12.

Educaţie fizica şi sport adaptat pentru persoane cu deficiente motorii

Disfuncţiile motorii, alături de cele senzoriale şi cardiovasculare,

fac parte din clasa deficienţelor fizice.
Deficienţele motorii sau fizice apar în momentul în care structurile sistemului nervos şi
cele ale aparatului locomotor sunt modificate ca formă, organizare şi funcţie.
Aceste deficienţe pot fi determinate de afecţiuni neurologice sau de cele ale sistemului
locomotor, cu menţiunea că delimitarea
este pur didactică; în realitate, este dificil să se stabileasca graniţa dintre nivelul neurologic şi cel
locomotor.
În afectiunile neurologice (dupa J.B. Piera, 1987) sunt incluse:
! infirmitatea motorie cerebrală (paralizia cerebrală)
! traumatismele şi accidentele vasculare cerebrale
! scleroza multiple
! afecţiunile neurologice periferice (ataxia Friedreich)
! sechelele de poliomielită
! epilepsia
! heredo-degenerescenlele spinocerebeloase
! miastenia
În afecţiunile osteoarticulare întâlnim:
! artrozele
! deviaţii1e posturale (scolioze, cifoze, lordoze etc.)
! fragilitatea osoasa
În afecţiunile musculare sunt cuprinse:
! distrofiile musculare
! miopatiile.
Acestora li se adaugă amputaţiile membrelor superioare sau ale membrelor
inferioare. Ne vom referi în continuare la afecţiunile
semnificative, care au implicaţii profunde în planul comportamentului motric şi care reclamă o
intervenţie complexă de recuperare şi readaptare.

