Sunteți pe pagina 1din 5

Principalele forme de cercetare în geografie:

a)cercetarea fundamentală:

Pune accent pe conceptualizare şi pe teoretizare, vizînd definirea


conceptelor, precizarea acestora. De multe ori conceptele sînt împrumutate
din alte ştiinţe (teritoriu de ex. din etologie, dar puternic ancorat în ultimul
deceniu în geografie unde a fost adaptat contextului disciplinei printr-o
dublă accepţie - juridico-adminsitrativă şi identitară (teritorialitate)).

Cercetarea fundamentală apare astfel ca o lectură critică a


conceptelor, modelelor şi teoriilor acceptate, plecînd de la o analiză
dialectică şi semantică. În geografie ca şi în alte ştiinţe au existat două
curente - raţionalismul, bazat pe deducţie şi empirismul, bazat pe
observaţie, ambele răsfrîngîndu-se asupra cercetării fundamentale. O
variantă a cercetării fundamentale este cercetarea exploaratorie care
constă în studiul unui teritoriu sau subiect puţin abordat. Aceasta se
bazează mult pe inducţie.

b)cercetarea empirică :

Este un demers de natură ipotetico-deductivă. Se bazează pe


demonstraţie, al cărei punct de pornire poate fi un model, o teorie sau o
ipoteză. De cele mai multe ori este vorba despre testarea, verificarea unei
ipoteze „a posteriori”, prin confruntarea cu realitatea. Între cercetarea
empirică şi experimentare nu există o confuzie totală. Aceasta din urmă
este o metodă care permite controlul factorilor şi proceselor fenomenului
studiat.

c)cercetarea aplicată:

Este un demers orientat spre rezolvarea unei probleme urgente, în


funcţie de necesităţile momentului, pentru a exprima o poziţie sau
recomandări. Pregăteşte de regulă o acţiune sau o intervenţie conformă
unui program. Cum e cazul studiilor de impact, de fezabilitate etc.
Geografia are o largă marjă de acţiune în domeniu prin studiile prospective
asupra amenajării teritoriului sau a localizării activităţilor economice. Mult
timp cercetarea fundamentală şi cea aplicată au fost în contradicţie în
geografie, dar se admite acum că aceasta din urmă este un mijloc de
îmbogăţire a celei dintîi. În general cercetarea aplicativă se bazează pe
contracte. Elementul central al acestor proiecte este constituit de actori,
rolul şi poziţia acestora în problema dată. Astfel ea are un caracter de cele
mai multe ori interdisciplinar. Este numită şi cercetarea activă care are un
dublu rol în geografie – participarea la construcţia cunoştinţelor din interior,
rolul formativ al grupului interesat, favorizînd o modificare socială sau
spaţială.

III.6.Tipurile de analiză geografică

Analiza diacronică:

Vizează studierea evoluţiei ansamblului faptelor în timp, frecventă ca


modalitate de lucru în geografie. Pot fi astfel construite sau reconstruite
modele diacronice care exprimă rezultatul acumulării fenomenelor în timp.
Derivată din istorie, geografia conservă o puternică propensiune pentru
privilegierea unui unghi istoric în analiza fenomenelor şi proceselor
spaţiale. Excesul poate conduce spre istoricism – justificarea unei situaţii în
numele unei înlănţuiri istorice, logice, a faptelor anterioare. De multe ori
aceasta nu e decît o succesiune de fapte căreia i se caută o logică, un
sens.

Analiza sincronică:

Studiază faptele în acelaşi moment, model de analiză la fel de


prezent în geografie, inerent de altfel. Locul central îl ocupă descrierea,
recurgerea sistematică la diagnoză (spaţială sau teritorială). Este strîns
legată de structuralism, curent de gîndire dominant în anii ’60, privilegiind
studiul totalităţii şi nu al individualităţii, al simultaneităţii faptelor şi nu al
evoluţiei lor.

Analiza prospectivă:

Puţin prezentă, vizează nu numai prelungirea unor tendinţe dar şi


imaginarea unor scenarii bazate pe ipoteze puternice, explicite.

III.7. Modelizarea în geografie

Modelul este o schematizare, o structură simplificată a realităţii care


prezintă relaţiile dintre principalele componente ale unui fenomen. Permite
o explicare temporară sau definitivă a acestuia. Modelul nu trebuie
confundat cu teoria sau paradigma, fiind o reprezentare figurativă a
realităţii. Construcţia modelelor cere o pregătire teoretică temeinică,
stăpînirea demersurilor ştiinţifice şi acceptarea oricărei critici. Modelizarea
este astfel un mijloc de elaborare a cunoaşterii ştiinţifice şi de reflecţie
asupra acesteia. Modelizarea îndeplineşte patru mari funcţii :

-produce noi cunoştinţe care contribuie la o mai bună înţelegere a


funcţionalităţii sistemelor spaţiale;
-contribuie la formarea unei optici obiective în domeniul decizional
(dezvoltare, mediu, gestiune a teritoriului);

-difuzează cunoştinţele în spaţiu;

-contribuie la construirea unor noi teorii sau la aprofundarea altora.


Teoriile, ca ansamble de idei, concepte abstracte, mai mult sau mai puţin
organizate, integrate, corelate, se aplică unui domeniu particular a cărui
cunoaştere este relativă. Astfel putem avea : teorii generale, care cuprind
un ansamblu de teorii; teorii deductive, cu o structură formată din axiome şi
cu etape clar definite; teorii cvasideductive, incomplete; teorii speculative,
neconfruntate cu realitatea.

Calitatea unei teorii derivă din natura postulatelor de bază şi a


regulilor meodologice.Modelul are astfel un rol esenţial fiind situat în
amonte de construcţia unei teorii.

Modelele geografice sînt variate – de localizare, de evoluţie,


structurale etc. R.Brunet (1990) propune o tipologie cu patru categorii :

-modele matematice – cele gravitaţionale sau regresive;

-modele sistemice – modele schematice ale structurii unui sistem sau


a uneia dintre componentele sale, cazul modelelor de flux sau de circulaţie
(frecvente în geografia fizică);
-modele predictive, care reproduc mecanic un fenomen în spaţiu,
cazul modelelor funcţionale sau simulative;

-modele grafice sau corematice, care sintetizează structura unui


teritoriu sau a unui spaţiu.

În construcţia unui model pot fi avute în vedere două tipuri de


demersuri –deductiv şi inductiv. Trebuiesc respectate o serie de etape :

-structurarea realităţii, precizînd obiectivele şi ipotezele de cercetare,


definind relaţiile dintre componentele sistemului şi raporturile de
cauzalitate;
-schematizarea interacţiunilor dintre diversele componente;

-punerea la punct a modelului propriu-zis.

Cele mai frecvente modele în geografie sînt modelele spaţiale, care


integrează spaţiul în simplificarea realităţii.Pot fi menţionate:

-modelul locurilor centrale a lui Christaller;

-modelul rentei fucniare a lui von Thunnen;

-modelul localizării industriale a lui Weber;


-modelul rang-talie;

-modelul lui Burgess şi Hoyt;

-modelul reţelelor (grafului);

-modelul minimizării costului de transport;

-modelul gravitaţional;

-modelul difuziunii spaţiale.

Fiecare au propria aplicabilitate în geografie (umană mai ales), cele


specifice geografiei fizice fiind în mare parte preluate din disciplinele
conexe (circuitul apei în natură de ex.).