Umorul Definiie: Umorul reprezint o modalitate artistic a unui comic spontan, ngduitor, manifestat sub forma unei uoare

ironii. Acesta prezint capacitatea de a sesiza i de a evidenia situaiile comice sau ridicole ale realitii. Tudor Vianu, n "Estetica", relev faptul c umorul apare ca demascarea unei valori nalte sub aparenele umile care o ascund. Antichitatea a cunoscut umorul sub forma ironiei i a sarcasmului. Renaterea descoper umorul ca o atitudine ambigu, la grania dintre acuzare i iertare. Don Quijote de Cervantes reprezint prototipul n care se realizeaz, prin umor, sinteza dintre sublim i ridicol. Element esenial al oralitii, umorul este un mijloc de a prezenta realitatea, cu scopul de a trezi voia bun. Acesta apare i prin ngroarea aspectelor morale, psihice, sufleteti, prin sublinierea unor slbiciuni omeneti n neconcordan cu statutul personajului. Modalitile de exprimare ale umorului sunt: 1. limbajul prin folosirea unor termeni specifici, fraza prolix, utilizarea exagerat a unor termeni de limbaj comun. Ex.: lupte seculare care au durat 30 de ani. (I. L. Caragiale-O scrisoare pierdut. 2. prin nclcarea regulilor gramaticale: pronunare greit, deformat, stlcit a unor termini, cuvinte folosite incorrect, pleonasm, dezacord etc. Ex.: famelie, renumeraie. 3. prin elemente stilistice: hiperbola, repetiii suprtoare, oximoron. Ex.: curat murdar. 4. prin atitudinea autorului-autocaracterizarea; folosirea ironiei i a autoironiei, a caricaturii; ridiculizarea falselor sentimente. Ex.: Eu, care familia mea de la patuzsopt n Camer i eu ca romnul imparial, care va s zic cum am zie n sfrit s triasc. (I. L. Caragiale) Pe lng umorul vesel, exist i un umor negru, macabru, absurd. Acesta reprezint una dintre formele cele mai utilizate n literatura modern, constnd n abordarea spiritual a unor teme specifice. E o atitudine impus de detaarea fa de o realitate n esena ei feroce i care exprim superioritatea fa de o lume care o nelege, dar care l dezgust. De aceea, umorul negru se asociaz cu fantasticul i miraculosul. n literatura romn, umorul negru se ntlnete n opera lui Urmuz. COMICUL Comicul este categoria estetic ce presupune un contrast ntre esen i aparen, ntre efort i rezultatele lui, ntre scopuri i mijloace, ntre realitate i pretenie. Aceste surse ale comicului nu conduc spre un deznodmnt care s pericliteze n vreun fel viaa personajelor. Comicul provoac rsul, dar sfera rsului este mai larg dect a comicului, deoarece rsul nu-i are izvorul exclusiv n comic. Exist forme de rs care constituie expresii ale unor stri fiziologice sau psihice: rs nervos, rs de bucurie etc. Personajul comic presupune o simplificare, o ngroare caricatural a unei anumite trsturi. Pe msur ce crete complexitatea unui personaj sau a unei situatii, acestea se ndeprteaz de comic. I. L. Caragiale afirma c personajele nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoar imaginea vie. Chipul zugrvit trebuie s surprind

printr-o singur trstur caracteristic. Un tic, un nume potrivit sau un gest valoreaz mai mult dect o pagin ntreag de descrieri. Forme ale comicului: a) Comicul de situaie apare n toate tipurile de comedii, dar predomin n farse. b) Comicul de limbaj se realizeaz la nivelul foneticii, al lexicului, al formelor morfologice i al structurilor sintactice. Apare din cauza deformrii pronuniei, a necunoaterii sensului exact al cuvintelor, a confuziei ntre cuvinte, a utilizrii excesive sau n contexte neadecvate a unor regionalisme, arhaisme sau neologisme, a utilizrii jargonului sau argoului, a unei topici care se preteaz la echivoc. n opera lui Caragiale mai apar: truismele, anacolutul i pleonasmul. c) Comicul de moravuri este n strns legtur cu realitatea social i istoric. Autorul satirizeaz viciile societii, mentaliti nvechite, atitudini incompatibile cu valorile promovate de societate. d) Comicul de caracter reliefeaz defecte general-umane, pe care autorul le sancioneaz prin rs. Viciile prezentate de autori sunt: avariia, ipocrizia, parvenitismul, semidoctismul, ngmfarea, nedreptatea, antajul, adulterul, prostia etc. e) Comicul onomastic ilustreaz o trstur de caracter. Autorii aleg nume pentru personaje n aa fel nct s anticipeze evoluia lor n oper.

