^

ta
 S^e-^D,*,

istoria vieţii
private
U EUROPA FEUDAlă
UDAiA
RENAŞTERE

Volumul IV
^aducere de

SLAVESCU

î995
 Carte finanţată de Guvernul României
prin Ministerul Culturii

Pe copertă:
LUCAS VAN LEJDEN
Logodnicii
Strasbourg, Musee des Beaux-Arts
Histoire de Ia vie privee
De l'Europe feodale â la Kenaissance
'© Editions du Seuil, Paris, 1985
ISBN 2.02.008992.0
Toate drepturile asupra prezentei ediţii
in limba română sunt rezervate Editurii
Meridiane
' ISBN 973-33-0275-6
ISBN 973-33-0142-6
Danielie Regnier-Bohîer
 EXPLORAREA UNEI LITERATURI

Ivire a „privatului", luare în considerare a in-

dividului, noi delimitări ale unor domenii ce
vor fi considerate de acum încolo tainice sau
rezervate: fie că provin din literatura limbii
„oii" sau din cea a limbii „d'oc", — sursele trebuie
folosite cu prudenţă. Ce-i drept, se vor trezi
uneori iluzii, speranţa de a vedea apărând
„cotidianul privat": dar nostalgia acelor realia nu
va uita că acest tip de surse prezintă locuri şi
grupuri umane dirijate de coduri literare şi că
intimitatea care pare a se revela cade în grija,
metaforei. Totuşi, ficţiunile pot pretinde la o altă
formă de verosimil, narativă de data aceasta, ale
cărei legi sunt coerente. Literatura ştie să dea
viaţă unor simple schiţări ale spaţiului aievea
ori visat, sau câtorva protagonişti privilegiaţi: de
la un loc la altul, de la un conflict la o conciliere,
literatura completează ceea ce ştersese în aparenţă.
Ea sugerează, sub forma unor scenarii
fantasmatice, o evaluare extrem de sensibilă a
raporturilor individului cu colectivitatea, este
matricea frontierelor lor fluctuante şi utopice:
într-adevăr, individul poate fi exclus sau exilat
din spaţiul colectiv; dar poate de asemenea să
se excludă singur pentru a se ancora voit într-un
spaţiu rezervat; va putea — chiar în mijlocul
spaţiilor şi al valorilor comunitare —■ să
pornească în căutarea adevărurilor „private".
Dacă celula familială
pare a se dizolva sub impactul puterilor male-
fice, sfârşitul povestirii duce adesea Ia o re-
staurare a unităţii iniţiale, ameliorate şi Îm-
bogăţite.
în paginile ce urmează au fost privilegiate
anumite aspecte ale problematicii şi n-au putut
fi analizate mai amănunţit decât unele puncte
nevralgice cărora imaginarul le-a dat viaţă,
câteva itinerarii de excludere care-i îngăduie
individului reintegrări progresive ale căror
semne culturale sunt extrem de semnificative:
obsesia Dublului şi conştiinţa rivalităţilor fami-
liale care capătă, în ficţiune, trăsăturile unei
concilieri exemplare: costumul, podoaba, goli-
ciunea care privesc, în diferitele lor modali-
tăţi, codul colectiv ocultat, uitat, reînvăţat de
către individ; în sfârşit, locurile care, în mod
simbolic, sunt atribuite grupurilor ce îşi împart
locuinţa unde domneşte, adesea prizonier, gi-
neceul. Nu sunt numeroase detaliile de acest
gen, care ar putea întocmi o istorie a cotidianu-
lui, o suită de tablouri de gen: în schimb este
prezentă o evaluare constantă şi fragilă a sta-
tutului individului, a acestui pribeag al lite-
raturii curteneşti care se detaşează de grup
ca un mugur şi se întoarce la el după un itine-
rar fecund, regăsind structura comunitară care,
fie chiar ficţională, nu este niciodată amenin-
ţată de dezintegrare. In ciuda transgresării tra-
gice din care s-a constituit unul din miturile
Occidentului, în ciuda zguduirii profunde pe
care o îndură lumea arthuriană când se cuibă-
reşte într-însa bănuiala, figura regelui, Marc
sau Arthur, nu suferă nici o întinare. Totuşi,
în secolul al XHI-lea, în Doamna de Vergi, pu-
terea se compromite, amestecându-se într-o
dramă privată, iar dacă, în alte povestiri, do-
mină exaltarea vieţii de la Curte şi a bucuriei
colective, intriga se transformă într-o anecdotă
„privată". Mai târziu, universul fictiv poate
revela un net decalaj al poziţiei individului faţă
de colectivitate: minciuna şi masca le alterează
raporturile. încercarea din lumea arthuriană
 rare unea dragostea cu aventura, eare-1 lega
pe erou de comunitate, ii cedează locul tainei.
întâietatea câştigată de Jean de Paris, înteme-
iată pe buna utilizare a gab *-ului, îi va permite
să-şi cucerească mândra cu ajutorul unor mij-
loace de ordin vizual de care desăvârşirea per-
sonală rămâne străină.
Paralel, şi vreme îndelungată, evoluţia li-
teraturii în ansamblul ei vădeşte apariţia ane-
voioasă a reprezentărilor individului. Poezia
lasă locul expresiei unei conştiinţe însingurate,
unui lirism mai „individualizat", care pare a
se distanţa de acei topoi învestiţi în tihnă
de către trubaduri şi truveri. Cât despre lite-
ratura,-mărturie, memorii şi cronici, semnele
de enunţare care pretind să oculteze neutrali-
tatea discursului trădează grija evidentă de a-1
pune în scenă, pe autorul lor.
Raporturile dintre individ şi colectivitate:
sursele literare mai ştiu încă să le evoce de-a
lungul unor timpuri în aparenţă biologice şi al
unor gesturi într-adevăr „private". Astfel,
funcţia somnului face parte dintr-o durată sim-
bolică a fiinţei, traumatizată şi amnezică, care,
pentru a fi restituită ordinii omeneşti, trebuie să
treacă obligatoriu prin acest înveliş, îngreu-narea
conştiinţei, somnul foetal care-i permite să
renască la viaţa colectivă. Dar, în lumina
neîncrederii pe care Evul Mediu a manifestat-o
deseori faţă de singurătate, poartă deschisă Sa-
tanei, vom fi atenţi la orice semn de valorizare a
spaţiului intim, de retragere în sine, de des-
făşurare a ariei mintale, la acel fenomen ciudat
al visului drept cadru al ficţiunii literare, la
bâjbâielile obsedante ale certitudinilor sau ale
umbrelor conştiinţei. Departe de noi ispita de a
vedea în aceste surse reflectări, texte-oglindă.
Evitând orice grilă cronologică prea riguroasă,
în măsura în care prevalează în cazul
imaginarului acel principiu de zămislire a •
textelor pe care-1 reprezintă asumarea orizon-
*' gab: glumă, şotie. (n. ir.) ■
tului aşteptării care condiţiona remanierile şi
reluările, va trebui, dimpotrivă, să privim fic-
ţiunile ca pe nişte puneri în scenă ce răspund
obsesiilor, pulsiunilor sau tensiunilor către solu-
ţii mulţumitoare pentru conştiinţe, ecouri a ceea
ce iese la suprafaţă în textele normative care
pretind să-i atribuie individului, şi mai ales
femeii, locul său în colectivitate. Iar dacă fic-
ţiunile sunt invocate într-o arheologie literară
a privatului, aceasta se va întâmpla în terme-
nii statutului imaginar atribuit celui care, trep-
tat, se desemnează ca individul ce are drept la
cuvânt şi la tăcere, la identitate şi la mască.

SPAŢIU Şl IMAGINAR

DE LA ÎMCHîDEREA APÂSÂTOÂRE
LA FERICIREA DE A FI ÎNCH!S

Confruntat cu bipolaritatea reprezentărilor în-

chiderii, cititorul şovăie între ameninţare şi pro-
tecţie." Loc împrejmuit-înehisoare, precum
locuinţa Zgârceniei descrisă de Rutebeuf, în-
carnare a anti-convivialităţii, dispozitiv de cap-
tură care-1 supune pe vizitator capriciilor stă-
pânei acelor locuri, „mai mult moartă decât
vie", închidere periculoasă încă a caselor prea
temeinic ferecate pe care un Robert de Blois
le opune porţilor larg deschise, iar dacă, în
Visul despre infern, Raoul de Houdenc ne spune
că în Franţa, vai! tot omul îşi închide uşa, pe
când în infern se ştie a cina cu ,,porţile des-
chise", în Blancanâin şi Trufaşa din iubire este
exprimat regretul după acele timpuri apuse
când nimeni nu avea un paznic la uşa sa. în-
chiderea apare deci ca un baraj în faţa unui
ideal de sociabilitate, a liberei circulaţii de
bunuri şi de fiinţe, şi în special a libertăţii de
a lua masa împreună. Or, „masa, s-o ştiţi bine,
aşază temeiurile prieteniei", amintesc învăţă-
mintele lui Robert de Ho.
 în opoziţie cu această reprezentare negativă
a închiderii, este semnificativ de notat, printre
textele care vorbesc în favoarea femeilor, că o
pledoarie din secolul al XlII-lea integrează un
argument de ordin spaţial: femeilor le-a fost
dată „fericita soartă de a se fi născut închise'1.
Domnul 1-a aşezat pe bărbat în mijlocul raiului.
L-a adormit, extrăgându-i apoi coasta din care
s-a întrupat Eva, înzestrată astfel cu o dublă
închidere: aceea a raiului şi aceea a trupului
bărbatului. Închidere benefică în ochii autorului
care opune spaţiul dinăuntru spaţiului din
afară: „Judecaţi şi domniile voastre dacă nu i-a
arătat mai multă dragoste decât bărbatului, de
vreme ce l-a creat pe acesta în exterior".

