Sunteți pe pagina 1din 2

Problema sensului vieţii umane

Problema sensului vieţii omului este, prin natura ei, o problemă esenţială a filozofiei, exprimînd justificarea şi finalitatea ei. Sensul este constitutiv conştiinţei şi cunoştinţei noastre, ca parte a caracterului lor intenţional. Dacă este constitutiv conştiinţei, intenţionalităţii sale şi judecăţii ca fapt de cunoaştere, sensul porneşte de la conştiinţă spre lume. în acest sens la întrebarea „care este sensul vieţii ?", nu putem da decît un singur răspuns: el este cel pe care i-1 atribuim. Sensul se constituie în interioritatea umană, fiind rezultatul interacţiunii structurilor constituante şi constitutive ale conştiinţei, ale dublei relaţii cu lumea şi cu sine. Vom găsi atîta sens în lume, cît vom pune noi înşine prin calitatea noastră de subiect creator. în antichitate stoicii, adepţii ideii armoniei cosmice, în constituţia căruia intra şi binele şi răul, şi fericirea şi suferinţa, propuneau o integrare în ordinea cosmică prin cunoaşterea şi înţelegerea ei. Scopul propus de ei poate fi rezumat la „îndură şi abţine-te". Pentru a evada dintr- o lume a suferinţei şi răului, stoicii propun izolarea de lume prin apatie, un gen de indiferenţă, de igienă sufletească care ar contribui la evitarea suferinţelor colective, însă calea filozofică de salvare individuală rămîne accesibilă unor cercuri restrînse, şi, totodată, soluţiile individuale nu reuşesc să diminueze suferinţele colective. Creştinismul propagă ideea ispăşirii. Mîntuitorul vine pentru cei care au greşit, pentru cei care au suferit. El aduce mîntuirea. Creştinismul înaintează ideea că soarta omului se află în mîinile lui. Prin aceasta el se deosebeşte de filozofia stoicilor şi de alte religii. Aştrii nu sînt cauze ale faptelor omeneşti, ci doar semne pentru ele, create de Dumnezeu. Ideea creştină a salvării omului prin faptele sale capătă o expresie finită în Epoca Renaşterii, în filozofia timpurilor noi, pentru a-şi încheia un adevărat ciclu în filozofia lui E Nietzsche care, refuzînd sistemul tradiţional de valori, acceptă ideea autodepăşirii printr-o nouă scară de valori ce plasează în centrul său „instinctul puterii". în sec. XX au apărut un şir de concepţii care anunţă intrarea culturii europene în era nocturnă (N. Berdeaev, A. Toynbee, K. Jaspers, G. Marcel, H. Marcuse, E. Fromm etc). Totodată, se caută soluţii tămăduitoare ale creşterii răului în lume şi, pe această bază, se creează o întreagă concepţie a speranţei. Spre exemplu, E. Fromm propune lumii dezamăgite, măcinate de crize, o reînviere a umanului, pe care o condiţionează de o „revoluţie a speranţei". Mereu manipulat de forţe impersonale (birocraţia, maşina, computerul, elita tehnocratică), omul ajunge la o „criză de identitate" ca expresia cea mai gravă a dezumanizării sale: această criză poate fi soluţionată numai în măsura în care omul revine la viaţă din nou, devine activ din nou. Modalitatea acestei reveniri constă în regenerarea speranţei omului. Erich Fromm asociază speranţa cu acţiunea pentru bine, curaj şi credinţă. Un prim aspect în abordarea sensului vieţii umane este acela de a pune problema în centrul conştiinţei, adică de a medita asupra ei, asupra următoarelor chestiuni: „are valoare viaţa ?", „merită ea să fie trăită, suportată?", „merită ca omul să depună efort, care, de multe ori, este zadarnic?" etc. Referitor la problemele care îl frămîntă pe om, Albert Camus afirma că „sensul vieţii este cea mai presantă dintre chestiuni". Trebuie să menţionăm că întrebările sus-puse se referă la viaţă în genere, dar ele privesc, în primul rînd, viaţa I ucu ui om în parte. O primă idee ce a apărut din meditaţia dintot-deauna asupra vieţii este cea de respect şi preţuire pentru toate fiinţele vii, pentru oamenii care îşi suportă destinul cu demnitate si curaj chiar în situaţii dificile. Valorile dau sens vieţii umane, ele suportă semnificaţii, repere, criterii şi numai în raport cu acestea, eforturile de individualizare capătă sens. Totodată, viaţa însăşi este prima dintre valori şi cea mai semnificativă, existenţa vieţii umane este un element indispensabil al genezei şi afirmării valorilor. Pentru om, viaţa nu este numai un proces biologic, ci un fenomen cu mult mai complex, de natură socială, cu multiple valenţe raţionale, afective, morale şi etice. Viaţa are valoare dacă e trăită în condiţii umane, dacă e luminată de conştiinţa de sine a omului, dacă dobîndeşte un sens, dar viaţa poate dobîndi sens numai prin activitatea umană. Prin urmare, cînd vorbim de