Caricatura este un gen aparte al artelor vizuale, de obicei un desen, dei poate fi executat i n alte tehnici, care reprezint o persoan sau o situaie printr-o exagerarea intenionat a unor trsturi sau caracteristici, n scopul satirizrii, ridiculizrii sau atragerii ateniei. unciile eseniale ale caricaturii sunt de a destinde, de a amuza i a atrage atenia, dar i de a echilibra estetica vizual a oricrei pagini tiprite i, nu n ultim instan, de a ilumina prin relevan. O caricatur reuit poate avea o int direct i poate fi mai elocvent dect multe alte mijloace vizuale sau auditive complexe i/sau sofisticate. Caricatura de calitate esenializeaz ntr-o singur form vizual ceea ce nu poate fi rostit de numeroase cuvinte sau discursuri ntregi. in Romnia caricatura apare i ea odat cu emanciparea unei noi societi i formarea unei contiine naionale pe la jumtatea secolului XIX, n perioada paoptist. Umorul amar dar i atitudinea critic sunt trsturi reprezentative ale poporului romn. "A face haz de necaz" este o sintagm caracteristic romanului i, adesea, romnul a gsit soluii la problemele sociale i la cele existeniale abordnd o atitudine ironic, dar mai ales autoironic, nu totdeauna demonstrat a fi i constructiv dar, cu siguran, paleativ i pstrtoare a unei snti spirituale. Tradiia umorului romnesc va fi magistral reprezentat de artiti precum C. Jiquidi, A. Murnu, I. Iser, N. Tonitza, C. Ressu, F. Sirato, I. Ross.

Dup 1944, caricatura va deveni un mijloc de propagand n slujba comunitilor. Caricaturitii satirizau (la sarcin de partid), tare ale societii trecute, astfel nct fotii aristocrai, boieri, nobili, industriai, patroni, s nu poat fi comptimii pentru pedepsele pe care noua oligarhie le aplica. Din nefericire, pedepsele nu au fost doar de natur ironic sau moralizatoare. Cinismul proletcultist a fost fr margini. Rsul a disprut de pe faa Romniei, fiind nlocuit de masca roie a tiraniei ncrncenate, a suferinei i a neputinei. n acest climat, umorul a suferit ns i un alt avatar, devenind o arm de protest tacit mpotriva dictaturii instaurate. Ca n orice epoc istoric, unii artiti s-au prostituat, alii i-au pstrat coloana vertebral a demnitii, cu subtilitate furindu-se sub pulpana metaforei, ei au zgriat cu penia lor dictatura.

Esenialul despre pamflet Posted on martie 25, 2009 by bibliotecar Pamfletul e intre termenii literari suficient de cunoscuti, chiar daca nu dintre cei mai uzuali; iar semnificatia lui n-ar pune probleme deosebite pentru o corecta utilizare cotidiana, in sensul general de scriere satirica prin care sint dezaprobate fapte, oameni, atitudini socotite negative. In lucrarile de teoria literaturii, in dictionarele de terminologie literara, termenul insusi capata determinari mai precise, prin situare temporala si explicatii etimologice. Cuvintul pamflet a intrat in limba romana in secolul al XIX-lea, pe filiera franceza (cf. Pamphlet), desi el s-a format in engleza, unde aceeasi forma s-a datorat alterarii numelui propriu din titlul unei comedii latine: Pamphilus seu de Amore (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea termenului din greaca (pan = tot, phlego = a arde), pentru ca sensurile originare se intersecteaza, in parte, cu sfera notionala actuala. Definitia riguroasa a termenului descrie pamfletul ca o specie literara satirica, in versuri sau in proza, menita sa blameze persoane, idei, opere, intimplari reprobabile, intr-un mod direct si, deseori, violent; procedeele caracteristice pamfletului sint imprecatia, hiperbola, ironia, caricatura etc., prin intermediul carora se urmareste ridiculizarea, suprimarea prin discurs a obiectivului ales. Expresia nemijlocita, patetica, implicata situeaza pamfletul in subordinea liricului. Primele aparitii corespunzatoare unei asemenea structuri formale dateaza de dupa 1500, in scrieri anonime de protest politic si religios. In Frantta secolului al XVIII-lea, pamfletul isi cistiga o notorietate recunoscuta, deopotriva in literatura si in dezbaterile filozofice. Dupa 1800 si pina azi, jurnalisti si scriitori dintre cei mai diversi au impus pamfletul in functie de propria specificitate, dar si de conditiile istorice. Ion Heliade Radulescu, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza au dat stralucire pamfletului romanesc. Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin citeva invariante definitorii si cu o istorie de citeva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu un stil aparte, nascut si modelat o data cu limbajul, intrind in literatura de la

