Metode de cercetare – curs 1 – anul univ.

2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III

_____________________________________________________________________________________________________________________

Elemente fundamentale ale cercetării

Curs nr. 2

Planul cursului
1. Metodologie, metode, tehnici, procedee, instrumente
2. Triangularea (triangulaţia) multiplă
3. Operaţionalizarea conceptelor
4. Alte concepte fundamentale în cercetare

1. Metodologie, metode, tehnici, procedee, instrumente

În cadrul acestei secţiuni vom face câteva precizări terminologice privitoare la utilizarea unor
concepte precum metodologie, metode, tehnici, procedee şi instrumente.
a. Metodologia cercetării
În general, metodologia desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor, pe două direcţii:
analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea de strategii privind derularea acesteia (Chelcea,
2001). Termenul este de obicei utilizat cu trei înţelesuri majore: ca o reflecţie critică asupra
metodelor, în general, ca ansamblu al strategiilor de cercetare într-o situaţie concretă şi ca ansamblu
al metodelor, în general. Metodologia este „reflecţia prealabilă asupra metodei care se cuvine a fi
pusă la punct pentru a conduce o cercetare” (Mucchielli, 2002). Lazăr Vlăsceanu, de asemenea,
defineşte metodologia ca „o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea
cercetării sociale. (…) Pe baza reflecţiei asupra experienţelor trecute de cercetare, formulează
strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât şi căi de obţinere a
unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific. Metodologia cercetării este astfel expresia
conştiinţei critice, autoreflexive şi constructive a unei discipline” (Zamfir şi Vlăsceanu, 1993).
b. Metodele de cercetare
Metoda de cercetare (gr. methodos = cale, mijloc) este un demers de cunoaştere sistematică a
realităţii bazat pe o serie de etape clar definite care conduc spre atingerea unui scop, în general fixat
dinainte. Metoda este „un ansamblu de operaţii intelectuale prin care o disciplină sau un domeniu
al cunoaşterii caută să descopere sau să verifice adevărul ştiinţific” (Freyssinet-Dominjon,1997).
Mai concret, Mărginean (2000) defineşte metoda drept procedură relativ simplă de lucru, dar care
conţine şi elemente mai generale, cum ar fi cele de tipul strategiei de cercetare. Metoda este mai
complexă decât tehnica, o cuprinde pe aceasta; la fel se întâmplă cu procedeele şi instrumentele.
Unii autori refuză, din cauza ambiguităţilor existente, să distingă între metodă şi tehnică, folosind
sintagma metode şi tehnici. În ştiinţele sociale, putem enumera metode precum: observaţia,
experimentul, ancheta, interviul, metoda biografică, studiul de caz, analiza documentară,
monografia sociologică, testul psihologic, analiza secundară, sociometria, analiza reţelelor sociale
etc. Din punctul nostru de vedere, mergând pe deosebirea dintre metodă şi tehnică pe care o vom
explica mai departe, considerăm că se pot defini clar patru metode mari de cercetare, relativ
independente: observaţia, interviul, ancheta şi experimentul.
c. Tehnici, procedee, instrumente
Tehnica desemnează o concretizare a metodei, aspectul ei practic, în relaţie concretă cu obiectul
cercetării. O metodă cuprinde mai multe tehnici, procedee şi instrumente. Procedeul se prezintă ca o
particularizare a tehnicii, o modalitate anume, în aplicarea instrumentelor de cercetare. Schema
următoare poate ilustra această ierarhizare:

1
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________

Metodologie
(reflexie critică asupra metodelor şi
strategiilor de cercetare)

Metode Tehnici Procedee Instrumente

Vom lua două exemple. Metoda anchetei poate fi aplicată prin tehnica chestionării (sau, ca
alternativă, colectarea datelor din documente, statistici), prin procedeul expedierii prin poştă (sau
procedeul aplicării faţă în faţă sau colective ca variante), utilizând ca instrument chestionarul. În
mod similar, metoda interviului poate fi implementată prin tehnica interviului semi-directiv
(alternative: interviul non-directiv sau directiv), prin procedeul interviului individual (alternative:
interviul clasic de grup sau focus-grup), având ca instrument de lucru ghidul de interviu. Desigur,
nu toate metodele suportă astfel de descompuneri.

