MASAJ ȘI TEHNICI COMPLEMENTARE

CURS 3
Definiția masajului, criteriile de clasificare si
clasificarea masajului.
Procedeele principale si secundare de masaj,
tehnicile componente ale fiecărui procedeu,
scurte considerații asupra efectelor fiecărui
procedeu de masaj
 

 
 Definiția masajului, criteriile de clasificare și
clasificarea masajului
DEFINIȚIA MASAJULUI
După Adrian Ionescu (1992) "masajul este o prelucrare
metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau
mecanice, în scop fiziologic sau curativo-profilactic".
În urmă cu câteva zeci de ani, atunci când a fost formulată
această definiţie, se considera că masajul este o "prelucrare",
deoarece se acţionează din afara corpului, subiectul masat nu
cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la
efectuarea lui. Din acest punct de vedere, cercetările
ulterioare, şi mai ales cele din ultima perioadă, dovedesc
faptul că subiectul nu poate fi privit ca un "obiect" asupra
căruia se acţionează. Astfel, situaţia intersubiectivă
(relaţională) în care se află terapeutul şi subiectul în timpul
aplicării masajului nu poate fi asimilabilă actului în sens unic,
direcţionat doar de la cel ce dă la cel ce primeşte, de la un
subiect care acţionează la un subiect pasiv, asupra căruia se
acţionează. Această atitudine trasează limite abuziv restrictive
şi minimizează participarea subiectului la actul terapeutic.
 "Conştient sau nu, subiectul răspunde gestului terapeutic,
organismul său declanşând un număr foarte mare de acţiuni
adaptative sau de înlăturare a perturbărilor. Pornind de la nivel
muscular, masajul activează reactivitatea întregului sistem
nervos; aceste stimulări determinate de masaj, stabilesc un
continuu dialog cu centrii superiori, fenomen cu atât mai uimitor
cu cât s-a dovedit că este şi foarte bine diferenţiat calitativ.
Astfel, s-a constatat că receptorii au un fel de conştiinţă care
poate frâna mesajele perturbatoare pentru centrii superiori,
această posibilitate de triere a aferenţelor dovedind organizarea şi
structurarea sistemului nervos central. Se poate vorbi, în acest
context de o "trăire" a masajului, care presupune din partea
subiectului o reacţie, reacţie care se declanşează având punct de
plecare vârful ierarhic al reglării nervoase şi care urmăreşte o
perfectă conştientizare a imaginii corporale. Dialogul astfel stabilit
între cei doi protagonişti - terapeut şi subiect - este un dialog fără
cuvinte, dar real, prin simţuri, reacţii, în care aceştia sunt
implicaţi în paralel, la fel de activ (din acest punct de vedere este
greşită atitudinea unor terapeuţi care încurajează
pseudosomnolenţa sau sporovăiala superficială)" (Mârza, D.,
2005).
 Fie că urmăreşte examinarea/testarea sau
terapia, atingerea terapeutică, în cadrul masajului,
nu are sens decât în funcţie de răspunsul dat,
răspuns care presupune un nou demers
terapeutic, continuând în acest fel, într-un
feed-back permanent.
Dialogul masat-maseur se dezvoltă într-o lume
a semnelor, reprezentată de caracteristicile
suprafeţei de masat, puncte şi zone specifice de
acţionare, implicarea maseurului şi reacţiile de
răspuns ale subiectului, în care stabilirea unei
interrelaţii între ei, bazată pe încredere reciprocă
şi comunicare, este de o importanţă covârşitoare.
 Având în vedere toate aceste aspecte, definiţia pe
care, în momentul de faţă, o considerăm a fi mai
elocventă este: "Masajul constă în aplicarea, manuală,
mecanică sau electrică, metodică şi sistematică, a unor
procedee specifice asupra părţilor moi ale corpului, în
scop igienic (fiziologic), profilactic şi terapeutic-
recuperator" (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001).