inceputurile ei; de aici jurnalismul l-a preluat ca pe un instrument gata facut, modificindu-i doar in mica masura functia si prcedeele dupa propriile finalitati. Nu intimplator, cind arta elocintei s-a desavirsit in cultura elina, expresia sarcastica, pasionata (proprie pamfletului) si-a gasit si ea momentul unei afirmari maxime. In ultimii ani de glorie ai Atenei, filipicele marile pamflete ale Antichitatii incoroneaza oratoria lui Demosthene. Daca ne referim la cultura romana, I.H. Radulescu isi afla inaintasi cu aproape doua secole in urma, in cronicile muntene, unde compunerile pamfletare sint risipite insidios in chiar desfasurarea epica. Exemplele ar putea continua, in literatura propriu-zisa, reluind in plus doar varietatea inciziei pamfletare in cele mai diverse genuri literare: de la poemul epic la nuvela, la roman, la drama, chiar si la lirica erotica ori la exegeza critica (spre a aminti studiile din Nu ale lui Eugen Ionescu). Pamfletul, ca expresie particulara, ca stil cu proceduri caracteristice se afirma in toata varietatea limbajului, de la vorbirea cotidiana la articolul de ziar sau in literatura. Revenind la istoria pamfletului, sa repetam ca nu e intimplatoare impunerea lui in secolul enciclopedistilor, aproape toti inclinati sa critice prejudecatile cu duritati pamfletare. Secolul al XVIII-lea este si secolul ideologiei in sensul de constiinta a politicii, suma de idei in stare sa ghideze evolutia societatii, afirmindu-se partizan si polemic, fara concesii si fara nuante. In chip substantial, pamfletul e o structura artistica ideologizata, pusa in slujba unui program, a unui punct de vedere pe care insa il sustine doar prin negatie; el se construieste in virtutea unei ideologii a contestarii, vizind neantizarea oricarei opozitii. Desi exclude dialogul, pamfletul isi construieste strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului, celalalt tinta discursului pamfletar. Paradoxal, in ciuda atitudinii sale discretionare, a ideologiei sale totalitare, pamfletul nu poate exista decit intr-un regim de libertate. In societatile care au precedat democratia Eladei, in imperiile asiatice, in Egiptul antic (toate supuse tiraniilor), nu sa putut dezvolta decit elocinta encomiastica, panegiricul ca expresie caracteristica. Mult mai aproape de noi, in dictaturile comuniste, pamfletul aproape disparuse sau supravietuia intr-o marginalizare controlata, in umbra imnurilor si odelor. Pamfletul isi gaseste in conditiile libertatii propria conditie, deoarece ascunde in structura lui, chiar negind-o, ereditatea polemicii, a disputei de idei. Formal, pamfletul are aparenta unei confruntari de opinii; in fond, interlocutorul e o absenta, motiv pentru care pamfletul nu explica, nu argumenteaza, nu aduce probe si nu ofera drept la replica. Pamfletul isi impune adevarul in fata unui preopinent predestinat sa dispara: caricaturizat, impins in derizoriu, desfiintat cu sarcasm. Pamfletul poate incheia o polemica, dar nu se poate implica in desfasurarea ei. Pamfletarul e un polemist ratat: fie ca ii lipseste spiritul critic, fie ca interlocutorul nu e capabil sau nu e demn de dialog. E. Lovinescu, el insusi un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre spiritul polemic si spiritul pamfletar in raport cu spiritul critic. Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii si cea mai obisnuita. Critica este expresia unui act intelectual si formuleaza o judecata de valoare sprijinita pe pilotii argumentarii logice; pamfletul este expresia unei stari afective in nici o legatura cu logica si chiar cu adevarul. Fiind dezavuat ca valoare critica, nefiind decit o stare emotiva, o vibratie, o exaltare, pamfletul se salveaza prin valoarea estetica, fiind o arta, ca poezia lirica, sau ca satira. Tocmai Arghezi, aruncat de Lovinescu in tagma

pamfletarilor de cuvinte si acuzat cu asprime pamfletara (A spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga), l-a confirmat pe critic dind pamfletului autonomia si gratuitatea perfectiunii artistice: pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira si poate fi cultivat prin frumusetea lui. In slujba frumusetii, toate mijloacele sint licite, pina si insulta ori injuria: A injura e o arta literara tot atit de spinoasa ca si lauda in acatiste. In pamfletele lui Arghezi (ca si in poezie), uritul si ocara se decanteaza in esente pure. Si totusi, afirmatia de mai sus, coerenta cu intreaga demonstratie, nu e corecta. Arghezi nu e un pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sint exceptii, ies din ordinea criteriilor normale. Injuria, insulta, violenta verbala sint lucruri prea sensibile (si prea importante!) spre a le lasa pe seama pamfletarilor, fara conditii. Pamfletul nu se naste decit la somatia actualitatii imediate. El reprezinta un raspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea (oricit ar fi de impulsive, de temperamentale) nu pot fi dispensate de o responsabilitate civica. In numele ei, toate mijloacele sint legale. In pamflet, cuvintele pot exploda si rani, pot improsca in jur otrava; dar isi innobileaza violenta printr-o edificare in ordine morala. Pamfletul isi justifica, astfel, existenta in prezent. Daca autorul este si un artist autentic, pamfletul isi amaneteaza existenta in posteritate. Pamfletul, scria tot Arghezi, este un gen literar, jumatate actual si jumatate etern. Incape in el actualitatea, atit cit Margareta incape in Faust. Idealul moral si idealul artistic sint complementare in destinul sau. Ca structura artistica (mai mult, dar si mai putin decit o specie literara) pamfletul este o forma cu fond facultativ. In receptarea din prezent, tratarea pamfletara a unui anume argument se justifica doar prin arta pamfletarului; altfel, exista solutii alternative. In receptarea ulterioara, daca arta a impus pamfletul in eternitate, fondul (ramas fara sens intr-un trecut uitat) nu mai are nici o importanta. Dar in nici una din aceste doua posibilitati, in care arta e determinanta, morala nu poate fi facultativa.