12.1. Afecţiunile neurologice

1. Infirmitatea motorie cerebrală (definiţie, clasificare, etiologie)

Infirmitatea motorie cerebrală (IMC), denumita şi paralizie cerebrală sau encefalita cronica
infanatilă, "este caracterizată printr-o leziune cerebrală produsă în perioadele intrauterină,
perinatală sau postnatală, deci în stadiile de dezvoltare a sistemului nervos
central" (G. Tardieu, 1988). Afecţiunea este nonprogresivă, permanentă şi se situează la nivelul
ariilor motorii corticale. Infirmitatea motorie cerebrala deosebeşte două forme:
- IMC cu pastrarea normală a dezvoltarii psihice;
- IMC cu deteriorarea activităţii psihice.
Formele acestei afecţiuni depind de:
- cauzele care au acţionat şi au determinat tulburări în dezvoltarea sistemului nervos
central;
- intensitatea leziunii;
- precocitatea cu care s-a iniţiat tratamentul recuperator. Infirmitatea motorie cerebrală
este determinată de:
a) Cauze care ţin de factori materni (incompatibilitatea factorului Rh, afecţiuni virale,
boli infecto-contagioase, intoxicaţii, traumatisme ale mamei (psihice, fizice etc.);
b) Cauze care ţin de evoluţia sarcinii: existenţa unor avorturi anterioare sarcinii, metroragii
uterine, tentative nereuşite de avort etc;
c) Cauze intrapartum: naştere prematură, manevre brutale la naştere, travaliu prelungit sau
foarte scurt;
d) Cauze postpartum: traumatisme la naştere, asfixie la naştere în
circulară de cordon, supraveghere incorectă a copilului, icter intens prin incompatibilitate
de grup sau de Rh, anemie puternică prin lipsa hematiilor etc.;
Cauze secundare: encefalite prin factori infecţioşi sau toxici, leziuni cerebrale traumatice.
In functie de zona de localizare şi de amploarea modificarilor
structurale, simptomele subiecţilor variază de la forme ulterioare (deficienţe de vorbire) până
la forme severe (imposibilitatea de a controla mişcările corpului, de a le coordona şi de a le integra
în pattern-uri de bază). În majoritatea cazurilor, deficienţele se prezintă sub forma unui handicap
asocial care include: retard mintal, disfuncţii de limbaj şi vorbire, crize comiţiale, deficienţe
senzoriale etc.
Infirmitatea motorie cerebrala se poate asocia cu:
- tulburări psihice
- malformaţii ale sistemului nervos (hidrocefalie)
- malformaţii ale aparatului locomotor (spină bifidă);
- afectiuni degenerative (scleroza în placi, distrofii musculare).
Clasificarea simptomelor induse de IMC se realizeaza după
trei criterii: topografic, neuromotor şi funcţional (J. P.Winnick,
1995).
1. Din punct de vedere topografic, întâlnim:
- monoplegia - este afectat un singur segment corporal;
- diplegia - implicarea membrelor inferioare şi ulterioara afectare a membrelor superioare;
- hemiplegia - implicarea uneia dintre jumătăţile corpului
(membru superior - membru inferior);
- paraplegia - sunt afectate doar membrele inferioare;
- triplegia - formă rară, în care sunt afectate trei segmente;
- tetraplegia - sunt afectate toate segmentele: cap-gât trunchi
şi membre.
Hemiplegia/hemipareza este o perturbare tonico-motorie de aceeaşi parte a membrului
superior şi inferior, uneori şi a feţei,
prin urmare vom avea: hemiplegia dreaptă şi hemiplegia stângă. Această afecţiune se
caracterizează prin pierderea motricităţii voluntare, cu alterarea tonusului motor pe o parte a
corpului, din cauza unei leziuni neurologice unilaterale a
căilor motorii descendente.
În funcţie de circumstanţele apariţiei, hemiplegia congenitala (infantila)-
este a paralizie spastică, aparută de obicei în urma unor leziuni ante- şi neonatal
(primele 28 zile). Dobândită (post-traumatica) - este cauzată de contuziile
cerebrale difuze care determină, aproape întotdeauna, alături de deficitul motor aferent, tulburări de
intelect şi de comportament.
În functie de etiologie, hemiplegia poate fi determinata de:
- accidente vasculare (accident vascular cerebral ischemic, hemoragie
cerebrala);
- cauze infecţioase, autoimune sau metabolice.
În funcţie de evoluţia invalidităţii motorii, hemiplegia poate fi (A. Albert, 1969):
- profundă - cea mai grava, cu spasticitate mare şi sărăcie de mişcări;
- de gravitate intermediară - spasticitatea persistă, dar există şi mişcările primitive, chiar fine,
distale;
- frustă - după a spasticitate moderată apar mişcările
voluntare în extremitatile distale, într-un interval de trei luni de la accident mişcările
