Universitatea ,,Ovidius” din Constanţa

Master Geografie Aplicată şi Evaluarea Resurselor Turistice, I

TEORIA COMPLEXITĂȚII ÎN
STUDIUL SPAȚIULUI ȘI AL
LOCULUI
( BY S T E V E N M A N S O N & D AV I D O ' S U L L I VA N )

Prof. coordonator Lect. Univ. Dr. Paraschiv Mirela

Realizat de Buhaev Elisa-Andreea

 CUPRINS

1. Abstract
2. Introducere
3. Probleme - întrebări cheie
4. Concluzii
 ABSTRACT

Cercetătorii din diferite discipline aplică teoria complexității la probleme care

variază de la dezvoltarea economică la predicția cutremurului, dar rămân o serie
de provocări care trebuie îndeplinite, în special cele legate de dimensiunile sale
ontologice și epistemologice.
Identificăm o serie de probleme sub formă de întrebări cheie:

1. Teoria complexității funcționează la un nivel prea general pentru a spori

înțelegerea?
2. Care sunt implicațiile ontologice și epistemologice ale complexității?
3. Care sunt provocările în complexitatea modelării?
 INTRODUCERE

Teoria complexității este un concept captivant, dar contestat. Acesta

constată o acceptare din ce în ce mai mare, după cum reiese din recentele
publicații din revista Science (1999) și din cărțile științifice (de exemplu,
Kauffman, 1995; Wolfram, 2002).
Este un domeniu de cercetare interesant, dar depășitor (Horgan, 1995) sau
ca transfer necorespunzător al conceptelor de știință fizică pe tărâmul social (Lo
Presti, 1996).
În abordarea sistemelor umane și a mediului într-un cadru interdisciplinar,
complexitatea prezintă cercetătorilor spațiului și locului noi oportunități
provocatoare, care sunt totuși familiare.
Natura interdisciplinară a cercetării bazate pe spațiu și loc permite o mai
mare comparare între teorii, abordări și domenii de aplicare. Prin urmare, studiile
bazate pe spațiu și loc cuprind un grup larg de discipline. Acestea includ, dar nu
se limitează la: geografie, antropologie, științe de mediu, urbanism, știință
regională și arhitectură.
Deși o mare parte a atenției asupra complexității se regăsește în ramurile
mai științifice „spațiale”, interesul se regăsește și în abordările mai etnografice,
fundamentate adesea pe munca de teren.
 Pentru a clarifica rolul complexității în studiile bazate pe spațiu și loc trebuie să
definim ce înseamnă „complexitate”. Nu există o singură teorie a complexității
identificabile, ci, în schimb, o serie de concepte aplicabile sistemelor complexe,
dispersate pe câmpuri.
!Cel mai important pentru discuția actuală este complexitatea algoritmică, din
teoria complexității matematice și teoria informației. Aceasta susține:
complexitatea unui sistem constă în dificultatea de a descrie caracteristicile
sistemului.
Complexitatea deterministă încearcă să simplifice unele clase de sisteme
dinamice cu ajutorul teoriei haosului, iar într-o măsură mai mică, a teoriei
catastrofelor.
Cercetarea complexității este identificată din ce în ce mai mult cu
complexitatea agregată, care este studiul modului în care elementele individuale
care lucrează în armonie creează sisteme complexe care au o structură internă în
raport cu mediul înconjurător și care pot prezenta, de asemenea, învățare și
apariție.
 TEORIA COMPLEXITĂȚII FUNCȚIONEAZĂ LA UN NIVEL
PREA GENERAL PENTRU A SPORI ÎN ȚELEGEREA?

Oamenii de știință greșesc constant cu nevoia de a generaliza fără a nu

pierde din vedere particularul. Majoritatea științelor sociale din ultimele trei
decenii au observat dezacordul în ceea ce privește măsura în care orice mare
,,teorie a tuturor” poate pretinde o largă generalitate, confruntată cu critici de
anvergură. În anumite privințe, complexitatea este marea teorie pentru a pune
capăt tuturor teoriilor mari și, prin urmare, trebuie să punem la îndoială
viabilitatea acesteia din această perspectivă.