Reviste satirice din secolul al XIX-lea despre Sinteze literare Se pare c prima publicaie umoristic romneasc a aprut doar o jumtate de an n 1859 i s-a numit narul. A doua jumtate a secolului XIX i nceputul secolului XX a reprezentat epoca de aur a presei umoristice. Numai n Bucureti existau 300 de reviste satirice, printre care: Satyrul, Satira, Mo Teac, Urltoarea, Veselia. Urzica a fost o revist de satir i umor, nfiinat n 1948, n urma unei directive de partid. Redactor-ef a fost cunoscutul epigramist i dramaturg Aurel Baranga. Dei avea ca obiectiv s ilustreze lupta de clas, satiriznd dumanul capitalist i pe tovarii care nu ndeplineau planul, revista a ascuns ntre paginile ei i multe glume cu perdea, un umor de cea mai bun calitate care s-a ntors mpotriva celor ce-l cenzurau. n 1990, revista i-a schimbat numele n Moftul romn, dar fr succesul de altdat. Marii maetri ai caricaturii romneti snt considerai: Nell Cobar, Eugen Taru, Mihai Stnescu, Constantin Ciosu, Octavian Andronic. Ion Popa

Popas a obinut titlul de cel mai rapid caricaturist din lume, cu 131 de caricaturi fcute ntr-o or, pe 17 octombrie 1995. Neagoe Gogu a reuit, n decembrie 2006, s intre i el n Cartea Recordurilor cu 1.300.000 de caricaturi lipite ntr-un film lung de doi kilometri. Caricaturistul momentului n Braov este Ctlin Zaharia. Nicbipercea" (18591864)

La scurt timp dupa Unire, in februarie 1859, aparu mai intii revista satirica Tintarul", ai carei redactori, trecuti pe frontispiciu, erau C. A. Rosetti si N. T. Qrasanu, primul scmnind in paginile publicatiei Constantin Trandafi-rescu, iar al doilea N. T. Cetatenescu. lin iunie 1859 N. T. Orasanu fonda insa, singur de data aceasta, o alta revista satirica Spiridus" , care nu dura decit pina iulie 1859. Tintarul", redactat numai de C. A. Rosetti, isi inceta aparitia la 25 august 1859. /indeosebi Spiridusul" se pronunta in favoarea reformelor preconizate de Cuza, satirizind eforturile boierimii de a le impiedica. in ace9t sens pot fi amintite versurile Lamen-tatiune la ziua de 24 ianuarie, semnate, semnificativ, Cio-coianu, si articolul Monastirile inchinate, in care se scria, cu ironic : Cite milostenii nu se impart de cuviosii egumeni in fiecare an, pentru sufletul raposatilor ctitori ? cite camasuri de matasuri si cite bratelete de aur nu port chiar astazi o suma din damele cele mai frumoase si mai cochete d-aici ? Fiecare din smeritii parinti, nu tin oare, cu toate cele trebuincioase, cite trei-patru fete sarmane, de care lumea invatata rau, scorneste alte znoave ?" incetindu-si aparitia, la 14 iulie 1859, Spiridus" fu continuat, in mod declarat, de la 23 iulie, de Nichipercea". Noua publicatie aparu, cu intermitente, pina in 1864, si uneori sub alte titluri, ca Ochiul dracului", Artagul dracului", Codita dracului" si altele. Nichipercea" sustinea actiunile innoitoare din timpul Unirii : Sa maturam, Sa scuturam. Si murdarii Si tilharii, Gunoi ti pral, Boier si graf, Si din palate Si de prin sate. Atitudinea antiboiereasca si anticiocoiasca a publicatiei se manifesta deschis : E de ris bietul boier Cind spercaza c-o sa vie Iarasi timpul cel de ieri S-aiba populu-n sclavie. Demagogia patriotarda si democratismul de parada erau dezvaluite fara menajamente : Ciocoiul ce face astazi patriotism si libertate, face ca magarul imbracat in piele de leu, dar care, crapind pielea si iesindu-i o ureche afara, a ajuns de risul copiilor". Nichipercea" fu continuat, scurt timp, de Cicala" si Sarsaila", apoi de Ghimpele".

