IONA, de Marin Sorescu

Scriitorul Marin Sorescu aparține literaturii postbelice (Generația ’60) și se integrează în curentul literar
neomodernism, ca și Nichita Stănescu.

Cunoscut mai ales ca poet, Marin Sorescu a impresionat prin fixarea unei noi orientări literare în cadrul
literaturii române, orientare reprezentată de dramaturgia contemporană.

Subintitulată ,,tragedie în patru acte’’ și publicată în revista ,,Luceafărul’’ , în 1968, Iona face parte dintr-
o trilogie dramatică semnificativ intitulată Setea muntelui de sare, alături de alte două texte dramatice,
Paracliserul și Matca. Titlul acestei trilogii este o metaforă care sugerează setea fără limite de Absolut a
omului, dramele amintite fiind parabole pe tema destinului uman și parafrazând trei mituri
fundamentale – mitul biblic în Iona, mitul meșterului Manole în Paracliserul și mitul potopului în Matca.

Neomodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator posbelic, caracterizat prin
respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă
tragicul, reinterpretarea miturilor, ambiguitatea.

Trăsăturile neomoderniste întâlnite în textul dramatic Iona sunt reinterpretarea mitului, cuvinte
resemantizate, decor minimalist și ambiguitate.

Opera dramatică Iona nu respectă normele clasice. Aici ,,tragedia’’ este înțeleasă în sens existențial, ca
luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l schimba și de a se găsi pe sine, de a se defini.

Ca specie literară, piesa Iona, de Marin Sorescu aparține teatrului metaforic, fiind o parabolă dramatică
de reflecție existențialistă, o meditație despre condiția omului modern, confruntat cu singurătatea și cu
absurdul existenței, dar și un monolog dialogat – solilocviu – care cultivă alegoria și metafora. Parabola
este o povestire alegorică (=cu un cuprins religios sau moral), o povestire cu tâlc, care cuprinde un șir de
metafore. Sensul ei alegoric se regăsește în mărturisirea scriitorului ,,Iona sunt eu. Iona este omul în
condiția lui umană, în fața viețiiși a morții.’’

În teatrul modern, eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale se manifestă prin mai multe aspecte
– anularea diferențelor dintre speciile dramatice tradiționale (tragedie, comedie, dramă), asocierea
categoriilor estetice (comic, tragic, ironie, absurd), preferință pentru teatrul parabolă și teatrul
absurdului, reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradițională, inserția liricului în text,
reinterpretarea unor mituri, prezența personajului-idee, dispariția conflictului și a intrigii, preponderența
monologului.

Timpul și spațiul au valoare simbolică în tatrul modern. Precizat în indicațiile scenice de la începutul
fiecărui tablou al piesei, spațiul cu valoare metaforică aparține aproape exclusiv imaginarului – acvariul,
plaja, burțile peștilor, moara de vânt. Absența timpului istoric, situarea în atemporal, demitizarea sunt
aspecte alae tragicului modern, iar relațiile temporale reliefează perspectiva discontinuă a timpului
psihologic care potențează stările interioare ale personajului.

Caracteristică dramei postbelice este, de asemenea, demitizarea, procedeu frecvent în poezia și în

teatrul lui Marin Sorescu. Numele personajului, Iona, și situația de bază, faptul de a fi înghițit de un
pește uriaș, sunt inspirate din Biblie, din Vechiul Testament. Acolo, Iona este un profet pe care
Dumnezeu îl trimite să-I predice învățătură în cetatea Ninive. Iona însă refuză să se ducă acolo și pleacă,
pe o corabie, în altă direcție. Mânios, Domnul stîrnește o furtună și Iona este aruncat în mare. Acesta
este înghițit de un pește uriaș, în burta căruia stă trei zile și trei nopți, rugându-se necontenit. Peștele îl
scuipă la țărm, de unde profetul pornește spre Ninive, să îndeplinească voia Domnului.

Marin Sorescu transformă însă personajul, dintr-un profet, într-un simplu pescar, dar face din acesta
simbolul condiției umane confruntate cu singurătatea, cu imposibilitatea de a comunica și cu limitele
sale. Autorul nota că, prin intermediul lui Iona, a vrut să prezinte doar un om ,,nemaipomenit de singur’’.

Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de ,,afară’’(Iși IV) și de ,,înăuntru’’(II și III). Relațiile
spațiale se definesc prin imaginar, plaja și burțile peștilor fiind metafore ale existenței umane, precum și
prin spațiul închis, psihologic al protagonistului, care își pune întrebări și își răspunde.

Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui, potrivit
mărturisirilor scriitorului ,,…am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur’’ și
notațiilor autorului din debutul textului ,,Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își
pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane’’.

Tema ilustrează conflictul interior, strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate de
a-și regăsi identitatea, neputința eroului de a înainta pe calea libertății și a asumării propriului destin,
raportul dintre individ și societate, dintre libertate și necesitate, dintre sens și nonsens, ca problematică
filozofică existențială.

Secvența ilustrativă pentru tema solitudinii este aceea în care Iona își pierde ecoul, la începutul tabloului
I, fapt care pare a-i anula existența ,,Gata și cu ecoul meu…/Nu mai e, s-a isprăvit./S-a dus și
acesta./Semn rău’’. Iona este pescar, pescar ghinionist, este omul aflat în fața întinderii imense de apă,
marea, care sugerează viața, libertatea, iluzia. Din pricina neputinței, se simte un ratat, un damnat.
Incipitul piesei îl prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine,
cugetând asupra relației dintre viață și moarte. Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghițit de un pește
uriaș, cu care încearcă să se lupte și strigă după ajutor ,,Eh, de-ar fi măcar ecoul!’’, sugerând pornirea
personajului într-o aventură a cunoașterii.

O altă secvență semnificativă, care subliniază tema solitudinii, este scena din tabloul al III-lea, în care
protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei
stângi. El încearcă să comunice cu lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat, trimite
scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește. Faptul că tot el găsește biletul și că
nu-și recunoaște propriul mesaj, accentuează sentimentul acut al singurătății. Înstrăinarea de lume
conduce la înstrăinarea de sine.

Titlul operei poate fi interpretat ca trimitere la cuvântul ,,Iona’’ care đn ebraică înseamnă ,,porumbel’’, o
pasăre văzută ca simbol al libertății. O altă posibilă interpretare se referă la numele personajului biblic,
Iona, proorocul ce revine la misiunea sa, după cele trei zile petrecute în burta unui pește. De asemenea,
titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula ,,io’’(referire la formula din Evul Mediu –
domnul, stăpânul) și ,,na’’ (cu sensul familiar al verbului ,,a lua’’), denumind personajul piesei care apare
într-o triplă ipostază – pescar, călător, auditoriu.

Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din tragedia lui Sorescu.
Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona
trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență tragică, într-o intrigă născută din
discrepanță dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis, ca într-un pântece de chit.
Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea și căutările omului modern.
Statutul său social, de pescar, are în piesă un rol simbolic în ceea ce privește comportamentul uman – el
reprezintă figura speranței eterne,. Actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere.

Prin piesa Iona, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală – teatrul-parabolă, în care faptele, gesturile lui
Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic. Întâmplările nu trebuie privite în plan
real, ci în plan simbolic, și pot fi interpretate în mai multe moduri, datorită unei ,,tehnici a ambiguității
foarte răspândită și ea în teatrul modern’’, potrivit criticului Eugen Simion.