Educatia fizica

Prezentat de Malinivschi
Anastasia
volei

• Voleiul este un sport (al doilea în lume ca

popularitate)în care două echipe, separate de un
fileu înalt, trebuie să treacă mingea deasupra
acestuia, folosind mainile, cu scopul de a face
ca mingea să atingă terenul advers. Fiecărei echipe
îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite
mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se
câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă
nu respectă regula celor trei atingeri.
• O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se
joacă 3 seturi câștigătoare din 5, fiecare set a câte
25 de puncte; în caz de egalitate 24 – 24 se
continuă setul până în momentul în care una din
cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29
– 27, 31 – 29 etc). În cazul în care este nevoie de
jucarea ultimului set pentru desemnarea
câștigătorului, acesta se joacă pâna la 15 (sau pâna
la o diferență de 2 puncte).
fotbal
• Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe
alcătuite din 11 jucători fiecare. La începutul secolului al XXI-lea era
jucat de peste 250 de milioane de jucători în peste 200 de țări, ceea ce
îl face cel mai popular sport din lume. [1][2][3][4]
• Se joacă cu o minge sferică pe un teren dreptunghiular, acoperit cu
iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie
goluri introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului,
ceilalți jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea.
Câștigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la
încheierea partidei.
• Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004
, forul ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération
Internationale de Football Association) [5] a recunoscut China ca fiind
locul de naștere al fotbalului. În jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un
sport asemănător numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel
ajungându-se la sportul practicat astăzi.
• În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de
oameni joacă regulat fotbal, în peste 200 de țări de pe întreg globul.
Regulile sale simple și echipamentul redus și ieftin, necesar practicării
fotbalului au contribuit, fără îndoială, la creșterea popularității sale. În
multe zone ale lumii, fotbalul naște pasiuni enorme și joacă un rol
foarte important în viața fanilor, a comunităților locale și chiar a
națiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume. Este
recunoscut în multe țări drept: sportul rege.
 • Înotul este o mișcare de deplasare a oamenilor sau a animalelor prin apă, de obicei fără niciun fel de
asistență artificială. Tipurile sau stilurile de înot sunt craul, bras, fluture sau spate, dar și anumite derivate
ale acestora, de exemplu bras lung, spate dublu etc.

inot •
•
Istoric[modificare | modificare sursă]
Răspândirea înotului în lume este influențată de preocupările oamenilor, condițiile geografice și de condițiile
climaterice. Înotători foarte buni erau în triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii
sunt cei de la care provine tehnica înotului craul și arta surfing-ului. La unele popoare, cum ar fi indienii
americani precolumbieni, înotul era cunoscut și practicat în mod curent, acesta fiind prezent chiar și în
cadrul unor ceremoniale religioase.
• Înotul este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale înotului sunt desenele de pe
zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni înotând.
• Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și era folosit în educația
fizică a tinerei generații, precum și în scop utilitar. Grecii se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților,
stridiilor etc., pentru verificarea și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la
romani înotul s-a practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine în care apa
avea temperatură diferită.
• Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari competiții de înot, iar la
curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot.
• Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost organizate
întreceri de înot la Beawulf Epos.
• În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, și chiar interzicerea contactului cu apa,
îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, “pierdere de timp”. Această concepție a durat câteva
sute de ani și doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se recunoaște importanța cunoașterii înotului
pentru a putea depășii obstacole naturale, (înotul regăsindu-se printre cele șapte virtuți cavalerești - lupta,
călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul). Apariția armurilor grele în
echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării înotului.
• În secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste se înregistrează un progres semnificativ
privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ și de agrement.
• În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot: Înotătorul sau un dialog
despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt apreciate
calitățile igienice ale înotului și se scot în evidență influențele benefice ale acestuia asupra funcțiilor
organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri diferite, a brasului, spatelui, înotul sub apă,
săriturile și cunoașterea acțiunilor de salvare, însoțite de indicații metodice. Recomandă de asemenea
executarea unor exerciții pe uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor cordoane
sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul 1545.
• În Franța în anul 1760 se inaugurează primul ștrand public, alimentat cu apă din Sena și dotat cu dușuri cu
apă potabilă. În 1774, la Frankfurt se construiește un bazin de înot, după care apar și altele în Europa.
• Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-se în principal procedeul bras. În
1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen” în competițiile de înot din vest, copiind
procedeul craul practicat de indigenii americani. Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a
înlocuit mișcarea de picioare alternativă caracteristică procedeului craul cu o mișcare de forfecare.
• Înotul a devenit disciplină olimpică în cadrul primelor Jocuri olimpice moderne din Atena în 1896. În 1902,
Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.
• În 1908, a fost înființată federația internațională de înot (Fédération Internationale de Natation - FINA).
• Procedeul „fluture” a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a procedeului bras, până când
a fost acceptat ca și procedeu separat în anul 1952.
 • Boxul (sau pugilismul) este un sport marțial străvechi
(probabil cel mai vechi sport marțial, cu origini
box preistorice), în care doi concurenți, cu greutăți
similare, luptă cu ajutorul pumnilor, într-o serie de
reprize, numite runde. Victoria este obținută in urma
punctelor date pentru lovituri de catre juriu, sau
atunci când adversarul este doborât la pâmânt și nu
reușește să se ridice înainte ca arbitrul să termine de
numărat până la 10, (engleză Knockout sau KO) sau
când adversarul este prea rănit pentru a continua (
engleză Technical Knockout sau TKO).
• Boxul amator este atât un sport olimpic, cât și un
sport al Jocurilor Commonwealthului și este un
element comun în majoritatea jocurilor
internaționale - are, de asemenea, propriul său
Campionat Mondial.
• În timp ce oamenii s-au luptat în luptă mână-la-mâna
de la începutul istoriei umane, cele mai timpurii
dovezi ale concursurilor sportive de luptă cu pumnul
datează din Orientul Antic în mileniul al III-lea și al II-
lea î.Hr.[1] Cele mai vechi dovezi ale regulilor boxului
datează din Grecia Antică, unde boxul a fost stabilit
ca un joc olimpic în 688 î.Hr.[1]
• Boxul a evoluat de la primele lupte ale secolului al
XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, în mare parte în
Marea Britanie, la precursorul boxului modern, de la
mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu
introducerea Regulamentului Marchizului de
Queensberry (Marquess of Queensberry Rules, dar
scris. de fapt, de galezul John Graham Chambers) din
 • Baschetul este unul dintre cele mai răspândite
sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin
baschet finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice,
prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale
sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă
care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență
și rezistență nervoasă.
• Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii în coș;
echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul
jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe
teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri.
Actele fizice nesportive (fault) sunt penalizate și există
restricții asupra modului în care este folosită mingea
(încălcări).
• De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile
obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de
poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive
și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor
ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de
extremă, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au
viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor
ocupa poziția de fundaș. În timp ce baschetul
competițional are niște reguli bine stabilite,
numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru
jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un
sport popular, cu mulți spectatori.
 • Tenisul este un sport cu rachetă care poate fi jucat individual
împotriva unui singur adversar (simplu) sau între două echipe a

tenis câte doi jucători (dublu). Fiecare jucător folosește o rachetă de

tenis pentru a lovi o minge de cauciuc acoperită cu fetru peste sau
în jurul unui fileu și în terenul adversarului. Obiectivul jocului este
să manevreze mingea în așa fel încât adversarul să nu poată juca o
întoarcere validă. Jucătorul care nu poate întoarce mingea nu va
câștiga nici un punct, în timp ce jucătorul opus va câștiga.
• Tenisul este un sport olimpic și se joacă la toate nivelurile societății
și la toate vârstele. Sportul poate fi jucat de oricine poate ține o
rachetă, inclusiv de persoanele în scaune cu rotile. Jocul modern de
tenis a luat naștere în Birmingham, Anglia, la sfârșitul secolului al
XIX-lea ca tenis de gazon.[1] Avea conexiuni strânse atât cu diverse
jocuri de câmp (gazon), cum ar fi croquet și bowls, cât și cu sportul
de rachetă mai vechi numit astăzi tenis adevărat. În cea mai mare
parte a secolului al XIX-lea, de fapt, termenul de tenis se referea la
tenisul adevărat, nu la tenisul de gazon.
• Regulile tenisului modern s-au schimbat puțin din anii 1890. Două
excepții sunt că, din 1908 până în 1961, jucătorul care servește a
trebuit să țină tot timpul un picior pe pământ și adoptarea tiebreak-
ului în anii 1970. O adăugare recentă la tenisul profesional a fost
adoptarea tehnologiei de revizuire electronică, cuplată cu un sistem
point-challenge, care permite unui jucător să conteste decizia unui
punct, un sistem cunoscut sub numele de Hawk-Eye.
• Tenisul este jucat de milioane de jucători pentru agrement și este,
de asemenea, un sport popular pentru spectatori în întreaga lume.
[2]
Cele patru turnee de Grand Slam (numite și Majore) sunt
deosebit de populare: Australian Open se joacă pe terenuri cu
suprafață dură, French Open pe terenuri cu zgură roșie, Wimbledon
pe terenuri cu iarbă și US Open pe terenuri cu suprafață dură.
 Gimnastica ritmica
• Gimnastica ritmică este o ramură a gimnasticii, fiind singura
disciplină sportivă exclusiv feminină. A devenit probă olimpică
în 1984.
• Programele de gimnastică ritmică se desfășoară pe muzică,
durează între 60 și 120 de secunde și sunt notate de 3 echipe
de arbitri. Practicanții folosesc cinci articole de echipament în
programul lor: o pereche de măciuci, o panglică, o coardă, o
minge și un cerc.[1] La categoriile mai mici există și fără obiect.
• Gimnastele pot concura individual, într-o echipă sau cu
ansamblul.
• Primele regulamente de concurs, categorii și programe de
concurs pentru gimnastica ritmică au fost întocmite în
Uniunea Sovietică. Apoi s-a extins, devenind o ramură de sine
stătătoare, cu concursuri interne și internaționale și
regulamente întocmite de Federația de specialitate. Ca și la
gimnastica sportivă, exercițiile sunt impuse și liber alese.
Primul concurs de gimnastică ritmică din România s-a
desfășurat în anul 1956.[2]
• Conform regulamentului de Gimnastică Artistică, gimnastele
înscrise la gimnastică artistică nu au voie să concureze, în
cadrul aceleiași competiții și la întrecerea de gimnastică
ritmică.[3]