COMPUȘII

MACROMULECULARI
SINTETICI.
CARACTERIZAREA
GENERALĂ A
POLIMERILOR.

A A L A B O R AT B I V O L C O R I N A C M - 3 1
COMPUȘII MACROMOLECULARI
• După provenienţa lor, compuşii macromoleculari se împart în: naturali, artificiali şi sintetici.
Cauciucul natural, amidonul, celuloza sunt polimeri naturali. Compuşii macromoleculari
naturali din organismele vii se numesc biopolimeri (daţi exemple). Polimerii obţinuţi cu
ajutorul reacţiilor chimice sunt polimeri sintetici. Unii dintre aceştia (polietena, cauciucurile
sintetice, capronul) au fost descriși la studierea proprietăţilor chimice ale compuşilor nesaturaţi
(alchenele, dienele) sau ale celor cu funcţii active, capabili să participe la reacţii de
policondensare (acidul aminocapronic, fenolul cu aldehida formică).
• Cum vom nominaliza viscoza şi acetilceluloza (studiate anterior)?
Polimerii naturali (de exemplu, celuloza), supuşi anumitor modificări chimice pentru a le
ameliora calitatea, poartă denumirea de polimeri artificiali. Compuşii macromoleculari pot fi
sintetizaţi cu ajutorul reacţiilor de polimerizare sau de policondensare (studiate anterior).
! C O MB I N A R E A C O N S E C U T I V Ă A
M AI MU LTO R MO L E C U L E D E
A C E E A Ş I S UB S TA N Ţ Ă N E S AT U R AT Ă
( N U MI T Ă MO N O ME R ) , Î N B A Z A
S C I N D Ă R I I L E G Ă T U R I L O R C H I MI C E
M AI S L A B E * ( L E G Ă T U R I L E Π ) C U
F O R MA R E A U N U I C O MP US
M AC R O MO L E C U L A R ( N U MI T
P O L I ME R ) , E S T E R E A C Ţ I E D E
P O L I ME R I Z A R E .
EXEMPLU :
! C O MB I N A R E A C O N S E C U T I V Ă A
M OL E C U L E L O R D E S U B S TA N Ţ Ă ,
ÎN PROCESUL CĂREIA SE
F O R ME A Z Ă U N C O MP U S
M AC R O MO L E C U L A R Ş I U N U L
INFERIOR (H2O, NH3), SE
N U ME Ş T E P O L I C O N D E N S A R E .
EXEMPLU:
! FRAGMENTUL SAU GRUPA DE
ATOMI CE SE REPETĂ DE MAI MULTE
ORI ÎN MACROMOLECULĂ SE
NUMEŞTE FRAGMENT STRUCTURAL.
• Din ecuaţiile de mai sus se vede că, după compoziţia sa,
fragmentul structural din cadrul polimerizării este identic
cu monomerul, iar cel din cadrul policondensării se
deosebeşte de monomerul sau monomerii iniţiali. În aceste
ecuaţii n este gradul de polimerizare. Valoarea lui n din
partea stângă constituie numărul moleculelor de monomer
ce se combină, iar a celui din partea dreaptă – numărul de
fragmente structurale. Gradul de polimerizare n diferă de
la moleculă la moleculă în cadrul aceluiaşi polimer, de
aceea se indică valoarea medie a lui sau a masei
moleculare. De exemplu, masa moleculară medie relativă a
polietenei este de 28 000, dar în realitate ea conţine
macromolecule cu valori ale lui Mr în limitele 10 000–46
000. Respectiv, gradul mediu de polimerizare este egal cu
1 000.
CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A POLIMERILOR . DUPĂ
STRUCTURA ŞI MODUL DE ARANJARE A MACROMOLECULELOR,
DEOSEBIM TREI TIPURI DE POLIMERI: A) LINIARI; B)
RAMIFICAŢI; C) RETICULAŢI (FIG. 2.14). MACROMOLECULELE
DE POLIETENĂ, POLIPROPENĂ, CELULOZĂ, CAPRON SUNT,
PRACTIC, LINIARE, IAR CELE DE AMIDON ŞI GLICOGEN –
RAMIFICATE. LA VULCANIZAREA CAUCIUCURILOR, SE
FORMEAZĂ O REŢEA (CARCASĂ) ÎN BAZA CREĂRII
LEGĂTURILOR CHIMICE DE SULF ÎN LOCUL SCINDĂRII UNOR
LEGĂTURI Π DIN MACROMOLECULE SAU PRIN SUBSTITUIREA
UNOR ATOMI DE HIDROGEN DIN GRUPELE –CH2–. ASTFEL SE
FORMEAZĂ POLIMERI RETICULAŢI (CU FORMĂ DE REȚEA):
• Să ne amintim că până la inventarea şi
aplicarea procesului de vulcanizare, cauciucul
natural era necalitativ: la căldură se înmuia,
iar la rece devenea casant. „Legarea“
macromoleculelor în anumite sectoare le
conferă elasticitate, stabilitate termică şi
mecanică. *La policondensarea fenolului cu
aldehidă formică în prezenţa alcaliilor se
formează polimeri fenolformaldehidici liniari
(novolacuri), iar la temperaturi mai înalte, în
exces de aldehidă – polimeri tridimensionali
(bachelite). După conţinutul lor în elemente,
polimerii se împart în: hidrocarbonici (de
exemplu, polietena), halogenaţi
(policloroetena), oxigenaţi (celuloza), azotaţi
(capronul).
 PROPRIETĂȚILE POLIMERILOR.
• După caracteristicile lor, compuşii macromoleculari se deosebesc considerabil de compuşii
inferiori. Fiind un amestec de macromolecule cu diferite mase moleculare, ei nu au valori fixe
ale temperaturilor de topire, de fierbere sau ale altor caracteristici. Dacă încălzim un polimer
liniar (polietenă), observăm că acesta mai întâi se înmoaie, apoi se transformă, treptat, într-un
lichid vâscos, care se descompune odată cu creşterea temperaturii de încălzire. Majoritatea
polimerilor liniari se dizolvă cu greu în unii dizolvanţi organici, formând soluţii vâscoase.
Polimerii reticulaţi nu se topesc şi nu se dizolvă. Ei se descompun la temperaturi înalte. Pentru
ca substanţa să se topească sau să se dizolve, trebuie învinse forţele de atracţie dintre
molecule. Aceste forţe sunt cu mult mai mari în cazul polimerilor liniari decât în cel al
compuşilor inferiori, de aceea polimerii respectivi se topesc şi se dizolvă mai greu. În cazul
polimerilor reticulaţi, unde macromoleculele sunt legate chimic, este, practic, imposibilă
dizolvarea sau topirea fără a evita descompunerea. Totalitatea forţelor intermoleculare le
conferă polimerilor o înaltă rezistenţă mecanică. Aceasta, împreună cu alte proprietăţi
importante, cum sunt stabilitatea chimică pronunţată, densitatea mică, le asigură polimerilor o
arie largă de utilizare în industrie, în agricultură şi în gospodăria casnică.