CARACTERISTICA FIZIOLOGICĂ

GENERALĂ A EFORTULUI MUSCULAR

SPORTIV
PLANUL LECȚIEI:
 Modificările funcționale ale organelor și
sistemelor de organe în efort muscular;
 Adaptarea organismului la eforturile
musculare sportive;
 Rezervele fiziologice ale organismului;

 Rolul aplicativ al ergofiziologiei.

 MODIFICĂRILE FUNCȚIONALE ALE
ORGANELOR ȘI SISTEMELOR DE ORGANE ÎN
EFORT MUSCULAR
Efortul muscular sportiv reprezintă o activitate
musculară specifică, care se obține datorită unei munci
asidue și îndelungate de pregătire și antrenament.
Desfășurarea și manifestarea acestui tip de efort dețin
parametric ca starea de start, încălzirea, angajarea în efort,
starea stabilă etc.
Manifestarea efortului muscular sportive este
prezentă practice în toate tipurile de probe sportive.
Antrenarea organismului pentru realizarea unor eforturi
sportive mari este însoțită de dezvoltarea și perfecționarea
multiplelor calități motrice (viteza, forța, reistența) și
psihologice (curaj, perseverența, voința). Calitățile date au
un rol hotărâtor în procesul de manifestare a efortului
sportiv.
 Antrenamentele pentru eforturile sportive sunt
însoțite de un șir de transformări morfofuncționale ale
organismului sportivului, atât în sfera somatică cât și în
cea vegetativă. Toate aceste transformări sunt într-o
relație de interdependență cu proba de sport practicată,
vârstă, sex și durata antrenamentului.
În continuare se vor analiza modificările
fiziologice la nivelul organelor și sistemelor de organe:
A. SÂNGELE ȘI CIRCULAȚIA
SANGVINĂ
 În timpul efortului fizic sângele suferă multiple
modificări morfologice, fiziologice și biochimice:
1. Cedează oxigenul și glucoza;
2. Se saturează cu CO2 și metaboliți intermediari;
3. Crește temperatura sângelui;
4. În efort intens scade pH-ul până la 7,1-6,95;
5. Crește densitatea cu 10-50%;
6. Scade concentrația glucozei până la 0,8gr la 1l sânge;
7. Se micșorează concentrația oxigenului în sângele venos
până la 25ml în 1 l sânge;
8. Crește concentrația acidului lactic de la 9-12ml% în
starea de repaus până la 250ml% în timpul eforturilor
mari;
9. Apare leucocitoza miogenă, care depinde de intensitatea
și durata efortului, ajungând până la 300% comparativ cu
starea de repaus. Evaluarea leucocitozei are 3 faze:
prima limfocitară (10-12mii), a doua – prima neutrofilă
(16-18mii) apare după 1-2 ore de la începutul efortului, a
treia – a doua neutrofilă (30-50 mii). În faza a treia se
manifestă intens simptomele oboselii.
 În eforturile fizice intense, debitul circulator crește de la
4-5l până la 20l la un subiect neantrenat, iar la un sportiv – până
la 30-40l, având o rezervă funcțională de 4-10 ori. Creșterea
debitului circulator depinde de volumul sistolic și frecvența
cardiacă. Volumul sistolic în efort crește de la 60-70 ml, până la
110-130ml, la subiecții neantrenați și până la 150-200 ml, la
sportivi, având la ei o rezervă fiziologică de 2-3 ori. Pulsul la
subiecții neantrenați, crește de la 60-70 bătăi/min până la 160-
180, iar la sportivi – de la 40-60 până la 220-250, având o
rezervă de 3-5 ori.
De asemenea se modifică și indicii tensiunii arteriale,
tensiunea sistolică crescând de la 110-120mmHg (în stare de
repaus) până la 200mmHg, tensiunea diastolică scade de la 70-
80mmHg până la 40mmHg, fapt care generează creșterea
tensiunii pulsative. Acest fenomen facilitează circulația sângelui
în inimă, mărind gradientul tensiunii în circuitul mare, deci și
ameliorarea fluxului sanguin. Viteza fluxului sanguin este de 20-
25 s, iar în timpul efortului greu 8-9s.
 Sarcina circulației este adaptarea debitului
circulator la necesitățile de sânge, atât în cazul circulației
generale, cât și al circulației în diferite segmente ale
corpului. Cele mai mari diferențe se constată la nivelul
mușchilor, în repaus irigația întregii musculaturi scheletice
este de circa 750ml/min, adică 15% din volumul global de
sânge expulzat de inimă pe minut. În timpul efortului,
necesitățile pot ajunge la 30l, deci 90% din debitul
circulator.
B. RESPIRAȚIA
Sistemul respirator reprezintă unul dintre cele mai
importante sisteme de aprovizionare a organismului cu oxigen.
Se modifică considerabil cerința de oxigen. În stare de repaus