2. Triangularea (triangulaţia) multiplă

Este recomandabil ca în construcţia unui design de cercetare (plan de cercetare) să nu figureze,

în general, o singură metodă de cercetare. De aceea, astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult de
pluralism metodologic ca modalitate de a compensa limitele unei metode. De asemenea, se au în
vedere multiple perspective interpretative asupra aceloraşi rezultate. Termenul introdus în ştiinţele
sociale în ultimele decenii şi care poate cuprinde acest deziderat ştiinţific se numeşte triangulare.
După Rotariu şi Iluţ (1997) acest cuvânt este împrumutat din topografie (triangulaţie), unde
termenul desemnează localizarea a ceva prin intersecţia unor linii trasate în trei puncte. Triangularea
se manifestă în patru ipostaze de bază:
a. Triangularea datelor: utilizarea unor surse variate de date în studiu;
b. Triangularea cercetătorului: utilizarea mai multor cercetători sau tehnicieni la aceeaşi
problemă;
c. Triangularea teoretică: utilizarea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de
date;
d. Triangularea metodologică: utilizarea unor metode multiple pentru a studia o singură
problemă.
Termenul „triangulare” a fost introdus în cercetarea calitativă pentru prima dată de Norman K.
Denzin. Acest autor consideră că triangularea multiplă reduce foarte mult bias-urile (erorile)
cercetării, generate de utilizarea unei singură modalităţi de colectare, analiză şi interpretare a datelor
(Denzin, 1989) 1 . Le dezvoltăm pe rând:

a. Triangularea datelor
Se referă la sursa de furnizare a datelor pentru cercetare. De exemplu, într-o cercetare având ca
temă reprezentările profesorilor despre reforma învăţământului universitar (procesul Bologna)
variaţia surselor de date se poate realiza printr-o eşantionare adecvată: crearea unor sub-eşantioane
în funcţie de variabile ca tip universitate (mare vs. mică, de stat vs. privată, creată înainte de 1990
vs. creată după 1990 etc.), tip regiune (Vest-Centru, Sud-Est, Nord-Est sau regiuni istorice) etc.
Denzin (1989) arată că triangularea datelor trebuie să cuprindă trei direcţii: timpul, spaţiul şi
persoana (subiectul cercetării).
I. Timpul (presupune eşantionarea în timp a realizării interviurilor, observaţiilor etc.). Timpul
devine o variabilă esenţială în cercetările de factură diacronică (psihopatologie – stadii ale bolii,
psihologia dezvoltării – stadii de dezvoltare infantilă, psihologia carierei – etape ale realizării
personale etc.).

1
Deşi dezvoltată în domeniul calitativismului, teoria se aplică cu succes şi la datele cantitative.
2
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________
II. Spaţiul (plasarea spaţială a subiectului). Denzin dă exemplul unei cercetări din domeniul
sociologiei asupra riturilor morţii: subiecţii (pacienţi muribunzi, aparţinători şi personal medical)
sunt observaţi şi intervievaţi în două locaţii – spital şi domiciliul pacientului 2 .
III. Persoana. Denzin (1989) propune trei niveluri de abordare a subiectului, în vederea realizării
cerinţelor triangulării: nivelul agregat, nivelul interactiv şi cel al colectivităţii. Pentru primul nivel
nu ne interesează legăturile sociale-culturale dintre subiecţi (este cazul anchetelor reprezentative).
Al doilea nivel cuprinde cercetări aplicate la câmpuri bine definite, stabile natural, dar de mici
dimensiuni, cum ar fi: grupuri mici, echipe de lucru, familii, clase de elevi etc. În sfârşit, nivelul
comunitar cuprinde colectivităţi mari, localităţi sau chiar regiuni geografice. Abordarea este
complexă, adesea monografică, asociată analizei structural-funcţionaliste.
Toate direcţii descrise pot fi cuprinse într-o investigaţie socială, dar de regulă acesta rămâne un
deziderat al cercetătorului, timpul şi banii alocaţi sunt adesea piedici insurmontabile.

