Răileanu Ștefan

Accidentul nuclear de la Cernobîl

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în centrala nucleară, pe data de 26 aprilie 1986 la
01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei
înconjurătoare. Centrala electrică se afla în apropiere de orașul Prîpeat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca
fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile
vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus
și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60 % din
precipitațiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.
Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru
mulți ani și impunând guvernului sovietic să devină mai puțin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina și
Belarus - au fost supuse decontaminării continue și substanțiale. E dificil de estimat un număr precis al victimelor produse
de evenimentele de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat numărarea victimelor. Listele erau
incomplete și ulterior autoritățile sovietice au interzis doctorilor citarea „radiație” din certificatele de deces. O eventuală
tentativă de decelare a contribuției radiației emise din cauza accidentului la mortalitatea prin cancer în populația fostei
Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaște cu precizie nici măcar incidența naturală a multor tipuri de
cancer, arhivistica medicală în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât și după accident.
Pernicioasei și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a complica și mai mult o eventuală
tentativă de estimare cu o precizie satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer, ca urmare a
radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți factori precum imposibilitatea determinării precise a dozei
încasată de diversele segmente demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și anunțată
populației deasupra căreia acesta se afla la fiecare moment, drept pentru care oamenii nu s-au putut proteja, rămânând în
case, pentru a diminua contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă (migrație internă și emigrație a populației
potențial afectată) produsă de dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței cancerului în
populația fostei Uniuni Sovietice din alte motive decât radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării
condițiilor sociale și de viață ale populației după dezintegrarea federației: după dezintegrarea statului sovietic, pe fondul
sărăcirii populației și ca urmare a liberalizării comerțului și publicității la articole gen alcool și tutun, incidența maladiilor
sociale gen alcoolismul și a comportamentelor de risc precum fumatul a crescut, fapt care a condus în mod natural și la
creșterea incidenței bolilor provocate de acestea, printre care se află și cancerele (oral, gastric și hepatic, când e vorba de
alcoolism, pulmonar și altele, când e vorba despre fumat). La populația care a intervenit inițial pentru limitarea
consecințelor dezastrului (așa-numiții lichidatori), stresul provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori
comportamente de risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iradierea în timpul intervenției, să
apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei Tarmosian, mort de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la
vârsta de 50 de ani, ca urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiți autori).
Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus
de Agenția Internațională pentru Energie Atomică
și Organizația Mondială a Sănătății, a atribuit 56 de
decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer
tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de
persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane
foarte expuse pot muri din cauza unei forme
de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer
tiroidian între copiii diagnosticați în 2002.
Deși în zona de excludere Cernobîl anumite
perimetre restrânse vor rămâne închise, majoritatea
teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru
stabilizare și activitate economică.
CAE Cernobîl se află în apropiere de
orașul Prîpeat, Ucraina, la 18 km nord-vest de
orașul Cernobîl, la 16 km - sud de frontiera
ucraino-belarusă și aproximativ 110 km nord
de Kiev. Centrala era compusă din
patru reactoare de tip RBMK-1000, fiecare
capabil de producerea a 1 GW de putere
electrică. Construirea centralei a început în anii
'70 ai secolului XX, cu reactoarele nr. 1 (pus în
funcțiune în anul 1977), nr. 2 (pus în funcțiune
în 1978), nr. 3 (pus în funcțiune în 1981) și nr. 4
(pus în funcțiune în 1983, cel la care a avut loc
accidentul nuclear). Alte două reactoare erau în
construcție la momentul exploziei din 1986,
construcția acestora fiind sistată și ulterior
abandonată, după dezastru.
Accidentul
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:44, reactorul nr. 4 a suferit o explozie catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din
componența acestuia, care a declanșat un incendiu, o serie de explozii adiționale și scurgeri radioactive. Accidentul poate
fi gândit ca o versiune extremă a accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a fost distrus
(omorând trei oameni), radioactivitatea răspândindu-se direct în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul
accidentului de la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele internaționale.
Accidentul de la Cernobîl a injectat în atmosfera terestră de 400 de ori mai mult material radioactiv decât cel de la
Fukushima (Japonia), de câteva ori cantitatea de material radioactiv corespunzătoare bombelor de la Hiroshima și
Nagasaki, dar de o miime până la o sutime (în funcție de izotopul evaluat) față de emisiile atmosferice ale testelor
nucleare de suprafață a armamentului nuclear testat la nivel mondial până la interzicerea efectuării acestora în atmosferă.