organismul consumă 200-300mlO2 pe minut, iar în efort,
volumul maxim de oxigen la sportivi este de 4-6l/min și la
subiecți neantrenați 3-3,5l/min. De asemenea, are loc
modificarea mișcărilor respiratorii în direcția creșterii
frecvenței, fapt care generează sporirea debitului respirator de
la 4-10l/min până la 100-150l/min la sportivi și până la 80l/min
la subiecți neantrenați. În timpul efortului la sportivi se
realizează un randament mai eficace de extragere a oxigenului
din aerul alveolar, cifre care cresc de la 3-4% în stare de repaus
până la 5-6% în efort. Astfel, mușchii au posibilitatea de a
consuma de 30 ori mai mult oxigen decât în stare de repaus.
C. TERMOREGLAREA
Termoreglarea reprezintă procesele menținerii la un
nivel constant a temperaturii mediului intern atât prin
termogeneză cât și prin termoliză. În timpul efortului fizic
intens, ca urmare a activării funcției sistemelor de
termoreglare are loc dilatarea vaselor sangvine ale pielii și
creșterea fluxului sanguin. Astfel, crește temperatura
corpului și se intensifică transpirația. În cazul eforturilor
intense de lungă durată, termogeneza poate să crească de
10-20 de ori față de starea de repaus. Pierderea de căldură
prin piele in cazul dat este de 82%, iar prin respirație 12%.
D. DIGESTIA ȘI EXCREȚIA
În timpul eforturilor fizice, irigarea cu sânge a
organelor sistemului digestiv se diminuează de cca 19 ori, iar
a rinichilor de cca 24 ori. Acest fapt duce la scăderea funcției
motorii și secretoare a acestor organe. Funcția rinichilor în
menținerea homeostazei este compensată doar parțial de
glandele sudoripare, de aceea apar schimbări în homeostazie.
Aceste modificări sunt mai frecvente în eforturile de lungă
durată, când irigarea pielii cu sânge este, de asemenea,
diminuată. Ca exemplu, poate servi modificarea concentrației
acidului lactic în urină. După o alergare la distanța 400-
800m, concentrația AL=220-240mg%, după o distanță de 3-
5km, concentrația AL = 83-192mg%, iar după o cursă de
maraton concentrația AL în urină este de 38-76mg%.
E. SISTEMUL ENDOCRIN
Modificări esențiale în timpul efortului muscular se
produc în sistemul adrenocorticotrop (ACTH). Sistemul
ACTH influențează puternic asupra stratului cortical al
suprarenalelor, provocând creșterea în sângele periferic a
concentrației hormonilor mineralocorticoizi (exercită
influență asupra echilibrului Na și K) și a hormonilor
glicocorticoizi ( influențează metabolismul glucidic și
proteic). Adrenalina și noradrenalina, apar în sânge chiar și
la eforturi de scurtă durată, deoarece secreția lor se
înfăptuiește în mod reflector prin intermediul SNSimpatic.
De asemenea, s-a constatat că eforturile musculare intense,
de lungă durată provoacă deprimare funcției glandelor
sexuale și tiroide.
F. SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Cercetările în domeniu au demonstrat că eforturile musculare ușoare
activează funcțiile SNC, iar cele grele, dimpotrivă, deprimă
funcționarea acestui sistem. În eforturile intense, aprovizionarea cu
sânge a creierului rămâne aceeași ca și în stare de repaus. Se modifică
doar redistribuirea sângelui către diverse sectoare ale creierului. Sunt
aprovizionate mai intens acele sectoare care participă activ la dirijarea
efortului: centri motrici corticali și subcorticali și cei din creierul
spinal, precum și centrii care asigură reglarea funcțiilor vegetative. În
eforturile intense de lungă durată pot fi dereglate procesele recepției și
prelucrării informației în așa măsură, încât sportivul pierde orientarea
în spațiu și capacitatea de recepție a semnalelor din mediul
înconjurător. De asemenea, poate apărea hipoxia sectoarelor superioare
ale SNC, provocată de aprovizionarea insuficientă cu sânge a acestora,
iar în consecință starea de leșin. SNC realizează coordonarea reciprocă
a organismului și mediului ambiant, pentru a asigura sportivului un
randament cât mai înalt.
 ADAPTAREA ORGANISMULUI LA
EFORTURILE MUSCULARE
SPORTIVE
Adaptarea organismului la eforturile fizice intense
nu este altceva decât manifestarea procesului de
antrenament.
Conform concepției lui Platonov, procesul general
de adaptare are doua etape principale:
1. Adaptarea urgentă

2. Adaptarea tardivă
ADAPTAREA URGENTĂ
Se realizează momentan, când procesele fiziologice
din organism se desfășoară la nivelul limitei cu un consum
maxim de energie și cu un efect de scurtă durată. Procesul
dat e însoțit de apariția reacției de stres. Adaptarea urgentă
are la bază trei faze:
Prima fază se caracterizează prin intensificarea activității
sistemelor funcționale care asigură executarea efortului. Se
accelerează brusc frecvența cardiacă, crește ventilația
pulmonară, consumul maxim de oxigen, concentrația
acidului lactic etc.
A doua fază apare atunci când sistemele funcționale ale
organismului își desfășoară activitatea în condițiile
echilibrului parametrilor funcționali și ale instalării stării
stabile.
A treia fază se manifestă prin dereglarea echilibrului
dintre cerințele înaintate organismului și capacitatea
acestuia de a le satisface. Starea dată este cauzată de
apariția oboselii la nivelul centrilor nervoși care dirijează
mișcările și de epuizarea rezervelor de glucide.
ADAPTAREA TARDIVĂ
Se caracterizează printr-o desfășurare mai economă
a proceselor fiziologice din organism și o capacitate de a
rezista timp îndelungat la acțiunea factorilor stresanți.
Trecerea organismului de la adaptarea urgentă la cea
tardivă se realizează într-o perioadă foarte îndelungată, în
decursul căreia are loc antrenarea organismului. Adaptarea
tardivă presupune 4 faze:
Prima fază este condiționată de mobilizarea sistematică în
timpul antrenamentului a resurselor funcționale ale
sportivului, cu scopul însumării efectelor reacțiilor
caracteristice adaptării urgente.
A doua fază se caracterizează prin faptul că pe fondul
repetării multiple a eforturilor de antrenament, mereu
crescânde, se produc modificări structural – funcționale în
diverse țesuturi și organe (hipertrofia organelor și creșterea
capacităților funcționale ale sistemelor încadrate în
antrenament). De asemenea, se perfecționează activitatea
diferitor verigi morfofuncționale, care asigură o eficacitate
sporită a organismului în noile condiții de activitate.
A treia fază este o etapă de stabilizare a adaptării tardive,
exprimată prin prezența rezervelor funcționale, capabile de a
asigura lucrul organismului la un nivel înalt de acțiune cu o
coordonare sincronizată a sistemelor reglatoare și executive.
A patra fază apare în cazul unei planificări netradiționale a
procesului de antrenament în condițiile intensificării maxime
a sarcinilor de efort, cu o alimentație și refacere depreciată.
 REZERVELE FIZIOLOGICE ALE
ORGANISMULUI
Adaptarea urgentă și tardivă se realizează prin
mobilizarea rezervelor morfologice, fiziologice și
biochimice. Acestea, prezintă capacități latente pe care
organismul le poate folosi în cazul când nimerește în
condiții extremale. S-a demonstrat că în timpul
antrenamentului volumul și intensitatea funcțională a
rezervelor cresc. De aceea, organismul antrenat posedă o
capacitate de rezistență mai mare la factorii nefavorabili
care acționează asupra lui.
Rezervele fiziologice reprezintă o proprietate a
întregului organism sau a diferitor organe și sisteme de
organe, ce îi dă posibilitatea de a-și intensifica funcția în
comparație cu starea de repaus.
REZERVELE FIZIOLOGICE ALE SISTEMULUI CARDIORESPIRATOR MANIFESTATE
ÎN TIMPUL EFORTULUI FIZIC

Nr.c Indici Repaus Efort Rezerva

rt.
1. Frecvența cardiacă 60-70 200-210 3 ori
2. Debitul cardiac 5l 35 l 7 ori
3. Tensiunea sistolică 120mmHg 200mmHg 1,7 ori
Tensiunea diastolică 70-80mmHg 40mmHg cca 2 ori
Tensiunea pulsativă 40mmHg 140mmHg cca 3,5 ori
4. Frecvența respirației 12-15 m/min 35-40m/min cca 3 ori
5. Ventilația pulmonară 6 l/min 80 l/min 13,3 ori
6. Consumul max. de 0,3 l/min 4 l/min 13 ori
oxigen
7. Eliminarea CO2 0,2 l/min 3,5 l/min 17,5 ori
Includerea în acțiune a rezervelor fiziologice se realizează
treptat, în conformitate cu cerințele înaintate organismului.
Astfel, ele au fost eșalonate în trei clase:
Prima clasă – sunt rezervele pe care organismul le
utilizează în timpul activității sale obișnuite, consumând
cca 35% din capacitățile vitale maximale.
A doua clasă – sunt rezervele care se includ în timpul
efectuării unui efort de mare intensitate, care cere și o
mobilizare a calităților volitive. Efortul dat, duce la apariția
oboselii fizice și psihice și se consumă de la 35 până la
50% din capacitățile funcționale. În aceste situații, unii
sportivi de performanță, printr-o suprasolicitare a voinței
mai pot mobiliza suplimentar 15% din rezervele maximale,
ceea ce le dă posibilitatea de a stabili recorduri.
A treia clasă o reprezintă rezervele care sunt utilizate în
mod autonom, adică fără voința omului, atunci când
organismul nimerește în situații extremale și este amenințat
cu moartea.
 ROLUL APLICATIV AL
ERGOFIZIOLOGIEI
Ergofiziologia este o știință aplicativă ce studiază în
mod direct modificările ce survin în organismul uman sub
influența efortului fizic și elaborează noi procedee și
metode pentru creșterea randamentului acestor eforturi.
Concomitent, ergofiziologia studiază indicii ce
caracterizează starea de antrenament și capacitatea de efort
a sportivilor. Rolul aplicativ al științei date se manifestă
prin faptul că argumentează științific aplicarea metodelor
de antrenament în diferite probe sportive în organizarea
educației fizice a populației.
Cunoașterea proceselor și legităților fiziologice care se
manifestă în timpul efortului fizic practicat în activitatea
sportivă și în educația fizică este utilă profesorului de
educație fizică și antrenorului, având următoarele scopuri:
- A familiariza mai aprofundat cu potențialul biologic al
organismului său, persoanele care se antrenează fizic
(elevi, sportivi);
- A organiza în mod rațional și științific procesul de
antrenament și educație fizică, pentru a nu dăuna
sănătății;
- A realiza selecția;

- A cunoaște procesele ce au loc în organismul sportivilor

în timpul antrenamentelor sau competițiilor.