Complexitate și generalizare
Teoria complexității propune o serie de generalizări la nivel înalt
despre comportamentul elementelor care interacționează, care
constituie sisteme complexe. Prin urmare, este vorba despre
generalitate, unde o gamă diversă de fenomene este văzută ca
împărtășind proprietăți structurale și dinamice fundamentale.
 Utilizarea de modele abstracte, la nivel înalt, în teoria complexității, este larg
răspândită și riscă să se confrunte fenomenele fundamental diferite. Există, de
exemplu, întrebări cu privire la măsura în care conceptele și practicile, în special
din științele fizice, ar trebui utilizate în alte discipline, într-o manieră care se
bazează foarte mult pe deducerea din analogie și acordă o atenție redusă
observației empirice. Unele modele de procese fizice, cum ar fi cutremurele sau
avalanșele se bazează pe legi de autoorganizare și scalare, fără a face referire la
nicio descriere a principiilor fizice care stau la baza implicate (Malanson, 1999). În
mod similar, fizicienii au aplicat modele de complexitate la dispariția și evoluția
speciilor într-o manieră pe care paleobiologii o consideră naivă (Monastersky,
2001).
Problemele ridicate de generalizare și simplificare nu sunt noi pentru științele
spațiale. Răspunsurile la aceste probleme în cercetarea bazată pe loc și în spațiu
includ o atenție sporită reprezentării, accentul pus pe fundamentarea empirică și
acomodarea perspectivelor interdisciplinare. Criticii modelării spațiale pun la
îndoială măsura în care fenomenele pot fi reprezentate în mod computerizat.
Suprageneralizarea poate fi abordată și prin cercetări care acordă o atenție
deosebită modului în care funcționează procesele studiate, legând observația
bazată pe teren de reprezentarea atentă a entităților și relațiilor implicate.
Această dinamică este văzută în modul în care perspectivele disciplinare
multiple sunt combinate atât în cercetarea spațială cât și în complexitatea
cercetării în contextul relațiilor umane cu mediul (Janssen, 2003).
Complexitate și specificitate
 
Modelele de complexitate sunt adesea mai orientate către răspunsul la
întrebarea „ce se întâmplă” și mai puțin către „ceea ce este cel mai bine” (întrebare
prescriptivă) sau „ce se întâmplă în general” (întrebare teoretică) (Kwasnicki, 1999).

 Acest teren nu se limitează la complexitate: este cunoscut cercetătorilor care

lucrează cu sisteme de susținere a deciziilor spațiale (Longley și Batty, 1996), în
care preferința pentru generarea scenariului „ce-dacă” atestă dificultatea de a
trece de la proprietăți particulare ale unui studiu specific la concluzii teoretice
generale.

Geografii s-au încurcat mult timp asupra multitudinii de generalizare de la

anumite cazuri la teorii sau ipoteze mai largi (Harvey, 1969, pagina 101).
În răspunsul parțial la întrebarea noastră: „Teoria complexității funcționează la
un nivel prea general pentru a spori înțelegerea? „ am sugerat: complexitatea este
întemeiată pe o cercetare substanțială bazată pe spațiu și pe loc care oferă o nouă
modalitate de abordare a problemei prin focalizarea atenție asupra importanței
scării pentru generalizare și specializare. În loc să apere primatul unei anumite
scări, complexitatea oferă noi modalități de abordare a proiectului geografic la
scară de înțelegere, atât pentru cadrul de analiză.
 CARE SUNT IMPLICAȚIILE ONTOLOGICE ȘI EPISTEMOLOGICE ALE
COMPLEXITĂȚII?

Deși afirmațiile ontologice ale științei complexității sunt limitate, afirmațiile

sale epistemologice implicite sunt grandioase (O'Sullivan, 2004).

