Deficienţa neuromotorie

DEFINIŢIE
Deficienţele fizice şi/sau neuromotorii reprezintă
categoria tulburărilor care afectează în special
componentele motrice ale persoanei, având o serie de
consecinţe în planul imaginii de sine şi în modalităţile
de relaţionare cu factorii de mediu sau cu alte
persoane
Caracteristici
În general, deficienţele fizice se manifestă ca
invalidităţi corporale care reduc puterea şi mobilitatea
organismului prin modificări patologice exterioare sau
interioare, ce pot fi localizate la nivelul întregului corp
sau numai la nivelul unor segmente, şi cuprind atât
aspecte ce ţin de motricitate, cât şi manifestări date de
unele boli cronice ale aparatului respirator,
cardiovascular, diabet etc., care influenţează negativ
capacitatea fizică.
Deficienţele neuromotorii sunt determinate în
principal de afectarea structurilor şi funcţiilor
neuronale, de la nivel central sau periferic,
răspunzătoare de funcţionarea mecanismului
neuromuscular (reprezentat în cele mai multe situaţii
de placa motorie şi vizibilă prin calitatea şi modul de
producere a reflexelor neuromusculare primare sau
complexe).
Consecinţa directă a deficienţelor neuromotorii constă
în perturbarea controlului funcţionării fibrelor
musculare datorată disfuncţiilor în transmiterea
impulsurilor nervoase către efectorii din sistemul
muscular.
De asemenea, o altă situaţie se referă la dificultatea sau
imposibilitatea efectuării comenzilor nervoase ajunse
la nivelul fibrei musculare efectoare ( de exemplu,
miopatii, distrofii).
Ca şi toate celelalte handicapuri, handicapurile fizice
sunt abateri de la normalitate, prin producerea unor
dereglări morfofuncţionale, care duc la instalarea de
dezechilibre şi evoluţii nearmonioase. Se ştie că în
lipsa altor anomalii, handicapaţii fizic sunt normali,
din punct de vedere al capacităţilor intelectuale, dar
prin situaţia lor deosebită, şi mai ales când trăiesc într-
un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni
fragilă.
 Cauzele

Un prim criteriu, pot fi împărţite în interne şi externe: cele

interne sunt determinate de procesele de creştere şi
dezvoltare, de natura funcţiilor somatic, organice şi psihice,
iar cele externe sunt raportate la condiţiile de mediu şi
viaţă.

Trebuie precizate şi cauze cu acţiune directă, ce interesează

elementele proprii ale deficienţei sau indirect, ce produc o
afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională.
Criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante,
favorizante şi determinante.

Dacă vorbim de descendenţi , aceştia prezintă de

obicei asemănări morfologice şi funcţionale cu
ascendenţii şi colateralii (fraţii, surorile şi rudele
apropiate). Se consideră că favoranţi pentru
producerea handicapurilor fizice, sunt şi factorii ce
influenţează negativ starea de sănătate şi funcţionarea
normală a organelor, mai ales perioadele de creştere şi
dezvoltare activă a copilului.
Factorii declanşatori
din perioada intrauterină se împart în două categorii:
Prima se referă la cei care duc la nedezvoltarea sau
dezvoltarea anormală a corpului întreg, dar mai ales a
anumitor porţiuni, sub acţiunea unor infecţii cu
caracter cronic (sifilis, paludism, tuberculoza), la
intoxicaţii lente (alcoolism, medicamente), la
tulburări endocrine şi neuropsihice, boli ale sângelui,
precum şi la carenţe alimentare.
Dacă ne raportăm la a doua categorie, aceştia se referă
la acţiunea mediului extern nefavorabilă ce se
răsfrânge asupra fătului, prin intermediul
organismului matern sau chiar traumatizarea
abdomenului gravidei, vârsta înaintată a părinţilor.
 Nu trebuie să ignorăm malformaţii congenitale ce pot
determina afecţiuni secundare
Cel mai important de precizat sunt cauzele cu acţiune
defavorabilă asupra dezvoltării organismului, în
perioada copilăriei. Astfel, sunt bolile şi accidentele ce
produc anomalii morfologice şi funcţionale, cele mai
frecvente interesează aparatul locomotor (oase,
articulaţii, muşchi, nervi).

Scheletul osos poate deveni prin poziţie asimetrică sau

deformarea segmentelor sale, o cauză frecventă a
deficienţei.
Fracturile vicios consolidate, osteomielitele,
tuberculoza osoasă şi alte afecţiuni osoase
degenerative, stau la baza celor mai grave infirmităţi
Sunt esenţiale atitudinile sau poziţia incorectă,
adoptată de unii elevi mai mari ce favorizează
deficienţe, precum cifoza şi spatele cifotic, lordoza sau
spatele lordotic, scolioza, spatele rotund.
Afecţiunile neuromusculare sunt determinate şi de
poliomielite şi encefalite meningite,
Clasificarea deficienţelor neuromotorii
boli genetice şi congenitale: sindromul Langdon-
Down

malformaţii ale aparatului locomotor

diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital), ş

toracele „în pâlnie”

luxaţia congenitală a şoldului.
bolile de creştere

rahitism ce se referă la afecţiunea cartilajelor de creştere ale

copilului mic, manifestată prin degenerarea şi creşterea
anarhică a matricei cartilaginoase datorită nedepunerii
sărurilor fosfo-calcice, în special în absenţa vitaminei D, dar
şi alte cauze de natură metabolică sau igiena alimentară.
O altă boală de creştere este piciorul plat ce este
expresia unei hipotonii musculare generalizate, uneori
însoţite de genu valgum sau atitudini cifotice la vârste
mai mari.
Hipotrifia staturală (nanismul) apare datorită unor
tulburări endocrine (hipofizare, tirodiene, gonadice)
sau pe fondul unor distrofii sau afecţiuni cronice grave
ale nou-născutului.
Inegalitatea membrelor are importanţă preponderant
estetică în cazul membrelor superioare sau importanţă
preponderant funcţională în cazul membrelor
inferioare este afectat mersul, stabilitatea în poziţie
ortostatică