Sarsaila" (1866, 1871)

Dupa o aparitie de citeva luni, la inceputul anului 1866, revista satirica Sarsaila" isi inceteaza existenta, continuata fiind de Ghimpele". in 1871 insa, paralel cu Ghimpele", apare din nou, iarasi pentru citeva luni, sub o noua redactie. La reaparitie, Sarsaila" are un pronuntat caracter antimonarhic, atacindu-1 deschis pe Carol I si pe favoritii acestuia. in articolul-program al noii serii, amintind imprejurarile in care aparuse cu cinci ani in urma, se spunea : Acum cinci ani, dupa ce toti in toate partile alergara sa gaseasca un cap pentru noi romanii, de chiu de vai aleseram pina culeseram pe ast Voda de azi, care nu mai stim citi ani implineste, ori citi mai are de-mplinit pina i-a iesi maseaua de minte". Trezit dintr-un somn lung, de cinci ani, Sarsaila" constata ca in aceasta perioada, sub domnia lui Carol I, lucrurile s-au inrautatit si mai mult: Maria sa s-a-nsurat, si pe Constitutiune a dat-o afara din palat in tara saracie si coruptiune, pavage proaste si abuzuri pre-tutindenea, iar starea sociala mai rea decit pe vremea mea". Versurile, articolele, ca si micile bucati in ppoza publicate in Sarsaila" satirizau moravurile corupte ale protipendadei, viciile si anomaliile sociale, obiectivul principal al atacurilor constituindu-1 insa monarhia. Paginile publicatiei sint presarate cu astfel de ironii fatise la adresa falsei straluciri a lui Carol I : De ce atitea tunuri, fratioare, in ziua de 8 aprilie ? inteleg cele 101 de dimineata, dar alea de pe la prinz si pina seara ? in lipsa de entuziasm din partea romanilor, fac chef tunurile in zilele M. Sale ! " Aceeasi atitudine antimonarhica este evidenta in aproape toate poeziile publicate aici. Citam, de pilda, din poezia Hai sa zicem : J lai sa zicem sase ! Sase fiere grase, Sase draci sinistri Ce se zic ministri Cu guri de ciocoi Sug singe din noi. Hai sa zicem sapte ! Sapte negre fapte Ne-au adus plocon Cel naltat la tron De cind a venit De ne-a izmenit Ultima pagina a publicatiei era alcatuita din ingenioase caricaturi care satirizau mai ales coruptia si patimile asa-zisei lumi inalte".

Ghimpele" (18661879)

Printre revistele satirice din a doua jumatate a veacului al XlX-lea, Ghimpele" a avut una din cele mai lungi existente, 18661879. lin primii ani de aparitie, publicatia, orientindu-se dupa politica liberala, manifesta ostilitate fata de Cuza, Bolliac si Bolintineanu. Ulterior diminueaza atacurile impotriva acestora, iar la moartea lui Alexnadru Ioan Cuza insereaza articole de cald si simtit elogiu. Cu toate aceste sinuozitati de orientale, Ghimpele" a manifestat continuu, inca de la primele numere, o fatisa atitudine antiboiereasca si anticiocoiasca, satirizind politicianismul venal, corupt, patriotismul de parada, demagogia parlamentara, abuzurile si practicile meschine ale claselor po-sedante. La putin timp dupa aparitie, publicatia isi amplifica atitudinea critica fata de rinduielile social-eeon ornice si politice din acea vreme, transformindu-se intr-o adevarata tribuna antimonarhica. Materialul satiric publicat de Ghimpele" era variat. O frecventa deasa aveau glumele si calambururile redactate succint, a caror poanta satirica era usor sesizabila. Iata, spre exemplu, citeva din acestea : Se zice ca intr-un consiliu tinut de cei mai gogonati financiari ai patriei, singurul mijloc ce 1-a gasit ca sa imbogateasca statul, a fost ca sa saraceasca pe toata lumea". Sau : La o masa politica, unde spuma spiritul si elocinta in citeva cupe, un deputat intreba pe colegul sau de ce tot cere cuvintul, cind stie bine ca nu are cuvint ? Sunt in dreptul meu, raspunse neobositul orator Tara nu m-a trimis aici ca sa tac ; trebuie, in numele colegiului meu, sa cer aceea ce nu am nici eu, nici acei cari m-au ales ! " Lasati dinastia in pace, Mortaciune a trait, Orice-ati zice, orice-ati face Mortaciunea-i pe slirtit. in Ghimpele", al carui proprietar era T. I. Stoenescu, se semna, in mod frecvent, cu pseudonime greu de identificat : Ioga, Eu, Hai-hui, Tipeliga, Grivei etc. Totusi, din cind in cind, apar si semnaturile unor publicisti cunoscuti in vremea respectiva, ca I. C. Fundescu, Al. Deparateanu, G. Tautu si altii. Doi dintre colaboratorii Ghimpelui" trebuie insa amintiti in mod deosebit. Este vorba, mai intii, de cunoscutul folclorist G. Dem. Teodorescu si, apoi, de I. L. Caragiale. Colaborarea lui G. Dem. Teodorescu, sub pseudonimul Ghedem, a inceput in numarul din 17 mai 1870, cu pamfletul Animale poiitice-Maimuta, pamflet care se inscria in linia atacurilor antimonarhice ale revistei. La scurt timp dupa aceasta data, G. Dem. Teodorescu incepe sa colaboreze intens, publicind articole si poezii in fiecare numar, ulterior ajungind sa redacteze singur numere intregi. Viitorul folclorist ataca deschis pe Carol I, dezvaluind mizeria poporului, a maselor taranesti :

Azi, la om in batatura Domnul girbaci se incura Pe spinare de roman, Si cureaua isi infringe Pina da de rosiu singe Cu o pofta de pagin. Perceptorii si zapcii Ca lepra, ca zavergii, Pe taran se napadesc ; Fura, prada, impileaza Si bat groaznic de svinteaza Locul unde nemeresc. Colaborarea lui G. Dem. Teodorescu la Ghimpele" a durat pina in anul 1874.

