DETERMINISMUL

GENETIC AL
INTELIGENȚEI
LA OM
Inteligența, o expresie a materialului genetic?
Ce ne face să fim inteligenți? Ce ne face să fim mai
inteligenți decât alții? Să fie materialul genetic,
mediul din care provenim sau educația? Răspunsul la
aceste întrebări nu poate fi definitiv, prin prisma
faptului caă inteligența reprezintă un concept complex
și în același timp greu de definit. Din acest motiv,
cuantificarea inteligenței se face printr-un proces
operațional general, exprimat printr-un coeficient al
inteligentei, IQ.
Este unanim acceptat faptul că inteligența este
legată de personalitate și de dezvoltarea acesteia
pe parcursul vieții individuale. De asemenea, este
cunoscut faptul că în determinarea inteligenței
intervin atât componenta genetică, cât și factorii
biologici, extrem de numeroși și diverși. Ceea ce,
însă, nu se poate exprima definitiv este sub ce
pondere intervin acești factori. Care factor
prevalează asupra celuilalt și cât din inteligență
este scris în gene?
Un studiu efectuat pentru a stabili diferențele de IQ si
explicația acestor diferențe a cuprins două grupuri
populaționale, primul alcătuit din sute de persoane
selectate cu IQ în jurul valorii de 160 și al doilea
grup, cel de control, din persoane cu IQ de
aproximativ 102. Studiul s-a desfășurat în cinci
trepte, pentru eliminarea rezultatelor fals pozitive, dar
până la a cincea treapta nu s-a identificat o singură
genă legată strict de inteligență. Acest fapt a dus la
concluzia ca abilitățile cognitive, ca proces complex,
sunt determinate de mai multe gene (determinism
poligenic), demonstrându-se că peste 40% din gene
pot contribui la influențarea inteligenței.
Apelând la statistică, făcând corelația ipotetică între
inteligență și moștenirea acesteia ereditar, s-a ajuns la
concluzia că, dacă inteligența ar fi exclusiv
determinată genetic, prin raportarea la IQ, ar însemna
că moștenim un anumit nivel de IQ. Deci, corelația cu
privire la IQ între gemenii monozigoți ar trebui,
conform acestei teorii, să fie 1, iar la gemenii dizigoți
de 0,5. Studiile vaste în acest domeniu, în număr de
111, realizate începând cu anul 1981 de Bouchard și
McGue în SUA, au demonstrat că la gemenii
monozigoți corelatia este de 0,86, între frați de 0,47,
între frații după un singur părinte de 0,3, iar între veri
de 0,15.
Nu există dubii, însă, că în cazuri numeroase genele sunt
responsabile de un IQ sub 100. De exemplu, mutația genei
GDI1, poate determina un IQ mai mic de 70.
O altă teorie, care pleda pentru importanța factorilor culturali,
educaționali, afirmă că influența genetică asupra unor
caractere, inclusiv inteligența, tinde să devină mai puțin
importantă în timp, pe masura înaintării în vârstă, odată cu
acumularea experienței și a cunoștințelor. În mod surprinzător,
această teorie a fost contrazisă de rezultatele unor studii care
au demonstrat că moștenirea ereditară își face simțită prezența
în copilărie într-un procent mai mare de 20%, crește la
valoarea de 40% în adolescență și atinge un procent de peste
80% la maturitate. În ciuda acestor rezultate, Plomin și
colaboratorii, în studii efectuate în anii 2001 și 2003, au
afirmat că acest lucru ar putea sugera că influența genetică are
efect asupra predispoziției unei persoane de a învăța pentru a
dezvolta un anumit IQ.
În prezent se consideră că inteligența este determinată de factori
ereditari și de factori ambientali. Studii publicate încă din 1966
de Sir Cyril Burt, care a testat 53 de perechi de gemeni
monozigoți prin determinarea coeficientului de inteligență (IQ),
au afirmat la acea vreme că factorii ereditari au o pondere de 80
% în determinarea inteligenței. În prezent se admite că procentul
este in jur de 50-60%. In sprijinul determinării genetice a
inteligenței vin și cercetările asupra IQ-ului copiilor adoptați.
Aceștia, chiar cu o educație de calitate și în condiții bune de
viață, nu reușesc să depășească IQ-ul fraților lor biologici,
naturali, cu mai mult de 10%. Studii recente au identificat 2 gene
implicate în determinarea inteligenței: gena IGF2R, plasată în
cromozomul 6, și gena CTSD (numita și catepsin D) localizată în
brațul scurt al cromozomului 11.
Cercertările lui Robert Plomin de la Institutul de
Psihiatrie din Londra au demonstrat că gena IGF2R
conține informația pentru receptorul unui factor de
creștere similar insulinei și este prezentă în mai
multe variante de alele. Una dintre ele (alela 5) a
fost identificată la toți subiecții cu un IQ peste 160.
Alte cercetări, conduse de Tony Payton de la
Universitatea din Manchester, au descoperit că
mutații ale genei CTSD diminuează scorul de IQ cu
30%, susținând rolul acesteia în determinarea
inteligenței.
 Boli genetice ce afectează inteligența
Sindromul Down este o boala genetică cromozomială ce
afectează aproximativ unul din o mie de copii. Cel care a
descris sindromul pentru prima oară, în anul 1866, a fost
medicul britanic John Langdon Down.
Una dintre afecțiunile asociate sindromului Down este un
nivel de inteligență sub normal, care afectează aproape
fiecare copil cu Sindrom Down, dar de obicei este doar
ușor până la moderat; retardul mintal sever este rar
(IQ: 40-80);
Sindromul Angelman apare la ambele sexe și se
caracterizează mai ales prin probleme ale
sistemului nervos. Copiii sunt foarte activi și cu o
atenție diminuată, au dificultăți de înțelegere și
învățare, întârziere în dezvoltare și uneori
probleme cu ochii.