Spaţiul posedat de privire

Când spaţiul apare drept obiectul unei pose-

siuni- globale săvârşite de privirea înzestrată
cu omnivedere, este vorba de reprezentarea în
general foarte liniştitoare a unei stratificări a
închiderilor: un spaţiu elaborat şj locuit se iveşte
din aceste vederi panoramice, un spaţiu „to-
tal", protejat şi construit, care duce uşor la
perceperea unui spaţiu estetic: „Acest loc nu
poate fi atacat din nici o parte: şi nici nu poate
fi învins prin înfometare. A fost întărit de re-
gele Evrain, care l-a ţinut sub autoritatea sa,
dar respectându-i privilegiile în toate zilele vieţii
sale, şi o va face cât va trăi. Iar dacă l-a
împrejmuit cu ziduri, nu a făcut-o pentru că
se temea de cineva, ci pentru că astfel îl făcea mai
frumos" (Erec şi Enicle).
O protecţie care este şi funcţională: trădă-
torul care, în CUges, îl înşeală pe Arthur întă-
reşte castelul cu o dublă incintă de ziduri,
„uluci, şanţuri, poduri mobile, tranşee, garduri
şi obstacole, porţi din fier culisante şi un mare
plonjon din blocuri de piatră pătrate", astfel
încât nici nu este nevoie să se recurgă la o
10
 uşă închisă: închidere protectoare şi defensivă
care, în anumite scenarii private, poate chiar
să capete un sprijin vegetal. în Calul sur, de
pildă, casa fortificată, înălţată pe o stâncă, este
împrejmuită de un şanţ, de un gard de mără-
cini şi, pe deasupra, de „codrul des şi singu-
ratic".
Imaginarului îi place să insiste asupra no-
ţiunii de loc închis înălţându-se într-un spaţiu
amplu, cu elemente constitutive care ilustrează,
nu numai puterea şi protecţia, dar şi interdicţia,
în Cânturile Măriei de Franţa, întemeiate pe
scheme mitice, interdicţia de ordin instituţional
este de o precizie surprinzătoare, deşi legile
narative ale acestor povestiri sunt înte-,
meiate, de fapt, pe economie. Astfel, în Gui-
gemar, cavalerul rănit nimereşte într-o lume
prohibită în care soţul şi-a ferecat soţia: un
loc împrejmuit cu un zid din marmură verde,
cu o singură intrare, păzită zi şi noapte, şi, în
incintă, cu o cameră săpată pentru soţie. în
Yonec, o foarte frumoasă privelişte urbană
oferă un spaţiu iniţiatic tinerei femei pornite în
căutarea iubitului-pasăre, un oraş cu totul închis
între ziduri şi metereze, cu clădiri superbe, şi,
de cealaltă parte, apărat de mlaştini şi de
păduri; şi, în sfârşit, de un râu. Arhitec-turile
imaginare — văzute ca în oglindă — sunt
calchiate pe spaţiul feudal, aşa cum o ilustrează
Cântul lui Guingamor, unde apare castelul
zânei. Oraşul întărit al emirului ce posedă arta ,-
fermecării" în Floire şi Blanchejlor este un oraş
întins, cu ziduri înalte, temeinic cimentate,
prevăzut cu o sută patruzeci de porţi şi şapte
sute de turnuri; în mijloc, un turn înalt de două
sute de stânjeni, hiperbolă a volumelor şi a
materialelor care apare ca o constantă a spa-
ţiilor utopice.
Alte texte adaugă semnelor puterii notaţii
economice. în Frumosul necunoscut, castelul
11
este înconjurat de mori, de râuri, de pajişti, de
vii şi în Cetatea devastată, eroii zăresc dintr-o
privire cuprinzătoare şi totalitară, donjoanele
împrejmuite cu ziduri înalte, numeroasele lo-
cuinţe ale oraşului, un spaţiu înconjurat de
păduri, vii şi imaşuri. în raport cu povestirile
lui Chretien de Troyes, se constată în secolul
al XlII-lea o creştere a acestor reprezentări spa-
ţiale. Punctul de vedere hărăzit privirii nu este
fortuit, în măsura în care accesul la ansamblul
' semnificativ al împrejmuirilor, adesea anevo-
ios sau puţin frecvent, îl priveşte pe individul
ficţiunii. într-adevăr, împrejmuirile stabilesc
adesea clivaje între cei care trăiesc afară şi cei
care sunt autorizaţi să locuiască în interior, între
cei care sunt admişi înăuntru şi cei cărora le
este interzisă şederea. Vor intra în joc spaţ i i de
tranziţie străbătute de eroul povestirilor de
origine celtică: spaţiu deschis; câmpie, pădure
mare şi întinsă tăiată de o apă şi unde apare
căprioara care-1 atrage pe Graelent spre câmpie.
în Căutarea Sfântului Graal, împrejmuirea poate
fi de origine divină: sosind la palatul Graalului,
solid construit, Lancelot reuşeşte să treacă de o
poartă străjuită de doi lei. înaintând pe calea
principală de acces la palat, ajunge la clonjon:
nici o suflare nu-1 întâmpină. Intră atunci în
marea sală a castelului, nimereşte în faţa uşii
ferecate a unei încăperi, închidere simbolică ce-i
interzice eroului accesul la Graal. Porţile sălii
se închid „fără ca nimeni să se atingă de ele",
ceea ce este socotit drept o „extraordinară
aventură".
Totuşi, zonele de închidere se pot uneori
deschide, iar dacă oraşul capătă înfăţişarea unui
castel, dacă acesta este înfăţişat drept spaţiu ur-
ban, spaţiul ficţiunilor devine semnul unei pu-
teri supuse uneori unei interogaţii stăruitoare:
î n t r - a d e v ă r, s p a ţ i u l c a r e s e d e s c h i d e î n
faţa eroului ce părăseşte lumea feudală nu dă
decât într-un alt spaţiu Închis, acela al iubirii
şi al interdicţiilor ei, care îmbracă forma unui
spaţiu social, căci zâna este adesea o „doamnă 1''
12
de pe „alt tărâm". Nu trebuie eliminate din pro-
blematica individ/colectivitate, care se află în
chiar centrul romanelor de aventuri, prezenţa
unei treceri liminale, şi nici fluiditatea fron-
tierelor, hărăzită câtorva aleşi. Departe de a
fi o simplă pânză de fond, spaţiul colectiv al
secolelor al XH-lea şi al XlII-lea este centrat
pe spaţii împrejmuite din care eroul poate să
scape, de unde poate fi alungat, pe care le
poate cuceri. Referinţele spaţiale sunt grefate
pe o reţea solidă de împrejmuiri şi chiar un
loc atât de intim ca livada, rezervată în prin-
cipiu jocurilor iubirii, poate fi semnificantul
unei puteri exercitate de Lumea de Dincolo,
ca în încercarea finală din Erec si Enide.

Angoasa unei lumi pustii

Numărul mare de habitate care proslăvesc

munca mâinilor şi imaginaţia unui arhitect pune
în relief caracterul straniu al spaţiilor pustii,
precum şi redundanţa absenţelor şi a lipsuri-
lor, în căutarea lor primejdioasă, Erec şi Enide
nu au băut şi nici nu au mâncat, „căci nu se
aflau în jur, chiar de ai fi mers o zi întreagă,
nici castel, nici sat, nici turn, nici casă întă-
rită, nici abaţie, nici spital, nici han". în Ca-
valerul cu căruţa, fecioara plecată în căutarea
lui Lancelot o porneşte în aventură: „înainte
ca să-1 găsească şi s'ă afle ceva despre el, cred
că va fi explorat în toate sensurile nenumă-
rate ţinuturi. Dar la ce ar servi să-i povestim
popasurile de noapte şi lungile zile! Degeaba
a străbătut mii şi mii de drumuri, s-a scurs o
lună întreagă, şi ea tot atâta ştia, nici mai mult
şi nici mai puţin ca înainte: totul nu era de-
cât pur neant. într-o zi, pe când străbătea un
câmp, înaintând posomorâtă şi gânditoare, ea
zări în depărtare, pe un ţărm, la marginea unui
braţ de mare, un turn singuratic: nu mai era
altă locuinţă, fie colibă, fie castel, la o leghe
împrejur ( . . . ) " .
13
Omul singuratic
în universul medieval, omul singuratic pare în
primejdie. In Tristan de Beroul, auzind de pre-
zenţa cuplului adulter în pădurea Morrois, Marc
îi adună pe cei apropiaţi pentru a-i anunţa că
vrea să plece singur: „Să pleci de unul singur?
îi răspund ei. S-a văzut oare vreodată un rege
mai nechibzuit?" Iar Marc le răspunde: „Voi
merge deci fără escortă şi fără cal. Nu mă va
însoţi nici prieten, nici scutier. De data aceasta
nu vă vreau în preajma mea". Situaţie excep-
ţională şi primejdioasă pe care o subliniază
vorbele tatălui lui Erec, care-1 roagă să ia cu
sine cel puţin o parte din cavalerii săi: „Un
fiu de rege nu trebuie să meargă singur!« Anu-
mite povestiri din secolul al XlII-lea dau une-
ori o prezentare foarte realistă a primejdiilor
care pândesc la tot pasul. In Fiica contelui de
Pontieu, soţul dornic să întărească escorta
soţiei sale ce străbătea o pădure, o porneşte pe
un drum greşit: va asista la violarea, de cinci ori
repetată, a soţiei sale. Dacă în Calul sur tânăra
fată poate să-şi urmeze iubitul şi să se mărite
cu el, aceasta se datorează „relei îndrumări" a
alaiului de nuntă. Altminteri, o femeie care
călătoreşte singură poate fi, pentru eroul unui
cânt- anonim, o apariţie neliniştitoare: o va lua
de soţie, spre nefericirea lui. Totuşi, există
însingurări căutate şi prelungite. Luând
înfăţişarea unui sălaş format din-tr-o chilie cu
dependinţe, cu elemente de deschidere spre
lumea exterioară, însingurarea voită primeşte
o ancorare spaţială precisă şi implică o funcţie a
sihastrului în raport cu colectivitatea pe care a
părăsit-o. Pustnicul trăieşte întotdeauna foarte
departe de orice aşezare omenească. în pădurea
Morrois, unde surghiuniţii (forbannis) şi-au
construit un adăpost precar, sihăstria lui Ogrin
nu este descrisă: povestirea insistă, dimpotrivă,
asupra îndepărtării spaţiale şi a lungilor
rătăciri prin crânguri
înainte de a se ajunge la ea. Tot după lungi
rătăciri găseşte Yvain o căsuţă joasă cu o fe-r
restruică îngustă unde pustnicul aşază hrana
hărăzită sălbaticului. In Căutarea Sfântului
Graal, numeroasele întâlniri cu sihastri şi pust-
nice sunt întotdeauna precedate de o locali-
zare specifică, o cărare pierdută, o capelă, o
sihăstrie în vârf de deal, în clipa retragerii,
seara, vremea când îţi este îngăduit să schimbi
o vorbă. Astfel, Perceval se rătăceşte: „Totuşi,
luând-o în direcţia pe care a socotit-o cea mai
bună, a sfârşit prin a ajunge la o capelă mică
şi a bătut la fereastra pustnicei. Aceasta i-a
deschis de îndată, căci nu dormea, şi, scoţând
capul cât i-a fost cu putinţă, 1-a întrebat cine
este". Pustnica îl va lămuri că se retrăsese în
acel loc sălbatic după moartea soţului ei, de
frică să nu-şi piardă viaţa, şi că pusese să se
clădească o casă pentru capelanul şi pentru
servitorii ei, şi, pentru ea însăşi, o chilie.
Gauvain şi Hector, sosind la poalele unui
munte, o pornesc pe o cărare îngustă care duce
în vârf, un drum atât de greu încât li se sle-
iesc toate puterile, şi abia atunci zăresc o că- «5
suţă amărâtă şi o capelă mititică cu o grădiniţă
în , care pustnicul strângea urzici pentru cina
lui. Astfel evocată prin spaţiul parcurs pen-
I"
tru a ajunge la ea, singurătatea se arată a fi
temeinic apărată.

Singurătatea ţi rostul ei

Reperele acestor teritorii parcurse de cavalerii

Mesei Rotunde în timpul nenumăratelor lor cău-
tări privesc, în mod fundamental, valoarea de
supunere a „pământescului" faţă de „ceresc",
şi, cum locurile de recluziune voluntară sunt
purtătoare de sens, rru este întâmplător că sen-
sul lor se lasă căutat, ascunzându-se în spaţii
tainice şi puţin accesibile. La sfârşitul secolu-
lui al XlV-lea, inaccesibilitatea locurilor va
15
 creşte în. continuare. Raimondin, soţul Melu-
sinei, după ce obţinuse de la papă iertare pen-
tru a-şi fi călcat jurământul făcut soţiei, se re-
trage la schiturile abaţiei Monserrat: este vorba
de şapte schituri înşirate pe povârnişul unei
stânci abrupte — Raimondin îl va ocupa pe al
patrulea — atât de departe de orice locuinţă
încât, văzute de sus, biserica şi abaţia par mi-
nuscule.
întâlnirile cu singuraticii întru Dumnezeu nu
sunt niciodată întâmplătoare în povestiri: acela
care a ales să trăiască în singurătate a hotărât
existenţa unor legături foarte speciale cu
valorile colectivităţii părăsite în mod deliberat,
în Yvain, pustnicul este veriga elementară care-1
leagă pe sălbatic de viaţa colectivă, iar în Tristan,
Ogrin, care vorbeşte limba ~ Binelui şi a Răului,
ştie să-i înapoieze Isoldei semnele exterioare ale
reintegrării ei sociale: devine instrumentul
reconcilierii, se duce la Muntele Saint-Michel din
Cornouaille, cumpără blănuri şi veşminte de
mătase, pe datorie sau târguindu-se, şi se
înapoiază aducându-i Isoldei podoabele care se
potrivesc unei regine! în Căutarea Sfântului
Graal, rostul aventurilor îl ştiu doar sihastrii şi
pustnicele: căci dacă orice aventură este
percepută de erou ea posedând un sens, dar fără
ca el să ştie să-i manipuleze semnele (E.
Baumgartner), sihastrii sunt cei care le cunosc
interpretările, de unde lungile discursuri şi
nenumăratele confesiuni din povestire. Este vorba
în special de interpretarea viselor, arie a intimului.
„Află, îi spuse pustnicul lui Lancelot, că această
viziune este mult mai bogată în sensuri decât ar
putea mulţi s-o creadă. Şi acum, ascultă-mă
dacă vrei, şi-ţi voi spune care este obârşia
neamului tău". Intermediari obligatorii între
Dumnezeu şi căutătorii Graal-ului, sihastrii şi
pustnicele închid în vorba lor însingurată însuşi
sensul aventurilor.
 LOCURI SIMBOLICE
în imaginarul ficţiunilor, câteva spaţii frecvent
evocate sunt, mai mult decât altele, purtătoare
de funcţii simbolice, cum ar fi turnul şi livada,
iar dacă împărţirea şi distribuirea spaţiului in-
terior în săli şi odăi pare a avea o funcţiona-
litate reală, un obiect precum patul îşi vede
atribuită o polivalenţă de semnificaţii foarte
apropiate de simbol.

Turnul

Simbol al puterii, turnul înseamnă cucerire.