Aplicarea este "metodică", deoarece se desfăşoară
după anumite principii şi reguli, are un început, o
desfăşurare şi un sfârşit. Procedeele fiind metodic
selecţionate, îmbinate şi aplicate, ţinând cont de efectele
posibil a fi obţinute şi de scopurile urmărite, se poate
afirma că masajul este o activitate sistematic organizată.
"Părţile moi ale corpului" asupra cărora se acţionează
sunt: tegumentele (pielea, mucoasele), ţesuturile
conjunctive subcutanate, muşchii, tendoanele,
ligamentele, elementele articulare, vasele şi nervii,
organele interne.
 Masajul se execută folosind o serie de acţiuni
numite "procedee", specifice fiecărei metode. În cadrul
fiecărui procedeu se diferenţiază o serie de tehnici de
aplicare. Succesiune: metodă - procedee - tehnici.
Aplicarea procedeelor de masaj se poate realiza
"manual, mecanic sau electric". Aparatele mecanice
sau electrice, foarte des folosite astăzi, nu pot înlocui -
în nici un caz - mâna, singurul "instrument" care
posedă calităţile necesare adaptării corecte şi
permanente a gestului terapeutic în funcţie de reacţiile
subiectului: mâna se mulează perfect pe regiunile
masate în funcţie de relieful lor, are aproximativ
aceeaşi temperatură cu tegumentele masate, "simte"
exact gradarea şi dozarea intensităţii de acţionare,
transmite energie, examinează în permanenţă şi
comunică - prin tehnica executată - cu organismul
subiectului, oferindu-i exact ceea ce are nevoie.
 CRITERIILE DE CLASIFICARE SI
CLASIFICAREA MASAJULUI
Pentru o mai bună înţelegere, pentru clarificarea
diverselor terminologii care circulă, în momentul
de faţă, în literatura de specialitate, cât şi pentru
o eşalonare eficientă a materialului din punct de
vedere didactic, metodele de masaj pot fi
clasificate astfel (Mârza, D., 2002):
"Metode de bază:
- Masajul clasic
Metode complementare:
Reflexologia:
•Masajul reflex al ţesutului conjunctiv subcutanat
•Alte metode de masaj reflex
Metode speciale de masaj:
•Masajul transversal profund
•Sportmasajul
•Masajul de drenaj limfatic
•Alte metode speciale: Grossi, Vogler, criomasajul,
hidromasajul etc.
Metode tradiţionale asiatice:
•Reflexoterapia
•Presopunctura
•Punctoterapia
•Shiatsu
•Masajul energetic ş.a."
 În practică, clasificarea prezentată prezintă un
foarte mare grad de relativitate, deoarece toate
aceste metode, prin procedeele şi tehnicile cu care
acţionează, se interferează, derivă unele din
altele, diferenţele constând, de fapt, în
modalităţile de acţionare - impuse de autorii
fiecărei metode - şi în terminologia folosită.
Dacă ar fi să se facă referiri la fiecare grupă de
metode de masaj în parte, inclusă în cadrul
metodelor complementare, s-ar mai putea
spune următoarele:
 "Reflexologia este ştiinţa care studiază reflexele corpului
omenesc, iar masajul reflexogen îşi propune să analizeze
principalele zone reflexogene ale organismului şi să găsească
metode şi tehnici de influenţare benefică a acestora" (Mârza,
D., 2006a). Reflexele sunt activităţi fundamentale ale
sistemului nervos, prin care sunt reglate atât relaţiile
existente între diferitele părţi ale organismului, cât şi cele
dintre organism şi mediu. Doi medici englezi, Head şi
Mackenzie, au descoperit la nivelul pielii, în anumite regiuni,
în funcţie de afecţiune, zone sensibile sau chiar dureroase la
palpare, interpretate a fi manifestări reflexe, la distanţă, ale
unor organe bolnave. Primul medic care a intuit că stimularea
acestor zone reflexogene, cu ajutorul masajului, poate fi
folosită în scop terapeutic a fost Barczewski (1911), fiind
astfel considerat unul dintre precursorii reflexoterapiei
moderne, metodă cu ajutorul căreia se poate obţine, de la
