Unitatea de învățare 1.

Introducere în problematica generală a metodologiei cercetării

educaţionale

1.1. Metodologia cercetării: definiţii şi concepte asociate

Terminologia aferentă domeniului în discuţie – metodologia cercetării – nu este în
opinia noastră îndeajuns clarificată şi nici pe departe operaţională. Fără a ne asuma soluţii
definitive şi inatacabile, vom încerca să aducem în discuţie concepte specifice domeniului,
încercând o radiografie a unor puncte de vedere, dar şi propuneri de definiţii şi clasificări de
lucru. Prezentarea dimensiunilor de realizare a unei cercetări educaţionale are ca fundament
consideraţia că puţine dintre acestea constituie demersuri specifice investigaţiei în spaţiul
educaţional. Cele mai multe dintre elementele pe care le vom trece în revistă sunt comune
ştiinţelor socio-umane, fiind utilizate şi în cercetarea psihologică, sociologică, economică.
Identificarea sau formularea unei definiţii pertinente pentru metodologia cercetării
constituie o veritabilă aventură: definiţiile sunt rare în literatura de specialitate, iar conţinutul
lor este adesea ambiguu. Potrivit lui J.H. McMillan (1992, p.231), metodologia cercetării în
ştiinţele socio-umane se referă la „maniera în care sunt colectate datele şi în care sunt aplicate
tratamentele experimentale”. Câteva observaţii de principiu asupra acestei definiţii ar putea
conduce la resemnificarea sa prin adiţionarea unor elemente suplimentare:
- nu este exhaustivă, deoarece exclude studiul devenirii istorice a unei realităţi educaţionale,
amintind doar studiul descriptiv şi experimental;
- nu face apel la alte concepte asociate metodelor, şi anume tehnicile şi instrumentele de
cercetare;
- nu include identificarea problemei de cercetat, formularea ipotezelor, tehnicile de prelucrare
şi interpretare a informaţiilor.

Important

Având în vedere remarcile de mai sus cu privire la definiţia formulată de J.H.

McMillan, putem afirma că metodologia cercetării se referă la metodele, tehnicile şi
instrumentele de cercetare utilizate pentru a colecta, a analiza şi a interpreta date despre o
realitate, în acord cu specificul temei vizate de cercetător şi cu întrebările / ipotezele
elaborate.

În cuprinsul acestui capitol distincţia între metode, tehnici şi instrumente de cercetare

se realizează în concordanţă cu poziţia lui T. Rotariu şi P. Iluţ (1997), dar totodată optăm
pentru o abordare flexibilă a „graniţelor” dintre acestea. În timp ce metoda este definită ca o
modalitate generală şi strategică de abordare a realităţii, tehnicile sunt formele pe care le
îmbracă metodele. Instrumentele de cercetare sunt mijloace prin care se realizează efectiv
colectarea datelor despre o anume realitate. Aceeaşi metodă se poate utiliza în asociaţie cu
tehnici şi instrumente de cercetare diverse. De asemenea, o metodă poate deveni tehnică de
realizare a unei alte metode, în acord cu natura problemei şi obiectivele cercetării.
Clasificările metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de cercetare pe care le vom prezenta într-o
secţiune următoare a cursului nu fac întotdeauna uzanţă de această distincţie.

1.1.Tipuri de cercetare educaţională

Literatura de specialitate propune cel puţin două modalităţi de clasificare a tipurilor de
cercetare, care se disting între ele prin criteriile de delimitare a categoriilor.
 O primă clasificare a tipurilor de cercetare educaţională distinge între cercetarea
fundamentală, cercetarea aplicată, cercetarea-acţiune şi cercetarea evaluativă, pe baza
scopurilor asumate în investigaţie (Johnson şi Christensen, 2004) sau în funcţie de
aplicabilitatea rezultatelor în practica educaţională (Gay, Mills şi Airasian, 2006). Cercetarea
fundamentală şi cea aplicativă sunt caracteristice oricărui domeniu ştiinţific, în timp ce
cercetarea-acţiune şi cea evaluativă sunt în mare măsură specifice ştiinţelor educaţiei.