Ontologie
Complexitatea nu prezintă o ontologie atotcuprinzătoare, întrucât se
concentrează asupra entităților și relațiilor dintre ele, o premisă care
direcționează atenția asupra tipurilor și punctelor tari ale relațiilor dintr-un sistem.
Această perspectivă în complexitate permite aplicarea ideilor din știința
complexității pe continuitatea abordărilor realiste la constructiviste.
Cercetătorii locului și spațiului sunt la fel de vaști atunci când sunt văzuți
dintr-o perspectivă ontologică și au testat demult mișcări ontologice și
epistemologice, ancorandu-i în exemple concrete. Paginile acestui jurnal și
revistele sale surori evidențiază modul în care spațiul și locul sunt vehicule pentru
ontologie și epistemologie ale structuralismului (Storper, 1987), feminismului
(Pratt și Hanson, 1988), postmodernismului (Dragă, 1986), discursiv și
construcționist practici (Philo, 1992) și dimensiunile ontologice ale științei
informației geografice (Flowerdew, 1998).
Știința complexității are minte largă, în sensul că entitățile în cauză ar putea
fi orice (inclusiv agregate de alte lucruri) și astfel relațiile ar putea fi aproape de
orice fel.
 Înțelegerea statutului apariției ca și concept este vitală pentru progresul
teoretic în aplicarea ideilor din știința complexității, în special la științele sociale. Se
sugerează că „supraviețuirea” este una mai utilă. Supraviețuirea este o noțiune de
lucru mai mare decât apariția; pur și simplu susține că stările de nivel superior ale
unui sistem sunt super-dependente de colecțiile de microstate ale elementelor care
constituie sistemul, astfel încât să nu poată fi modificate proprietățile unui sistem
fără să existe modificări în componentele sale de bază. Mai mult, diferitele colecții
de microstate care se combină pentru a produce aceleași macrostate identice sau
similare pot fi foarte diferite unele de altele (concept denumit „disjuncție
sălbatică”).

Epistemologie
Cea mai mare parte a cercetării complexității se bazează pe modelări de calcul
care implică o viziune asupra lumii, care este mai în concordanță cu realismul.
Cercetarea de complexitate poate fi luată în considerare prin lentila filozofică a
„concepției semantice” prin care modelele intermediază relația dintre realitate și
teorie (Henrickson și McKelvey, 2002). Variabilele și experiența din lumea reală sunt
criterii pentru care pot fi măsurate modelele (concepția realistă).
Printre metodele cele mai strâns asociate cu complexitatea sunt metode
evolutive (de exemplu, sisteme de clasificare), analogii biologice (de exemplu, viață
artificială). În geografie, multe dintre aceste metode au fost aplicate la rubrica
„geocomputare” (Longley și colab., 1998).
 Modelele de calcul sunt o alternativă din ce în ce mai atrăgătoare pentru a
raționa despre implicațiile naturii relației dintre entitățile teoretice și cele
observabile. Într-un model de calcul, putem reprezenta și simula numeroasele
entități discrete, adesea eterogene și relațiile lor care definesc sisteme complexe
agregate. Un accent puternic al activității de complexitate economică, de
exemplu, este subiectul modului în care se schimbă comportamentul sistemului
modelat atunci când o populație de entități este considerată ca un sistem
interacționând agenții diverși, în loc de agregare statistică a agenților similari
(Tesfatsion, 2001).
! David Rapport (1991) constată că definirea limitelor și componentelor unui
sistem este o provocare permanentă.
! Cercetarea locului și spațiului oferă o posibilitate vastă de a împărți spațiul
și timpul în zone de fond într-o manieră care nu permite ca cercetarea să fie
prinsă la un nivel de analiză dat. Acest lucru este deosebit de util atunci când
abordăm apariția, care tinde să acționeze la scări spațiale, temporale și sociale
multiple. De exemplu, modelele bazate pe agenți și modelele automate celulare
de utilizare a terenurilor au făcut obiectul cercetărilor încă din anii 1980
(Couclelis, 1985), iar această lucrare abordează în mod explicit scările spațiale,
temporale și instituționale care definesc complexitatea în utilizarea terenului
(Agarwal et al, 2002).
 
 CARE SUNT PROVOCĂRILE ÎN COMPLEXITATEA MODELĂRII?

