Caracterizarea personajului Iona

Drama modernă, postbelică IONA, de Marin Sorescu

Publicată în 1968, piesa Iona de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de Paracliserul și Matca, în
trilogia dramatică Setea muntelui de sare al cărei titlu sugerează setea de absolut a omului.
Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri’’ piesa nu respectă normele acestei specii clasice.
Aici ,,tragedia’’ este înțeleasă în sens existențial ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l
schimba și de a se găsi pe sine.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui. În
monologul lui, Iona se revoltă în fața destinului său, refuză să-și accepte soarta de ființă solitară,
încearcă să-și redescopere identitatea și să-și depășească prizonieratul metaforic.
Iona este personajul principal, central, eponim al operei lui Marin sorescu. Acesta reprezintă un
personaj-idee, un pescar pasionat ce întruchipează omul în încercarea de evadare din lanțurile
destinului. Acesta aspiră la libertate, simbolizată prin marea care îl fascinează. Iona apare în operă ca un
simbol, nu ca o individualitate, fiind un personaj alegoric ce se zbate în limitele sale umane ,,Toți ne
naștem morți’’,, Trupul e închisoare a sufletului’’.
Iona este un personaj modern, diferit de caracterele teatrului tradițional. El este o proiecție de viață
interioară, reprezentant al conștiinței omului modern aflat în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări
exterioare.
Titlul piesei trimite la mitul biblic al lui Iona, prorocul din Vechiul Testament. În povestea biblică, Iona
este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credința. Acesta refuză și fuge pe o
corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar corăbierii îl aruncă pe
Iona în apă. Este înghițit de un chit. După trei zile de pocăință petrecute în burta peștelui, Iona este
eliberat. Însă teatrul modern reinterpretează miturile. Spre deosebire de prorocul biblic, pescarul se află
de la început prizonier în gura unui pește, fără posibilitatea evadării și fără a fi săvârșit vreun păcat. În
plus, spre deosebire de credinciosul Iona, om al lumii vechi, care comunică cu divinitatea, monologul lui
Iona reflectă mentalitatea omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine.
Eroul lui Sorescu are statutul social de pescar și de urmaș onomastic al unui profet. În teatrul parabolic,
fiecare aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale cunoașterii și de idealuri ,,De mult
pândesc eu peștele acesta. L-am și visat’’. Când visează o fâță, exclamă ,,Asta se mai poate numi vis?’’
Efortul căutării este extenuant și poate consuma întreagă viață. Prădătorul poate deveni pradă ,,Apa
asta e plină de nade. Tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele atât de repede,
încât părem gălăgioși’’. Ca profet în legătură cu Iona biblic, personajul are datoria de a purta ,,tot greul
peștilor’’, lăsând pe ceilalți să viseze marea fără pești.
Psihologic și moral, Iona este așa cum arată prima notație a autorului, în primul rând un om singur ,,Ca
orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși’’. Deși face referire la copii, la soție și, mai
târziu, la mama, Iona nu stabilește legături de comunicare reale cu aceștia. El este omul care luptă
pentru a înțelege propria identitate, și prin acest lucru, a identității umanității - ,,omenirea întreagă e
Iona, dacă-mi permite’’ (Marin Sorescu).
Drumul parcurs de personaj, spațiile simbolice traversate reflectă traseul devenirii. La început
conformist, ignorând realitatea, preocupat de aparențe, de ceea ce cred ceilalți despre el, Iona este
înghițit de monstrul marin la sfârțitul tabloului I. În rătăcirile sale labirintice prin burțile peștilor, trece
treptat de la atitudinea de pasivitate în fața destinului, la acțiunea conștientă și la reflexivitate, iar apoi
își amintește ,,Eu sunt Iona’’ și ajunge la conștiința de sine. Cunoașterea de sine reprezintă un alt drum,
a altă cale. Alegerea între cele două căi este subordonată țelului final ,, Răzbim noi cumva la lumină’’.
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o stare de fapt, este singurătatea.
Marin Sorescu mărturisește despre personajul său ,,… am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur’’, fapt completat de notațiile autorului din debutul textului ,,Ca orice om foarte
singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două
persoane’’.
În piesă există multe secvențe care ilustrează singurătatea absolută a protagonistului, a ființei umane, în
general.
Secvența care ilustrează solitudinea este aceea în care Iona își pierde ecoul, la începutul tabloului I, fapt
care pare a-i anula existența ,,Gata și cu ecoul meu…/Nu mai e, s-a isprăvit./S-a dus și acesta./Semn
rău’’. Iona este pescar, pescar ghinionist, este omul aflat în fața întinderii imense de apă, marea, care
sugerează viața, libertatea, iluzia. Din pricina neputinței, se simte un ratat, un damnat. Incipitul piesei îl
prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra
relației dintre viață și moarte. Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghițit de un pește uriaș, cu care
încearcă să se lupte și strigă după ajutor ,,Eh, de-ar fi măcar ecoul!’’, sugerând pornirea personajului
într-o aventură a cunoașterii.

O altă secvență semnificativă, care prezintă singurătatea absolută a lui Iona, este scena din tabloul al III-
lea, în care protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul
palmei stângi. El încearcă să comunice cu lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat,
trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește. Faptul că tot el găsește
biletul și că nu-și recunoaște propriul mesaj, accentuează sentimentul acut al singurătății. Înstrăinarea
de lume conduce la înstrăinarea de sine.

Mijloacele de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic (limbaj, gesturi,
acțiuni simbolice, indicații ale autorului), dar modul de expunere este exclusiv monologul. Procedee
moderne de caracterizare sunt introspecția și monologul interior.

Un mijloc de caracterizare directă îl constituie notațiile autorului, care individualizează drama

existențială a personajului. Mișcările sufletești sunt surprinse cu o mare finețe în indicațiile primului
tablou ,,explicativ’’, ,,înțelept’’, ,,uimit’’, ,,vesel’’, ,,curios’’, ,,nehotărât’’. Fiecare tablou surprinde eroul
în altă etapă a călătoriei sale. Precizările de la începutul tabloului IV cuprind portretul fizic al lui Iona ,,La
gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă și ascuțită… Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede’’. Detaliul
fizic ,,barba lui Iona’’ este un indice de timp – a trecut o viață de când omul caută soluția ieșirii din
limitele existenței.

Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din tragedia lui Sorescu.
Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona
trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență tragică, într-o intrigă născută din
discrepanță dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis, ca într-un pântece de chit.

Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea și căutările omului modern.
Statutul său social, de pescar, are în piesă un rol simbolic în ceea ce privește comportamentul uman – el
reprezintă figura speranței eterne,. Actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere.

Prin piesa Iona, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală – teatrul-parabolă, în care faptele, gesturile lui
Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic. Întâmplările nu trebuie privite în plan
real, ci în plan simbolic, și pot fi interpretate în mai multe moduri, datorită unei ,,tehnici a ambiguității
foarte răspândită și ea în teatrul modern’’, potrivit criticului Eugen Simion.