuși scriitorul mărturisește: am vrut să
scriu ceva despre un om cu desăvârșire singur. Aceeași temă este sugerată și de indicațiile
scenice din debutul piesei: ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune
întrebări și-și răspunde, ca și cum în scenă ar fi două persoane. O secvență ilustrativă în acest
sens este aceea în care iona își pierde propriul ecou, fapt ce pare că îi anulează existența, dar și
secvența în care Iona scrie pe o fâșie ruptă din propria piele un bilet de naufragiat, îl trimite pe
mare, pentru ca mai târziu tot el să îl găsească.
Structura piesei este sugerată chiar de subtitlul acesteia: tragedie în patru tablouri.
Tragedia este înțeleasă ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l schimba și de a-și
găsi identitatea. Tabloul I conține expozițiunea dramei, prezentându-ni-l pe Iona, un pescar
ghinionist, un om obișnuit, conformist (fiecare om trebuie să-și vadă de trebușoara lui), care
visează la un ideal (peștele cel mare), dar care se lasă amăgit de realitate (dovadă faptul că, deși
se afla pe malul mării, pescuia într-un acvariu). Primul tablou nil prezintă pe Iona în gura unei
balene, gură ce stă să se inchidă, fapt ce simbolizează pericolul de care personajul nu este
conștient. La finalul tabloului I Iona este inghițit de pește, moment ce constituie intriga dramei.
Desfășurarea acțiunii (tablourile II si III) pune în evidență încercările lui Iona de a se elibera din
burțile unor pești care se înghit unul pe altul, fapt ce simbolizează limitele existenței, pe care,
oricât am încerca să le depășim, încercarea este sortită eșecului, deoarece limitele se multiplică
permanent. Universul însuși este un șir nesfârșit de burți, afirmă Iona în punctul culminant al
dramei. Deznodământul prezintă decizia lui Iona de a-și spinteca propriul pântec. Sinuciderea
nu este văzută însă ca un gest tragic, ci ca modalitate de salvare: salvarea nu este în lume, ci în
sine însuși.
Conflictul specific teatrului clasic lipsește din această dramă. Nu există confruntare între
personaje, ci un conflict interior, ce se naște din incompatibilitatea dintre ideal și real.
 Timpul și spațiul sunt și ele niște simboluri. Spațiul este definit printr-o serie de metafore:
marea, plaja, acvariul, gura balenei, burțile peștilor. Marea este o metaforă pentru existent,
simbolizând agitația, nesiguranța. Gura balenei reprezintă un spațiu plin de pericole, pericole de
existența cărora omul nu este conștient și de care, implicit, nu se poate apăra. Burțile peștilor
simbolozează claustrarea, sufocarea, izolarea, dar totodată și limitele pe care oamenii nu le pot
depăși. Timpul este vag precizat, fiind mai degrabă un timp al căutării de sine.
Tot de teatrul modern ține și înlocuirea dialogului cu monologul dialogat, precum și
prezența unui singur personaj activ, elemente ce accentuează ideea de singurătate.
Există pe parcursul dramei o serie de alte simboluri care, interpretate, trimit la specificul
condiției umane. Acvariul în care pescuiește Iona reprezintă lumea limitată, lipsită de
perspective, în care omul încearcă totuși să se adapteze, creându-și iluzia fericirii. Moara de
vânt simbolizează pericolul pe care Iona îl evită, fără însă a-l înlătura. Cei doi figuranți care duc
liniștiți câte o bârnă și care nu răspund strigătelor lui Iona sugerează lipsa comunicării,
imposibilitatea de a te face auzit, dar și existența absurdă pe care oamenii o acceptă. Cuțitul și
unghia cu care Iona spintecă burțile de pești, în încercarea de a comunica cu exteriorul
reprezintă modalități de salvare, de depășire a obstacolelor, repreintă încercări de salvare, unele
chiar generatoare de suferință, încercări sortite însă eșecului.
Toate aceste elemente fac din drama Iona o piesă de teatru modernă, ce are în centru un
personaj-idee, simbol al omului modern, alienat, captiv în propria existență.