Important

Cercetarea fundamentală vizează dezvoltarea unor teorii sau propunerea unor noi
demersuri teoretice, care să permită extinderea bagajului de cunoaştere într-un domeniu.
Acest tip de cercetare se caracterizează prin rigurozitate în utilizarea metodelor de cercetare şi
se desfăşoară adesea în condiţii de laborator. Dezvoltarea unor teorii specifice unui domeniu
se constituie într-un proces cronofag şi energofag, iar cei implicaţi în realizarea cercetării
fundamentale nu sunt întotdeauna preocupaţi de utilitatea imediată a construcţiilor teoretice pe
care le propun.
Cercetarea aplicată are ca scop rezolvarea unor probleme practice şi identificarea
unor soluţii cu aplicare imediată. În domeniul educaţional, demersurile de cercetare aplicată
sunt organizate în contexte reale şi conduc adesea la dezvoltarea unor programe de
intervenţie, care răspund nevoilor evidente ale şcolii. Proiectele de cercetare aplicativă sunt
circumscrise unor obiective punctuale şi au o durată limitată.
Cercetarea-acţiune se focalizează asupra unor probleme ale practicienilor, cu care se
confruntă în şcoală, în sala de clasă. Actorii principali ai acestui tip de investigaţie sunt
practicienii în dublă ipostază, de cercetători şi de beneficiari ai propriului demers de cercetare.
Cercetarea-acţiune respectă aceleaşi rigori ca celelalte tipuri de demersuri investigative,
apropriindu-se de cercetarea aplicată prin finalităţi. Cercetarea-acţiune are însă un caracter
mai participativ şi este realizată de către practicieni, vizând aspecte ce trebuie rezolvate în
timp foarte scurt, prin strategii specifice unui anumit spaţiu şcolar.
Cercetarea evaluativă se proiectează şi se realizează în directă legătură cu un program
de intervenţie educaţională, ale cărui rezultate trebuie analizate pentru a se putea lua decizii cu
privire la stoparea, prelungirea, modificarea sau extinderea sa. Intervenţiile educaţionale pot fi
foarte diverse, de la programe after-school până la implementarea unui nou curriculum, ori a
unui set de metode didactice inovatoare. Efectele acestora trebuie atent evaluate pentru a
putea lua decizii privind susţinerea ulterioară a programului. Acest tip de cercetare poate viza
evaluarea unor aspecte ale unui program/proiect de intervenţie educaţională, precum
fundamentele teoretice ale acestuia, nevoile de formare ale diverselor categorii de beneficiari,
modalităţile de implementare, impactul asupra beneficiarilor pe dimensiunile de interes,
eficienţa (inclusiv cea financiară).

Important

Un al doilea criteriu de clasificare a demersurilor de cercetare constă în natura

asumpţiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru, pe baza sa facându-se distincţia între cercetarea
cantitativă şi cea calitativă. Cele două tipuri de cercetare sunt prezentate de către unii
specialişti (e.g., Johnson şi Christensen, 2004) ca veritabile paradigme în metodologia
cercetării educaţionale, deoarece au promovat seturi de valori, concepte şi practici de
cercetare diferite. În timp ce paradigma cantitativă a dominat cercetarea educaţională până în
anii ’90, paradigma calitativă a fost îmbrăţişată de către specialişti mai ales în ultimele trei
decenii. Totodată, a prins contur o paradigmă a cercetării combinate, ce îmbină principii şi
metode cantitative şi calitative pentru a răspunde unor întrebări de cercetare complexe.
Cercetarea cantitativă este de natură predominant deductivă şi presupune colectarea
unui volum mare de date (de regulă, numerice) prin aplicarea unor instrumente precum
chestionarele şi testele, în vederea confirmării unor ipoteze noi sau a unor teorii anterior
formulate. De asemenea, acest tip de cercetare are ca premisă fundamentală predictibilitatea
comportamentului uman într-o situaţie dată, implică utilizarea unui aparat statistic riguros
pentru analiza şi interpretarea datelor, conducând la modele explicative generalizabile.
Prin contrast, cercetarea calitativă este de natură predominant inductivă, având
caracter exploratoriu, descriptiv şi presupune colectarea unor date de factură subiectivă prin
instrumente precum ghidurile de interviu şi de observaţii. Paradigma calitativă promovează
ideea potrivit căreia comportamentul uman este dinamic, situaţional, marcat de subiectivism.
Analiza datelor calitative (cuvinte, discursuri, imagini etc.) se realizează prin crearea de
modele, sintetizarea unor teme, a unor categorii, iar raportul narativ al studiilor calitative nu
poate trimite către generalizări, permiţând interpretări multiple şi contextuale.
Cercetarea combinată valorifică avantajele studiilor cantitative şi calitative,
minimalizând dezavantajele acestora, prin utilizarea unor raţionamente deopotrivă inductive şi
deductive. Sunt folosite în manieră creativă metode şi instrumente de colectare a datelor
cantitative, dar şi calitative, iar obiectivitatea cantitativă şi subiectivismul calitativ se
întrepătrund pentru a contura o imagine mai exactă a realităţilor studiate.