Spre deosebire de Cântul lui Roland, care se
petrece aproape în întregime într-un spaţiu
deschis •— cu câteva zone închise, acele livezi
în care împăratul Carol şi Marsile îşi adună
vasalii respectivi —, Cucerirea cetăţii Orange
prezintă o interesantă învestire a turnului în
spaţiul intern în care pătrund Guillaume, de-
ghizat, şi tovarăşii lui. Ei intră întâi în sala de
primire situată în turn, o străbat şi ajung la
turnul Gloriette, ai cărui „pilaştri şi o parte
din ziduri sunt din marmură", unde nu pătrunde
nici o rază de soare, nici o adiere de (vânt.
Ajuns în sânul însuşi al puterii Celuilalt, Guil-
laume se va apropia de domeniul privat al
acestuia, de vreme ce într-o parte a încăperii
a fost amenajată o livadă în trepte: acolo des-
coperă el obiectul dorinţei sale, femeia. Simbol
al puterii râvnite de cuceritor, turnul este tot-
odată un spaţiu de apărare, un spaţiu de locuit
şi un spaţiu al desfătării.
Loc de captivitate, turnul simbolizează au-,
toritatea exercitată pe nedrept, cum o ştiu prea
bine eroinele cântecelor de ţesut. Totuşi, uneori
turnul poate avea o funcţie de protecţie şi, în
cadrul unei arhitecturi imaginare favorabile
îndrăgostiţilor, joacă un rol întru totul bine-
făcător. Polivalenţă a împrejmuirilor din spaţiul
feudal: miză a bătăliilor, ele servesc de
17
asemenea situaţiilor de ordin privat, în exerci
tarea interdicţiilor exprimate de autoritate: in
Cântul privighetorii, zidul devine simbolul in
terdicţiilor instituţionale şi sociale, la limita
verosimilului. Tânăra femeie şi iubitul ei îşi tră
iesc dragostea într-un cadru prohibitiv. . . în
apropiere unul de celălalt: „Vecine le erau ca
sele, ca şi marile săli ale donjoanelor lor. Nu era
între ei alt obstacol şi altă despărţire decât un
mare zid de piatră cenuşie". . . . .

Livada

Loc al privatului, loc al sociabilităţii, livada

este de asemenea o mărturie a obsesiei delimi-
tărilor şi a ambivalenţei frontierelor.
împrejmuirea livezii face dintr-însa în primul
rând locul ideal de refugiu al iubiţilor, un loc al
seducţiei şi al tainei: spaţiu circumscris, teatru în
care se expun farmecele femeii ca în Cântul lui
Aristotel, loc închis în care răsună tânguirile
anumitor cântece de ţesut, loc de, Spionat, loc
care trebuie, pentru a se sustrage j'udecăţii ce
condamnă iubirile interzise, să se învăluie într-o
tăcere magică, precum în Cântul lui Tydorel, în
care fae-ul, fiinţa venită dintr-o lume feerică,
vine s-o întâlnească pe regina sterilă. Când —
interzisă trecerii, interzisă ieşirii, spaţiu de
cucerit — livada devine pentru Erec locul unei
încercări iniţiatice ultime, ea poate purta
pecetea ambivalenţei, căci 'este totodată un loc
al desfătărilor. Totuşi, livada iubiţilor este mai
ales un loc ocrotitor: ea este cea care ascunde
multă vreme iubirea doamnei de Vergi. Mai poate
fi şi un loc al sociabilităţii, rezervat unui grup
restrâns şi privind, în acest caz, mai ales
femeile, ca în acel Cânt al lui Ignaure în care,
jucând jocul spovedaniei, doamnele află că sunt
toate ibovnicele aceluiaşi seducător, sau în
Cântul lui Tydorel, de vreme ce regina şi
domnişoarele ei obişnuiesc după masă
18
să-şi petreacă acolo timpul, mâncând fructe sau
odihnindu-se.
Loc intim prin excelenţă de îndată ce în-
drăgostiţii rămân singuri acolo, livada este un
loc fragil, punct focal al privirii curioase şi
duşmănoase; dar în Cântul umbrei, locul inti-
mităţii amoroase poate, în secolul al XlII-lea,
să se cristalizeze la infinit în apa acelui puţ
în care iubita evazivă îşi întâlneşte Dublul,
acea umbră care nu refuză inelul pe care i-1
dăruieşte iubitul ei.

Paradisul simţurilor

Independent de funcţia lor simbolică de loc

tainic al iubirilor curteneşti, departe de ase-
menea de acele livezi care se oferă transgre-
siunii, exprimând totodată seducţia şi pericolul,
anumite livezi se arată a fi locuri fermecate
în care născocirile minţii omeneşti se adaugă
naturii, îmbogăţind-o. Teatru al simţurilor, pu-
nere în scenă a unei desfătări şi a unei sărbători
nesfârşite, grădina artificială, născută din tra-
diţia aşa-numitului locus amoenus (în ficţiunile
secolelor al XII-lea şi al XlII-lea, precum Floire
r
şi Blancheflor, Cântul păsăruicii, Frumosul ne-
cunoscut sau chiar în Huon din Bordeaux, în
care, în livadă, curge un izvor de viaţă şi tinereţe)
permite explorarea unui spaţiu ideal şi închis,
o punere în scenă bogată în virtualităţi senzo-
riale. Aceste livezi, rai de seducţii mincinoase,
spaţii bogate în ademeniri desfătătoare pentru
simţuri, desemnează bucuria pură a unei pauze
senzoriale în care toate obiectele se conjugă
pentru a solicita virtualităţile perceptive ale
omului: aşezare a grădinii, floră, emanaţie de
mirosuri şi sunete. Vestitoare a acelor apoteoze
ale percepţiei ce vor fi grădinile manieriste,
livada medievală oferă imaginea unei fericiri
neameninţate de întrerupere, şi priveşte, evi-
dent, problema permanenţei nelimitate în durata
ei din cauza nesecatului aflux de senzaţii; uni-

19
 versul floral al grădinii este o natură împinsă
la paroxismul ei: lume tăcută cu virtuţi salva-
toare, bogată nu numai în esenţe felurite, dar
şi darnică în „ierburi bune", îngrijite de un mis-
terios grădinar care încurajează o natură sus-
ceptibilă de a nega boala şi trecerea timpului.
Mâna omului sau cea a unui vrăjitor a nivelat
solul. Livada din Cântul păsăruidi apare ca
fructul unei vrăjitoare (nigromance). Acolo, lu-
mina nu este agresivă, pasărea îşi dăruieşte
cântecul de uitare, cântecul de dorinţă, cântecul
de tinereţe, ca şi iluzia perenităţii. Lume hiper-
estezicâ, ce acordă vremelnicului o întâietate de
temut, de vreme ce raiul, în definitiv, este o
veşnicie foarte fragilă: când pasărea piere, li-
vada se usucă şi izvorul seacă.
Abolire a timpului sau timp "al veşnicei în-
toarceri: fabula socială este explicită în Păsă-
ruica, ce condamnă turbulenţa timpului şi
schimbarea proprietarilor livezii, când cavalerii şi
doamnele sunt înlocuiţi de mojici. Această
funcţie a suspendării şi a opririi timpului este
bine evocată de locurile dimprejurul cenotafu-lui
din Floire şi Blancheflor: acolo moartea este
depăşită de răpirea simţurilor, de reiterarea —
graţie capriciului şi ritmului vânturilor — a
gesturilor dorinţei. într-adevăr, există oare un fel
mai frumos de a nega scurgerea timpului decât
acela de a exalta virtualităţile tuturor
desfătărilor posibile? Departe de a fi un simplu
motiv ornamental, departe de a se reduce la un
teatru al lumii senzoriale, liv,ada obligă însăşi
percepţia timpului să treacă prin apoteoza plăcerii.
Din această utopie a simţurilor, culoarea este
practic absentă; în mod paradoxal, funcţia de a
face să dureze fericirea este atribuită volatilu-
lui, esenţei copacilor şi a ierburilor, vremelni-
ciei sunetelor. Fragilă ca un trup, livada trans-
gresată piere încetul cu încetul.
 Spaţiu/ interior: sala şi odaia
Când pune în scenă straturi diferite ale socie-
tăţii, literatura prezintă vădit o distribuire şi
o diversificare diferite de împărţirile din spaţiul
locuit. A fost subliniată împărţirea aproape
inexistentă a spaţiului în locuinţele plebee evo-
cate în aşa-numitele făbliaux: un spaţiu re-
strâns, adesea redus la o singură încăpere; la mo-
rarul dintr-un fabliau, de exemplu, aflăm de-a
valma putini, cufere şi patul. Dacă fata mo-
rarului trebuie pusă la adăpost, este încuiată
într-o ladă mare a cărei cheie o are numai tatăl.
Dimpotrivă, în povestirile care înfăţişează o
societate aristocratică, distribuirea spaţiilor
interioare este diferenţiată. Sală şi odaie: ai fi
ispitit să acorzi uneia funcţia desfăşurării vieţii
colective sau, cel puţin, a unei intimităţi gre-
gare, iar celeilalte funcţia unei utilizări mai
tainice şi mai intime. Totuşi, intersectările sunt
tulburătoare. Sala este, desigur, locul rezervat
vieţii colective; despărţită de stradă, ea este
locul obişnuit al adunărilor, locul prin exce-
lenţă al sociabilităţii. Daca cercetăm spaţiul hă-
răzit unui personaj mitic precum Arthur, ve-
dem că sala mare are o utilizare aproape esen-
ţialmente socială. Este, în primul rând, spaţiul
marilor traversări spectaculare; în timpuriul
Cânt al lui Roland, de pildă, întorcându-se la
Aix (Aachen), Carol cel Mare intră în palat şi
urcă* în sala mare ca să-i aducă Audei vestea
nenorocirii care a lovit-o: moartea eroului. în
sală se adună vasalii pentru a trata chestiunile
importante: aşa se întâmplă în Convoiul de la
Nim.es, în care Guillaume, întorcându-se de la
vânătoare, află de la nepotul lui cu câtă ne-
recunoştinţa 1-a tratat regele Ludovic. Repe-
zindu-se până la palat, „străbate sala cu atâta
impetuozitate încât i se rup carâmburile încăl-
ţărilor din piele. Toţi baronii sunt înspăimântaţi.
Văzându-1, regele se scoală ca să-1 întâmpine".
Dar sala este de asemenea un loc de petrecere,
în timpul sărbătorilor rituale în care lumea se
 adună punând la încercare coeziunea grupului.
De sărbătoarea înălţării, regele Arthur îşi vede
curtea umplându-se cu baroni; prezenţa reginei
şi a suitei sale sporeşte strălucirea adunării.
Acestei adunări, în totalitatea ei, i se adresează
sfidarea cavalerului care o răpeşte pe Gue-
nievre în Cavalerul cu căruţa. Tot în sală se
petrece sfârşitul oricărei povestiri în care este
glorificat un erou. Banchetul de încoronare al
lui Erec se desfăşoară în cinci săli atât de „pline
încât anevoie te puteai strecura între mese. Iar
fiecare masă era prezidată de un rege, un duce
ori un conte". Loc privilegiat pentru a vesti în-
ceperea aventurii, nu este de mirare că, în
cânturile parodice, sala permite orice hiperbolă:
în Cântul cornului de vânătoare, treizeci de mii
de cavaleri se aşază la masa banchetului în
tovărăşia a treizeci de mii de fecioare!
în cazul unor găzduiri mai modeste, sala
devine de asemenea locul unde se serveşte masa :
cavalerul cu căruţa şi Gauvain îl urmează pe un
pitic care-i duce la un donjon unde capătă
găzduire, apoi Lancelot o va urma pe o dom-
nişoară care îl găzduieşte în locuinţa ei, „un loc
întărit împrejmuit de ziduri înalte". „în locuinţa
ei pusese să se pregătească multe odăi frumos
împodobite, împreună cu o sală de mari proporţii",
sală în care este servită o cină bogată: „Din acea
sală fusese alungat întunericul, deşi stelele
străluceau pe cer. Dar o mulţime de făclii în
torsadă, masive, arzânde. răspândeau aici o orgie
de lumină". Deci marile momente ale primirii se
petrec în sală. La sosirea lui Emde, regele o
călăuzeşte în marea sală de piatră, iar regina o duce
în odaia principală, unde pune să fie gătită
regeşte. Apoi, doamnele se duc să-1 regăsească
pe rege în sala în care numeroşi cavaleri le
întâmpină sculându-se în picioare. în acea zi de
bucurie, de sărbătoare a nunţii, orice închidere
este suprimată, nu se închid nici uşă, nici ghişeu,
intrările şi 'ieşirile sunt lăsate libere ziua
întreagă, astfel încât nimic nu-i mai desparte pe
săraci de bogaţi,
 efect al coeziunii grupului care antrenează, pro-
vizoriu, oprirea oricărei apărări.
Cât despre odaie, ea este mai curând locul
singurătăţii. Dar ce înseamnă singurătate? în
Erec şi Enide, lui Arthur i se ia sânge, iar
luarea de sânge apare ca un moment strict
privat: or, „el nu avea cu el, în iatacurile sale,
în privat, decât vreo cinci sute de baroni ai
casei sale: niciodată regele nu fusese aşa singur
şi era plictisit că nu se aflau mai multe per-
soane la curtea sa". Imaginea regală nu poate
oare exista singură? Să nu fie, de fapt, altceva
decât privirea pe care o aţintesc alţii asupra
regelui? Arthur apare în orice caz şi întotdea-
una drept centrul unui proces agitat de întru-
nire a fiinţelor omeneşti.
Şi totuşi, iatacul este, prin excelenţă, locul
unde te poţi sustrage privirilor celorlalţi, locul
unde durerea se poate exprima. Chinuite de
durerea lor, personajele se retrag în iatacul lor.
De obicei, acesta este un loc de izolare şi de
protecţie al femeii. în Guillaume de Dole, eroina
trăieşte în iatacul ei: „Nici un bărbat nu o poate
vedea, de vreme ce fratele ei nu este aici". Deşi
„ [ . . . ] nu sunt liberă, se tân-guie tânăra femeie
pe care o iubeşte Milon, eroul cântului omonim
al Măriei de Franţa, ara o mulţime de paznici care-
mi urmăresc fiecare pas, bătrâni şi tineri, slujitorii
mei". Iatacul se deschide de asemenea pentru omul
rănit şi vlăguit. Notaţiile privind salubritatea,
liniştea şi izolarea sunt atunci numeroase:
iatacul în care este primit Erec este „plăcut,
departe de orice zgomot şi la aer", iar în
Cavalerul cu căruţa, după greaua încercare a
captivităţii sale, Lancelot găseşte „aer şi loc de
odihnă asigurate" la domnişoara care-1 găzduieşte.
Astfel, iatacul poate să se preteze unor forme
de sociabilitate şi de petrecere mai rafinate.
Muzică intimă, povestiri, jocuri: tatăl lui Guil-
liadon, în Eliduc, se duce în iatacul fiicei sale,
începe acolo o partidă de şah cu un cavaler de
dincolo de mare şi o învaţă să joace pe fiica sa,
01
 aşezată de cealaltă parte a eşichierului. Un lu-
cru e clar: graniţele între locurile colective şi
locurile rezervate individului sunt poroase, iar
bărbaţilor le este îngăduit accesul într-un spaţiu
mai specific rezervat femeilor. în Zisul despre
prun, din secolul al XlV-lea, după masă toţi se
spală pe mâini şi doamna porunceşte să fie
adus vinul aromat. Se vor întreţine în iatacul
ei: „Doamna, care cunoştea multe tertipuri pen-
tru a trezi dragostea unui tânăr, adună toată
lumea în jurul ei pentru a juca de-a «regele
care nu minte» [ . . . ] . în acest joc ea fu re-
gina, aşa că a vrut să ştie tot ce gândea fie-
care, şi ei au fost nevoiţi să vină unul după altul
să-i povestească tainele lor de dragoste". Cât
despre contele din Romanul gaiei, „avea un
obicei, care era pentru el izvor de mare des-
fătare: aproape în fiecare seară, când nu mai
rămâneau în jurul său decât cei apropiaţi, punea
să se aprindă un foc mare şi frumos în iatacul
fecioarelor. Se ducea acolo ca să-şi mănânce
desertul şi să se destindă. Tânăra şi frumoasa
Aelis ştia bine ce să facă pentru a-i fi pe plac.
Se aşezau paturi în jurul focului pentru stat.
Aşa poruncise contele în seara în care s-a pe-
trecut întâmplarea. După cina, contele s-a dus
în acel iatac pentru a se desfăta şi, pe când i
se pregăteau fructele, s-a ctezbrăcat pentru a
fi scărpinat, rămânând doar în nădragi".
Patul