b. Triangularea cercetătorilor
Se referă la două aspecte:
I. Participarea mai multor cercetători, din acelaşi domeniu, la un studiu. Contribuţia lor poate
viza fie părţi diferite ale cercetării care se completează şi se întrepătrund reciproc, fie participarea
simultană la un demers de cercetare (intervievator plus observatori, moderator focus grup plus
observatori, observatori multipli etc.)
II. Participarea unor cercetători din domenii diferite la aceeaşi temă studiu (de exemplu, echipe
mixte de psihologi, sociologi, politologi, statisticieni şi asistenţi sociali în abordarea discriminării de
gen la locul de muncă).
c. Triangularea teoretică
Dezideratul triangulării teoretice se poate realiza la două niveluri. La primul dintre acestea ne
interesează o perspectivă teoretică multiplă, cadre teoretice de cercetare provenind din mai multe
teorii în vederea construirii ipotezelor, elaborării instrumentelor şi colectării datelor. La al doilea
nivel, suntem obligaţi să adoptăm o perspectivă variată când interpretăm datele şi tragem
concluziile. Astfel, putem oferi mai multe interpretări posibile prin prisma unor teorii diferite.
Schema de mai jos redă sintetic aceste două procese:

Cadre teoretice multiple

în
Elaborarea ipotezelor
Construcţia instrumentelor

Culegerea datelor

Cadre teoretice multiple

în
Analiza datelor
Interpretarea datelor

2
Referitor la ultima din cele trei categorii de subiecţi, se are în vedere în acest caz personalul medical de îngrijire la
domiciliu.
3
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________
d. Triangularea metodologică
Presupune, în general, utilizarea mai multor metode în cadrul aceleaşi cercetări. Denzin (1989)
propune două tipuri:
I. Within-method triangulation
Este forma cea mai frecventă. Implică folosirea, în cadrul aceleaşi metode a unor strategii
diferite sau tehnici diverse de cercetare. Astfel, în cadrul unui studiu în care metoda interviului este
centrală, putem alterna tipul de interviu, de exemplu semi-directiv cu non-directiv. De asemenea,
utilizarea în cadrul unui chestionar a întrebărilor prevăzute cu diverse scale este, după Denzin, o
formă de triangulare metodologică.
II. Between-method triangulation (sau across-method)
Această formă se referă la combinarea sau încrucişarea mai multor metode în abordarea aceluiaşi
fenomen social. În mai multe cercetări, se utilizează o metodă aşa-zis „dominantă” însoţită de una
sau mai multe complementare.
Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu această strategie, a triangulării în cercetare. De exemplu,
Fielding şi Fielding (1986) critică triangularea multiplă. Criticile sunt în legătură cu: creşterea
costurilor cercetării, redundanţa datelor, imposibilitatea îndeplinirii unor cerinţe (de exemplu, avem
o teorie la bază şi nu mai multe, există cazuri în care lucrează un singur cercetător şi nu mai mulţi
etc.)