nu se vor recupera însa complet.
Debutul hemiplegiei este brusc, cu sau fara comă, paralizia fiind, la început, flască,
flasciditatea este cu atât mai accentuată cu cât leziunea cerebrală este mai întinsă şi cu cât atacul
a fost mai brutal.
Paralizia flasca se manifesta prin lipsa totală a tonusului muscular, ceea ce permite
executarea unor mişcări pasive, fără nici un fel de opoziţie; acestea sunt de o rapiditate
exagerată, deoarece reflexele osteotendinoase sunt absente.
Dupa o perioada ce poate dura zile sau săptămâni, paralizia
flasca este înlocuită cu paralizia spastică. În acest caz, tonusul muscular creşte, determinând o
rezistenţă sporită la mişcarea pasivă (executata rapid), precum şi posturi
caracteristice spasticităţii piramidale:
- pentru membrul superior - braţul în adducţie şi rotaţie internă antebraţul în semiflexie şi
pronaţie, mâna în semiflexie, degetele flectate, policele în pronaţie;
- pentru membrul inferior - genunchiul în extensie, flexie
plantară, respectiv picior ecvin, picior supinat şi picior în varus.
Spasticitatea piramidală determină un mers caracteristic, "cosit", piciorul executand o
circumducţie pe sol. Musculatura gatului, trunchiului şi bazinului nu prezinta
spasticitate. În general, la membrul superior predomină paralizia extensorilor şi a supinatorilor,
iar la membrul inferior sunt afectaţi flexorii coapsei şi flexorii dorsali ai piciorului.
Un alt efect al tranziţiei spre spasticitate este prezenţa hiperreflexivităţii, reflexele
osteotendinoase fiind exagerate pe partea bolnavă.
Hemiplegia determina şi alte tulburări care însoţesc pierderea
motricităţii:
- hemianopsia laterală - vederea este redusă pe partea de
corp afectată (se diminueaza câmpul vizual);
- afazia - sunt afectate înţelegerea şi vorbirea;
- apraxia - mişcarile comandate sunt imposibil de executat;.
- agnozia - imposibilitatea de a recunoaşte obiectele;
- comiţialitatea - se manifesta prin crize de epilepsie.
Hemiplegicii necesita programe recuperatorii complexe. Pe baza evaluarii funcţionale, se
apreciază că aceştia pot fi încadraţi în trei stadii: iniţial, mediu şi avansat (T. Sbenghe, 1999).
Cu precizarea că intervenţia profesorului de educaţie fizică sau a antrenorului apare în
stadiul avansat, prezentăm detaliat conţinutul tuturor stadiilor, pentru a putea realiza o predicţie
pertinentă a progresului subiectului.
Stadiul iniţial debutează în momentul accidentului vascular
şi durează cateva zile sau chiar cateva saptămâni.
Obiectivele recuperării vizează:
! ameliorarea funcţiilor vitale (respiratie, deglutitie)
! conştientizarea schemei corporale;
! ameliorarea controlului asupra trunchiului şi centurilor;
! menţinerea mobilităţii scapulei, umărului, cotului, pumnului, mâinii,
gleznei;
! normalizarea tonusului;
! ameliorarea capacităţii funcţionale.
Stadiul mediu (de spasticitate) este stadiul în care, de multe ori, se opreşte procesul de
redresare spontană, iar pacienţii se îndreaptă spre serviciile de recuperare.
Obiectivele recuperării vizează:
- promovarea activitatii antagoniştilor prin inhibarea musculaturii spastice
(agoniste);
- promovarea unor scheme complexe de mişcare;
- promovarea controlului musculaturii proximale în timpul unor activităţi cu rezultate
ameliorate;
- îmbunatăţirea controlului motor al articulaţiilor intermediare (cot,
genunchi).
Stadiul avansat (de recuperare) are drept caracteristici:
- apropierea tonusului muscular de cel normal prin reducerea hipertoniei;
- refacerea reflexelor nivelurilor superioare;
- mentinerea unor dificultati in controlul motor al segmentelor
distale, dar şi în ceea ce priveşte viteza de execuţie a mişcarilor.
Obiectivele recuperării prin mişcare sunt:
- redobandirea posibilităţii de a executa deprinderile motrice de bază (mersul) şi de a utiliza
mâna în activităţile zilnice uzuale;
- ameliorarea controlului muscular excentric; ameliorarea
vitezei mişcarilor; ameliorarea automatismului mişcărilor.
2. Din punct de vedere neuromotor, literatura de specialitate
distinge urmatoarea simptomatologie (J. P. Winnick,
1995):
Spasticitatea - rezultă din afectarea ariilor motorii şi se caracterizează atât prin
hipertonie musculară (în special a muşchilor flexori şi rotatori interni ai membrului inferior,
care determină contracturi şi deformaţii osoase), cât şi prin controlul voluntar limitat al