Se dormea oare în sală sau^ în odaie? De unul

singur sau mai mulţi laolaltă? Se împărţea patul cu
soţul (sau soţia) sau cu o persoană de acelaşi
admicîT' Promiscuitatea pare a fi un lucru
biS n-U??UÎ noptji- Câ"d Guenievre îi stabileşte o
întâlnire lui Lancelot, îi spune clar că nu doarme
singură: „Nici să nu ne gândim că ne putem
apropia unul de altul: în faţa mea, in odaie,_
doarme seneşalul Keu, care este rănit ŞJ se vaită
întruna". Dar; adânc adormit cum
-
24
f | era, rănitul nu-i stinghereşte prea mult pe ibov-
nici, Joufroi de Poitiers şi regina îşi dan întâl-
nire: cum regina spune că nu-1 poate pofti pe
conte în iatacul ei, ea pune să se aducă în sala
cea mare două paturi, unul pentru contele pe
care urmează să-1 regăsească acolo, şi altul
pentru tovarăşul său.
Când un musafir se bucură de un pat in-
dividual, aceasta înseamnă că i se asigură o
odihnă mai bună. Astfel, regele Arthur porunceşte
să i se pregătească lui Erec un pat numai pentru el:
„Regele îl iubea mult pe Erec: 1-a pus să doarmă
singur într-un pat, nevrând să se culce nimeni cu
el, în contact cu rănile sale". în odaia alăturată,
Enide şi regina dorm J împreună, întinse una
lângă alta. Odată însă-! nătoşit, Erec îşi va regăsi
soţia „în acelaşi pat". Dimpotrivă, cuplul din Cântul
Equitan pare să dispună de două paturi, de vreme ce
îndrăgostiţii se vor regăsi „în patul soţului". Un
pat pentru unul singur mai însemna dorinţa de a
onora pe cineva: în Căutarea Sfântului Graal,
Arthur, vrând sâ-şi „arate preţuirea pentru înalta
obârşie" a lui Galaad, îl duce în iatacul său şi-i dă
propriul său pat; iar el se duce să doarmă
împreună cu Lancelot şi cu ceilalţi baroni. Se spune
apoi — semn că povestirea îi înapoiază lui Arthur
în mod tacit un dram de singurătate — că a doua
zi. Arthur s-a dus în camera în care dormiseră
Lancelot şi Gauvain. Peninsulă a privatului, patul
măreşte desfătarea singurătăţii. Astfel, în Căutarea
Sfântului Graal, Guenievre, „nevrând să arate
tuturor cât de mare îi este suferinţa", la plecarea
cavalerilor, se întoarce în iatacul său şi se aruncă
pe pat, copleşită de durere. Dar patul mai poate fi
încărcat şi d^ o simbolistică vinovată: într-adevăr,
el poate fi locul umbrelor, al crimei, locul care
marchează pe veci neputinţa de a face lumină
asupra a ceea ce s-a petrecut acolo cu adevărat.
Patul este obiectul propice manevrelor şi
substituirilor, în special pentru acele femei acuzate
că aduc pe lume un copil mon-
25
 strnos, născut din tată necunoscut. Patul devine
astfel locul subterfugiilor şi al manipulărilor
realităţii: substituită Isoldei, Brangien îi va
servi lui Marc drept soţie fecioară şi, în povestirile
cu Dubluri, patul este tocmai locul întunecat în
care soţia înşelată nu va putea distinge fraţii
unul de celălalt. Poate fi şi un loc al crimei,
spaţiul privilegiat al greşelii, unde adevărul nu
poate fi dovedit. Dimpotrivă, adulterul se poate
lăfăi acolo, în măsura în care patul vădeşte
semnele acestuia. Intre culcuşul lui Tristan şi cel
al regelui e o distanţă de „o lungime de lance".
Când Tristan, vrând să vorbească cu regina de
îndată ce unchiul său a adormit, se duce s-o
regăsească în patul ei, rana i se deschide, sângele
ţâşneşte şi pătează cearşafurile. Tot aşa, sângele
lui Lancelot pătează patul lui Guenievre, ceea ce
permite ca aceasta să fie acuzată că 1-a primit în
patul ei pe sene-şalul rănit. Ambiguitate a
dovezilor, dovezi ce nu sunt dovezi: patul devine
astfel lesne un spaţiu al pericolului.
în sfârşit, evocând pragul dintre zi şi noapte,
patul va vorbi de asemenea despre sociabili-
tatea nocturnă ca despre un semn neliniştitor.
Lipsa de somn şi, ca urmare, lipsa de visuri
sfârşesc prin a-1 face pe Tydorel — eroul cân-
tului ce-i poartă numele, copilul fai, năzdrăvan,
ai cărui ochi nu şe închid niciodată pentru a dormi
— inapt pentru viaţa socială şi pentru exercitarea
puterii. Se va duce să-1 regăsească pe tatăl lui
fae într-o lume din care timpul a dispărut:
parabolă a alternanţei obligatorii a ritmurilor
diurne şi nocturne, a sociabilităţii şi a
întreruperii necesare a sociabilităţii. în multe
povestiri, personajele se culcă târziu în mijlocul
veseliei şi a convivialităţii, dar numai rar se spune
că nu s-a dormit. Veghea poate fi, de altfel, un
izvor al răului, aşa cum o dovedesc destăinuirile
smulse noaptea soţului de către soţia
Cavalerului cu lebăda. împinsă de diavol, ea îi
pune întrebarea fatidică şi tot în pat, ducesa îi
va smulge soţului ei taina care
 Je va grăbi moartea doamnei de Vergi şi iubi-,
tului ei. Astfel, patul apare ca locul însăşi al
vulnerabilităţii, locul în care identitatea este
uşor ocultată, locul gravelor transgresiuni, pre-
tinse sau reale, chiar şi cea a cuvântului, ca şi
cum, rostit noaptea, el n-ar putea fi decât izvor
de nenorociri.

SOCIABILITATEA
în operele literare, spaţiul este aproape în-
totdeauna pus în scenă ca un spaţiu ocupat de un
grup domestic: cupluri, copii, generaţii coexistente,
subalterni, câmp familial supus unor fluctuaţii
frecvente, curte regească de tip ar-thurian, pe scurt,
o societate domestică întemeiată pe o ierarhie în
jurul căreia se ţes intrigi şi raporturi de putere.
Moartea mamelor la naştere, dispariţia taţilor,
copiii pierduţi, regăsiri, uneori omoruri: chiar atunci
când reiau tradiţia basmelor, scenariile familiale o -o
permit prin chiar redundanţele lor exprimarea unor
fantasme adesea cu statut de univers coerent. Coe-
ziunii neamului, în cântecele de gestă, le urmează, în
roman, un univers mai familial unde se întâmplă ca
o formă de corupţie să macine raporturile dintre
fiinţe, în care anumite roluri din celula nucleară
sunt încremenite într-o postură negativă (soacră,
uneori o concubină sau un seneşal), sau într-un
statut de victime, în general copilul sau tânăra
soţie. Astfel sunt arătate puterile în desfăşurarea
lor şi, în universul domestic, gineceul apare în mod
special ca un loc în care se exercită o autoritate
maritală şi parentală asupra lumii feminine, care, de-
a lungul povestirilor, va găsi soluţii posibile de
supravieţuire şi de desfăşurare. Şi nu va fi de
mirare ca o dezbatere —- destul de secretă —■
asupra drepturilor întâiului născut sau ale
mezinului să poată fi pusă în scenă în povestirile
despre gemeni, reali sau fictivi, în 27
 care semnificantul gemelităţii întemeiază un tip
de asociere afectivă, o formă de comunicare
frăţească. Astfel, ficţiunile oferă, dacă nu un
tablou al privatului real al epocii, cel puţin
punctele cele mai nevralgice care pot privi viaţa
comunitară şi statutul individului. în special,
locurile şi ritualurile sociabilităţii, mai ales ale
convivialităţii, pun jaloanele unei integrări ne-
cesare şi dificile a individului în grup.

PRIVATUL: TU Şl CEILALŢI
Despre graniţe
Dacă, în interiorul societăţii domestice, diver-
sificarea spaţiului marchează adesea dificultatea
pentru individ de a se sustrage privirii celorlalţi,
totuşi, în jurul lui încep să se ridice, încetul cu
încetul, pereţii care-i vor permite, departe de
ceilalţi, să se bucure de propria-i libertate.
Povestirile lui Chretien de Troyes adoptau cu
precădere structura unui parcurs iniţiatic care
permitea individului să părăsească spaţiul colectiv,
scufundându-se în rătăcirea singuratică de unde
trebuia să se întoarcă, slăvit de toţi ceilalţi. Pe de
altă parte, în secolul al XHI-lea, trupul apare
din ce în ce mai mult ca o posesiune privată şi
un punct de referinţă la care se raportează
discursurile normative, căci este perceput ca fiind
susceptibil de abuzuri în atenţia acordată Eului
şi, în consecinţă, ca un generator de perturbaţii
în viaţa grupului, statut conflictual în care textele
spera să pună ceva ordine.
Apare atunci noţiunea unui „privat al ce-
luilalt", spaţiu în care se fac alte gesturi decât
cele care sunt înfăţişate privirii exterioare. Ast-
fel, discreţia în sânul comunităţii va fi explicit
şi insistent cerută în Pedepsirea doamnelor de
Robert de Blois: să nu pătrunzi cu privirea în
spaţiul altuia, în această privacy care nu este
cea a tuturor, şi este semnificativ faptul că
aceste reguli de respectare a privatului privesc
mai ales persoana feminină, ca şî cum ea ar
constitui punctul nevralgic al tuturor greşeli-
lor posibile şi punctul focal al tuturor virtuţilor
dorite: ,,De câte ori treci prin faţa casei celor-
lalţi, vezi sâ nu le arunci vreo privire şi să nu
te opreşti. Să stai cu gura căscată în faţa ca^ei
altora şi să-i dai târcoale nu este un compor-
tament cuminte şi curtenesc. Căci sunt acte
pe care le săvârşeşti adesea în intimitate, în
locuinţa ta, şi pe care nu vrei să le făptuieşti
sub privirile cuiva, dacă ar fi să vină cineva.
Iar daca vrei să intri într-o casă, tuşeşte uşor
când intri ca să-ţi anunţi sosirea prin această
tuse sau printr-un cuvânt. Pe scurt, nimeni nu
trebuie să intre fără să anunţe".