distanţă, influenţarea activităţii unor organe sau sisteme, în
scopul ameliorării sau chiar vindecării unor suferinţe.
Contribuţii de seamă la progresele înregistrate de reflexologie
şi-au adus cercetători ca: Kohlrausch şi Dicke în Germania,
Leprince în Franţa, Fitzgerald în SUA, Ingham în Suedia ş.a.
 Metodele speciale de masaj au apărut în
decursul timpului, mai ales ca urmare a
observaţiilor reieşite din experienţa practică a
autorilor lor. În timpul desfăşurării profesiunii lor,
diverşi practicieni au observat că o anumită
modalitate de acţionare, mai mult sau mai puţin
diferită faţă de cele cunoscute deja, a dat
rezultate foarte bune într-o anumită grupă de
afecţiuni. Experimentând şi structurând reguli
precise de acţionare, bazate pe observaţiile
efectuate în decursul timpului pe loturi mari de
subiecţi, ei şi-au creat metode proprii, care de cele
mai multe ori le poartă numele (Cyriax, Vogler,
Grossi, Knap etc.).
 Metodele tradiţionale asiatice îşi trag sevele din
timpuri străvechi, majoritatea lor avându-şi originile în
urmă cu 4000 ani, chiar. Cele mai multe sunt de
origine chineză, altele sunt de origine japoneză, dar
toate au o fundamentare teoretică bazată pe aceleaşi
principii: în corpul uman circulă, prin canale invizibile,
energie vitală; scurgerea sa armonioasă determină o
bună stare de sănătate, iar blocajele - care pot
produce deficite sau excese de energie în unele zone
ale corpului - determină boala. Stimularea, prin
intermediul a diverse procedee şi tehnici specifice
fiecărei metode, aplicată pe traseele meridianelor
energetice, a unor ansambluri de meridiane (masajul
energetic), pe anumite puncte situate pe aceste
meridiane sau chiar în afara lor (acupunctura,
presopunctra, punctoterapia, shiatsu etc.), poate
determina reechilibrarea scurgerii energiei prin corpul
uman şi restabilirea stării de sănătate.
 În ultima perioadă, din ce în ce mai mulţi
cercetători occidentali sunt preocupaţi de
înţelegerea şi argumentarea ştiinţifică, din punct
de vedere al tradiţiilor occidentale, a metodelor
terapeutice orientale. Chiar dacă fundamentarea
teoretică este prezentată şi susţinută de
rezultatele obţinute în practică din ambele puncte
de vedere (occidental şi oriental) foarte bine, se
pare că mecanismele de bază nu sunt încă perfect
înţelese, mai ales de către europeni şi, din acest
motiv, unele dintre aceste metode sunt mai greu
acceptate.
 Formele în care se poate aplica masajul clasic
se clasifică astfel:
După scopul urmărit:
•igienic (fiziologic)
•profilactic
•terapeutic/recuperator
•specific activităţii sportive
După mijlocul cu care se realizează:
•manual
•mecanic
•electric
 După întinderea suprafeţei pe care se
efectuează:
•general: - extins
- redus
•parţial
•regional
•local
•segmentar
După profunzimea la care acţionează:
•superficial
•profund
După mediul folosit:
•umed: - cu soluţii, unguente sau în apă
•uscat: - cu pulberi
 Scopul tuturor acestor metode şi forme de
masaj nefiind altul decât păstrarea,
îmbunătăţirea sau recuperarea stării de sănătate
a omului, a omului privit din punct de vedere
holistic (ca un întreg), este de la sine înţeles că,
în activitatea practică, ele vor fi folosite singure
sau în combinaţii cât mai eficiente, acest lucru
hotărându-se în funcţie de scopul urmărit şi de
caracteristicile individuale ale fiecărui subiect.
 Procedeele principale si secundare de masaj,
tehnicile componente ale fiecărui procedeu,
scurte considerații asupra efectelor fiecărui
procedeu de masaj
În decursul timpului, procedeele masajului clasic s-au
structurat în:
- procedee principale (fundamentale);
- procedee secundare (ajutătoare).
 