mişcărilor. Spasticitatea îi afectează pe aproximativ 60% dintre subiecţii cu paralizie cerebrală.
Membrele inferioare sunt rotate spre interior, iar cele superioare sunt rigide şi
îndoite din articulaţia cotului. Atecţiunea este însoţită de un
reflex de întindere exagerat, de aceea braţele şi membrele inferioare se contractă rapid în
momentul întinderii pasive, ceea ce conduce la imposibilitatea de a realiza mişcari precise (în
sensul ca mişcarile sunt lipsite de acurateţe, sunt "smucite"). Articulaţia pumnului
 fiind în hiperflexie, mâna va fi crispată, cu degetele "în gheară".
La nivelul membrului inferior se înregistrează flexia coapsei şi tragerea
genunchiului spre linia mediană a corpului, dar şi flexia articulaţiei genunchiului prin contractura
bicepşilor
femurali. Muşchii soleus şi gastrocnemian sunt hipertonici, iar tendonul lui Ahile este scurtat,
ceea ce determină o flexie plantară exagerată.
Din cauza contracţiei musculare exagerate şi a limitării mişcării în articulaţii,
spasticii realizează cu dificultate deprinderile de bază (mers,
alergare, saritură, aruncare).
În evaluarea nivelului calităţilor motrice, forţa este apreciată pe o scală de la 0
la 5 (J. W. Little, T. L. Massagli,
1998). Forţa izometrică poate fi superioară forţei concentrice, deoarece subiecţii pot utiliza
reflexele de întindere exagerată pentru a facilita forţa izometrică sau excentrică (de exemplu,
utilizarea spasmelor extensorilor extremităţii membrului inferior
pentru a uşura menţinerea în poziţia stând sau trecerea prin aceasta poziţie pentru aşezarea
în/ridicarea din scaunul cu rotile). Contracţiile concentrice sunt relativ slabe, căci reflexul de
întindere nu poate facilita scurtarea fibrelor musculare.
Viteza şi amplitudinea mişcării active sunt limitate, din cauza contracţiei simultane a
muşchilor cu acţiune antagonistă, fapt care defavorizează execuţia mişcărilor voluntare.
Atetoza - este o afecţiune a ganglionilor bazali care trimit în
exces impulsuri motorii muşchilor, ceea ce conduce la apariţia unor mişcări involuntare,
necoordonate. 25% dintre subiecţii cu IMC sufer de atetoză.
Tonusul muscular variază de la hiper- la hipotonicitate, aceste fluctuaţii afectează
musculatura care asigura controlul capului, gâtului, membrelor şi trunchiului. Atetoza
determină grimase faciale, dificultăţi în a mînca, a bea şi a vorbi, dar peate produce şi alte
disfuncţii senzoriale. Lipsa controlului la nivelul extremităţii cefalice face dificilă urmarirea
obiectelor în mişcare şi reacţia la mişcările rapide ale celorlalţi.
Prin urmare, subiecţii atetozici nu sunt capabili să arunce o minge la ţintă sau să lovească o
minge aflată în mişcare.
Ataxia - rezultă din afectarea cerebelului, care răspunde de
coordonarea musculară şi de pastrarea echilibrului. Prezentă în
10% dintre cazurile de IMC, ataxia se concretizează într-o hipotonie musculară excesivă.
Diagnosticarea se realizeaza în momentul în care copilul începe să meargă: acesta are un
echilibru instabil şi manifestă o lipsa a coordonării braţ-picior.
Formele ataxiei pot varia de la mişcări neîndemânatice la căderi frecvente în timpul
mersului, ceea ce explică faptul ca subiecţii au dificultăţi în executarea deprinderilor motrice
de bază, cum ar fi alergarea sau diferite tipuri de sărituri.
Tremorul - este o afecţiune a ganglionilor bazali, caracterizată prin
mişcări ritmice involuntare ale unui segment sau ale întregului corp. Frecvenţa afecţiunii este
redusă (2%
dintre cei cu IMC).
Există două tipuri de tremor: intenţional (când subiectul se angajează în mişcări voluntare) şi
neintenţional (in care tremorul este prezent continuu - mai puţin la copii).
Rigiditatea – este o afecţiune difuză a structurilor cerebrale ce se caracterizează prin
crisparea segmentelor corpului şi prin absenţa reflexului de întindere. Aceasta se asociază de multe
ori cu retardul mintal sever.
Specialiştii în kinetoterapie şi educaţie fizică adaptată vor pune accent pe
dezvoltarea controlului muscular voluntar, stimularea relaxării
musculare (metoda Jacobson, metoda imaginativă) şi ameliorarea
deprinderilor motrice funcţionale. În acest sens activităţile selectate vor fi direcţionate spre lucrul
activ voluntar al deficientului în realizarea acţiunilor de mers,
prindere/prehensiune, aruncare etc.
 2. Traumatismele cerebrale