A te izola
Cum era posibilă izolarea în privatul gregar?
Componentele spaţiului arată clar o distribuire
a anumitor locuri „mai publice" şi a altora
„mai private" decât altele. Or, aparteul priveşte
tocmai maniera în care doi indivizi se izolează
voit pentru a-şi comunica ceea ce nu este des-
tinat unui grup mai mare, o situaţie a' mărtu-
risirilor în care se şuşotesc tainele.
Modurile de comportament din privatul gre-
gar al ficţiunilor dovedesc cât este de greu să
dispui de un loc şi de un moment convenabile
pentru a te întreţine cu interlocutorul tău de-
parte de urechi indiscrete. Nu este de mirare
că textele propun constante realiste în aparenţă,
pentru a situa pe de o parte îndepărtarea pro-
priei persoane, pe de alta, timpul tăcerii. Astfel,
Cliges, eroul romanului omonim, îl cheamă pe
şerbul său Jean în privat ca să-i ceară adăpost
pentru întâlnirile sale amoroase. Secolul al
XIIT-lea va fi deosebit de bogat în situaţii de
aparteu. In raport cu frumoasa alcătuire a lumii
arthuriene la Chretien de Troyes, Moartea re-
gelui Arthur, la începutul secolului al XIIT-lea
29
— în care aventura devine din ce în ce mai
rară şi unde universul Mesei Rotunde se fărâ-
miţează în chip tragic — este teatrul unor intrigi
şi denunţuri; şi în Calul sur, nepotul care vrea să-1
convingă pe unchiul său care ar putea fi, gândeşte
el, un bun avocat pe lângă tatăl tinerei fete,
caută pentru această întâlnire un loc adecvat, o
„lojă'', pe scurt, un loc ferit, în Guillaume de
t)ole% poveste a sociabilităţii exaltate drept
virtute a bunului suveran, aparteul capătă o
adevărată funcţionalitate şi este manifestarea
şlefuită a raporturilor cu ceilalţi. Menestrelul
prieten cu împăratul este obiectul său
privilegiat. Vrând să audă chiar din gura lui o
frumoasă povestire, suveranul apucă de frâu
calul lui Jouglet şi amândoi se îndepărtează de
cărarea bătută. „Spune-mi deci, prietene scump, o
poveste care să mă poată trezi!" în plină
natură, ca şi într-un spaţiu construit, aparteul
cere un loc ferit, un alcov binevoitor al
spaţiului. în alt aparteu, „pe un balcon",
împăratul îi comunică seneşalului proiectul său de
căsătorie, şi, mai târziu, împăratul, despre care
se spune că este „cu puţină lume în jur", îl invită
pe eroul Guillaume să se distreze în livadă, locul
unei ultime discuţii. Aparteu cu sine: aflând
cărei calomnii i-a căzut victimă tânărul Lienor,
împăratul se depărtează şi pleacă singur peste
câmp, cu inima strânsă de tristeţe. Cât despre
seneşal, el va fi înşelat graţie unui ultim aparteu:
pe când toţi se aflau reyniţi laolaltă, mesagerul
lui Lienor îl duce cu sine „afară din palat,
lângă zidul înalt" ca să fie acolo ferit şi departe
de priviri, un spaţiu-capcană în care trădătorul va
cădea în sfârşit. Astfel, intrigile de palat, la
adăpostul cotloanelor menite tainelor, au
înlocuit frumoasa transparenţă a lumii
arthuriene. Am-brazurile ferestrelor, în Cântul
Cavalerului alb, în secolul al XlV-lea, sau în
Jehan de Saintre, mai târziu, devin prin
excelenţă adăposturile tainelor, locurile unde pot fi
surprinse negocieri uneori puţin onorabile.

30
Limbajul tainic o! semnelor
Spaţiul colectiv vede nascându-se spre sfârşitul
secolului al Xll-lea o reţea strânsă şi secretă
de moduri de comunicare: daruri care pecetlu-
iesc legaturile dintre doi îndrăgostiţi, gajuri sau
dovezi de dragoste pe care etnologii le mai
recunosc şi azi, rolul crescând al cuvântului
scris drept legătură, proliferarea mesajelor
transmise, pierdute, deturnate, manipulate.
Obiectele ce închid, simple tăinuitoare de giu-
vaeruri, de haine sau de arme, capătă, valori-
zate, statutul unor preţioase relicvare, metafore
ale secretelor iubirii curteneşti, uneori elemente*
ale intrigii şi pretexte pentru o gestică a des-
chiderii şi a dezvăluirii.
Dintre semnele legăturii amoroase, unele
sunt mai ostentative şi altele cu precădere
tainice: semne ale intimităţii pe care alţii le
percep ca semnificanţi trimişi înapoi la contin-
genţa lor dintâi. în secolul al XlII-lea, lumea
curtenească este invadată de semne tainice: că-
ţeluşul, în aparenţă un personaj fortuit al spa-
ţiului domestic, anunţă iubitului doamnei de
Vergi clipa întâlnirii. Schimburi de semne care
pecetluiesc deja sub pana Măriei de Franţa
întâlnirile din Cântul caprifoiului: Tristan în-
făşoară caprifoiul în jurul crenguţei de alun
pe care o cojeşte şi pe care îşi ciopleşte numele,
semn tainic al legăturii care spune: ,,Iubi ta mea,
aşa şi cu noi: nici îu fără mine, nici eu fără
tine!" Semn, de asemenea, acel nod pe care
prietena lui Guigemar îl face în tunica,acestuia
şi pe care nimeni altul n-ar şti sâ-1 desfacă, pe
când la rândul lui iubitul încinge cu un brâu
subţire trupul gol al iubitei, legându-1 cu un
nod pe care nimeni nu-1 va şti tăia ori desface,
limbaj secret al semnelor care determină o in-
tensitate şi un spaţiu afectiv interzise altuia.
Mai târziu, în universul măştilor din Jehan de
Saintre, educarea tânărului în spiritul curtenesc
cuprinde o iniţiere într-un limbaj secret, un cod
 ascuns, care dublează utilizarea spaţiilor de fe-
tragera in care secretele se pot transmite.
Dimpotrivă, susceptibil de a fi interceptat
şi înţeles de privirea celuilalt, gajul de dragoste
este un dar, podoabă sau inel. Element al re-
prezentării Eului, inelul este în acelaşi, timp
semnul cel mai marcat de sexualitate, miză im-
portantă în povestirile care tratează despre in-
terdicţii: legătura cu zâna se desface de îndată
ce eroul i-a destăinuit pustnicului taina seduc-
ţiei. Şi inelul dispare de 'îndată! Dimpotrivă,
mătăniile oferite iubitului de către iubită sunt
mai bine integrate în semnele sociabilităţii, iar
gestul se perpetuează încă la Guillaume de
Machaut. Domnişoara „înjghebă la repezeală un
foarte frumos şirag de mătănii, care mi se para
fermecător, căci era făcut din nucşoare, tran-
dafiri şi violete. Când îl isprăvi, mi-1 aşeză pe
creştet", liant vegetal care prelungeşte brâul
pe care tânăra fată îl va face din braţele sale.

Cuvântui interzis
Legea tainei este un element bine cunoscut al
iubirii curteneşti, ea fiind cea care — trans-
gresată — inaugurează tragedia doamnei de
Vergi: „Se întâmplă astfel ca cel care a dez-
văluit taina să piardă bucuria pe care aceasta
i-o pricinuise, căci cu cât iubirea e mai in-
tensă, cu atât iubiţii desăvârşiţi sunt mai abătuţi
atunci când unul dintre ei îl bănuieşte pe
celălalt de a fi dezvăluit ceea ce trebuia să
ţină secret. Şi adesea se naşte din aceasta o
nefericire atât de mare, încât iubirea ajunge
să se curme în durere şi ruşine".
în întâlnirile dintre muritori şi zâne, nume-
roasele interdicţii, dacă acestea se pot referi la
actul de a bea şi de a mânca atunci când inter-
dicţia desemnează orice fel de participare la
lumea de dincolo de râu, sunt mai adesea le-
gate de taină: a nu dezvălui existenţa zânei,
a nu formula întrebarea despre origini, în Cân-
32
tul lui Tydorel sau în'Cântul cavalerului cn
lebăda. Povestirile feerice împing la extrem
interdicţia de a face cunoscută colectivităţii
existenţa unei vieţi private, fie ea din altă
lume. Melusine va folosi aceste interdicţii, as-
eunzându-şi identitatea de femeie-şerpoaică,
îmbinând tabuul privirii cu interdicţia cunoaş-
terii, şi menţinerea opacităţii, cea pe care o
întreţine uşa asupra căreia Raimondin îşi va
pironi privirile de-a pururi vinovate.
Comunicării filtrate sau interzise i se adaugă
importanţa scrierii în ficţiuni. Or, acest tip de
mediere se dezvoltă în secolul al XlII-lea, şi,
în Flamenca, iubiţii se vor căuta multă vreme
prin frânturile timpului, mesajele orale sau
scrise, jocul semnelor. Scrisoarea făcea deja
obiectul unei circulaţii în Tristan de Beroul, în
care misiva Isoldei este citită regelui Marc de
către capelan: scrisoarea devine obiectul unei
comunicări publice. Capelanul rupe sigiliul, ci-
teşte textul, apoi enunţă conţinutul, rând cu
rând. Marc îşi convoacă apoi baronii, punând
să li se citească şi lor textul.
în Moartea regelui Arthur, Arthur însuşi
este acela care citeşte mesajul domnişoarei al
cărei cadavru a pornit-o pe firul apei, dus de
o barcă misterioasă. în ambele cazuri, rolul
înscrisului este de a transmite ceea ce este bine
să fie făcut public din sfera privatului, real sau
simulat (cum o spune Ogrin: „Pentru a mai
atenua ruşinea şi a evita scandalul, este util să
minţi puţin"). De altfel, imaginea acestei inti-
mităţi poate căpăta privilegiul unei triste reve-
laţii. La răsăritul soarelui, Arthur, primit în
misteriosul castel al surorii sale Margue, vede
picturile făcute de Lancelot în timpul captivi-
tăţii sale. Şi în ele îşi descifrează propria-i ne-
fericire, în Philomele, atribuită lui Chretien de
Troyes, biata mută, găsind într-o ladă sculuri
şi fuioare, istoriseşte într-o cusătură colorată
povestea ei, violul pe care 1-a suferit, mutilarea
îndurată, întemniţarea ei, şi sora ei îi va înţe-
lege mesajul Imaginea va spune ceea ce nimeni
33
nu îndrăznise să spună, inexprimabilul trans-
gresiunii.
în Romanul seniorului de Coucy se poate
constata proliferarea înscrisului în comunicarea
devenită extrem de mediatizată,' ceea ce explică
în special funcţia inserţiilor lirice şi problematica
fundamentală a romanului, numeroşii intermediari
ai schimburilor de scrisori dintre iubit şi doamna
lui, pe scurt „anevoiosul drum al cuvântului şi al
informaţiei" (Ch. Marchello-Nizia). Înscrisul
proliferează de asemenea în scenariile fetelor
ameninţate de incest, în care peceţile sunt rupte,
scrisorile schimbate nu numai în cazul anunţării
veştii proaste a naşterii unui monstru (în locul
unui prunc frumos), ci şi în cel al măsurilor de
clemenţă luate de soţul îndurerat, măsuri cărora
li se substituie porunca de a arde pe rug soţia şi
monstruoasa creatură pe care ar fi purtat-o în
sânul ei.
în cazul omului sălbăticit care şi-a pierdut
raţiunea şi memoria, înscrisul va avea rolul să
destăinuiască trecătorilor originea groaznicei lui
nenorociri. Eroul din Zisul ogarului fuge în
pădure, luând cu sine cerneală şi pergament, îşi
aşterne în scris nenorocirea, lungii ani de
aşteptare, dispreţul doamnei. Devenit martorul
unic al unei posibile memorii, înscrisul este
prins de un copac, astfel încât toţi să poată
afla întâmplarea.