Procedee principale (fundamentale)
Se numesc principale sau fundamentale procedeele
care, de regulă, nu pot lipsi din aplicațiile mai
importante ale masajului. Acestea sunt:
-netezirea (efleurajul)
-fricțiunea
-frământatul (petrisajul)
-tapotamentul
-vibrațiile
1. Netezirea (efleurajul)
Procedeul se adresează, în special, tegumentelor.
 
a. Descrierea procedeului
Netezirea constă în alunecări ritmice și ușoare,
aplicate cu diferite părți ale mâinilor, în sensul
circulației de întoarcere. Mișcările seamănă cu
mângâierea și sunt, în realitate, acțiuni de
împingere și tragere a mâinilor, pe suprafețe mai
mult sau mai puțin întinse ale pielii, cu o anumită
apăsare (presiune) și cu un anumit ritm, variabil,
în funcție de necesități.
b. Tehnicile netezirii
Tehnicile de netezire pot fi clasificate din mai multe
puncte de vedere:
-din punct de vedere al tehnicii de execuție:
• neteziri executate cu degetele – folosite pentru
suprafețe mici, tronconice (degete);
• neteziri executate cu fața palmară sau dorsală a
mâinii, cu degetele apropiate sau depărtate – folosite
pentru suprafețe plane și întinse;
-din punct de vedere al intensității:
• neteziri ușoare, superficiale, când se acționează
numai asupra pielii;
• neteziri de profunzime medie, folosind la nevoie o
mână aplicată peste cealaltă (mână peste mână) –
pentru țesuturile subcutanate;
• neteziri profunde, cu rădăcinile mâinilor, cu marginea
lor cubitală sau, chiar, cu pumnii închiși (cu partea
palmară sau cubitală) – pentru straturile profunde;
-din punct de vedere al modului cum lucrează mâinile:
• neteziri simultane – cu ambele mâini în același timp –, se
aplică de obicei longitudinal, fiind deci foarte lungi, pe toată
întinderea regiunii;
• neteziri alternative – mâinile lucrează pe rând – lungimea
lor fiind variabilă, în funcție de necesități;
-din punct de vedere al sensului de acționare:
•neteziri longitudinale – în lungimea membrelor, a grupelor de
mușchi sau a vaselor de sânge;
• neteziri transversale;
• neteziri oblice;
• neteziri în cerc, șerpuite sau în zig-zag;
-din punct de vedere al lungimii lor:
• neteziri lungi – se aplică longitudinal, pe toată întiderea
segmentului sau regiunii;
• neteziri medii – au, în general, direcție oblică și se aplică pe
segmentele membrelor, la spate în regiunea scapulară,
torace, abdomen;
• neteziri scurte și foarte scurte – au, în general, direcție
transversală și se folosesc, mai ales, la articulații și degete;
-din punct de vedere metodic:
• netezire introductivă (inițială), cu care se începe
ședința de masaj, tehnicile de aplicare
succedându-se de la simultane lungi, până la
alternative scurte; ritmul și intensitatea lucrului
vor crește treptat, urmărindu-se acomodarea,
pregătirea suprafeței pentru următoarele
procedee;
• netezire finală (de încheiere), cu care se termină
ședința de masaj, cu succesiune inversă (de la
alternative scurte la simultane lungi), ritmul și
intensitatea descrescând treptat, urmărindu-se
obținerea unui efect calmant;
-din punct de vedere al specificului regiunii:
• neteziri cu o mână – pe suprafețe mici;
• neteziri cu ambele mâini – pe suprafețe mari;
• neteziri „în pieptene” – pe regiunile cu pilozitate
crescută;
• neteziri „în brățară” – pe membre:
- cu ambele mâini la același nivel, dacă segmentul
este gros;
-cu o mână mai sus decât cealaltă, dacă
segmentul este subțire.
c. Indicații metodice
-sensul netezirii este cel al circulației de
întoarcere, astfel:
• pe membre – de la extremități spre rădăcini;
• pe trunchi – în sensul circulației de întoarcere –
spre inimă;
• pe cap, gât și ceafă – de la cap spre umeri și
omoplați;
-netezirea se asociază cu presiunile (pentru a le
crește efectul în profunzime) și cu vibrațiile
(întărind acțiunea relaxatoare).
Efectele netezirii (efleurajului) sunt:
-principalul efect al netezirii este activarea, pe
cale reflexă, a circulației;
-vasodilatație locală de durată, consecință a acțiunii
mecanice şi reflexelor cu punct de plecare cutanat;
-alunecările lungi şi uşoare reduc sensibilitatea, scad
durerea şi contractura musculară pe regiunea
masată, motiv pentru care netezirea este folosită
ca manevră pregătitoare în masaj, înaintea altor
procedee mai puternice;
-alunecările lungi şi uşoare sunt calmante, relaxante;
-manevrele mai viguroase activează circulația
sângelui în țesuturile profunde, ducând la o mai
bună oxigenare a muşchilor şi la îndepărtarea mai
rapidă a produşilor de catabolism (combate oboseala
şi ajută refacerea funcțională după efort);
-manevrele scurte şi vii, în ritm rapid şi energic,
sunt stimulante.
Figura 1. Efleuraj executat cu fața palmară a mâinilor, la
nivelul spatelui
Figura 2. Efleuraj în brățară, executat la nivelul gambei
 Figura 3. Efleuraj Figura 4. Efleuraj
efectuat cu ambele efectuat cu ambele
mâini, la nivelul mâini, de la menton spre
frunții unghiurile externe ale
ochilor
Figura 5. Efleuraj la nivelul feței
Figura 6. Efleurajul gambei pe partea posterioară
 Figura 7. Efleuraj lung, început de sub nivelul urechilor
mergând până la baza gâtului, continuând până peste umeri
Figura 8. Efleuraj „în brățară”, folosind ambele mâini la
același nivel
Figura 9. Efleuraj cu ambele mâini, una mai sus decât cealaltă
Figura 10. Efleuraj cu o mână, iar cu cealaltă se susține
mâna pacientului
2. Fricțiunea
Procedeul vizează, în general, țesutul subcutanat
reprezentat de hipoderm și are efectul analgezic
cel mai important.
 
a. Descrierea procedeului
Fricțiunea constă în presarea țesuturilor moi
subcutanate pe țesuturile profunde sau pe un plan
dur (osos sau cartilaginos) și deplasarea lor, în
limita elasticității proprii.
b. Tehnicile fricțiunii
- din punct de vedere al suprafeţei care se
prelucrează:
• fricţiuni cu vârfurile degetelor sau cu faţa
lor palmară – pe suprafeţe foarte mici;
• fricţiuni cu o mână – pe suprafeţe mici;

• fricţiuni cu marginea cubitală a mâinii;

• fricţiuni cu rădăcina mâinii; pe
• fricţiuni cu faţa palmară sau dorsală a suprafeţe
mâinii; mari
• fricţiuni cu pumnul închis

