IONA

de Marin Sorescu

I. Incadrare

De la scriitorul Hugo Friedich și până la Matei Călinescu există un consens în ceea ce privește
stabilirea principalei caracteristici ale lumii moderne, și anume criza ființei umane, obligată să trăiască
în lipsa unei instanțe superioare care să îi garanteze echilibrul interior.
Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a literaturii române, opera sa
acoperind toate cele trei genuri literare. Piesele sale de teatru s-au bucurat de o primire excepțională
internațională și națională, drama “Iona” fiind reprezentată scenic în marile teatre ale lumii. Piesa
“Iona” a fost scrisă în 1965 și publicată în 1968, fiind inclusă în trilogia “Setea muntelui de sare”, un
titlu semnificativ care sugerează căutarea perpetuă a absolutului.
Genul dramatic cuprinde toate piesele destinate reprezentării scenice, acestea fiind divizate în
acte, alcătuite la rândul în lor din scene în care se marchează intrarea sau ieșirea unui personaj din
scenă sau schimbarea decorului, autorul prezentându-și indirect gândurile și sentimentele, prin
intermediul personajelor și al acțiunii. Intervenția directă a autorului este evidentă doar prin didascalii.
Piesa de teatru “Iona” este subintitulată “Tragedie în patru tablouri” însă ea nu respectă normele
clasice ale speciei menționate. Tragedia din această piesă trebuie înțeleasă în sens existențial ca luptă a
individului cu destinul în încercarea de a-l schimba, de a se găsi pe sine și de a se defini. Ca specie
literară, “Iona” de Marin Sorescu aparține teatrului modern, metaforic, parabolic și mitic deoarece este
o reflecție despre condiția omului modern confruntat cu singurătatea și absurdul existenței. În teatrul
modern, scriitorii se eliberează de formele dramaturgiei tradiționale, acest aspect fiind evident prin
anularea diferențelor dintre speciile dramatice, preferința pentru teatrul parabolă/teatrul absurdului,
dispariția conflictului și a intrigii și asocierea unor categorii estetice precum comicul și tragicul, ironia
și absurdul.
La prima vedere piesa lui Marin Sorescu este inovatoare la nivel formal deoarece propune o serie
de strategii compoziționale specifice dramaturgiei moderne europene. Astfel textul nu mai este
împărțit în acte și scene, ci în patru tablouri, iar piesa nu este o tragedie, ci combină elementele dramei
cu cele ale comediei și chiar ale teatrului absurd. Tot la nivel formal se poate vorbi despre prezența
solilocviului numit și monolog dialogat în care individul vorbește cu dublul său. Astfel piesa are un
singur personaj și doi figuranți, iar Iona întreabă și își răspunde singur.
Pe de altă parte timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern, chiar dacă ele sunt
precizate la începutul fiecărui tablou, spațiul are valoare simbolică, aparținând exclusiv imaginarului și
fiind alcătuit din ocean, acvariu, plaja, burțile peștilor, moara de vânt. Timpul este de asemenea situat
în atemporal, timpul istoric fiind absent. Relațiile temporale vizează în principal perspectiva
discontinuă a timpului psihologic care potențează stările interioare ale personajului.
 II. Tema si viziune

