CATASTROFA DE LA

CERNOBÎL
CENTRALA NUCLEARĂ
CAE Cernobîl se află în apropiere de orașul Prîpeat,
Ucraina, la 18 km nord-vest de orașul Cernobîl, la
16 km - sud de frontiera ucraino-belarusă și
aproximativ 110 km nord de Kiev. Centrala era
compusă din patru reactoare de tip RBMK-1000,
fiecare capabil de producerea a 1 GW de putere
electrică. Construirea centralei a început în anii '70 ai
secolului XX, cu reactoarele nr. 1 (pus în funcțiune în
anul 1977), nr. 2 (pus în funcțiune în 1978), nr. 3
(pus în funcțiune în 1981) și nr. 4 (pus în funcțiune
în 1983, cel la care a avut loc accidentul nuclear). Alți
doi reactori erau în construcție la momentul exploziei
din 1986, construcția acestora fiind sistată și ulterior
abandonată, după dezastru.
 ACCIDENTUL
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:45 , reactorul nr. 4 a suferit o
explozie catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din componenţa
acestuia, care a declanşat un incendiu, o serie de explozii adiţionale şi
scurgeri radioactive. Accidentul poate fi gândit ca o versiune extremă a
accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a
fost distrus (omorând trei oameni), radioactivitatea răspândindu-se
direct în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul accidentului de
la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele
internaţionale.

Accidentul de la Cernobîl a injectat în atmosfera terestră de 400

de ori mai mult material radioactiv decât cel de la Fukushima
(Japonia), de câteva ori cantitatea de material radioactiv
corespunzătoare bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki, dar de
o miime până la o sutime (în funcţie de izotopul evaluat) faţă de
emisiile atmosferice ale testelor nucleare de suprafaţă a
armamentului nuclear testat la nivel mondial până la
interzicerea efectuării acestora în atmosferă.
 PLANURI
La data de 25 aprilie 1986, pe lumină, reactorul nr. 4 a fost programat
pentru a fi închis pentru întreţinere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o
oportunitate pentru controlarea capacităţii generatorului turbinei de a
produce putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor de
siguranţă ale reactorului (mai ales pompele de apă) după pierderea puterii
externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule
continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul nuclear este prezent.
Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel,
disponibilă, dar aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost, deci,
pregătit pentru a reduce turaţia turbinei, punct la care ea ar fi fost
deconectată şi ar fi permis rotirea în inerţie, scopul testului fiind
verificarea ipotezei ca turbinele în faza extenuată pot genera putere
pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate
sistemele de siguranţă active), având, însă, rezultate negative – turbinele
nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătăţiri
adiţionale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.
VICTIME IMEDIATE ŞI PE TERMEN LUNG

În afară de cele câteva zeci de victime

imediate ale exploziei şi expunerii
masive a personalului centralei şi
anumitor "lichidatori", din cele câteva
mii de copii care s-au îmbolnăvit de
cancer tiroidian (un cancer tratabil),
până în anul 2013, cel puţin 16 au
murit. Incidenţa cancerului tiroidian a
rămas însă mai ridicată chiar şi în
2013 în anumite regiuni din Rusia,
Ucraina şi Belarus, asta la mai bine de
două decenii de la accident.
Numărul suplimentar de leucemii şi limfoame apărute
la cei care au intervenit pentru limitarea dezastrului a
fost mic, fapt care încurajează specialiştii să spere că
în deceniile care vor urma, numărul suplimentar de
tumori solide va fi şi el mic la aceştia, şi asta cu atât
mai mult la populaţia fostei Uniuni Sovietice care se
presupune că a fost expusă ca urmare a contaminării
solului şi aerului pe traiectoria de deplasare a norului
radioactiv. Până acum, studiile Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii nu au putut decela o creştere a incidenţei
tumorilor solide în populaţie, probabil pentru că
expunerea fiind relativ mică, creşterea, câtă este, se
"îneacă" sub micile variaţii naturale ale incidenţei de
fond.
CREŞTEREA EXPUNERII INDIVIDUALE ÎN
ROMÂNIA
Ca urmare a accidentului de la Cernobîl,
expunerea individuală a populaţiei în România a
crescut temporar de la 2,93 mSv pe an, în 1985, la
4,17 mSv pe an, în 1986. Contribuţia în 1986 a
expunerii publice (din cauza norului radioactiv de la
Cernobîl) la expunerea individuală a fost de 1,25
mSv, expunerea naturală de 2,40 mSv, iar
expunerea medicală a fost de 0,5 mSv. În anul
următor (1987), expunerea publică (din cauza
contaminării produse de accidentul de la Cernobîl)
a fost de 0,4 mSv, pentru a reveni în următorii doi
ani la cifrele normale de după 1963 (anul semnării
de către S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie a
tratatului prin care s-a interzis efectuarea de teste
de suprafaţă ale armelor nuclear), de aproximativ
0,02 mSv (înaintea semnării, expunerea publică în
România era de 0,4 mSv!).