• fricţiuni cu ambele mâini, simultan şi

simetric – pe suprafeţe foarte mari;
- din punct de vedere al sensibilităţii segmentului sau
regiunii:
• fricţiuni cu rădăcina mâinii (eminenţa tenară şi
hipotenară) – pe porţiuni mai sensibile;
• fricţiuni cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind închis–
pe porţiuni mai voluminoase şi mai puţin sensibile;
- din punct de vedere al sensului de execuţie, care
respectă particularităţile anatomice ale diferitelor părţi
ale segmentelor sau regiunii:
• fricţiuni circulare, elipsoidale (concentrice sau
excentrice);
•fricţiuni liniare, cu mişcări scurte şi ritmice de "du-te –
vino", pe regiunile sărace în ţesuturi moi şi mai puţin
suple (în lungul ligamentelor, tendoanelor, al spaţiilor
interosoase şi intermusculare); tendonul ahilian, cutele
de piele şi ţesuturi se masează prin fricţiuni "în cleşte"–
fie între police şi index, fie între marginile cubitale ale
palmelor;
• fricţiuni "ondulate" sau "în zig-zag" – paravertebral;
- din punct de vedere al intensităţii:
• fricţiuni superficiale;
• fricţiuni medii;
• fricţiuni profunde.
După forța de pătrundere pe care vrem să o dăm
manevrelor, degetele sau mâinile se aplică pe piele sub un
unghi variind între 300 şi 70º-800. Dacă dorim să acţionăm
mai puternic şi asupra ţesuturilor mai profunde, accentuăm
presiunea manevrei, fie înclinând degetele şi mâna faţă de
planul regiunii, fie aplicând a doua mână peste cea care
lucrează.
- din punct de vedere metodic:
• fricţiune simplă – când se execută cu unul dintre
elementele tehnice descrise (pe suprafeţe reduse);
• fricţiune combinată (pe suprafeţele mari şi foarte mari),
care se realizează în două moduri:
- prin asocierea mai multor posibilităţi tehnice de execuţie
a fricţiunii;
- prin combinarea fricţiunii cu alte procedee de masaj
(frământatul, vibraţiile).
c. Indicații metodice
- se recomandă dozarea intensităţii în funcţie de
sensibilitatea pielii şi a celorlalte ţesuturi;
- pentru evitarea oboselii, maseurul va lucra
folosindu-şi mâinile alternativ;
- când se lucrează circular, fricţiunea se va realiza
într-un sens, apoi în celălalt sens, mâinile
executând aceeaşi mişcare când se masează părţi
simetrice ale corpului;
- după un număr oarecare de mişcări pe loc, mâna
se deplasează în imediata vecinătate, continuând
prelucrarea; nu sunt permise mişcări "pe sărite";
- pe membre, fricţiunea se realizează mai bine
dacă sprijinim segmentul pe un plan dur, la o
înălţime potrivită.
 Efectele fricțiunii:
-prin acțiunea mecanică, mobilizează țesuturile
moi, le măreşte suplețea şi elasticitatea,
asuplizează tegumentul;
-tot prin acțiune mecanică se activează circulația
locală (înroşirea pielii), stimulând nutriția
țesuturilor;
-pe cale reflexă are efecte de durată, circulatorii şi
trofice;
-fricțiunea prelungită, executată într-un ritm lent,
scade sensibilitatea locală, scade contractura
musculară, reduce încordarea nervoasă;
-ritmul viu şi mişcările scurte, dar viguroase,
stimulează sistemul nervos periferic;
-fricțiunile previn rupturile musculare şi smulgerile
de fibre, care pot apărea la nivelul joncțiunii
miotendinoase.
Figura 11. Fricțiuni cu fața palmară mâinilor, executate la
nivelul spatelui
 Figura 12. Fricțiune Figura 13. Fricțiune
executată cu fețele executată cu policele,
palmare ale ambelor pe musculatura
mâini, la nivelul spatelui paravertebrală
Figura 14. Fricțiuni cu fața palmară a degetelor, pe partea
posterioară a gambei
Figura 15. Fricțiune circulară
Figura 16. Fricțiune transversală
Figura 17. Fricțiune transversală pe ligament supraspinos
3. Frământatul (petrisajul)
Este procedeul cel mai bun pentru masarea
ţesuturilor profunde şi, în special, a muşchilor.
 