Obiectele ce închid
Obiectele ce închid folosesc jubilarea elemen-
tului ascuns şi adus încetul cu încetul la lu-
mină. Se deschid ' lădiţe şi cufere pentru a se
da în vileag" podoabe: din ele apar acestea din
urmă care trebuie dăruite vârcolacului ce şi-a
recăpătat înfăţişarea omenească în Guiilaume
dîh Palermo; un cufăr de călătorie ascunde o
haină făcută dintr-o stofă verde, cu care zâna
îl găteşte pe sălbatic, adevărat rit de reintegrare
în Zisul ogarului. Obiectul ce închide poate de-
34
veni un adevărat personaj al povestirii: panga
furată în Romanul gaiei este pianctul de ple-
care al dramei, dar şi al regăsirii. In Moartea
regelui Arthur, înscrisul destăinuia secretul fru-
moasei fete moarte, dar mesajul făcea obiectul
explorării unui spaţiu cunoscut: barcă, draperii,
pungă. în jocul sociabilităţii, darurile sunt ade-
sea obiecte ce închid, ceea ce favorizează proli-
ferarea gesticii de deschidere.
Mai simbolic, obiectul poate deveni relicvar,
ca acea lădiţă în care este depus cadavrul pri-
vighetorii (laostic), la Măria de Franţa, meta-
foră a perenităţii secretului,- relicvar păzitor al
unei chintesenţe şi al unei memorii: soţul a
uciâ privighetoarea şi, pentru a-1 înştiinţa pe
iubit despre cele petrecute, doamna înfăşoară
pasărea într-o ţesătură de brocart pe care po- "*
vestea lor fusese brodată cu fire de aur. Ca- § Z
valer curtenesc, iubitul pune să se făurească
„o cutie de aur curat împodobită cu pietre
preţioase" şi pune să fie pecetluită racla. ,Alte
relicvare vor marca sensul simbolic al conţi-
nutului, ca acea „cutie" care păstrează proaspăt I
în chip miraculos braţul frumoasei Helaine, şi
mai ales straniul relicvar care, ani de-a rândul, i
a păstrat mâna tăiată a Manekinei, acel stomac X
de sturion care răspândea miresme atât de suave
încât fiecare îşi simţea inima înduioşată.

SOCIETATEA DOMESTICA: FLUCTUAT.U Şl

RESTAURĂRI
Legate între ele printr-o structură familială
solidă, povestirile feudale reflectă chiar la o
privire superficială problemele interne ale fa-
miliilor, sugerând — ceea ce ar fi putut tul-
bura conştiinţa epocii feudale — obsesia rivali-
tăţii dintre moştenitori cu ţeluri comparabile.
Or, naraţiunile sfărâmă adesea circuitul închis
al familiei, care va fi în cele din urmă resta-
bilit în urma unui itinerar exogamic de natură
variată. Chiar dacă referinţele familiale sunt
35
foarte complexe, se pot degaja aici câteva axe
şi în primul rând frecvenţa scenariilor sexua-
lizate: seduceri de tip incestuos (tată/fiică,
mamă vitregă/fiu vitreg, cumnat/cumnată), riva-
lităţi în jurul aceleiaşi femei, calomnii de na-
tură sexuală care duc la exilarea tinerelor
mame, pe scurt, un ansamblu de certuri do-
mestice pe care alte povestiri le ocultează pru-
dent, graţie unei exemplarităţi uneori cam
rigide.
Spaţiul familial
Faptul că în cadrul cuplului se produc dese
disonanţe şi dezbinări ne-a fost revelat cu pri-
sosinţă 'de aşa-numitele făbliaux. Dimpotrivă,
Chretien de Troyes pune în mod deliberat ac-
centul pe desăvârşirea cuplului în căsătorie,
demonstrând pas cu pas că iubirea curtenească
este trăită într-un cadru instituţional. In ro-
manul său despre anti-Tristan, adulterul lasă
loc legitimităţii în urma unei alegeri liber con-
simţite, dar în societatea domestică a fic-
ţiunilor sunt mai frecvente tensiunile şi neînţe-
legerile cuplului. Dimpotrivă, în afara angre-
najului adulterului, izvor de gelozie, alte cupluri
pot depune mărturia unei perfecte armonii,
temporar ameninţate, dar regăsite; astfel, în
scurta povestire Fiica contelui de Pontieu, soţul
traumatizat de violarea soţiei sale la care fusese
constrâns să asiste, rupe orice relaţie sexuală
cu ea, în timp ce pedeapsa (o pedeapsă obscură
în. ceea ce-i priveşte cauza) este asigurată de
tată; sau, în poveştile despre incest precum
Manekine, soţii care se regăsesc îşi înfrâng tem-
porar dorinţele, în timpul săptămânii patimilor,
şi pornesc apoi spre o viaţă nouă.
Multe texte ilustrează dragostea faţă de co-
pil, de la Manekine până la Tristan de Nanteuil
în care doar un miracol sloboade laptele aproape
secat al acelei mame care preferă să se sinucidă
decât să-1 vadă suferind pe copilul ei. într-un
cadru mai specific ierarhizat, Ide, contesă de
36
Boulogne, nu lasă pe nimeni să-i alăpteze co-
piii: îşi dă însă seama că unul din copiii eî,
înfometat, fusese hrănit în lipsa ei de doică.
Cuprinsă de o sfântă mânie, îşi înşfacă pruncul,
îl scutură, îl face să verse hrana subalternă,
şi apoi îl hrăneşte cu propriul ei lapte. înte-
meiată pe legăturile ţesute în jurul copilului
între mamă şi slujitorimea feminină, această
secvenţă din Cavalerul cu lebăda leagă lumea
privată a gineceului de măreţia neamului. Gi-
neceul devine locul simbolic unde se desfăşoară
rolul major al mamei, în sânul.celulei familiale,
într-un timp al trăirii în care transmiterea bio-
logică a laptelui matern devine un act sacru:
mama este singura persoană demnă să-şi hră-
nească glorioasa progenitură.

Căutarea încrâncenata a tatălui «6

Povestirile medievale sunt bântuite de problema o

ascendenţei, de cea a funcţiei jucate de copil o
şi de importanţa aproape obsesivă a raporturilor c o, c
dintre părinţi şi copii. Legăturile cu tatăl, cum
lesne se poate ghici, fac obiectul unei preocu-
hi ■

pări febrile în povestirile în care soţia calom-

niată este acuzată de a fi adus pe lume un ■
monstru care nu poate fi în nici un caz copilul
legitim al soţului; dar aceste legături sunt şi o__ 2
mai vădite în cadrul acelor pericole de moarte
(şi simbolice) pe care le reprezintă luptele din-
tre fii şi taţi, adversari tragici care tiu se cu- X
nosc sau nu se recunosc. Astfel, în Gormont şi O
lsembart, în care fiul renegat îl loveşte pe ta-
tăl său în toiul încăierării, în Doon de la Roche,
Baudouin de Sebourc, Florent şi Octavien etc. .2.o E
Mai târziu romanul Valentin şi Orson ilusr
trează paricidul: Valentin, care poartă un scut itzi
sarazin, este atacat de tatăl său; amândoi se
înfruntă atât de aprig, încât lancea fiului stră- £o°o
"Sî 0> — C
punge trupul tatălui: ,,Astăzi, l-ai ucis pe tatăl O SJ • c O

care ne-a zămislit!" strigă Orson, fratele său

geamăn, ucigaşului.

37
 Unchi şi nepoţi
Nesiguranţa în ceea ce priveşte legăturile de
sânge marchează implicit cât de fragilă trebuie
să fi fost, în conştiinţele medievale, certitudi-
nea filiaţiei, De altfel, tocmai în neamurile cu
obârşie supranaturală, fascinaţia tatălui pentru
fiu şi vice versa apare ca deosebit de explicită,
căci disonanţa însăşi a vieţilor lor, una apar-
ţinând vieţii feudale, iar cealaltă Lumii Celei-
lalte, face din ei fiinţe totodată apropiate şi
necunoscute, în Cantul lui Deşire, de exemplu,
şi mai fantasmatie chiar în Tydorel, unde, după
ce a aflat că este de obârşie supranaturală,
regele Tydorel îşi părăseşte domnia pământeană
şi, dând calului pinteni, se cufundă, înarmat
in adâncul lacului din care tatăl său ieşise pen-
tru a-1 zămisli.
De obicei, marii eroi ai cânturilor de gestă şi
ai romanelor curteneşti nu au fii, sau, dacă au,
aceştia sunt o imagine a neputinţei, ca de pildă
nevolnicul Louis clin Convoiul de la Nî-nves.
Figuri substitutive, nepoţii vor fi mai
apropiaţi de unchii lor, cu care vor întreţine
legături privilegiate, fenomen pe care R. Bez-
zola îl semnala ca fiind nou în raport cu mito-
logiile greacă, romană, germanică şi celtică.
Relaţiei tată-fiu, a cărei puternică valoare sim-
bolică o putem ghici, i se adaugă tot ceea ce
poate oferi nepotul într-o relaţie de rudenie
strânsă care însă exclude moştenirea imediată:
foarte apropiaţi de unchiul lor, bucurându-se
din partea lui de o afecţiune deosebită şi în-
zestraţi — este cazul nepoţilor lui Guillaume
d'Orange ■—■ cu o individualitate puternică,
nepoţii sunt „personaje bine marcate". Totuşi,
relaţiile dintre unchi şi nepot, ca de pildă acelea
dintre Carol cel Mare şi Roland, păstrează o
anume ambiguitate. Fiind singurul nepot (de
soră) al împăratului, îi este încredinţată o mi-
siune individuală, dar ,,nu era el oare mai mult
decât un nepot? nu era el oare chiar propriul
său fiu?" (Bezzola). După o saga nordică, Ro-
38
 land, care in Cantul lui Roland nu are de altfel
decât un tată vitreg, ar fi fost fiul lui Carol cel
Mare şi al surorii sale Gisele, dar această
ascendenţă incestuoasă nu va fi atestată de tex-
tele franceze înainte de secolul al XlV-lea. Cât
despre tema nepotului — „copil al dragostei" —
ea se află în prim-plan în povestea lui Tristan,
aşa cum ne relatează Gottfried de Strasbourg:
crescut de părinţi adoptivi, răpit de nişte ne-
gustori scandinavi, este primit la curte de regele
Marc, care află că-i este nepot. Dragostea un-
chiului pentru copilul surorii sale va fi atât de
mare, încât el va refuza să mai zămislească un
moştenitor, socotindu-1 pe Tristan drept pro-
priul său fiu ... Ambiguitatea caracterizează
şi cuplul antinomic Gauvain-Mordred, nepoţi ai
regelui Arthur. Tovarăş credincios şi sfetnic
de taină al lui Arthur, Gauvain, curteanul, i se
va opune lui Mordred, trădătorul, care urmă-
reşte să-i fure regelui şi soţia şi regatul. O ver-
siune a legendei afirmă că Mordred este ro-
dul dragostei incestuoase a lui Arthur pentru
sora sa, soţia regelui Loth din Orcania şi mama
lui Gauvain. Păcat inocent, de altfel, căci în
momentul zămislirii, Arthur nu ştia al cui fiu
este şi deci nu ştia nici că Anna îi era soră!

Surghiunurile

în elaborarea câmpului familial, problema ra-

porturilor individului cu colectivitatea în sânul
căreia trăieşte şi care — deşi impunându-i li-
mite — îi conferă statutul său, este strâns le-
gată de valorizarea surghiunului. Este deosebit
de interesant în cazul femeilor, ca de pildă în
'cel al fiicei contelui de Pontieu, măritată în
chip fericit întrucât se căsătorise cu fiul surorii
tatălui ei. Dar, soţie sterilă, după ce-şi pierduse
onoarea şi validitatea socială, este părăsită într-
un butoi în mijlocul mării şi-şi găseşte statutul
şi fertilitatea în lumea musulmană. Din sterilă
ce era, devine fecundă, printr-o iniţiere
39
 care începe printr-o întinare a trupului, prin
transgresarea unei încercări de omor, de care
nu se va căi niciodată, şi prin adoptarea legii
păgâne. Să ne închipuim, oare, că parcursul
exogamic a fost pentru ea necesar şi fecund,
de vreme ce, în definitiv, ea regăseşte lumea
obârşiei sale, ca şi cum ruptura temporară de
mediul familial şi social care o înconjura ar
fi fost necesară? Pe de altă parte, exilul este
adesea urmarea unor acuzaţii de incest, iar dacă
dorinţa tatălui este de abia sugerată în Calul
sur, mai explicită în Cei doi îndrăgostiţi de
Măria de Franţa („A fost cerută în căsătorie de
vasali puternici, care ar fi dorit s-o ia de
soţie, dar regele nu voia să încuviinţeze această
căsătorie, căci nu se putea lipsi de ea. Era
singurul lui refugiu şi nu se despărţea de ea
nici ziua, nici noaptea".), cererea perversă este
foarte precisă în La Manekine sau în Romanul
contelui de Anjou.