Definiţie: Acestea reprezintă o afecţiune care produce o diminuare sau o alterare a stării
de conştienţă, ceea ce determină disfuncţii la nivel cognitiv, fizic, social, comportamental şi
emoţional.
Subiecţii cu traumatisme cerebrale sunt o categorie aparte deoarece aceştia aveau
performanţe motrice şi de învăţare normale până în momentul dobândirii incapacităţii, aceasta
din urmă fiind parţial compensată de utilizarea unor orteze şi a căruciorului cu rotile.
Cauzele apariţiei:
- accidentele rutiere;
- accidentele sportive;
- căderile de la înălţime;
- abuzurile fizice asupra copiilor;
- violenţele;
- stopul cardiac.
În plan cognitiv disfuncţiile se traduc prin:
- pierderi ale memoriei pe termen scurt sau lung;
- slaba conentrare a atenţiei,
- alterarea percepţiilor;
- tulburări de scris şi de citit.
În plan emoţional – comportamental, indivizii trec de la o extremă la alta, sunt depresivi,
submotivaţi, şi au dificultăţi de
relaţionare.
În cazul copiilor evoluţia SNC determină o recuperare mult mai rapidă a deprinderilor
motrice şi verbale în comparaţie cu adulţii.

Indicaţii metodice
- copiii traumatici să fie asistaţi în ideea de a ţine pasul cu colegii şi a nu se simţi frustraţi;
- asigurarea pauzelor suficient de lungi, mai ales după
terminarea orelor;
- prezentarea materialelor intuitive într-o maniera clară, lentă şi repetitivă;
- nu trebuie sancţionată lipsa de atenţie a copilului;
- metodele de instruire se vor axa pe exersarea analitică.

3. Accidentele vasculare

Definiţie: sunt afecţiuni tisulare cerebrale cauzate de circulaţia deficitară de la acest

nivel şi care pot determina modificări ale proceselor cognitive,
abilităţile motrice, capacitatea de comunicare, starea de conştienţă.
Factori determinanţi:
- hipertensiunea arterială;
- fumatul;
- diabetul;
- obezitatea;
- consumul de alcool, droguri etc.
Accidentele cerebrale pot determina paralizia părţii drepte sau stângi a corpului, aceasta
fiind localizată la nivelul unui membru (monoplegia) sau a unei jumătăţi de corp (hemiplegia).
Când este afectată partea dreaptă a corpului, subiecţii au probleme de limbaj şi vorbire sunt
temători şi lenţi în situaţii noi.
Atunci când este afectată partea stângă a corpului subiecţii au probleme în
aprecierea distanţelor, mărimii, poziţiei
segmentelor.
Programele de activităţi motrice în cazul acestor afecţiuni se vor îndrepta spre: -
Îmbunătăţirea tonusului muscular, a forţei, a coordonării şi echilibrului precum şi spre stimularea
controlului motric.
Indicaţii metodice:
- individualizarea programelor;
- bună pregătire a organismului pentru efort;
- revenirea treptată postefort;
 - aparatele specifice sălii de forţă vor uşura creşterea progresivă a
încărcăturii;
- subiecţii sedentari vor fi angrenaţi treptat în exerciţii de tip aerob, cum ar fi gimnastica
aerobică cu impact scăzut (atât
pentru cei ce pot adopta poziţia de ortostatism cât şi cei din scaunul cu rotile).

4. Epilepsia

Epilepsia este un sindrom cerebral caracterizat prin apariţia unor crize, accese de tip motor,
senzitiv, vegetativ sau psihic, precedate de pierderea cunoştinţei. Episoadele paroxistice sunt
determinate de existenţa unor dezechilibre biochimice la nivel cerebral care produc unele “arderi”
în transmiterea nervoasă.
Literatura de specialitate prezintă următoarele cauze ale apariţiei acestei boli:
- traume majore la naştere;
- malformaţii cerebrale congenitale;
- tumori cerebrale;
- infecţii;
- circulaţie cerebrală deficitară;
- traumatisme craniene.

Factori declanşatori
- consumul de alcool;
- stresul psihic;
- creşterea alcalinităţii sanguine;
- expunerea la lumini intermitente puternice;
- privarea de somn;
- episoadele febrile la copii;
- dezechilibrele hormonale etc.