3. Operaţionalizarea conceptelor

Nu putem opera pe parcursul tuturor etapelor cercetării numai cu concepte. În anumite faze ale
acesteia (testarea ipotezelor, măsurare etc.) trebuie să ne situăm într-un plan concret, observabil,
măsurabil direct. Prin urmare, trebuie să dispunem de o tehnică care să permită transformarea
conceptelor în aspecte palpabile, accesibile instrumentelor noastre de cercetare. Această transpunere
se numeşte operaţionalizarea conceptelor.

a. Analiza conceptuală şi operaţionalizarea conceptelor

Conceptul reprezintă o idee generală privind o realitate anume, o construcţie mentală cu caracter
abstract, care reflectă un ansamblu de calităţi considerate esenţiale pentru un obiect (obiect în sens
filozofic, în sensul cel mai general). Fiind o construcţie mentală, conceptul nu poate fi măsurat.
Pentru a construi un instrument de cercetare şi a accede prin măsurare la obiectul de studiu,
trebuie să recurgem la două activităţi: analiza conceptuală şi operaţionalizarea conceptelor. Numai
în urma acestor demersuri, un aspect al realităţii devine obiect epistemic, adică părăseşte statutul de
obiect al simţului comun şi capătă statutul de obiect supus unei cunoaşteri ştiinţifice.
I. Analiza conceptuală
De regulă, analiza conceptuală este considerată o etapă anterioară operaţionalizării propriu-zise,
dar alţii o includ în această activitate. Indiferent de plasarea sa, din perspectivă metodologică, fără
analiza conceptuală este puţin probabil să se realizeze o operaţionalizare corectă, adecvată ştiinţific.
Scopul acestei etape este acela de a propune o definiţie nominală conceptului central al
cercetării. Reprezintă o activitate desfăşurată în plan teoretic soldată cu o definiţie terminologică.
Definirea în manieră nominală presupune exprimarea (indicarea, specificarea, explicarea)
înţelesului unui termen (precizarea semnificaţiei conţinutului informaţional) cu ajutorul altor
termeni, respectiv recurgerea la o descriere noţională a obiectului respectiv. Definiţiile nominale nu
ne pot ajuta direct în cercetare, deoarece sunt descrieri (explicări) ale conceptului inaccesibile
măsurării directe (de fapt, ele cuprind alte concepte cu o sferă mai mică de cuprindere). Astfel de
definiţii nu ne spun nimic despre valoarea lor de adevăr, ele nu pot fi verificate.
Importanţa constă însă în faptul că definiţia nominală, care este rezultatul final al analizei
conceptuale, furnizează un set de semnificaţii cu grad ridicat de univocitate şi stabilitate pe durata
întregii cercetări.

4
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________
II. Operaţionalizarea conceptelor
Pentru a ajunge la nivelul apropiat măsurării recurgem la definirea operaţională a conceptelor.
Astfel, conceptul este definit prin elemente care pot fi observate şi măsurate. Ideea a fost introdusă
şi clarificată în cercetarea ştiinţifică de către Percy Bridgman, în 1927, în cadrul curentului
epistemologic numit operaţionalism.
Operaţionalizarea reprezintă ansamblul etapelor, procedurilor şi tehnicilor prin care un concept
este pus în relaţie directă cu realitatea empirică şi în baza cărora diferitele manifestări ale acestei
realităţi dobândesc statutul de referinţe empirice ale conceptului respectiv (Luduşan şi Voiculescu,
1997).
Din perspectiva cercetării, definiţia operaţională este esenţială, deoarece realizează conexiunea
dintre planul teoretic şi cel empiric. O definiţie operaţională conţine specificarea tuturor operaţiilor
necesare pentru ca oricine să ajungă la acelaşi rezultat (produs, sens, conţinut etc.). Prin urmare, o
definiţie este operaţională în măsura în care include o procedură pentru obţinerea definitului şi
dovedeşte o mare fidelitate (reproductibilitate).
Studiind raporturile dintre definirea nominală şi cea operaţională, Mărginean (2000) sublinia
următoarele aspecte: (a) definirea operaţională se bazează pe cea nominală; (b) unul şi acelaşi
concept (cu una şi aceeaşi definiţie nominală) poate avea mai multe definiţii operaţionale şi (c) sfera
definiţiei operaţionale poate cuprinde integral sau doar o parte din sfera definiţiei nominale).
Rezultatele definirii operaţionale sunt conceptele operaţionale (sau definite operaţional, sau
operaţionalizate).