Principala temă a acestei piese este singurătatea ființei umane și condiția tragică a omului modern,
care își dorește să iasă din absurdul vieții și din automatismul existenței. Întrebat despre simbolurile
acestei piese, scriitorul mărturisea “Am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur”. Astfel dramaturgul apelează la valentele unei legende biblice prin intermediul căreia
ilustrează problematica omului modern corelându-l cu latura existențială a destinului omenirii. Autorul
afirmă în acest sens: “Îmi vine să spun că Iona sunt eu... cel care trăiește în țara de foc este tot Iona,
omenirea întreaga este Iona. Iona este omul în condiția lui umană în fața vieții și în fața morții”.
Tema singurătății este conturată încă din debutul textului, unde prin intermediul didascaliilor autorul
precizează “Ca orice om foarte singur Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și
răspunde ca și când în piesă ar fi două personaje”.
Viziunea despre lume prezentată în această piesă este constituită dintr-o îmbinare de motive și de
simboluri care îi evidențiază caracterul modern și cel de parabolă. Semnificativă este sursă de
inspirație referitoare la povestea biblică a lui Iona. Acesta primește o însărcinare divină însă copleșit
de povara misiunii se îmbarcă pe o corabie pornind în altă direcție. El este pedepsit de divinitate, care
trimite o furtună grozavă pe mare, iar corăbierii îl aruncă pe Iona în valuri pentru a potoli urgia. Iona
este înghițit de un monstru marin, iar în urma regretelor este eliberat pe uscat. Personajul creat de
Marin Sorescu este însă total diferit de personajul biblic. El ajunge în burta peștelui fără să fi comis
vreo greșeală și fără posibilitatea de a reveni la existența de dinainte. De aceea este un personaj tragic
care trăiește într-o situație limită, într-un spațiu închis în care se zbate neputincios, punând în discuție
diferite probleme ale existenței umane precum libertatea, fericirea sau nefericirea, șansa sau neșansa.
Iona trebuie să găsească o modalitate de a se redescoperi, de aceea burta peștelui este un simbol ce
sugerează temnița sufletului, în timp ce apa și marea simbolizează libertatea și aspirația spre libertate.
Moara de vânt de care se ferește la un moment dat Iona sugerează zădărnicia efortului uman, iar
pescarii sunt simboluri ale oamenilor care își poartă cu demnitate povara destinului prin cârmele
purtate de aceștia pe spate. Infinitatea ochilor de pește care privesc necontenit spre Iona reprezintă
pericolul permanent care îl pândește pe erou.
Secvențele ilustrative pentru tema singurătății sunt pe de o parte aceea în care chiar la începutul
piesei Iona își pierde ecoul, iar pe de altă parte scena în care protagonistul scrie un bilet cu propriul
sânge, prin care încearcă să comunice cu exteriorul. Faptul că Iona își strigă numele iar ecoul nu-i mai
răspunde este interpretat de protagonist ca un “semn rău” ce pare să-i anuleze existența: “Gata și cu
ecoul meu, nu mai e nimic, s-a isprăvit. S-a dus și ăsta. Semn rău”.
În tabloul al treilea, protagonistul își desprinde o bucată de piele din podul palmei stângi pe care
scrie un mesaj disperat, punându-l într-o “bășică de pește”. El își imaginează că marinarii vor găsi
scrisoarea sa și vor porni astfel să-l salveze. Faptul că el singur își găsește scrisoarea și că nu o mai
recunoaște accentuează sentimentul acut al singurătății, iar înstrăinarea de lume conduce la
înstrăinarea de sine.
 III. Elemente de structura si compozitie

Semnificative pentru viziunea asupra lumii și a temei sunt titlul si subiectul operei.
Piesa este alcătuită dintr-o succesiune de patru tablouri. Planul exterior din primul și ultimul
tablou alternează cu planurile lui interioare din al doilea și al treilea tablou.
În Tabloul I, scena este conturată simbolic, între cercurile concentrice de cretă, între “razele
timpului”. Spațiul desemnează de la început condiția tragică a omului modern condamnat să-și ducă
existența într-o lume închisă, limitată, fără speranță de a comunica cu alte lumi. Aflat în așteptarea
peștelui fabulos care întârzie să apară, Iona încearcă prin joc se păcălească soarta potrivnică și își
aduce de acasă un acvariu din care vânează peștii deja captivi pe care îi aruncă în năvod. El își dorește
se atingă absolutul, dar se lasă ispitit în drumul căutării de tot felul de iluzii, așa cum singur
mărturisește: “Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva clipe
observăm mirați că mi s-a terminat apa”.
În timp ce pescuiește Ioana are iluzii “auditive”, privind căderea peștilor în năvod ca niște bolovani,
de vreme ce “avem o mare bogată”. Eroul se strigă, își cheamă dublul, spre a constata că e înconjurat
doar de pustietate, dar “pustietatea măcar ar trebui să răspundă: ecoul...” . Dispariția propriului ecou
pare a-i anula existența. Spaima protagonistului este cauzată de faptul că omul constată sursă
nefericirii sale, dându-și seama că lumea este doar o serie de orizonturi-pântece-de-chit: “nimic, decât
un șir de burți, ca niște geamuri puse unul langa altul”.

