COMENTARIU IONA-MARIN SORESCU

Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, ,,Iona” a fost publicată în 1968 în revista ,,Luceafărul”
și, ulterior, în trilogia ,,Setea muntelui de sare”. Este o dramă modernă, definită ca specie a
genului dramatic în care comedia și tragedia sunt asimilate prin alternarea episoadelor vesele cu
cele triste, prin conflictul puternic și prin finalul neașteptat. Se remarcă scindarea lăuntrică a
personajului, dorința de evadare din sine și idealul libertății ca formă superioară a umanității.
Tema piesei lui Sorescu este singurătatea, asociată cu teme, motive și simboluri complementare:
moartea, logosul, destinul, speranța iluzorie, simbolul cercului și al închiderii, marea, raportul
identitate-alteritate, dinamica vânat-vânător, pe fundalul condiției tragice a omului în lume.
O secvență ilustrativă pentru tema solitudinii este aceea în care Iona îsi pierde ecoul, la
începutul Tabloului I, fapt ce pare a-i anula chiar existența. Scena în care protagonistul scrie un
bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă
astfel să comunice cu lumea si să găsească salvarea. Faptul că tot el găseste biletul și nu-l
recunoaste, accentuează sentimentul acut al singurătății și ideea că înstrăinarea de lume conduce
la înstrăinarea de sine.
O secvență dramatică esențială pentru constituirea semnificațiilor operei se regăsește în Tabloul
IV. Trăind ironica revelație că este „ca un Dumnezeu care nu mai poate învia”, Iona face un
exercițiu dramatizat, ca un joc de rol al ieșirii din sine. Își uită familia, realitățile în mijlocul
cărora a trăit, numele, viața. Descoperirea propriei identități are sensul unei iluminări, al unei
ultime revelații, aducând cu sine și soluția pentru ieșirea din labirint, spre interior. Mitul
labirintului și metafora luminii din final ,,răzbim noi cumva la lumină” susțin semnificația
simbolică a piesei.
Un element de structură este titlul piesei ce trimite către mitul biblic al pescarului Iona,
profetul din Vechiului Testament înghițit de un pește și ținut captiv trei zile, ca pedeapsă pentru
neascultarea poruncii lui Dumnezeu de a vesti revărsarea mâniei acestuia asupra cetății Ninive, în
cazul neîncetării păcatelor. Însă, teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona devine
exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine. În plus, în limba
română veche, „io” înseamnă „stăpân” sau „domn”, iar particula „na” reprezintă exprimarea
familiară a verbului „a lua”. Din relația celor două elemente se naște sugestia că omul nu poate fi
stăpân pe nimeni și pe nimic, nici pe propria existență.
Un element de compoziție îl constituie că piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o
alternanță de ,,afară” și ,,înăuntru”. Marea, plaja și burțile peștilor sunt reprezentări metaforice
ale existenței umane, ilustrând, totodată, ipostaza ființei umane care își pune întrebări și își
răspunde de una singură.
În concluzie, în spațiul dramaturgiei românești postbelice, „Iona” este un model ingenios de
curaj al viziunii artistice și de tehnică dramatică, fapt care o situează la granița genurilor și chiar
a speciilor literare.
 CARACTERIZARE IONA-MARIN SORESCU

Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, ,,Iona” a fost publicată în 1968 în revista ,,Luceafărul”
și, ulterior, în trilogia ,,Setea muntelui de sare”. Este o dramă modernă, definită ca specie a
genului dramatic în care comedia și tragedia sunt asimilate prin alternarea episoadelor vesele cu
cele triste, prin conflictul puternic și prin finalul neașteptat. Se remarcă scindarea lăuntrică a
personajului, dorința de evadare din sine și idealul libertății ca formă superioară a umanității.
Tema piesei lui Sorescu este singurătatea, asociată cu teme, motive și simboluri complementare:
moartea, logosul, destinul, speranța iluzorie, simbolul cercului și al închiderii, marea, raportul
identitate-alteritate, dinamica vânat-vânător, pe fundalul condiției tragice a omului în lume.
Din punct de vedere social personajul este un pescar ce întruchipează omul, în încercarea de
evadare din lanțurile destinului. Acesta aspiră la libertate, simbolizată de marea care îl fascinează.
Din punct de vedere psihologic Iona apare ca un simbol, nu ca o individualitate, fiind un personaj
alegoric ce se zbate în limitele sale umane.
O secvență ilustrativă pentru tema solitudinii este aceea în care Iona îsi pierde ecoul, la
începutul Tabloului I, fapt ce pare a-i anula chiar existența. Scena în care protagonistul scrie un
bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă
astfel să comunice cu lumea si să găsească salvarea. Faptul că tot el găseste biletul și nu-l
recunoaste, accentuează sentimentul acut al singurătății și ideea că înstrăinarea de lume conduce
la înstrăinarea de sine.
O secvență dramatică esențială pentru constituirea semnificațiilor operei se regăsește în Tabloul
IV. Trăind ironica revelație că este „ca un Dumnezeu care nu mai poate învia”, Iona face un
exercițiu dramatizat, ca un joc de rol al ieșirii din sine. Își uită familia, realitățile în mijlocul
cărora a trăit, numele, viața. Descoperirea propriei identități are sensul unei iluminări, al unei
ultime revelații, aducând cu sine și soluția pentru ieșirea din labirint, spre interior. Mitul
labirintului și metafora luminii din final ,,răzbim noi cumva la lumină” susțin semnificația
simbolică a piesei.
Un element de structură este titlul piesei ce trimite către mitul biblic al pescarului Iona,
profetul din Vechiului Testament înghițit de un pește și ținut captiv trei zile, ca pedeapsă pentru
neascultarea poruncii lui Dumnezeu de a vesti revărsarea mâniei acestuia asupra cetății Ninive, în
cazul neîncetării păcatelor. Însă, teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona devine
exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine. În plus, în limba
română veche, „io” înseamnă „stăpân” sau „domn”, iar particula „na” reprezintă exprimarea
familiară a verbului „a lua”. Din relația celor două elemente se naște sugestia că omul nu poate fi
stăpân pe nimeni și pe nimic, nici pe propria existență.
Un element de compoziție îl constituie mijloacele de caracterizare. Personajul este construit în
primul rând prin mijloace indirecte, ca protagonist, erou tridimensional deoarece beneficiază de
mai multe euri cristalizate în trepte. E caracterizat direct la nivelul didascaliilor pentru că autorul
notează stări, atitudini și trăsături precum: „înțelept”, „explicativ”, concesiv”, „curios”,
„melancolic”, „trist”, „speriat”, „zâmbitor”, „ironic”. Autocaracterizarea dobândește un aspect
aforistic la sfârșitul piesei, când eroul se vede „ca un Dumnezeu care nu mai poate învia”.
Datorită solilocviului, Iona este diferit de ideea comună de personaj, deoarece instrumentele sale
de manifestare sunt exclusiv cuvintele. În relație cu ceilalți doi pescari, personajul pare să
întrupeze vocația singurătății.
În concluzie, în spațiul dramaturgiei românești postbelice, „Iona” este un model ingenios de
curaj al viziunii artistice și de tehnică dramatică, fapt care o situează la granița genurilor și chiar
a speciilor literare.