b. Etapele principale ale operaţionalizării

I. Elaborarea dimensiunilor
Dimensiunile sunt de fapt concepte cu un nivel mai redus de generalitate. Dimensiunile fac
trecerea de la concept spre indicatori şi indici, adică spre aspectele concrete ale măsurării.
Desfacerea conceptului în dimensiuni reprezintă nu atât o tehnică, cât mai degrabă un proces de
cunoaştere, deoarece prin intermediul acesteia se formulează noi concepte, mai aproape de realitatea
investigată.
Ceea ce poate fi dimensiune pentru o cercetare poate deveni un concept central pentru alta.
Mărginean dă un exemplu de definiţia nominală folosită pentru conceptul de familie: familia este „o
comunitate umană (tip de convieţuire uman) în care membrii ei se află în relaţii de rudenie apropiate
(filiaţie), adopţie sau asociere prin căsătorie (coabitare consensuală)” (Mărginean, 2000). În raport
cu definiţia familiei de mai sus, dimensiunile ataşate pot fi: tipul de comuniune sau comunitate
(căsătorie, uniune liberă etc.), extindere (număr de generaţii care trăiesc împreună), origine socială,
status socio-profesional, elemente de consum, gestiunea resurselor etc. Dar statusul familiei poate fi
tratat ca şi concept, aşa cum fac Luduşan şi Voiculescu (1997), care dau următoarea definiţie
nominală: „statusul socio-profesional al familiei desemnează poziţia deţinută de familie în cadrul
comunităţii sociale dată de locul său în sistemul de stratificare socială şi profesională”. Plecând de
aici, aceiaşi autori stabilesc următoarele dimensiuni operaţionale ale acestui concept: nivel de studii,
ocupaţie, venituri, componenţa familiei, situaţia civilă etc.
În procesul de elaborare a dimensiunilor (care alcătuiesc spaţiul dimensional al unui concept) se
poate apela la două tipuri de operaţionalizare: orizontală şi verticală. Operaţionalizarea orizontală
reprezintă o modalitate clasică de lucru, care în esenţă constă în desfacerea conceptului în
subconcepte cu sferă mai restrânsă aflate în raporturi de echivalenţă sau generalitate (acelaşi nivel)
unele cu altele. Operaţionalizarea verticală constă în desfacerea conceptului în subconcepte aflate
în raporturi de subordonare-supraordonare unele cu altele, dimensiunile având grade de generalitate
diferite (niveluri diferite).
II. Elaborarea indicatorilor
Indicatorii sunt elemente direct observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate
calităţile obiectului cercetării. Ei au o corespondenţă (sunt exprimaţi, reflectaţi) în itemii
instrumentului de măsură.

5
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________
c. Exemple de operaţionalizare
Un exemplu de operaţionalizare, pe orizontală, sugerează Bordeleau (1997), pentru o cercetare în
domeniul psihologiei economice, cu privire la consecinţele consumului de alcool asupra
performanţei muncii. Autorul consideră că s-ar putea propune trei dimensiuni operaţionale ale
conceptului “consum de alcool”: dimensiunea fiziologică, dimensiunea psihologică şi cea socială.
Această operaţionalizare se poate reprezenta ca în schema următoare:

Consecinţele consumului de alcool asupra rezultatelor

muncii

Dimensiunea A Dimensiunea B Dimensiunea C

Efecte fiziologice Efecte psihologice Efecte sociale

Indicatori Indicatori Indicatori

Alcool în sânge Halucinaţii Insolenţă
Tremurături Pierderea motivaţiei Agresivitate
Tulb. hepatice etc. Tulb. de atenţie etc. Izolare etc.