Spre deosebire de alte afecţiuni, epilepsia este o manifestare

pasageră a condiţiei individului, prin urmare activităţile fizice vor
îmbrăca următoarele faze (Cowart, V.S.,
1986, citat de Teodorescu, S., Bota, A.2007):
- în prima fază vor fi exersate activităţile relativ pasive cum ar fi golf, popice, bowling etc.
- în faza următoare se vor promova activităţi mai solicitante
cu excepţia sporturilor de contact.
- practicarea oricărui gen de activitate motrică, inclusiv sporturi de contact ce vor fi atent
supravegheate.
Multă vreme s-a considerat că activitatea fizică grăbeşte apariţia crizelor, dar studiile
recente arată o scădere a pragului de sensibilitate în apariţia episoadelor
comiţiale, ca urmarea practicării exerciţiilor fizice.
Indicaţii metodice:
- încurajarea copiilor de a participa la lecţiile de educaţie fizică, cu precauţiile de rigoare din
partea profesorului;
- profesorul va coopera cu medicul curant în selectarea programului de lucru, ţinând cont
de restricţiile medicale;
- elevii epileptici vor fi trataţi fără diferenţiere;
- programele vor fi axate pe activităţi de grup;
- se va evita cât se poate lucrul cu încărcături, gimnastica acrobatică, căţărarea pe frânghie;
- în activităţile acvatice copilul epileptic va înota alături de un coleg ce cunoaşte procedura
de salvare;
- se recomandă activităţile ritmice, de tipul dansului, a gimnasticii aerobice.
- în cazul apariţiei crizei profesorul va acorda ajutorul necesar, solicitând din partea
colegilor un comportament tolerant.

Primul ajutor în cazul unei crize de epilepsie:

- aşezarea pe orizontală;
- eliberarea gâtului, a taliei şi sprijinirea capului;
- eliberarea spaţiului din jurul subiectului de obiecte contondente;
 - introducerea unei batiste curate între dinţii subiectului, pentru a-i menaja limba;
- întoarcerea capului într-o parte pentru facilitarea respiraţiei
şi drenarea salivei;
- subiectul să fie informat de criza respectivă după
încheierea acesteia;
- profesorul să informeze la rândul său medicul curant despre durata crizei şi
caracteristicile acesteia.

12.2. Afecţiunile osteo--‐articulare

Artrita reumatoidă constă în inflamarea articulaţiilor şi în reducerea amplitudinii

mişcărilor, asociată în unele cazuri cu contracturi şi atrofii musculare. Aceste simptome apar la
sugarul de 6 săptămâni. Se presupune că inflamaţia este produsă de anticorpi de
origine necunoscută care afectează structurile tisulare (celulare).
În timpul perioadelor acute nu se recomandă efortul fizic, ci doar repaus, medicaţie şi
kinetoterapie (pentru menţinerea mobilităţii articulare).
Activităţile de educaţie fizică se vor desfăşura în perioada de remisiune şi se vor utiliza
exerciţii dinamice, de mobilizare a segmentelor, de îmbunătăţire a forţei şi anduranţei locale cu
scopul de a evita apariţia atrofiei musculare.
Se recomandă utilizarea metodei repetărilor, procedeul izometriei cu accent pe
dezvoltarea musculaturii mâinii (care se foloseşte aproape în toate acţiunile). În acest sens se vor
uzita elemente de manipulare a obiectelor, mingi mici, jocuri lego iar la cei cu limitări severe se
vor evita mişcările bruşte şi contactul cu suprafeţe dure (baschet, tenis, volei).

12.3. Afecţiunile musculoscheletice

Distrofia musculară reprezintă “un grup de afecţiuni musculoarticulare

ereditare caracterizate printr-o slăbiciune difuză şi progresivă în
diferite grupe musculare”.(B.A. Frazer şi colab. 1990 citaţi de S. Teodorescu, A. Bota, 2007)
Distrofia nu prezintă o gravitate extremă, dar complicaţiile secundare conduc la disfuncţii
respiratorii şi cardiace. Se observă o incidenţă crescută a acestei boli la copii de 2-6 ani şi în special
băieţi cu atrofierea muşchilor coapsei, spatelui şi centurii scapulare în
asociere cu atrofia şi hipotonia muşchilor respiratori. Evoluţia bolii este rapidă astfel la 10 ani de la
instalarea acesteia mersul devine impracticabil.
Mijloacele educaţiei fizice pot încetini evoluţia bolii mai
ales când sunt aplicate în stadiul incipient al afecţiunii. Astfel se recomandă:
- exerciţiile pentru forţă şi rezistenţă să fie programate sistematic;
- se va lucra pentru dezvoltarea forţei extremităţii inferioare a piciorului,
coapsei, articulaţiei coxo-femurale şi abdomenului;
- pentru cei cu atrofia muşchilor respiratori se vor efectua exerciţii de respiraţie activă;
- se pot realiza şi exerciţii în mediul acvatic, utilizându-se rezistenţa apei;
- pot fi introduse în programe şi mijloace din gimnastica aerobică cu impact redus, mai
ales pentru subiecţii obezi,
precum şi paşi de dans sau legări de elemente specifice dansului ( lucru valabil şi în cazul
subiecţilor imobilizaţi în scaunul cu rotile – braţe şi trenul superior).

12.4. Amputaţiile

Amputaţiile se referă la pierderea în întregime a unui membru sau a unui segment al

acestuia. Cauzele care determină amputaţiile sunt:
- congenitale – determinate de incapacitatea fetusului de a se dezvolta normal în primele trei
luni ale sarcinii,
- dobândite – (T. Sbenghe, 1981 citat de S. Teodorescu, A.
Bota, 2007):
- traumatisme grave, în care formaţiunile vitale sunt distruse,
potenţialul septic al plăgii este mare, starea generală a bolnavului de şoc; majoritatea
subiecţilor sunt adulţi tineri;
- tumori maligne sau benigne agresive în care formaţiunile vitale sunt în pericol;
- boli metabolice – diabetul care produce ulcere şi cangrenă;
 - maladii vasculare ireversibile, care sunt generatoare de necroze, cangrene etc;
- boli infecţioase – maladii osoase, malformaţii – care fac segmentul respectiv inutil sau
jenant, nefuncţional. Amputaţia membrului superior se datorează cu
preponderenţă traumatismelor în timp ce amputaţia membrului inferior este determinată de boli
vasculare periferice.
După un program de recuperare, când bontul este vindecat la 2-3 săptămâni după operaţie
subiectul este trimis la un centru de protezare pentru a fi evaluat. În zilele noastre, cu o tehnologie
modernă, dispozitivele prostetice sunt des utilizate în activităţile sportive cu scopul de a-l ajuta pe
subiect sa-şi dezvolte un simţ al funcţionalităţii normale a membrului.
Protezele performante utilizate în cadrul amputaţiilor
unilaterale sau bilaterale de gambă, antebraţ, permit efectuarea acţiunilor tehnico-tactice în
sporturi cum ar fi voleiul, baschetul în probele de sprint sau fond.
Amputaţia unui membru implică pierderea sensibilităţii tactile ceea ce conduce la o
distorsiune progresivă a registrului de senzaţii. Întreruperea bruscă a aferenţelor senzitive
produce nerecunoaşterea segmentului restant – agnozie perceptivă. Orice gen de amputare
antrenează perturbări de ordin psihologic sever a căror gravitate variază în funcţie de momentul în
care aceasta a avut loc. Manifestările prezentate de către sociologi au fost de tip depresiv, anxiologic
care trebuie luate în evidenţă şi tratate urgent de către specialişti.
Noua identitate corporală presupune o nouă reevaluare a
informaţiilor cutanate şi proprioceptive care îi permit cortexului o nouă reprezentare spaţială a
corpului.
Fixarea protezelor la vârste precoce permite furnizarea de informaţii neurofiziologice care
dau naştere unei reprezentări corporale identice cu cea a copiilor integri. Astfel copilul amputat
congenital se va desena cu ambele braţe sau cu ambele picioare, neavând sentimentul pierderii
fizice a unui segment şi nici cel al şocului operator, ceea ce influenţează pozitiv participarea fără
inhibiţii a acestuia la activităţile fizice.
Din punct de vedere al programelor de lucru sunt indicate orice tipuri de activităţi atâta
vreme cât se folosesc dispozitivele prostetice sau fotoliul rulant – înot(fără proteză), jocuri sportive,
atletism, tenis de masă, tir cu arcul, schi, echitaţie etc.