Geniu pustiu - Mihai Eminescu

Autor: Mihai Eminescu (1850 - 1889) Anul aparitiei: 1904 Download: EPUB, MOBI, PDF (39 pagini) Online: http://ro.wikisource.org/wiki/Geniu_pustiu E un fragment de roman, inceput de Eminescu, se pare, pe la vreo 19 ani, in studentie si neterminat, publicat postum. Publicarea lui n-a fost lipsita de controverse. CriticulGarabet Ibraileanu a protestat impotriva publicariiunei opere de tinerete, nefinalizate, pe care autorul n-a considerat de cuviinta sa o publice el insusi. Era de parere ca i se face un deserviciu lui Eminescu publicandu-i-l si expunandu-l astfel cu toate stangaciile inerente inceputului. Intr-adevar, sunt vizibile stangaciile inerente inceputului: inceputul romanului care abia incepe sa se contureze, neavand un fir narativ unitar sau mai multe fire care sa se imbine, ci fragmente succedandu-se parca cu lipsa de coerenta din vis, inceputul formarii scriitorului inca adolescent si cautandu-si drumul si chiar inceputul limbii romane literare. Cu toate astea, romanul e interesant. Eroul, Toma Nour, intalnit intamplator de narator intr-o carciuma din Bucuresti, ii starneste interesul prin fizionomia lui (era, cum altfel, frumos ca un demon); hotarand pe loc sa il faca eroul unui roman, naratorul incearca sa il cunoasca, intra in vorba cu el (prilej pentru Eminescu sa isi expuna ideile politice si mai ales sa critice societatea romaneasca a vremii); ajung sa se imprieteneasca si astfel sa descopere ca acest Toma Nour era un "geniu pustiu", cu sufletul gol, care pierduse capacitatea de a iubi si

de a simti orice emotie (pare sa fie vorba de un fel depresie). Asa se face ca, dupa moartea lui Toma Nour, naratorul intra in posesia memoriilor lui. Ele incep cu copilaria, apoi studentia clujeana cu prima dragoste urmata de prima depresie. Aici dai peste cate o scena neverosimila, absurda: o fata trage sa moara; in aceeasi camera, sora ei canta la pian; muribunda incepe si ea sa cante si canta pana isi da sufletul, ca un cantec de lebada. Partea cea mai consistenta a memoriilor e insa despre anul revolutionar 1848 in Transilvania, cand Toma Nour ajunge in oastea lui Iancu si ia parte la luptele cu ungurii. Eminescu scria la vreo 20 de ani de la evenimente, la distanta la care suntem noi acum de decmebrie '89, insa nu mai putem sti in ce masura Eminescu cunostea si urma faptele si in ce masura se lasa purtat de imaginatia sa. Relatarea e plina de violente, de "crudelitati" cum zice el - omoruri, incendii, tentativa de viol si necrofilie - savarsite de honvezii unguri, dar intr-un caz chiar de romani, ca razbunare. Btw, voi ce intelegeti din asta ? [povesteste Toma Nour:] n cmp m ntlnii cu voinicii mei, ntre care i Ioan. Ce frumos era el n acea sar... mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu undra ndoit pe la grumaz i dinainte, ast[fel] nct pieptul alb se vedea sub cmaa de in, faa palid, dar dulce i plin de buntate, ochii mari, albstrui priveau cu melancolie, iar prul cel blond i lung i cdea pe umeri, acoperit de-o larg plrie neagr... Era ntr-adevr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant. Parc eti o fat! i zisei, strngndu-l la piept. i tu parc eti un biat, zise el rznd nebunete. Dar strnsoarea cea rece i tare a minii lui att de micue i dovedea c [ai] a face cu degete ntr-adevr lungi, delicate, albe, ns ptrunse de mduv de leu. [...] Eu mi aternusem undra jos i dormeam cu Ioan, care-mi cuprinsese cu braul gtul meu i adormise i el. [...] Nu era dect o gaur mic, neagr-roie, sub coaste, fr ca s curg snge din ea i tocmai asta era cauza letargiei. mi apropiu gura de ran i sug o dat cu putere, astfel nct gura toat mi se umplu cu snge. Snge negru i-nchegat curgea i din ran, pulsul ncepu a bate ncet, ncet i Ioan

i deschise ochii lui cei rtcii. [...] Faa lui, ca alabastru spat cu dalta n lungi gravuri de durere, era senin, dulce. Un nou lein s-apropie. Capul lui se ls pe frunzele uscate... pulsul iari ncet i prea iar c expirase. [...] M uitam n faa lui fr s tiu ce s fac, nu mai da nici un semn de via; nu eram capabil de nici o aciune. Prin tcerea de moarte nu auzeam dect mpucturile cele deprtate ale lupttorilor notri, din care fiecare m fcea s tresar, cci ntmplarea aceasta m fcuse fricos. ngenuncheat lng el, eu mprejurasem cu o mn gtul su, astfel nct, ridicndu-l, capul spnzura dup braul meu: astfel m uitam la el i nu ziceam nimic, dect srutam faa lui ca alabastrul cu gura mea cea plin de sngele inimii sale. Faa rmnea nemicat, moart; numai albeaa ei contrasta ciudat cu petele sngeroaselor mele srutri. [...] Apoi m dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se rsfrngea pe faa apei lucii, care tremura ca o unduioas oglind de argint, dar n fundul apei clare zcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgnd, curise i dusese cu sine scursurile de snge, astfel nct nu rmase dect capul cel blond, palid, c-o fa alb ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari nchii i cu prul moale plutind i rsfirat n undele apei. Faa cea palid i slab prea c surde. Luai ap n pumni i-mi splai alturi cu izvorul faa care ardea ca de friguri. Luai nc un pumn de ap i mi-l turnai n sn, care ardea, fundul apei se turbur i deveni sngerat, m aplecai pe suprafaa ei i sorbii n sorbituri lungi din apa turburat cu sngele lui, apoi bgnd amndou minile n izvor, scosei capul lui Ioan i-l ridicai n lumina soarelui spre a m uita lung i cu durere la el. l aezai n mormnt asupra corpului i, acoperindu-l tot cu undra mea, ca i cnd m-a fi temut s nu-l doar bulgrii, ncepui a umplea mormntul cu rn. n intervale mi venea s m culc i eu cu el alturea i s las s cad o stnc de pe marginea gropii peste mine, or[i] gndeam s mmpuc i eu i s sfresc cu mizeria ce se numete via.