Tehnicile de simulare computerizată conduc în mare măsură cercetarea

complexității prin `` simularea exploratorie '' a unei mulțimi de sisteme complexe
(Conte și Gilbert 1995, pagina 4). Simularea bazată pe complexitate este
acceptată din ce în ce mai mult ca o modalitate de evaluare a rezultatelor posibile
ale sistemului, care nu forțează comportamente preordonate sau deterministe ale
sistemului (Thrift, 1999).
Modelarea complexității se confruntă cu o serie de provocări legate de
numărul mare de metode de modelare bazate pe complexitate și faptul că au fost
acceptate recent (sau cel puțin recunoscute) la scară largă în majoritatea
disciplinelor. La fel cum o examinare a modelării complexității nu depășește scopul
acestei lucrări, nu este intenția noastră să abordăm cea mai mare parte a acestor
provocări, având în vedere că acestea sunt adesea particulare metodelor date.
Două probleme - legătura dintre model și proces și verificarea modelului și
validarea lor sunt importante pentru aplicațiile de cea mai mare complexitate.
 CONCLUZII

- Există puncte de contact în toate cele trei domenii luate în considerare aici:
dacă teoria complexității este prea specifică sau prea generală; implicațiile
sale ontologice și epistemologice; și relația sa cu modelarea computatională;
- În primul rând, a fost identificată o nevoie urgentă de a aborda problema
nivelurilor adecvate de generalizare și specificitate în cercetarea bazată pe
complexitate. Aici, studiile bazate pe spațiu și loc sunt exemplare, deoarece
evidențiază importanța conectării mai strâns a modelelor generalizate la
cercetarea detaliată pe teren.
- În al doilea rând, examinarea asupra ontologiei și epistemologiei științei
complexității ne amintește de aspecte importante pentru geografie și știința
spațială. O ontologie permisivă a „lucrurilor” și a „relațiilor” subliniază
importanța conceptelor și modelelor care sunt bine fundamentate atât în
teorie, cât și în observație. Se pune accentul pe emergență, cu condiția să se
concentreze asupra unei epistemologii a simulării ca mijloc de a „vedea ce se
întâmplă” atunci când entitățile și relațiile teoretice interacționează. Pe de altă
parte, științele spațiale oferă mai degrabă științei complexității un accent mai
consecvent asupra efectelor descendente, de la forțe și efecte globale la scară
mai mare, înapoi la elemente locale, pentru a intensifica accentul general
asupra constituției de jos în sus a entităților de scară mai mare.
- În al treilea rând, problemele întâmpinate în legarea tiparului și a procesului pot fi
rezolvate prin legarea conceptelor de complexitate generală la cazuri specifice și,
mai important, prin participarea la cercetările curente într-un domeniu dat. Același
remediu se aplică problemelor ridicate prin validarea modelelor complexe, cu
mențiunea suplimentară că poate fi necesară o perspectivă interdisciplinară pentru
a permite triangularea între metode.
 STUDIU DE CAZ

Nicolas Perony, Zurich 2013

,,Ştiinţa ne-a permis să aflăm atât de multe despre colţurile

îndepărtate ale universului; sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem
cu adevărat. Şi unul dintre ele e extraordinara complexitate socială a
animalelor din jurul nostru.
Dar, întâi, ce numim complexitate? Ce este complex? Ei bine,
complex înseamnă necomplicat. Ceva complicat conţine multe părţi
mici, toate diferite, şi fiecare dintre ele îşi are propriul rol precis în
maşinărie. În schimb, un sistem complex e alcătuit din multe părţi
similare şi interacţiunea lor e cea care produce un comportament pe de-
a-ntregul coerent. 
 Sistemele complexe au multe părţi care interacţionează şi care
se comportă conform unor reguli simple, individuale, iar acest fapt
rezultă în proprietăţi emergente. Comportamentul sistemului ca
întreg nu poate fi prezis doar din regulile individuale. 
 Exemplu:
https://www.ted.com/talks/nicolas_perony_puppies_now_that_i_ve_got_your_attenti
on_complexity_theory/transcript?language=ro&fbclid=IwAR0iBp3oKzltqYkAFc73AtS
DQYrnigJtvzBI215swfZ88rGpUtif4Vs5yOw#t-253167