I. L. Caragiale si-a inceput colaborarea la Ghimpele" in numarul din 16 decembrie 1873, in care publica povestea satirica in versuri Sarla si ciobanii, semnind cu initialele I.L.C. Ulterior, incepind cu numarul din 26 mai 1874, publica cronica literara", cronica fantastica", cronica sentimentala" etc, semnind Car. si Palicar. La Ghimpele", I. L. Caragiale a publicat pina in 1875.

Asmodeu" (18711874)

Asmodeu" se subintitula revista saptaminala, politica, literara, comerciala, industriala", dar era, in fond, o publicatie satirica, dupa cum precizeaza si in Profesiunea de credinta" din primul numar, aparut la 14 martie 1871 : Avind speranta sa infiintam un jurnal umoristic stabil, ne-am pus toate silintele a grupa in jurul acestuia mai multe pene cari s-au distins in acest genere Ne vom ocupa tot asa de riguros de societate ca si de politica, ambele fiind strins legate. Daca nu sunt caractere si moralitate in societate, nu sunt nici in politica". De la inceput, Asmodeu" isi afirma deschis atitudinea antimonarhica, exprimind aversiunea maselor populare fata de Carol I si indemnind chiar la inlaturarea acestuia : Unde ride, altul plinge Si mereu miinile-si fringe. Unul e un Domnitor, Celalalt bietul popor. Daca ride, e ca-i vine, imbuibat de prea mult bine. Vrei sa rizi si tu popor ? la-ti

dreptul de Domnitor !

Critica monarhiei a constituit principalul obiectiv al revistei. Ironiile incisive, persiflarile batjocoritoare nu vizaunumai pe monarh, ci si pe cei care il adulau si-1 slujeau cu servilism. in articolul De unde flori ?, de pilda, comentin-du-se stirea aparuta in Monitorul oficial" ca regelui i s-a facut o primire splendida" la Ploiesti, se scria : Ca ferestrele erau decorate cu covoare frumoase, aceasta iarasi se poate, caci primavara impuiaza moliile si fiece casa care are mobile de Imuri, covoare, chilimuri, velinte etc. le intinde pe ferestre ca sa le bata vintul. Dar ca se aruncau buchete de flori de pe ferestre, aceasta nu o intelegem si iata de ce : in Ploiesti nu este dccit o singura gradina cu florarie, din care se poate lace buchete, gradina d-lui Iiie Trasnea. D-sa insa stim ca a stat vara trecuta mai multe luni de zile la puscarie pentru alegerile din mai, anul trecut, si pentru 8 august. in acest spatiu de timp i s-au vestejit in gradina nu numai toate florile, dar si toata iarba ce ar fi putut procura astazi pentru I.I.L.L. De unde prin urmare atitea flori ? Ne veti raspunde, poate, ca rnai sunt si gradinile de suL) patronagiul starostei de gradinari, Guta Antonescu. Asa este. Dar acestea sunt legume, si daca din ele s-au cules buchetele ce se aruncau cu profusiune, atunci nu mai avem nimic de obiectat". Si in Asmodeu", ca si in alte publicatii satirice din acea epoca, articolele si versurile erau semnate cu pseudonime nastrusnice. Se publicau insa reproduceri, ca, de pilda, fabula Elefantul de Grigore Alexandrescu, satirele populare publicate de At. M. Marienescu in Familia" si altele.

Claponul" (1877)

De formatul unui carnet de buzunar, Claponul" aparu doar in 6 numere, in 1877, avind, pe coperta, urmatoarele subtitluri : Foita hazlie si populara. Apare cind iese de sub tipar. Tirajul se face in 33333 exemplare. Deviza este : ieftin si bun ! " Iar in articolul-program din primul numar, se spunea : Acest organ rococo s-a hotarit sa apara meteoric in brosuri de 32 de fete, in cari un comitet de redactie (patruzeci fara unu de colaboratorI) vor insira productii variate, prea nostime si caraghioase" Cei patruzeci fara unu" de colaboratori erau insa unul singur : I. I.. Caragialc, care redacta in intregime publicatia respectiva. Paginile Claponului" pot fi considerate un exercitiu preliminar pentru autorul de mai lirziu al Momentelor. La rubrica Gogosi" erau inserate astfel de comentarii care deszva-luiau ridicolul unor practici ale institutiilor oficiale : Ce trebuie sa fie masurile ne-urgente ale Politiei !