d. Erori în operaţionalizare
În etapa operaţionalizării, cercetătorul trebuie să fie atent să nu comită una dintre greşelile de
mai jos (care sunt cele mai frecvente):
I. Eroarea rămânerii la o psihologie a simţului comun
Cercetătorul poate greşi dacă se limitează la dimensiuni ale conceptului (temei) care îi sunt
proprii, familiare lui. În acest sens este nevoie de deschidere, de o anumită permeabilitate la
informaţie. De aceea, se recomandă consultarea experţilor, realizarea unor mici cercetări
exploratorii care să contureze corect tema studiului, precum şi participarea mai multor persoane la
etapa de operaţionalizare. Triangularea despre care am pomenit anterior este importantă aici.
II. Erori provenite din reducţia dimensiunilor şi indicatorilor
Ideal ar fi să avem exprimate dimensional toate calităţile unui obiect pe care dorim să-l cercetăm.
Dar acest lucru nu este decât teoretic posibil. Practic, în permanenţă, suntem nevoiţi să operăm o
reducţie, o diminuare până la un optim anume a numărului de dimensiuni şi indicatori. Această
selecţie depinde de criterii obiective: ipoteze, costuri, populaţie, dar şi de calităţile personale ale
cercetătorului: intuiţie, experienţă, imaginaţie.
În acest proces, trebuie să evităm două greşeli. Prima este aceea de a intra în cercetare cu un
număr prea restrâns de dimensiuni şi indicatori. Rămân astfel aspecte nestudiate, elemente
neclarificate, faţete neexplorate ale obiectului de studiu. Cea de a doua eroare constă în includerea
unor dimensiuni nerelevante în raport cu scopul cercetării. În cazul acestei greşeli, consecinţele
sunt: redundanţa rezultatelor, creşterea costurilor generale ale cercetării, pierderea posibilă a altor
dimensiuni şi indicatori relevanţi etc.
III. Eroarea neconcordanţei dintre elementele operaţionalizării
În cadrul operaţionalizării se recurge la analize dimensionale şi ale indicatorilor. Unul dintre
scopurile acestor analize este şi acela de a stabili concordanţa (adecvarea) dintre elementele
operaţionalizării. Erorile posibile aici sunt date de nerespectarea nivelurilor de generalitate a
elaborării dimensiunilor, suprapunerea sferei dimensiunilor, exprimarea neadecvată a unor
dimensiuni prin indicatori, suprapunerea indicatorilor etc.

6
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________

4. Alte concepte fundamentale în cercetare

Am discutat până acum despre diverse concepte din sfera ştiinţei, cum ar fi teoria, metoda,
operaţionalizarea, măsurarea. În această ultimă secţiune vom aborda încă două concepte de bază,
variabila şi ipoteza.