1.3. Aspecte etice ale cercetării educaţionale

În ştiinţele socio-umane, cercetarea se realizează în condiţiile respectării unor repere
etice, care capătă valenţe suplimentare în studiile educaţionale, în care subiecţii sunt adesea
copii sau adolescenţi (din punct de vedere legal, minori). Fără a intra în detalii şi nuanţe, vom
prezenta câteva dintre principiile etice, ce trebuie respectate în realizarea unei cercetări
educaţionale (Johnson şi Christensen, 2004; Gay, Mills şi Airasian, 2006; Gall, Gall şi Borg,
2007):

Important
a. Principiul participării voluntare exclude orice formă de coerciţie a fiinţelor umane, în
vederea implicării lor într-o cercetare.
b. Participarea voluntară a subiecţilor umani la realizarea unei cercetări este strâns leagată de
principiul consimţământului informat, care prevede informarea posibililor participanţi cu
privire la obiectivele, procedurile, instrumentele şi riscurile specifice unui studiu. De regulă,
aceste informaţii sunt prezentate subiecţilor sintetic, în formă scrisă, fie sub forma unei
scrisori, fie sub forma unui paragraf introductiv la setul de instrumente ce urmează a fi
aplicate. În cazul copiilor şi adolescenţilor, părinţii sau tutorii sunt cei care trebuie să-şi
exprime acordul cu privire la implicarea într-o cercetare. În plus, subiecţii copii şi adolescenţi
sunt şi ei informaţi cu privire la aspectele de interes ale cercetării, în forme accesibile. În
cazul în care studiul ar putea fi influenţat prin informarea subiecţilor, consimţământul se
obţine prezentând parţial scopul cercetării sau evitând aspectele ce ar putea contamina
rezultatele. În acest caz, după finalizarea studiului, subiecţii sunt corect informaţi cu privire la
natura şi scopul cercetării.
c. Evitarea situaţiilor riscante (sub aspect psihologic sau fizic) constituie un alt principiu etic
specific cercetărilor pe subiecţi umani.
d. Principiul confidenţialităţii presupune ca rezultatele sau răspunsurile subiecţilor să fie
utilizate fără ca datele de identificare ale acestora să fie dezvăluite. Acesta poate fi însoţit de
principiul anonimităţii răspunsurilor care reduce tendinţa de faţadă a subiecţilor; în cazul
studiilor experimentale care presupune aplicarea repetată a unor instrumente de cercetare, este
însă dificil să asiguri anonimatul subiecţilor.
e. În ultimii ani, se discută din ce în ce mai des despre dreptul la servicii al subiecţilor
implicaţi în cercetări din domeniul socio-uman, dar şi medical. În cercetarea experimentală, o
parte dintre subiecţi nu beneficiază de nici o intervenţie (ei alcătuiesc grupul de control, după
cum veţi afla într-o secţiune ulterioară a cursului). Aceştia se pot considera dezavantajaţi, în
special dacă tratamentul experimental produce efecte benefice. Dacă este posibil şi dacă
natura experimentului o permite, tratamentul experimental poate fi extins şi la grupul de
control după finalizarea studiului propriu-zis.

Test de autoevaluare. Selectați răspunsul corect:

1. Cercetarea fundamentală în educație vizează:

a) rezolvarea unor probleme educaționale concrete şi identificarea unor soluţii;
b) inovarea unor teorii educaționale sau dezvoltarea unor modele teoretice noi;
c) evaluarea unor programe sau proiecte educaționale;
d) explorarea unor realități educaționale.

2. Obținerea consimțământului informat se referă la:

a) evitarea situațiilor riscante sub aspect fizic sau psihologic;
b) utilizarea datelor personale ale participanților la o cercetare cu precauție;
c) informarea participanților la o cercetare sau a părinților, respectiv a tutorilor legali, cu
privire la scopul, obiectivele și demersul de cercetare;
d) asigurarea confidențialității cu privire la datele personale ale participanților.