Amor curtenesc şî gelozie

Dintre tensiunile care zguduie universul do-
mestic, gelozia — elaborare fantasmatică prin
excelenţă, ce se serveşte de cadrele înseşi ale
interdicţiei, şi care se reazemă pe latura insti-
tuţională a dragostei curteneşti, căci tocmai soţul
este acela care face ca dragostea să fie în acelaşi
timp periculoasă şi posibilă — este unul din
motoarele principale. Dacă, în lumea arthu-riană,
figura regelui nu se arată a fi aproape niciodată
pătată (Arthur nu este niciodată gelos şi nici
atins de vreo bănuială în acest roman al
adulterului care este Cavalerul cu căruţa),
totuşi incidenţele adulterine asupra vieţii pri-
vate apar începând din secolul al XlII-lea: în
Romanul seniorului de Coucy, soţul gelos îi
dă să mănânce soţiei inima îmbălsămată a iu-
bitului ei, răpus în timpul unei cruciade; sau,
în sensul unei hipertrofieri parodice, în Cântul
lui Ignaure, unde se răzbună doisprezece soţi;
4Q
 sau in Doamna de Vergi, unde gelozia ducesei
duce la profanarea iubirii; şi mai ales în Fla-
menca, unde gelozia dobândeşte caracteristici
patologice, trupul gelos apărând ca dereglat,
respingător, anti-curtenesc.

Femeile acuzate

Anumite scenarii familiale, larg răspândite în

tradiţia povestirii, au făcut obiectul unui atât
de mare număr de naraţiuni romaneşti din
Evul Mediu, încât este imposibil să nu fi re-
prezentat — în planul fantasmatic şi eventual
doar ca o uşurare, aceea pe care o produce orice
happy end după norii de ameninţări care au
întunecat universul domestic — cu totul alt-
ceva decât un amuzament ancorat în recunoaş- • ş o ■«• s
terea unei tradiţii: astfel este motivul femeilor
acuzate, unde calomnia cuprinde mai ales odaia,
iatacul lehuzei, ce devine un spaţiu vinovat, -2- * O
marcând cu stigmatul nelegitimităţii, ba chiar ) O u u

al monstruozităţii, naşterea unui copil; tot ca- P j) C

lomniată este şi femeia castă, râvnită de cum- y

05 o-
natul ei, persecutată, apoi reabilitată cu aceste
constante în constelaţia familială care fac din
pretendentul respins fratele soţului, şi acest
final în care persecutorul eroinei, doborât de <
—o___
boală, este vindecat de însăşi victima lui, după
Ui
: a o
ce şi-a mărturisit fărădelegea. Nu se va vorbi
niciodată îndeajuns despre importanţa mărtu-
risirii publice, în faţa comunităţii, a dorinţei
vinovate urmărite în ascunsul sufletului, măr-
turisire care poate chiar, în structura finală a
41
povestirii, în Florence de Rome, de pildă, să
facă obiectul unor reiterări obsedante. Acuza- ai
ţiile de iubiri monstruoase sunt frecvente; ele ■o 5
pot fi puse în raport cu tradiţiile populare, §
dar trebuie inserate mai ales în cadrul larg al
reprezentărilor sexualităţii şi ale fantasmelor
genitale. în Cavalerul CIL lebăda, regina Beatrix
a bârfit-o pe mama unor gemeni: ea însăşi va
naşte şase copii deodată. într-o povestire mai

41

a:
cu
 târzie, The seus din Koln, regina râde de o per-
soană diformă, apoi dă naştere unei fiinţe
monstruoase, iar un îndrăgostit respins o va
acuza ca a întreţinut legături ascunse cu un
pitic. Indignat, soţul vrea ca soţia lui să fie
arsa pe rug, dar pruncul obţine frumuseţea fi-
zica de la Dumnezeu, iar piticul îl învinge în
lupta pe calomniator. Soarta copiilor este legată
de acuzaţia adusă mamelor: alungaţi de timpu-
riu _dm universul familial şi legitim, ei sunt
naraziţi să devină anonimi şi dezmoşteniţi.

Fraţii în cadrul grupului familial

Din secolul al Xll-lea şi până în secolul al

XV-lea, găsim adesea, în ficţiunea literară, un
model al nucleului familial care cuprinde doi
fraţi, adesea gemeni, şi care pare să aducă o
soluţie ideală antagonismului fundamental ce
opune doi deţinători ai puterii, care ocupă ace-
laşi spaţiu privat. Folosind vechea enigmă a
naşterii duale, povestirile despre fraţi (un an-
samblu foarte bine reprezentat) par să răspundă
acestei trăsături a societăţii feudale care constă
în a crea fraţilor mai mici o lume nesfârşită de
frustrări; strecurând structura fratriilor în
forma gemelară, povestirile îi hărăzesc fratelui
defavorizat o egalitate şi o reuşită comparabile
cu acelea ale fratelui favorizat, sau chiar îi
asigură superioritatea, căci el sfârşeşte uneori
prin a-i lua locul Dublului său, cu deplinul
acord al acestuia.
în anumite povestiri în care apar gemeni
fictivi, folosirea metaforei gemelare permite
sugerarea unor mize despre care nu se vorbeşte
în povestirile despre fraţi adevăraţi. Soluţia
poate fi fuzionarea Dublilor căci, integraţi în
lumea feudală, gemenii primesc o funcţie valo-
rizantă care depinde de realităţile cele mai tan-
gibile. Astfel, ficţiunile care au drept obiect
acest model de fratrie evocă tensiuni grave şi
pot fi interpretate în termeni de „terapeutică
42
socială'1 (G. Duby). Dacă se poate citi aici în
filigran revendicarea drepturilor celor de pe
urmă născuţi, ele demonstrează că similaritatea
şi coexistenţa trebuie trăite. Sosia încetează să
ameninţe identitatea, Dublul capătă legitimitate,
întemeiate pe sensul cel mai crucial al identi-
tăţii, ficţiunile medievale care tratează despre
Dublu supun raţiunii un ansamblu de fantasme
proprii conştiinţei individuale.
Anumite cupluri de fraţi medievali trăiesc
istorii sângeroase, aceea, în mod special, care
reia povestea descendenţilor lui Oedip, Roma-
nul Tebei sau, schiţată în treacăt într-un prolog
al Romanului lui Athis şi Prophilias, povestea
lui Romulus şi Remus; sau, într-un context w 6 **■
feudal din secolul al XHI-lea, Florence de -■2 $
Rome: în aceasta din urmă se dau lupte pentru
nişte ziduri, puterea este smulsă unuia sau al-
tuia şi poate provoca moartea. în aceste po- s .«>
vestiri în care ura este exprimată, legată de o S1
problemă pe care modelul celor doi fraţi per- o-
mite s-o pui fără înconjur, cuplul de fraţi este ? i2
întotdeauna compus din întâiul născut şi me-
zin, şi de fiecare dată cearta are drept obiect

fi
drepturile primogeniturii faţă de cele ale ul-
timului născut. Fratricidul rezultă dintr-o în-
fruntare care se produce între întâiul născut
şi mezin, niciodată între gemeni.
Dimpotrivă, gemenii se află întotdeauna sub
semnul exemplarului. Ei sunt adesea victimele
unei expulzări în afara unei matrice umane şi
sociale, iar povestirile relatează itinerariul lor
către o socializare progresivă. Mama lor — re-
gina Angliei în GuiHaume d'Angleterre, fru-
moasa Helaine, sora lui Pepin, în Valentin şi
Orson> şi altele —> este surghiunită şi copiii ei
se vor naşte adesea într-un mediu sălbatic,
unde îşi. pierd mama, vor fi îngrijiţi de un
animal sau transferaţi într-un mediu social di-
ferit de grupul originar, ţărănesc sau de negus-
tori. Că legătura lor cu mama poartă urma
unor scheme arhaice, este uşor de constatat: în-
drumaţi de un puternic tropism matern, gemenii

43
 rămân uniţi cu mama prlntr-o legătura matri-
cială pe care o dovedeşte, în special, braţul
tăiat al frumoasei Helaine pe care fiul ei, Bras
(Braţ) — la trupul căruia a fost adăugat braţul
matern — îl va păstra mereu, până la adoles-
cenţă, purtându-1 ca o relicvă, până în clipa în
care, odată sfârşite avatarurile povestirii, fra-
tele său, viitorul sfânt Martin, va lipi din nou,
printr-un miracol, acest cordon ombilical sfânt
trupului matern.
Eliberările şi regăsirile sunt frecvente în
povestiri, în Special sub forma unei reabilitări
a mamei. Gemenii sunt astfel cei care contri-
buie la coeziunea celulei părinţi-copii, şi cum
sunt întotdeauna singurii factori ai acestei re-
staurări a grupului parental, povestea lor are
cu precădere o structură centripetă: de la celula
familială destrămată la o celulă restaurată. Co-
piii, dimpotrivă, păstrează un nume întotdeauna
decalat în raport cu identitatea lor regăsită —
într-una din versiunile povestirii Valentin şi
Orson, Orson, crescut de o ursoaică (ourse în
franceză) este numit Nameless (Fără Nume) şi
va păstra acest nume — ca şi cum misterul
naşterii lor, ejectarea lor în afara colectivităţii,
le-ar fi lăsat o amprentă ruşinoasă .. . Poves-
tirile cu gemeni sunt povestiri de aculturaţie:
înainte de a-şi regăsi tatăl şi mama, gemenii
trebuie să se recunoască drept fraţi. Valentin
şi Orson oferă un proces deosebit de interesant
al cuceririi copilului sălbatic de către' fratele
său deja aculturat; este dovada unei forme a
jurământului de credinţă care-1 arată pe Va-
lentin în calitatea sa de senior: Orson „îritinde
mâinile spre fratele- său Valentin, cerându-i
iertare prin semne şi arătându-i că vrea, de-
acum încolo, să-i dea ascultare şi mulţumire în
toate cele. Şi-i mai arată, prin semne, că în nici
o zi din viaţă lui nu va greşi faţă de el,
nici în ceea ce priveşte persoana lui, nici în
ceea ce priveşte bunurile sale".
Un paradox aparent: existenţa unui eventual
întâi născut printre gemeni. Nu există situaţie
.44
mai egalitară decât cea a gemenilor. Şi totuşi,
în GuiUaume d'Angleterre se arată clar că există
un întâi născut, şi ne amintim de acel articol
din obiceiurile din Beauvaisis după care mărtu-
riile femeilor nu trebuie acceptate, afară doar
când o femeie trebuie să indice care din cei doi
copii de sex bărbătesc s-a născut întâi: ,,Nu
există alt mijloc decât mărturia femeilor pentru
a şti care s-a născut întâi, şi de aceea, în acest
caz, ele trebuie crezute".

Gemenii fictivi
Gemenii metaforici sunt hiperbolele gemenilor
reali. Originea gemelităţii lor este diferită şi
contractele aferente sunt de un tip nou, precum
şi încercările care testează validitatea lor. Dim-
potrivă, rolul lor de binefăcători ai comuni-
tăţii rămâne identic, iar viziunea ideală şi exem-
plară a solidarităţii lor indestructibile este per-
fect comparabilă. Aceşti gemeni sunt artefacte,
căci gemelitatea este rodul unor circumstanţe
speciale: un contract asociativ îi leagă pe veci,
paralel cu documentele referitoare la situaţia
lor de fraţi, bine cunoscute de istorici. Acest con-
tract este însă de tip pur afectiv, contractanţii
nefiind nici de acelaşi sânge, nici din aceeaşi
ţară sau ţinut: din Berri şi Auvergne în cazul lui
Ami şi Amile, din Roma şi Atena, în cazul
lui Athis şi Prophilias, din Algarve şi Castilia
în cel al unei povestiri din secolul al XV-lea.
O formulă explicită de contract consfinţeşte
relaţiile lor încă din primele momente ale în-
tâlnirii şi expresia ei este uneori foarte hotă-
râtă: „Şi de îndată ce s-au cunoscut, s-au iubit
cu o dragoste atât de puternică încât au făcut
intre ei legământ de nezdruncinată tovărăşie,
promiţdndu-şi unul altuia că nimic nu-i va des-
părţi în afară de moarte. Căci, afară doar dacă
Domnul Nostru ar fi voit-o, era cu neputinţă
să existe ură si rea-vointă acolo unde dăinuie
 atâta dragoste şi însoţire bună" (Povestea lui
Olivier de Castilia şi Ârtus d'Algarve).
Din acea zi, contractanţii vor prezenta aceeaşi
înfăţişare şi aceeaşi figură, o aparenţă ase-
mănătoare, identitatea trăsăturilor şi confuzia
posibilă pe care acestea o vor putea isca fiind
date ca o rezultantă a contractului ce le pre-
cede. Chiar şi părinţii se codesc să-i identifice pe
cei doi băieţi. Pe de altă parte, pentru a fi valid,
un contract trebuie să fie testat, adesea printr-o
căutare a Dublului pe baza unui semn de
recunoaştere, căci despărţirea este de ne-
suportat. Proba esenţială este însă cea care
are dragostea femeii drept miză: în favoarea lui
Prophilias care moare de dragoste pentru
viitoarea soţie a lui Athis, acesta din urmă
născoceşte un subterfugiu care-1 face să se căsă-
torească cu tânăra, pe care însă o cedează în
timpul nopţii nunţii, şi timp de mai multe luni,
Dublului său. încercarea poate consta de ase-
menea în dăruirea copiilor sau mai exact a
sângelui copiilor, de vreme ce în câteva povestiri
de acest tip, unul din gemeni, devenit le-pros,
este vindecat graţie sângelui copiilor fratelui său:
evocare posibilă a riturilor tradiţionale ale
schimbului de sânge, semn redundant al
discursului contractual şi al contractului de
fidelitate necondiţionat.