a. Variabilele cercetării
În psihologie, prin termenul variabilă se desemnează o anumită proprietate (caracteristică fizică,
socială, psihologică) măsurabilă a unui obiect sau fenomen care poate lua două sau mai multe valori
situate de-a lungul unui continuum psihologic (McBurney, 1994, Frankfort-Nachmias şi Nachmias,
1996, Nation, 1997). În general, trei tipuri de variabile sunt utilizate în cercetarea ştiinţifică:
independente, dependente şi de control. Primele două alcătuiesc grupul variabilelor explicative şi
sunt studiate explicit în cercetare.
I. Variabile independente
Variabila independentă este un factor al cercetării considerat responsabil de variaţiile unui
comportament şi care este manipulat de cercetător. Manipularea variabilei independente permite să
se studieze impactul acesteia asupra unor comportamente ale subiecţilor. În practica cercetării, se
vorbeşte de nivel al variabilei, adică valoarea pe care cercetătorul o dă acestei variabile. După
Myers şi Hensen (1997), variabilele independente sunt de trei categorii: de mediu, de sarcină şi de
personalitate.
Variabilele de mediu se referă la aspecte ale mediului fizic care sunt schimbate de cercetător pe
parcursul investigaţiei ştiinţifice. De exemplu, iluminarea (puternică, medie, slabă), zgomotul
(intens, redus), temperatura camerei (ridicată, medie, scăzută) etc. sunt variabile de mediu.
Variabilele de sarcină sunt cele care corespund unor variaţii ale sarcinilor experimentale. De
exemplu, se poate varia complexitatea sarcinii (simplă, complexă), nivelul înţelegerii (silabe cu
sens, silabe fără sens), prezentarea materialului (auditiv, vizual) etc.
Variabilele de personalitate şi sociale sunt cele referitoare la vârstă, trăsături de personalitate,
gen biologic, apartenenţa socială, etnică şi religioasă etc. În funcţie de scopurile cercetării şi de
ipotezele formulate, sunt selectate acele niveluri ale variabilei care prezintă importanţă, nefiind
totdeauna vorba despre o manipulare propriu-zisă.
II. Variabile dependente
Variabila dependentă este rezultatul manipulării variabilei independente. Din perspectiva relaţiei
stimul-răspuns, variabila independentă ar fi stimulul, iar cea dependentă răspunsul (Nation, 1997).
Ea este ceea ce de fapt observă şi măsoară cercetătorul şi exprimă, în mod matematic,
comportamentele subiecţilor. După Nation (1997), există mai multe tipuri de variabile dependente:
comportamentale, cognitive şi biologice.
Variabilele biologice se referă la măsurări obţinute prin înregistrări fiziologice cu privire la
morfologia sau fiziologia organismului. Pot fi date referitoare la presiunea sanguină, undele
cerebrale, ritmul cardiac, rezistenţa galvanică a pielii, temperatura corpului etc.
Variabilele comportamentale sunt observabile empiric şi direct măsurabile. Ele se referă la cele
mai variate comportamente ale subiecţilor, cum ar fi viteza de reacţie la anumiţi stimuli,
recunoaşterea unor semne sau silabe, aprecierea unor distanţe etc.
Variabilele cognitive au în vedere manifestări ale subiectului care pot fi doar indirect măsurate,
cum ar fi cele legate de gândire, rezolvare de probleme, raţionament etc. Prin măsurarea acestor
variabile se pot infera explicaţii privitoare la procesele cognitive neobservabile în mod direct.
III. Variabile de control (sau controlate)
În cercetare, se utilizează termenul de variabilă de control pentru a desemna variabila al cărei
efect vrem să-l controlăm sau să-l eliminăm (Punch, 1998). Se verifică astfel certitudinea relaţiei
dintre variabila independentă şi cea dependentă, altfel spus, efectul obţinut să nu fie explicat prin
prezenţa altei variabile decât cea independentă (Frankfort-Nachmias şi Nachmias, 1996). Practic,
dacă influenţa altor variabile este controlată sau eliminată, iar valoarea variabilei dependente se

7
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________
menţine, atunci relaţia cauză-efect (variabilă independentă-variabilă dependentă) este una
adevărată. În general, ne propunem să controlăm acele variabile pentru care există suspiciunea că ar
influenţa rezultatele cercetării.
Unii cercetători vorbesc, în raport cu cele enunţate anterior, şi despre variabile necontrolate, cele
care scapă unui control direct (au manifestare ascunsă, latentă). Aceste variabile împreună cu cele
controlate alcătuiesc un al doilea grup important de variabile, intitulat variabile exterioare (care nu
sunt studiate în mod explicit în cercetare).
Punch (1998) consideră că adesea, în terminologia metodologică, se întâlnesc substitute ale
denumirilor celor două tipuri de variabile principale. Astfel, pentru variabila independentă se mai
utilizează termeni precum factor, cauză, variabilă explicativă sau predictivă. Pentru variabila
dependentă se mai folosesc şi termenii efect, măsurare sau rezultat experimental.
IV. Altă tipologie
Variabilele pot fi clasificate şi după alte criterii. O distincţie se face între variabilele discrete şi
cele continui (Christensen, 2001). Variabilele discrete se prezintă în unităţi sau categorii. De
exemplu, sexul, numărul de copii din familie, prezenţa sau absenţa unui stimul etc. Variabilele
continui sunt cele ale căror valori se exprimă de-a lungului unui continuum, de numere întregi şi
fracţionate, teoretic fără posibilitatea stopării fracţionării. De exemplu, putem măsura timpul de
latenţă în secunde, dar aparate mai perfecţionate pot măsura în zecimi de secundă, sutimi, miimi etc.
Practic, nu există decât o limitare a percepţiei şi a aparatelor noastre.