a. Descrierea procedeului
Frământatul reprezintă prinderea muşchilor şi a
altor ţesuturi profunde, ridicarea lor atât cât le
permite elasticitatea proprie şi stoarcerea, prin
comprimare sau prin presiuni, pe planul profund.
b.Tehnicile frământatului
• frământatul "în cută" şi "în val" – se efectuează atât pe
regiunile întinse şi plane, cât şi la nivelul segmentelor;
priza variază în funcţie de grosimea stratului de
prelucrat:
- priză mică – între police şi index (cută);
- priză medie – între degete şi rădăcina mâinii (val);
- priză mare – între vârfurile degetelor de la cele două
mâini.
* Cel mai frecvent este folosit frământatul în cută
medie, în care cuta realizată între degete şi rădăcina
mâinii este stoarsă prin împingerea mâinii înainte, spre
degete, şi comprimarea şi apăsarea, presarea sa pe
planul dur, profund. Pc suprafeţele plane, precum şi pe
marile mase musculare, frământatul se execută formând
o cută de muşchi, cu priză medie (se strânge, se ridică,
apoi se presează pe planul profund, fără a o scăpa din
mână şi fără a desprinde palmele de pe piele, mâinile
deplasându-se apoi, din aproape în aproape.
• frământatul "în brăţară" – se aplică la nivelul
membrelor, cu cele două police la acelaşi nivel sau
etajat (unul mai sus decât celălalt) – muşchii fiind
prinşi şi strânşi între police şi palme şi, apoi,
presaţi pe planul dur:
-circular – ambele mâini lucrează simultan;
-şerpuit – mâinile lucrează alternativ (la nivelul
suprafeţelor plane, această formă de frământat
poartă numele de frământat "în zig-zag";
•frământat cu pumnii (cu partea cubitală sau
palmară), sau alternativ, cubital-palmar, folosit
pentru mase mari musculare;
• frământat "în cută", între marginile cubitale
ale mâinilor - folosit, mai ales, pentru abdomen.
c. Indicații metodice
- după fiecare mişcare de frământat, presiunea
slăbeşte şi muşchiul se relaxează;
- forţa de apăsare (presiune), poate fi mică şi
mijlocie, după volumul şi rezistenţa muşchilor;
- pe regiunile plane, frământatul se execută în
lungimea muşchiului;
- pe regiunea abdominală frământatul se aplică
numai dacă sunt prezente ţesuturi grase
abundente (este un frământat al stratului adipos).
Efectele frământatului
Acestea se produc mai ales pe cale reflexă,
comparativ cu cele mecanice:
-ridicarea şi strângerea țesuturilor cărnoase dezvoltă
elasticitatea, excitabilitatea şi contractilitatea muşchilor;
-prin stoarcere se comprimă vasele profunde, se
activează circulația, având un efect trofic asupra
organismului;
-prin frământare sunt îndepărtați produşii de catabolism
din muşchi;
-previne atrofia musculară;
-efectele frământatului se datoresc stimulării circulației
şi troficității nervilor, mai ales ale celor motori. Din acest
motiv, se indică în stările de atonie şi atrofie musculară
secundară imobilizărilor prelungite ale diferitelor
segmente ale aparatului locomotor.
-manevrele lente, aplicate pe zone aderente şi infiltrate
au efect decontracturant;
-manevrele executate rapid induc efecte stimulante.
Figura 18. Frământat executat la nivelul coapsei
Figura 19. Frământat
Figura 20. Frământat cu o singură mână
Figura 21. Masajul mușchiului trapez
- frământat asociat cu fricțiuni
4. Tapotamentul
Aplicat pe piele şi ţesuturile moi, constituie cel mai
intens şi stimutativ procedeu de masaj.
 
a. Descrierea procedeului
Tapotamentul constă în aplicarea unor loviri
ritmice şi uşoare, executate cu diferite părţi ale
mâinii. Există şi aparate mici care realizează loviri
ritmice, acţionate cu mâna sau de un motor
electric, dar procedeul manual este de preferat,
deoarece se poate adapta mai bine şi doza mai
uşor.
b. Tehnici de tapotament
• tapotament tocat:
- tocat cu partea cubito-palmară a mâinii;
- tocat cu partea cubito-dorsală a mâinii;
• tapotament tangenţial (vârfurile degetelor cad
tangenţial pe suprafaţa pielii) – folosit pentru
regiunile mai sensibile (abdomen, faţă) - periaj;
• tapotament "în ploaie" – tehnică specială, în
care degetele cad pe rând pe piele şi continuă
mişcarea printr-un efleuraj uşor (folosit pentru
faţă, cap, abdomen);
• bătătorit:
- în căuş – mai puţin aspru;
- cu pumnul (pentru regiunile cu mase mari
musculare):
- cu partea palmară;
- cu partea cubitală.
*Pentru a varia intensitatea, se poate lucra fie cu
pumnul complet închis, fie semiînchis, sau asociind
sau nu o mişcare de rotaţie a mâinii, în momentul
contactului cu regiunea de masat.
• plescăit – se execută cu faţa palmară a degetelor
şi palmelor care cad moi, uşoare, alternativ sau
simultan;
• percutat – se execută cu vârfurile degetelor, uşor
îndoite, mişcarea pornind din articulaţia pumnului,
simultan dar, mai ales, alternativ, în ritm viu
(degetele cad perpendicular pe suprafaţa de
prelucrat).
c. Indicații metodice
- în bătătorit, intensitatea rezultă, mai mult, din
greutatea degetelor şi mâinii, decât din contracţia
activă a muşchilor;
- intensitatea variază în funcţie de sensibilitatea
regiunii de masat şi de masa musculară existentă;
- pentru a acoperi o suprafaţă cât mai mare se
poate folosi baterea cu pumnul şi treimea
inferioară a antebraţului (pentru fese + coapse).
 
Efectele tapotamentului variază în funcție de
intensitatea şi ritmul lovirilor, de suplețea mişcărilor
şi de sensibilitatea pielii şi a țesuturilor masate.
-acțiunea specifică este excitantă şi se validează prin
intermediul nervilor periferici;
-tocatul, plescăitul şi bătătoritul executate într-un
ritm rapid, cu intensitate mai mare şi un timp mai
îndelungat, acționeazã asupra nervilor vasomotori şi
provoacă, prin vasodilatație, un aflux crescut de
sânge în regiunea masată, care se înroşeşte şi se
încălzeşte;
-manevrele tapotamentului reduc în timp
sensibilitatea nervilor senzitivi;
-excitarea nervilor motori produce o creştere a
tonusului muscular şi chiar o contracție a fibrelor
musculare, fără a se produce un lucru mecanic.
Efectele tapotamentului (continuare)
-tapotamentul are efecte stimulatoare asupra
circulației şi nutriției țesuturilor profunde, secundar
dezvoltând proprietățile funcționale ale muşchilor;
se indică în tratamentul atoniei şi/sau atrofiilor
musculare posttraumatice.
-percutatul, la nivel toracic, favorizeazã eliminarea
secrețiilor bronhice;
Manevrele de batere sunt contraindicate în
tratamentul afecțiunilor dureroase, contracturilor
musculare, spasmelor, oboselii musculare.
Figura 22. Tapotament - tocat
Figura 23. Tapotament – bătătorit cu pumnul cu partea
cubitală
5. Vibrațiile
 
a. Descrierea procedeului
Vibraţiile constau din mişcări oscilatorii ritmice şi
din presiuni intermitente, executate cu frecvenţă
mare şi uniform, cu ajutorul mâinii sau al unor
aparate, numite vibratoare. Aceste mişcări
realizează deplasări mici (de câţiva mm.) ale pielii,
ţesuturilor şi presiuni ondulatorii foarte variate.
 
b. Tehnicile vibrațiilor
• vibraţii manuale:
- cu vârfurile degetelor sau cu faţa lor palmară;
- cu palma;
- cu rădăcina mâinii;
- cu pumnul închis sau semiînchis;
• presiunea vibrată:
- aplicată într-un singur punct sau cu deplasare
liniară:
- cu un deget;
- cu 3 degete (index, medius, inelar);
- pe rădăcina sau traiectul unui nerv, pe inserţia
unui tendon sau muşchi, în jurul unei articulaţii
sau în lungul unei vene;
• trepidaţii – mişcări vibratorii cu amplitudine mai
mare decât cele obişnuite (pe torace, în expiraţie).
c. Indicații metodice
- vibraţiile manuale sunt preferate celor cu
aparate, deoarece pot fi adaptate cu uşurinţă în
ceea ce priveşte amplitudinea, ritmul, presiunea;
- tehnica de aplicare a vibraţiilor depinde de
regiune şi necesităţi;
- vibraţiile se asociază cu netezirile (efleurajul),
fricţiunile şi chiar cu frământatul.
 
Efectele vibrațiilor
Aplicate pe torace şi pe abdomen, vibrațiile produc
efecte reflexe profunde, decongestionante şi
calmante; sunt folosite, după indicațiile medicului,
în tratamentul unor afecțiuni dureroase şi
congestive ale organelor interne.
 Procedee secundare
- Se intercalează printre cele principale sau se
adaugă la sfârşitul şedinţei de masaj;
- Întregesc acţiunea procedeelor de bază şi
îmbogăţesc tehnica masajului;
- Unele derivă din cele principale, pe care le şi
însoţesc;
- Altele au caracteristici tehnice proprii şi se aplică
independent.
 
Procedeele secundare de masaj clasic se împart în
cinci grupe:
- cernutul şi rulatul
- presiunile
- tracţiunile şi tensiunile
- scuturăturile
- procedee diverse de masaj
 Cernutul şi rulatul
- se aplică pe segmentele tronconice (membrele
superioare şi membrele inferioare):
- după procedeele de frământat şi tapotament, în
masajul stimutativ;
- după neteziri sau fricţiuni, în masajul relaxator.
Cernutul se execută cu ajutorul mâinilor aplicate de o
parte şi de alta a segmentului de masat. Masa
musculară se mişcă (cu degetele uşor flectate),
printr-o mişcare asemănătoare cernutului cu o sită; se
execută în ritm viu, insistent, deplasând mâinile din
aproape în aproape.
Rulatul se execută asemănător cu cernutul, dar cu
degetele întinse şi cu palmele apăsând pe ţesuturi.
Efecte: au acțiuni relaxante, decongestive asupra
maselor musculare şi redau suplețea structurilor
masate.
 Presiunile
- în masajul modern, se folosesc foarte mult în cel
periostal;
- în masajul general, presiunile întăresc acţiunile
procedeelor de netezire, fricţiune, frământat, cu care
se asociază;
- se aplică, mai ales, pe spate, paravertebral (la tineri
şi adulţi sănătoşi); se execută astfel: palmele, cu
degetele întinse de o parte şi de alta a coloanei,
execută presiuni, apoi se deplasează din aproape în
aproape, amândouă odată sau pe rând;
- pentru a creşte intensitatea, se foloseşte greutatea
corpului, prin aplecarea trunchiului înainte;
- se asociază cu vibraţiile şi trepidaţiile.
Efectele pozitive asupra tesuturilor perimusculare şi
periarticulare sunt induse prin întreruperea arcurilor
reflexe la nivelul dermatoamelor sau miotoamelor, în
sens viscero-musculo-cutanat.
 Tracţiunile şi tensiunile
- acţionează, îndeosebi, asupra articulaţiilor şi
ţesuturilor periarticulare;
- se execută, de obicei, la sfârşitul masajului
segmentar sau articular.
Tracţiunile – se apucă segmentele, de deasupra şi de
dedesubtul articulaţiei şi se trage de segmentul
terminal, în sensul axei lungi. Scop: întinderea şi
alungirea, în limite fiziologice, a elementelor articulare
şi periarticulare, precum şi degajarea de sub presiune
a elementelor intraarticulare.
- tracţiunile + scuturăturile => contribuie la prevenirea
şi combaterea redorilor, a îngroşărilor patologice a
ţesuturilor periarticulare, a modificărilor artrozice etc.
- la nivelul coloanei vertebrale, acest procedeu =
elongaţii - se realizează pe mese speciale.
Tensiunile sunt mişcări active sau pasive care
întregesc mişcarea unei articulaţii.
Efecte:
-tracțiunile şi tensiunile realizează întinderea
elementelor articulare şi periarticulare, precum şi
scăderea presiunii intraarticulare;
-tensiunile cresc mobilitatea articulară, mai ales
după fracturi, cu condiția să fie executate cu
blândețe şi să atingă amplitudinea maximă de
mişcare; mişcarea bruscă şi exagerată poate
produce contractură musculară şi, secundar,
redeschiderea focarului de fractură.
 Scuturăturile
- sunt înrudite cu tracţiunile şi trepidaţiile;
- constau din mişcări oscilatorii mai ample, executate
ritmic, cu segmente de membre, cu membrele în
întregime sau cu corpul întreg.
- tehnica variază în raport cu regiunea asupra căreia se
aplică;
- scuturăturile spaţiilor interosoase de la mâini şi
picioare înlocuiesc frământatul, care, la acest nivel, nu
se poate aplica.
- se execută aplicând amândouă mâinile astfel încât
policele şi porţiunea corespunzătoare a palmelor să
cuprindă marginile mâinilor şi picioarelor, după care se
imprimă mişcări ritmice, alternative, realizând un fel de
frământare reciprocă a ţesuturilor din spaţiile
interosoase, metacarpiene sau metatersiene.
Scuturăturile mâinilor sau picioarelor – priza se
aplică pe marginile laterale sau apucând primul şi
ultimul deget;
 Scuturăturile degetelor – se execută cu mâna
căuş peste ele, cu cealaltă fixând pumnul sau
glezna;
Scuturăturile membrelor superioare şi
membrelor inferioare - se aplică la sfârşit, făcând
priză pe degete (la MS) sau pe călcâi (la MI) şi
executând tracţiuni în axul lung al segmentului;
Scuturăturile toracelui – se realizează în
legătură cu mişcările de respiraţie (mai ales pe
expiraţie);
Scuturăturile întregului corp – sunt posibile
numai la copii.
Efectele scuturăturilor depind de ritmul
execuției. Astfel, ritmul rapid va declanşa efecte
stimulante locale şi generale, în timp ce ritmul lent
va avea efecte relaxante.
 Procedee diverse de masaj
Pensările (sau ciupirile pielii şi ţesuturilor) se
execută astfel: se apucă între degete o cută de piele şi
ţesut subcutanat sau chiar muşchi, se strânge uşor şi
se ridică atât cât permite elasticitatea acestor ţesuturi,
apoi se lasă să scape brusc. Se aplică, mai ales, pe
porţiunile cărnoase ale muşchilor.
Ridicările de muşchi se execută astfel: o cută de
piele, de ţesuturi subcutanate şi de muşchi este prinsă,
cu putere, între degete şi palmă şi trasă în sus, ca şi
cum am dori să o desprindem de pe planul profund. Se
aplică, mai ales, pe regiunea spatelui.
Efecte:
-aplicate în ritm rapid, au efecte excitante.
-în general, orice procedeu de masaj poate induce
efecte stimulante sau relaxante prin modificarea
ritmului, a intensității şi a presiunii.
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!