O circulara catre ipistatii unei mahalale : Acum douazeci de zile si mai bine, femeia Stanca Vaduva nc-a reclamat ca i s-a furat din curte, peste noapte, o fringhic de rufe si o donita. Va comunic ca sa luati masuri urgente intru cautarea delicventului". Parodierea, cu finalitate critica, a stilului din publicatiile, circularile si proccselevcrbale oficiale, agramat si incoerent, o intreprindea la rubrica Prospatura", in care, printre altele, ironiza stilul si sintaxa Monitorului oficial" : iin ziua de 22 corent, pe scara, intre orele 10 si 11 antemeridiane, locuitorul Ion Ciupitul din comuna Facalet, plaiul Podgoriei, judetul Ialomita, care dormea pe prispa casei, fiind retinut in padure cu cercuri de bute, o furtuna care venea din sus despre miaza-zi cu nor gros, ramiind trasnit, pe loc, arzin-du-i si un patul plin cu porumb, in care nu se afla deloc bucate, fiind gol." Iar intr-un pretins articol de fond", intitulat Situatiunea Europei, redactorul Claponului" viza in mod direct superficialitatea si tonul sforaitor al presei din acea vreme : Saptamina aceasta in Europa a fost ca toate saptaminilc de sapte zile numai. in aceste sapte zile s-au petrecut foarte multe si marunte, dar numai doua singure evenimente de adevarat calibru european s-au aratat pe orizontul politic, spre a face caracteristica saptaminii : aparitia Claponului in Bucuresti si declararea neutralitatii Spaniei in chestia Orientului". La virsta de 25 de ani, din momentul redactarii Claponului", I. L. Caragiale prefera si glumele cu mai putina substanta umoristica, cum e aceasta : Din cauza intreruperii cailor, neprimind de trei zile posta din Urlati, nu putem da nimic nou despre mersul resbelului din Asia Mica". smodeu (1871-1874) Asmodeu, subintitulata revista saptamanala, politica, literara, comerciala, industriala, era, in fond, o publicatie satirica, dupa cum precizeaza si in Profesiunea de credinta din primul numar, aparut la 14 martie 1871: Avand speranta sa infiintam un jurnal umoristic stabil, ne-am pus toate silintele a grupa in jurul acestuia mai multe pene cari s-au distins in acest genere. Ne vom ocupa tot asa de riguros de societate ca si de politica, ambele fiind strans legate. Daca nu sunt caractere si moralitate in societate, nu sunt nici in politica. Critica monarhiei a constituit principalul obiectiv al revistei. Ironiile incisive, persiflarile batjocoritoare nu vizau numai pe monarh, ci si pe cei care il adulau si-l slujeau cu servilism. Claponul (1877) De formatul unui carnet de buzunar, Claponul a aparut doar in 6 numere, in 1877, avand, pe coperta, urmatoarele subtitluri: Foita hazlie si populara. Apare cand iese de sub tipar. Tirajul se face in 33333 exemplare. Deviza este: ieftin si bun! Iar in articolul program din primul numar, se spunea: Acest organ rococo s-a hotarat sa apara meteoric in brosuri de 32 de fete, in cari un comitet de redactie (patruzeci fara unu de colaboratori) vor insira productii variate, prea nostime si caraghioase Cei patruzeci fara unu de colaboratori erau insa unul singur: I. L. Caragiale, care redacta in intregime publicatia. Moftul Roman (1893-1902) Moftul Roman a fost o revista umoristica infiintata de Caragiale in ianuarie 1893, dupa ce acesta se retrasese din gazetarie (la sfarsitul anului 1889). Publicatia era subintitulata ironic Revista spiritista nationala, organ pentru raspandirea stiintelor oculte in Dacia Traiana. In ea au fost publicate unele dintre cele mai valoroase schite

caragialiene. Incepand cu numarul 11 a devenit ilustrata, publicand si caricaturi. Revista a aparut, cu unele intreruperi, pana in anul 1902. Prim redactor a fost Anton Bacalbasa, iar printre colaboratorii ei s-au numarat: D. Teleor, E. Garleanu, I. Al. Bratescu-Voinesti, Al. Cazaban. Calendarul Moftului Roman, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a aparut la Bucuresti. Zeflemeaua (1901-1904) In 1901 apare Zeflemeaua, sub directia celebrului George Ranetti, care a condus intre anii 1899-1901, impreuna cu Anton Bacalbasa, o alta publicatie satirica: Mos Teaca. Zeflemeaua isi propune sa demaste sarlatania, imbracata in haine pompoase, sa combata necinstea cocotata sus. Furnica (1904-1916, 1918-1930) Furnica a fost o revista umoristica, infiintata in anul 1904, condusa de George Ranetti si N. D. Taranu. Revista cu continut satiric a aparut saptamanal, intre 19 septembrie 1904 14 noiembrie 1916 si 14 decembrie 1918 8 octombrie 1930, si avea in paginile sale cugetari, epigrame, glume, maxime, versuri, insotite pe alocuri de caricaturi si ilustratii. Textele revistei au fost scrise aproape in totalitate de cei doi fondatori. Pe langa articolele acide si agresive la adresa Guvernului, sarea si piperul au fost date de caricaturile lui Ary Murnu. Pe parcursul celor 30 de ani de existenta, revista a publicat o serie de pamflete la adresa elitei societatii, precum si la adresa clasei politice, inclusiv regele. Pentru textele publicate, autorilor le-au fost intentate mai multe procese, din partea celor care s-au considerat calomniati. Revista s-a facut cunoscuta printr-o serie de manifestari publice mai putin obisnuite. Astfel, in primul an de aparitie, Ranetti si Taranu au deschis o carciuma in Parcul Cismigiu, Carciuma Furnica. In ziua deschiderii carciumii, cei doi au oferit tuturor clientilor consumatie pe gratis, iar la sfarsitul zilei s-au declarat falimentari. Intre 1917-1918, G. Ranetti a scos la Iasi o alta revista umoristica, Greerul, impreuna cu P. Locusteanu. Ranetti a publicat sub numeroase pseudonime: Romeo, Tarascon, Gh. Biciusca, Jorj Delamizil, Chiriac-Napadarjan, Contele de Tekirghiol, Printul Ghita, Coco, Cyrano, Sandernagor sau Ghita Delagambrinus. Nastratin (1942) La Biblioteca Academiei s-au pastrat cateva exemplare dintr-un alt Nastratin (autointitulat: Mare saptamanal de sarje si umor), care aparea la Bucuresti, in 1942. Urzica (1948-1989) Urzica a fost o revista de satira si umor, care a aparut in perioada 1948-1989, publicand literatura umoristica si grafica satirica. Revista a fost infiintata in 1948, din sarcina de partid, de Aurel Baranga. Urzica este una dintre aparitiile vremii comuniste, in care se glumeste pe seama celor de la putere si a conflictelor ce apar intre acestia. In revista erau accentuate unele dintre greselile sistemului, acestea fiind criticate intr-un mod ironic si amuzant. In primul numar, cei de la conducerea revistei isi justifica aparitia, nu pentru ca s-ar fi simtit obligati, ci pentru ca asa au facut si celelalte publicatii. Aceasta justificare apare intr-un articol program prin care explica linia pe care vor merge: Incredintati ca o revista de humor este, inainte de orice, un lucru foarte serios, nu ne abatem nici noi de la aceasta indatorire. Revista a aparut bilunar in perioada 1949-1975, cu obiectivul de a ilustra lupta de clasa, lunar intre 1975-1980 si o data la doua luni intre 1981-1989. (Va urma)

Presa umoristic
De remarcat c apreciate sunt n epoc i ziarele cu glume, cele care produc desftarea i, subforma satirei, a pamfletului, a glumei sunt criticate viciile i tarele societii. Publicaii ca Trompeta Carpailor a lui C. Bolliac (1866-1877) sau Traian a lui B. P Hasdeu(1869) s-aucaracterizat printr-o pronunat atitudine de critic la adresa racilelor regimului politic existent laacea dat n Romnia. Cea mai folosit form de exprimare a fost satira incisiv, rareori abuziv,cu adresare direct, ceea ce a atras i atacurile la adresa lor i a determinat existena scurt npeisajul publicistic romnesc. 7 Ziarul cu glume versificate n care aprarea i caricatura, Cicala (1865, Bucureti) va fintrerupt. n Nichipercea (1866) B. P. Hasdeu ataca acid adversarii si politici. Reputatulenciclopedist i va continua atitudinea incisiv i n Satirul (1866). Ghimpele lui G. Dem.Teodorescu (1866-1879) va fi continuat ntr-un stil sau va face proverbial i titlul i autorul, cu Moftul romn al lui I. L. Caragiale. Mo Teac al lui Anton Balabaa vine s completeze tabloulsatiric al vremii.De la Foaia Duminecii spre nmulirea cei de obte folositoare cunoaterii (1837), carecuprinde anecdote despre viaa unor personaliti, de la Mahomed al II-lea la Petru cel Mare, laconcursurile de cini i erpi i chiar versuri populare, pn la presa umoristic de cert valoareliterar, cum este Moftul romn n-a trecut dect o jumtate de veac.ntr-un timp revolut, istoria presei cunoate perioade de efervescen care au impus ziare decert valoare i mai ales cu un impact deosebit asupra societi, dar i perioade de cutri i chiar opreliti datorate cenzurii.Legea presei promulgate de Al. I. Cuza n martie 1862 proclam libertatea oricui de a-iexprima ideile prin pres, fr cenzur (art. 26 i 27) i recunoate oricrei cetean romn 48dreptul de a fonda un ziar. i Constituia din 1866 va consfini n art. 5 libertateapresei...libertatea ntrunirilor i va stabili c nici un ziar sau publicaiune nu va fi suspendat sausuprimat.De la presa de informaie la presa cultural i la ziarul de opinie public, publicisticaromneasc a parcurs vrste care vor atinge apogeul de creaie, vrsta maturitii prin creaiamarilor scriitori publiciti Mihai Eminescu i I. L. Caragiale.Sfritul veacului XIX va nsemna Timpul marilor publiciti, timp desvrit n veaculurmtor prin nume ca B. P. Hasdeu, I. Slavici, O. Goga, Pamfil eicaru, Mircea Eliade, G.Clinescu, Camil Petrescu, Brunea Fox, Geo Bogza, O. Paler, Fanu Neagu, Adrian Punescuetc