sensul vieţii, ne referim la capacitatea individului de a trăi viaţa în chip uman, de a-i da semnificaţii pe care ea — ca proces biologic — nu le are, de a trăi conform dorinţelor valorice. De aceea sensul vieţii umane are o origine, o structură şi o modalitate de manifestare socială. Numai ca fiinţă socială, omul depăşeşte simpla supravieţuire şi adaptare la mediu prin capacitatea de a modifica realitatea conform unor scopuri şi repere axiologice. Sensul existenţei umane nu este o calitate a omului conceput doar sub aspect biologic, ci este o calitate socială, care se manifestă întotdeauna într-un anumit context social, are o geneză la nivel istoric şi individual, o origine şi o esenţă socială. Individul asimilează selectiv influenţele societăţii printr-o prismă raţională şi afectivă personală, reacţionează la situaţiile efective prin convingeri, stări de mulţumire sau nemulţumire, prin acţiune şi creaţie, îşi propune scopuri şi idealuri, urmăreşte şi realizează valori. Omul însuşi poate da sens vieţii proprii prin activitatea sa, în calitate de fiinţă producătoare de bunuri şi de fiinţă raţională, conştientă. Viaţa, privită din punctul de vedere aLsensului ei. nu .este pentru-om doar o succesiune de dorinţe, acţiuni, rezultate şi eşecuri, ea are o anumită cursivitate, orientare şi unitate valorică. Viaţa trăită ca valoare, ale cărei acţiuni şi eforturi tind spre un scop demn de a fi căutat şi atins, reprezintă viaţa cu sens. în problema sensului vieţii este necesar să evităm limitarea analizei numai la nivelul stărilor spirituale. Sensul autentic al vieţii este un fenomen etico-social, care are atît o motivare psihologică, cît şi o motivare socială. Sensul vieţii este un produs social, întrucît individul însuşi este în primul rînd, un produs social şi numai în societate poate oferi sens vieţii sale, propunîndu-şi şi urmărind scopuri care au utilitate socială şi pot afirma omul ca valoare supremă. Scopul dorit al vieţii este reprezentarea anticipată a ceea ce vrem să fim. Din perspectiva umanismului, sensul vieţii omeneşti poate fi unul singur şi anume — a trăi într-un mod demn ceea ce constituie fiinţă umană. Aceasta înseamnă că omul trebuie să răspundă şi în faţa sa, şi faţă de societatea în care trăieşte pentru tot ce se face sau nu se face; înseamnă dezvoltarea multilaterală a aptitudinilor şi capacităţilor omeneşti; valorificarea potentelor, talentului, capacităţii de creaţie înseamnă a trai nu numai pentru sine, dar şi pentru binele altor oameni; a face tot posibilul pentru a păstra mediul ambiant, a asigura în continuare procesul de continuitate a generaţiilor, a păstra viaţa pe Pămînt. întrucît viaţa capătă valoare prin crearea de valori, este foarte important ca această stare de creaţie să fie pusă în serviciul vieţii omeneşti pentru a contribui, la rîndul ei, la valorificarea capacităţilor creatoare ale omului, la realizarea fericirii lui. De aceea, sensul vieţii umane nu poate fi redus la o atitudine pasivă, de contemplare faţă de existenţa proprie şi a celorlalţi, ci trebuie înţeles în profunzimea sa, în plan teoretic şi practic, ca atitudine şi proiect cu valenţe practice, deci ca acţiune, ca participare efectivă. Sensul vieţii presupune şi o concepţie justă asupra lumii şi omului, înseamnă a-ţi pune viaţa în slujba culturii materiale şi spirituale, a te consacra progresului umanităţii. Pentru a atribui un sens autentic vieţii, este necesar ca, pe lîngă luarea în considerare a contextului socio-istoric-cultural obiectiv, să ne bazăm pe calităţile noastre morale, pe caracter, aptitudini, profil moral, comportament, deprinderi. Acestea sînt necesare atît pentru stabilirea idealului, cît mai ales pentru atingerea lui. De fapt, un sens al vieţii, un scop suprem răspunde atît necesităţii de motivare, de justificare a propriei vieţi, cît şi aspiraţiei spre realizarea valorică, autorealizare şi depăşirea de sine.