Tabloul II se derulează în interiorul Peștelui I, printre “bureți, oscioare, alge, mizerie acvatică”,
Iona fiind surprins în semiobscuritatea noului spațiu capcană. Meditația sa asupra timpului anulează
orice speranță, orice proiecția unui viitor. Universul întreg este derizoriu, el devine doar obiect de
“pomenire”. De asemenea, personajul meditează și asupra limitelor pe care omul ar trebui să și le
stabilească în viață, pentru a nu fi rănit, pentru a nu suferi, considerând că: “Ar trebui pus un grătar la
intrarea în orice suflet./ Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul”.

În Tabloul III, “mica moară de vânt” aflată în burta Peștelui II, care înghițise Peștele I, și de care
Iona se simte “atras ca de un vârtej” constituie și ea un avertisment simbolic. Iona evită pericolul,
ferindu-se “tot timpul să nu nimerească între dinții de lemn” ai morii, dar nu va face singurul gest cu
adevărat normal intr-o astfel de situație: să o înlăture din cale. La fel făcuse de fapt tot timpul până
atunci, refuzase să-și conștientizeze situația, încercând doar să se adapteze, să se resemneze în fața a
ceea ce se întâmplă.
Captiv în pântecele peștelui, el încearcă să comunice cu semenii săi care cunosc un traseu inițiatic
asemănător. Ilustrativă în acest sens este apariția celor doi pescari, cu câte o bârnă în spinare, ceea ce
înseamnă că își poartă crucea, își duc povara existenței fără să protesteze.
Iona reușește să taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastră prin care să evadeze din burta peștelui, dar
constată că n-a reușit să pătrundă decât într-un alt pește și mai mare.
Apropierea morții se insinuează lent, chiar și prin faptul că protagonistul se gândește din ce în ce
mai des la mama sa. Se gândește să-i scrie mamei sale un bilet prin care să o roage să-l mai nască
odată. În cele din urmă, scrie biletul cu propriul sînge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei
stângi.
Încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufrangiaților, punându-l într-o bășică
de pește. Faptul că tot el este acela care găsește biletul accentuează sentimentul acut al singurătății.
 Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o “gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat”. În fața
lui este un spațiu nedefinit, având “ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă”.
Surprinderea lui Iona se naște în momentul în care își dă seama că orizontul pe care crede că îl vede
din fața grotei nu este decât o serie de burți de pește. Această revelație a orizonturilor concentrice care-
l conțin, îl determină pe Iona să trăiască plenar sentimentul tragic.
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor divinității din lume. Acesta
așteaptă în zadar manifestarea divinității, care pare a fi părăsit oamenii. De asemenea, Iona constată că
“Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem înăuntru.”. Cu alte cuvinte, existența umană este
în permanență îngrădită, iar ieșirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi.
În cele din urmă, Iona își regăsește trecutul, definește în manieră metaforică viața: “Cum se numea
drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o
eu?” și își redescoperă identitatea: “Cum mă numeam eu?/ (...) / - Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt
Iona”.
Gestul final, ați vindecării burții poate fi interpretat atât în manieră existențialistă, sinuciderea fiind
singura modalitate de a evada din limitele existenței, cat și în manieră simbolică, personajul găsit calea
mântuirii, ai luminării în sine : “Gata, Iona? (Își spintecă burta) Răzbim noi cumva la lumină.” .

Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu același titlu a Vechiului
Testament. Marin Sorescu păstrează din mitul biblic doar numele eroului, Iona. Destinul personajului
lui Marin Sorescu este însă cu totul altul. Spre deosebire de proorocul biblic, personajul din tragedia
lui Sorescu se află de la început prizonier în gura unui pește, fără posibilitatea evadării și fără să fi
săvârșit vreun păcat. Acțiunea de a pescui devine simbol al căutării, al cunoașterii. Tragicul situației
constă în faptul că procesul cunoașterii se derulează într-o lume închisă: abdomenul monstrului marin.

Piesa “Iona” de Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în teatrul romanesc. Lipsa precizării
perioadei istorice, situarea în atemporal, demitizarea, sunt aspecte ale teatrului modernist. Tema
căutărilor eului figurează, sub o formă metaforică, în textul lui Sorescu. Problematica libertății este un
motiv central, strâns legat de tema majoră a speranței.