La data de 25 aprilie 1986, pe lumină, reactorul nr. 4 a fost programat pentru a fi închis pentru întreținere. S-a decis
folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea capacității generatorului turbinei de a produce putere electrică
suficientă pentru alimentarea sistemelor de siguranță ale reactorului (mai ales pompele de apă) după pierderea puterii
externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul
nuclear este prezent. Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatoare diesel, disponibilă, dar aceasta nu se
activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a reduce turația turbinei, punct la care ea ar fi fost deconectată și
ar fi permis rotirea în inerție, scopul testului fiind verificarea ipotezei ca turbinele în faza extenuată pot genera putere
pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranță active), având, însă, rezultate
negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătățiri adiționale, ceea ce a determinat
efectuarea altui test.
Înainte de accident
Condițiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe lumină la data de 25 aprilie și producția de energie a reactorului a
fost redusă spre 51 %. O stație locală de putere a fost închisă neașteptat. Coordonatorul rețelei electrice a Kievului a cerut
amânarea scăderii aportului energetic al centralei în rețea, pentru acoperirea vârfului de consum al serii. Directorul centralei
a consimțit și a amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranță a fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă
neexperimentată care ar fi trebuit să lucreze la reactorul nr. 4 noaptea aceea și următoarea.
La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea testului. S-a prevăzut ca din nominalul său
de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere
recomandat. Oricum, noua echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a încetinirii reactorului și a urmat protocolul
original al testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere. În acea situație, reactorul a produs
mult xenon-135, care a scăzut și mai mult puterea (spre 30 MW - aproximativ 5 % de valoare presupusă). Operatorii au
crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul dintre regulatoarele de putere, scăpând din vedere contaminarea
reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neștiind că scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbția în exces a
neutronilor de xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu
respectarea unor reguli stricte de siguranță. Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW putere
ce reprezenta mai puțin de o treime din minimul necesar pentru efectuarea experimentului. Mai mult, șeful echipei alege
continuarea experimentului. Ca parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau
acționate de turbina generatorului crescând fluxul de apă peste specificațiile regulilor de siguranță. Fluxul de apă crește spre
ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) și nivelul tot mai mare necesitând scoaterea manuală a celulelor de
control. Acest aspect produce o funcționare foarte instabilă unde lichidul de răcire și xenon-135 au substituit rolul celulelor
de control din reactor.
Victime imediate și pe termen lung
În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei și expunerii masive a personalului centralei și
anumitor „lichidatori”, din cele câteva mii de copii care s-au îmbolnăvit de cancer tiroidian (un cancer
tratabil), până în anul 2013, cel puțin 16 au murit. Incidența cancerului tiroidian a rămas însă mai ridicată chiar
și în 2013 în anumite regiuni din Rusia, Ucraina și Belarus, asta la mai bine de două decenii de la accident.
Numărul suplimentar (față de numărul normal la populația generală ne-expusă) de leucemii și limfoame apărute
la cei care au intervenit pentru limitarea dezastrului („lichidatorii”) a fost mic, fapt care încurajează specialiștii
să spere că în deceniile care vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi și el
mic la aceștia (lichidatori), și asta cu atât mai mult la populația fostei Uniuni Sovietice care se presupune că a
fost expusă ca urmare a contaminării solului și aerului pe traiectoria de deplasare a norului radioactiv. Până
acum, studiile Organizației Mondiale a Sănătății nu au putut decela o creștere a incidenței tumorilor solide în
populație, probabil pentru că expunerea fiind relativ mică, creșterea, câtă este, se „îneacă” sub micile variații
naturale ale incidenței de fond. În cel mai rău caz se consideră că va avea loc o creștere de 1 % a prevalenței
cancerelor în populație, un risc suplimentar aparent minor deci, în comparație cu prevalența naturală a cancerului
în populație (care ea este de aproximativ 45 % (aproape unul din doi bărbați primește un diagnostic de cancer în
decursul vieții) pentru bărbați și aproximativ 38 % pentru femei). Cifra procentuală aparent mică a creșterii
prevalenței cancerelor, de numai 1 %, ascunde totuși o față mult mai puțin încurajantă a realității consecințelor
accidentului, în măsura în care aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi care vor
face probabil cancer și de asemenea vor muri, ca urmare a accidentului de la Cernobîl.