Osteocondrodistrofiile sunt un grup de afecţiuni

osoase sau osteoarticulare care survin în perioada de
creştere, sunt însoţite de durere, necroza şi
fragmentarea nucleilor osoşi de creştere
Malformaţiile coloanei vertebrale sunt prezente sub
diferite forme de la defecte de segmentare sau inchidere a
arcurilor vertebrale, la anomalii de umăr, aberaţii de
formă şi sinostoze. Cele mai frecvent întâlnite sunt
cifozele (accentuarea curburii din regiunea dorsal) şi
scolioze ( deviaţii ale coloanei în plan frontal).
sechele posttraumatice paraplegia postrumatică ce
induce o infirmitate severă care schimbă total cursul
vieţii persoanei, în funcţie de locul şi gravitatea
leziuni, dar printr-un program terapeutic complex se
poate efectua reeducarea funcţională şi readaptarea
persoanei la viaţa social şi familial, având un grad
relative de dependenţă.
 Paralizia obstreticală este o leziune radiculară a plexului brahial ca urmare a intervenţiilor
obstreticale din timpul naşterii. Alte tipuri de pareze de origine medulară ce determină sechele de tip
spastic ori flasc, limitate la un anumit segment sau cu acţiune mai extinsă.
 Retracţia ischemică a flexorilor degetelor, boala
Volkmann, apare prin compresiunea arterei humerale
urmată de scăderea aportului sangvin la nivelul
muşchilor flexori ai degetelor. Efectul poate fi provocat
şi de un aparat gipsat foarte strâmt.
Deficienţele osteoarticulare şi musculare includ
la rândul lor mai multe subcategorii, traumatisme
musculotendinoase-contuzii şi rupture consecutive
unor traumatisme sau în cadrul unui tablou clinic mai
complex; retracţii musculare, blocarea unei mişcări
datorită retracţiei şi brozării unui muşchi: torticolis
(retracţia muşchiului sternocleidomastoidian),
contracture în abducţie a umărului, fibroza progresivă
a cvadricepsului, fibroza posttraumatică a
cvadricepsului şi şoldul în resort.
Deficienţele preponderant neurologice se referă la
boli ale neuronului motor central, adică sechele ale
encefalopatiilor cronice infantile, amintind sindromul
piramidal (hemiplegia spastic infantilă, diplegia
spastic ) sindromul extrapiramidal cu atetoza
(sindromul coreic, sindromul atetozic, sindromul
distonic) şi sindromul rigidităţii cerebrale; sindroame
ataxice (ataxia cerebeloasă congenital, dipplegia
ataxică) şi infirmitate motorie cerebrale. Iar nu în
ultimul rând din această subcategorie fac parte şi boli
ale neuronului motor periferic: sechele poliometice,
leziuni nervoase periferice, spina bifida şi distrofii
neuromusculare.
Din perspectiva psihomotricităţii
conduitele motrice de bază (instinctuale):
coordonare-oculomotorie, reacţiile de menţinere a
echilibrului şi coordonarea dinamică general
conduitele neuromotorii au ca substrat
componentele neuromotorii ale psihomotricităţii
reprezentate de tonusul muscular şi reflexele
neuromusculare ;
conduitele şi structurile perceptive-motrice:
eleborarea şi perfecţionarea mişcărilor, percepţiilor
temporale, precepţia mişcărilor, schema corporal,
lateralitatea, organizarea spaţială şi organizarea
temporal.
categorii de tulburări
tulburări de expresie motrică: sincinezii (mişcări
simetrice involuntare ale părţii opuse ce însoţesc
mişcările voluntare ale părţii active), paratoniile-
ticurile şi mişcările ritmice (în sindromul de
instituţionalizare), tulburări de dominanţă cerebral-
dispraxii.
Tulburări ce afectează comunicarea motrică:
instabilitatea psihomotrică, imaturitatea
psihomotrică, inhibiţia psihomotrică şi asthenia
psihomotrică.

Tulburări de realizare motrică: apraxia- dificultăţi

de execuţie a unor mişcări uzuale sau adaptate unui
scop şi disgrafia-dificultăţi de realizare grafică.
Manifestările din sfera motricităţii trebuie private în
relaţie strânsă cu dezvoltarea intelectuală, expresia
verbal şi grafică, maturizarea afectiv-motivaţională şi
calitatea relaţiilor interindividuale ca expresie a
maturizării sociale.
 Terapiile pot fi predominat medicale sau
psihopedagogice, dar mai eficientă este îmbinarea
celor două categorii. Terapiile medicale se referă la
mijloacele culturii fizice medicale, şi se aplică simultan
sau consecutiv tratamentului medical. Ele cuprind
exerciţii fizice, special selecţionate şi sistematizate, în
tehnici adaptate fiecărui handicap în parte.

În acelaşi timp se utilizează o diversitate de mijloace
de tip masaj, fizioterapie, balneoterapie,
climatoterapie etc. Indicaţiile trebuie circumscrise
principiului “primo non nocere” (în primul rând să nu
faci rău) şi respect demersul gradării şi dozării
efortului, a spiralei de uşor la greu, de la cunoscut la
necunoscut, a consolidării rezultatelot obţinute prin
exersare.