b. Ipotezele cercetării
În general, o ipoteză poate fi privită ca un enunţ, ca o presupunere care pune în relaţie două sau
mai multe fapte ale cercetării. Sau, dintr-o altă perspectivă, ipoteza este un enunţ cu privire la relaţia
dintre două sau mai multe variabile. Ipoteza reprezintă, de asemenea, un enunţ declanşator al
cercetării sau o anticipare a experienţei de cercetare. Ea implică un punct de vedere ştiinţific, un
cadru care ordonează culegerea informaţiei empirice şi un ghid de interpretare a datelor.
Elaborarea ipotezei se poate sprijini pe un ansamblu de date obţinute empiric, pe dezvoltarea
unor studii, cercetări anterioare sau semnalarea faptului insolit, al relaţiei neobişnuite dintre
fenomene. Indiferent cum ne-am raporta la provenienţa ipotezei, există la origine o informaţie
preliminară; ipoteza nu apare pe un teren gol, ci prin prelucrarea unor observaţii sau enunţuri
anterioare.
Există mai multe definiţii date ipotezei. În cele ce urmează, prezentăm câteva elemente
definitorii, plecând de la o sinteză propusă de Sorin Rădulescu (1994). Astfel, în concepţia autorului
citat, o ipoteză este:
1. O propoziţie relativă la explicaţia fenomenelor, admisă provizoriu, înainte de a fi supusă
experienţei;
2. Un enunţ care afirmă una sau mai multe relaţii între două sau mai multe fapte, care urmează a
fi testat empiric pentru a fi verificat şi, apoi, acceptat sau respins.
3. O conjectură privind posibilitatea de producere sau de apariţie a unui fenomen, eveniment de
interes ştiinţific;
4. O supoziţie făcută asupra unui lucru posibil sau nu din care se desprind o serie de consecinţe
care trebuie verificate;
5. Un enunţ empiric cu valoare provizorie care, constatând existenţa unei regularităţi într-un
domeniu, stabileşte o clasă unitară de proprietăţi stabilite sau afirmă evenimente certe, corelate sau
succesive.
Ce presupune formularea corectă a unei ipoteze? Când o ipoteză este validă? Mai mulţi autori
accentuează asupra calităţilor unei bune ipoteze:
1. Verificabilitatea ipotezei. Orice ipoteză trebuie să permită verificarea sa empirică, să se refere
aşadar, la noţiuni măsurabile;
2. Verosimilitatea ipotezei. Ipoteza trebuie să fie verosimilă, plauzibilă, pertinentă în sfera
cercetării ştiinţifice;

8
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Metode de cercetare – curs 1 – anul univ. 2016-2017, specializarea Jurnalism, anul III
_____________________________________________________________________________________________________________________
3. Semnificativitatea ipotezei. Ipoteza formulată trebuie să se refere şi să permită selectarea şi
testarea faptelor psihologice sau sociale semnificative;
4. Relaţia cu teoria. Orice ipoteză trebuie să fie ataşată unei teorii ştiinţifice (psihologice, în
cazul nostru) şi să prezinte concordanţă, coerenţă şi justificare în raport cu aceasta;
5. Relaţia cu metoda. Orice ipoteză trebuie să fie elaborată în concordanţă cu metoda sau
tehnica folosită pentru testarea ei.

9
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi