CARACTERIZARE “IONA” de Marin Sorescu

Publicată în 1968, "Iona" de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de

„Paracliserul” și „Matca”, în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.
Deși este subtitrată „tragedie în patru tablouri”, piesa „Iona” de Marin
Sorescu este o parabolă dramatică, o meditație despre condiția omului modern, dar
și un monolog care cultivă alegoria și metafora. Sensul ei alegoric se regăsește în
mărturisirea scriitorului: „Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui umană, în fața
vietii si a mortii.” Aici, “tragedia” este lupta a individului cu destinul, in incercarea
de a-l schimba si de a se gasi pe sine, de a-si defini fiinta. Opera literara este
reprezentativa pentru teatrul modern.

Tema piesei este singurătatea ființ ei umane, frământarea omului în

efortul de aflare a sinelui. În monologul lui, Iona se revoltă în faț a
destinului său, refuză să-ș i accepte soarta de ființ ă solitară, încearcă să-ș i
redescopere identitatea ș i să-ș i recapete libertatea.

Timpul ș i spaț iul au valoarea simbolică în teatrul modern. Precizat în

indicatiile scenice de la inceputul fiecarui tablou, spatiul cu valoarea metaforica
aparține aproape exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burtile peștilor, moara de
vant. Absenta timpului istoric, reliefează în principal, perspectiva discontinuu a
timpului psihologic care accentuează stările interioare ale personajului.

Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipseș te

din tragedia lui Sorescu. Conflictu este, de fapt, drama existențială a
protagonistului Iona.

Titlul piesei este un substantiv propriu care desemnează protagonistul ș i

trimite lamitul biblic al lui Iona, proroc din cartea cu acelasi titlu a Vechiului
Testament. În povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive
pentru a propăvădui credința. Iona refuză și fuge pe o corabie către Tarsis. Drept
pedeapsa, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalți corăbieri îl aruncă pe
Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este înghițit de un chit (o balenă), iar după
Trei zile de pocăință petrecute în burta peștelui, Iona este eliberat.
Teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit.
Iona lui Marin Sorescu nu e un profet, care se impotriveste poruncii divine si este
pedepsit, ci este un pescar ghinionist, umil, simbol universal al omului obisnuit
(„fiecare om trebuie să-și vadă de treburile lui... să privească în cercul său”), care
se lasă manipulat de viață și care visează la „pește cel mare”, dar stă
„nepăsător”, „întors cu spatele”, în gura deschisă a unui monstru marin.
Aflat în așteptarea peștelui visat, Iona încearcă să păcălească soarta cu
ajutorul unui acvariu din care prinde peștișorii deja captivi. Deși lumea peștișorilor
nu este acvariul(in fond o închisoare), ei “dau veseli din coadă”, părând a se fi
adaptat la situația anormală în care se află. Este ceea ce va face și Iona, odată
înghițit de “gura imensă de pește” pe care o ignorase.

Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric,

singurătatea și căutările omului modern. Statutul social de pescar are un rol
simbolic în ceea ce privește comportamentul uman: el reprezintă figura speranței
eterne. Actul de a pescui semnifica nevoia de cunoastere si autocunoastere.
Caracterizarea directă este realizată de autor prin intermediul indicațiilor
scenice, care individualizează drama existențială a personajului. Fiecare tablou
surprinde eroul în altă etapă a călătoriei și a devenirii sale. Prin multitudinea
trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive sunt
notatiile autorului din primul tablou: explicativ, intelept, imperativ, uimit, vesel,
curios, nehotărât, făcându-și curaj.

Drumul parcurs de personaj reflectă traseul devenirii. La început conformist,

autoiluzionat, ignorând realitatea, preocupat de aparențe, de ceea ce cred ceilalți
despre el, Iona este înghițit de monstrul marin la sfârșitul tabloului I. În rătăcirile
vânzare labirintice, prin burtile peștilor succesivi, trece treptat de la atitudinea de
pasivitate în fața destinului, la acțiunea conștientă și la reflexivitate, iar apoi își
amintește: „Eu sunt Iona.” și ajunge la conștiința de sine. Detaliul fizic „bărba lui
Iona este un indice de timp: îi ia o viaț ă să înț eleagă că stăpânirea (cunoș tinț a)
de catre om a lumii exterioare, infinita, este iluzorie. Cunoasterea de sine reprezinta
un alt drum, o alta cale. Alegerea intre cele doua cai este subordonata telului final:
razbim noi cumva la lumina

Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o

stare de fapt, este singurătatea, personajul fiind construit parcă să reprezinte, în
maniera alegorică, metafora lui Nietzsche: “Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”. De
altfel, Marin Sorescu mărturisește despre personajul său: "..am vrut să scriu ceva"
despre un om singur, nemaipomenit de singur”, fapt completat de notatiile
autorului din debutul textului: “ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine
însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane.

În piesă există multe secvenț e care ilustrează singurătatea absolută

a protagonistului ș i a ființ ei umane, în general.
În tabloul I, Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se strigă,
își cheamă “dublul”, până “răgușește”, spre a constata că este înconjurat doar de
pustietate. Dispariția propriului ecou: “gata și ecoul meu../nu mai e, s-a isprăvit”
pare a-i anula existența.
O altă secvență, în tabloul III, este aceea în care Iona scrie un bilet cu propriul
sânge, ținându-și o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să trimită
scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bătăi de
peste, dar tot el este acela care o găsește.
 Tabloul IV, în întregime, este ilustrativ pentru singurătatea protagonistului.
Revelatia orizonturilor concentrice care-l contin, lumea ca imagine a unui “sir
nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul”, generează spaimă și
nefericirea
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor Divinității
din lume. Iona așteaptă în zadar minunea care i-ar fi schimbat destinul: “Sunt ca un
Dumnezeu care nu mai poate învia.
În cele din urmă, Iona își amintește trecutul, își redescoperă identitatea, care
anulează sentimentul tragic al înstrăinării: “Cum mă numeam eu?.. (iluminat
deodată) Iona/(Strigand) Ionaaa/ Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.
Deznodământul, gestul sinuciderii, trebuie interpretat în maniera simbolică:
personajul găsește calea mântuirii, a iluminării, în sine: “Gata, Iona? (își spintecă
burta) Razbim noi cumva la lumina”. Criticul Nicolae Manolescu interpretează gestul
final ca pe o salvare.

In opinia mea, Marin Sorescu oferă o pildă de viață, din care omul simplu
trebuie să învețe că puterea, energia și soluția de a ieși dintr-o situație-limită se află
numai în sine, în propria capacitate de supraviețuire. În primul rând, rescrierea
modernitatea mitului biblic îi oferă lui Marin Sorescu posibilitatea de a releva tema
speranței ca mod de a fi într-o lume închisă. Astfel, Iona este pescarul care trăiește
viata printr-o miscare neincetata din pantecele unui peste in altul, constatand ca
iesirea din limite vechi inseamna intrarea in limite noi. In al doilea rand, Iona
întruchipează omul obișnuit care se descoperă singur în univers și care aspiră la
cunoastere, comunicare, libertate, idealuri simbolizate de marea ca-l fascineaza. El
încearcă să-și controleze destinul, să-l refacă, iar gestul sinuciderii și simbolul
luminii din final sunt o încercare de împăcare a omului singur cu omenirea întreagă,
o salvare prin cunoașterea de sine, ca forță purificatoare a spiritului.