Frajii şi puterea
Cuplurile gemelare. reale sau asociative, sunt
întotdeauna legate de problemele puterii; de
aceea, acest tip de asociaţie, de aparenţă strict
familială, poate fi, pe drept, considerat drept
sediul unei legături privilegiate cu comunitatea.
Daca pofta nemăsurată de mărire îi mistuia pe
fiii lui Oedip şi pe fraţii întemeietori ai Romei,
în schimb, prezenţa gemenilor medievali se
leagă de prosperitatea regatelor şi de expan-
siunea lor. O dată cu cuplul harismatic Claris şi
Laris, comunitatea arthuriană îşi întinde în
mod semnificativ cuceririle. Cum unirea prin
legături frăţeşti este înzestraţii cu o funcţie
dinamică, literatura medievală pare a fi rezol-
vat problema spinoasă a Dublului în termeni
de acţiuni solidare în care Dublul reprezintă o
întărire a fiinţei. Totuşi, gemenii pot de ase-
menea să renunţe, amândoi deodată, la putere.
Ami şi Amile îşi sfârşesc zilele în Lombardia,
unde duc o viaţă pioasă şi neprihănită; Va-
lentin şi Orson au o moarte aproape hagio-
grafică. Renunţarea senină la bunuri pare a fi
atunci cel mai bun mijloc de a înăbuşi germenii
unei rivalităţi periculoase. Iar .în Povestea lui
Olivier de Castilia, roman regional răspunzând cr
perfect obiectivelor curţii de Burgundia din <u
secolul al XV-lea, întâiul născut are bunul simţ
să dispară repede de pe scena narativă, lăsând
fratelui său toate regatele sale. X
Astfel, fraternitatea, reală sau fictivă,'poate
-fi resimţită ca o răstălmăcire a urii, ca o solu- .
ţionare mulţumitoare a conflictelor latente su-
blimate în povestiri unde nu întâlneşti decât
situaţii exemplare şi perfecte. Transferare a
indiviziunii originare şi a matricei comune: ge- •
menii răspândesc în lume un climat de con-
ciliere, de relaţii hotărât legate, de comunitate
regăsită, şi omologii lor metaforici ilustrează
aceleaşi utopii.

Gineceul

Dacă vrem. să extragem din operele lirice şi

narative ceea ce ne poate ajuta să ne repre-
zentăm aşa-zisul „gineceu", gruparea femeilor
într-un spaţiu rezervat, celulele specific femi-
nine, sursele se înmulţesc: cântece de ţesut,
cântece de gestă, romane şi chiar şezători de
femei în literatura mai târzie. Care este deci
structura, care este funcţia acestor grupuri în
sânul societăţii domestice? Grupările de femei
vădesc mai multe constante: din secolul al
XUI-lea şi până în al XV-lea, parcursul dia-
47
cronic permite să se determine, pe de o parte,
desfăşurarea unui spaţiu, explicit sau tacit, pro-
priu femeilor şi, pe de altă parte, legile de
funcţionare din schema narativă. Astfel, re-
ţeaua variantelor şi a invariantelor dă dovada
unei permanenţe de structură -care conferă
gineceului aspectul • unui modul domestic cu
un spaţiu şi protagonişti relativ constanţi. Şi
totuşi, care ar fi limitele variaţiilor sau imuabi-
lităţii lor? Care sunt situaţiile care justifică
menţinerea sau destrămarea gineceului? Sunt
întrebări care privesc îndeaproape raporturile
dintre un spaţiu privat (al femeii singuratice,
al unui cuplu de femei sau al unei celule de
femei) şi spaţiul colectiv, sau cel puţin spaţiul
gregar al privatului.
Datele spaţiale sunt rare şi adesea aluzive;
dimpotrivă, percepţia unei graniţe care des-
parte lumea dinăuntru de spaţiul din afară —
timpul intern al spaţiului feminin opunându-se
unei temporalităţi externe care-i conferă şi
statutul — este exprimată cu tărie. In cântecele
de ţesut, noţiunea de graniţă este marcată de o
situaţie de dependenţă a femeii şi de o revoltă
virtuală faţă de instituţia căsătoriei temute şi
împlinite: timpul este acela al aşteptării, şi ac-
centul este pus pe o temporalitate extrem de
internă. Uneori, în Romanul contelui de Anjou
de pildă, femeile transgresează spaţiul lor pri-
vat dacă este ameninţat şi roiesc spre altul,
recreându-şi un spaţiu propriu şi un timp tot-
odată identic şi nou. în anumite cazuri, când
închiderea spaţiului feminin este încălcată,
gestul este îndeplinit de mâna unei femei bles-
temate, ca acea maistresse (stăpână) a frumoa-
sei Euriauţ în Romanul Violetei.
Dimpotrivă, în Cântul cavalerului cu le-
băda, noţiunea de închidere este puternic va-
lorizată, căci ea îngrădeşte lumea femeilor în-
sărcinate cu întreţinerea purităţii neamului şi
acolo este preamărită calitatea de femeie-mamă,
într-un spaţiu şi un mediu în care bărbatul poate
pătrunde în chip legitim, dar numai provizoriu;
43
este foarte semnificativ faptul că nu există
nici o referinţă spaţială tocmai acolo unde par-
tea feminină a casei este pusă în scenă în plu-
ralitatea funcţiilor sale (doamnă, slujnice, doici).
Este vorba aici despre lumea primei educaţii a
copilului, în care segregaţia este funcţională,
iar timpul intern al gineceului şi timpul extern,
acela al bărbaţilor, sunt în raport de fecunda-
ţie reciprocă.
Mai târziu, concepute pe o schemă de schim-
buri pur verbale — opera este într-adevăr
moştenitoarea Decameronului şi precursoarea
unui gen care va înflori în secolul al XVI-lea, ■
— Evangheliile furcii de tors sunt rodul serilor de
veghe pe care naratorul le evocă astfel: „într-
adevăr, seara, după cină, în lungile nopţi dintre
Crăciun şi Intrarea în biserică, mă duceam,
anul trecut, în casa unei domnişoare bătrâne,
destul de aproape de vecina mea unde mă
obişnuisem să merg adesea penthi a sta de
vorbă, căci mai veneau acolo multe vecine ca
să toarcă şi să se distreze, sporovăind vesel şi,
istorisindu-şi tot felul de poveşti care îmi plă-
ceau şi mă desfătau,". Vorba femeilor, pe care
naratorul trebuie s-o consemneze, îi dă grupului
o specificitate marcată; ea însăşi apare ca o
frontieră: voit constituită la adăpost de comu-
nitatea masculină, conversaţia femeilor exprimă
o ştiinţă cvasi-magică şi este o formă a grijii lor
pentru lumea comunitară. Timpul gineceului
este, aici, un timp atoatecuprinzător, o adevă-
rată matrice.
Anumite situaţii sunt rezervate unor pro-
tagoniste feminine ale căror modalităţi — de
la cele ale lumii aristocratice a romanelor la
cele ale lumii ţărăneşti a şezătorilor — sunt
variabile; acestor protagoniste li se atribuie
gesturi şi mai ales vorbe, care au valoarea unor
semnale de retragere, a unei izolări spaţiale,
emotive sau rituale. Jocuri de semnale a căror
organizare trădează funcţionarea codului lite-
rar, aceste elemente vin să completeze rarele
notaţii spaţiale. Astfel, în cântecele de ţesut,
49
spaţiul privat al femeilor apare ca un loc de
visare, de disponibilitate, de aşteptare şi de con-
fidenţă. Cadrajul vizual poate fi îngust, în
schimb nivelul gestualităţii (notaţiile verbale)
sugerează tocmai două spaţii, acela al privatului
feminin care există în raport cu celălalt, de la
care aşteaptă totul. Eroinele cântecelor de ţesut
par să trăiască pe un prag, acela al rupturii cu
lumea autoritară a legilor. Anumite cadraje
sugerează acest obstacol liminar pe care îl străbate
privirea: fereastră sau crenel al turnului, locuri
de întâlnire a lumii din afară cu cea dinăuntru.
Dimpotrivă, livada, loc deschis, indică adesea, în
acest corpus liric, că spaţiul privat se va
dizolva, că gineceul s-a şi destrămat, în livadă o
regăseşte iubitul pe Beatrix pentru a o ademeni
să-1 urmeze, să fugă cu el. Altă constantă:
activităţile specifice grupului feminin care
semnalează o formă de repliere. Deşi eroina stă
adesea la pândă sau se cufundă în lectură,
ocupaţiile sale sunt mai ales feminine, aşa cum
apare atât în poezia lirică, cât şi în romane
precum Guillaume de Dole, Romanul gaiei sau
Romanul contelui de Anjou. Femei şezând, care
cos, cântă şi stau de vorbă, cu, uneori, o
organizare a spaţiului şi a timpului care nu este
fără incidenţă asupra funcţiei memoriei
colective în gineceu. Astfel, mama şi sora lui
Guillaume, şezând şi brodând, vădesc o situaţie
de cântec de ţesut, aşa cum o spune cântecul pe
care Lienor îl cântă pentru a-1 întâmpina pe
solul împăratului. De asemenea, de-a lungul
celor şase seri de veghe din Evangheliile furcii
de tors, redundanţa obiectelor este izbitoare, şi
fiecare din seri este introdusă şi încheiată prin
această evocare a activităţii mâinilor: ,/.. .) toate
şi-au adus furca de tors, inul, fusurile, pânza,
cârligele Şi toate instrumentele ce servesc
îndemânarea lor".
In operele narative apar mai ales perma-
nenţa, constituirea sau destrămarea gineceului,
prin figurile contrastate ale acelor femei care,
în societatea domestică, au funcţie de guver-
50
 ■
nantă. în Romanul contelui de Anjou sau în
Romanul Violetei, aceste figuri funcţionale dau
dovada unei solidarităţi exemplare sau, dim-
potrivă, a unei rele-voinţe absolute. In prima
povestire, tânăra fată fuge din casa părintească
în tovărăşia guvernantei sale. Fugarele se as-
cund în casa unei femei sărace unde trăiesc din
rugăciuni şi din munca lor, căci sunt brodeze
îndemânatice. Obligate să fugă din nou, găsesc
azil într-un castel unde trebuie să le înveţe
arta brodatului pe cele două fiice ale senioru-
lui. Guvernanta, numită „buna doamnă" (la
bonne dame), care se adresează stăpânei sale
cu denumirea de „fată" (fille), este confidenta
acesteia, şi ea este aceea care o convinge să
fugă, care cunoaşte resursele casei şi se îngri-
jeşte de banii de aur şi de argint pe care îi iau
cu ele. încăperile în care locuiesc dau, într-o li-
vadă din care se poate ajunge în pâdure.\Mai
târziu, când urmărită de reaua-voinţă a unei
soacre care o acuză de a fi dat naştere unei fiinţe
monstruoase, eroina este condamnată să fie arun-
cată într-un puţ, împreună cu pruncul ei, guver-
nanta va muri de durere, figură a mamei exem-
plare care sugerează că ameninţarea incestului
şi calomnia ating de fapt întreg corpul femi-
nin. Individul-femeie este, esenţialmente, gru-
pul, de vreme ce în această povestire, ca şi în
altele, grupul funcţionează cu dublete feminine:
frumoasa Helaine din Constantinopole este de
două ori „dublată" de altă femeie care se lasă
arsă în locul ei. Romanul contelui de Anjou
prezintă de altfel un aspect redundant al muncii
mâinilor: graţie acestei munci, femeile obţin
drepturile de manentise şi herbergage (a munci
şi a fi adăpostite), şi tocmai funcţia de trans-
mitere a cunoştinţelor lor celor două tinere uce-
nice, fiicele seniorului, le aduce securitatea şi
reintegrarea în grup. Astfel se reconstituie gi-
neceul: gineceu sub o formă ambulatorie în care
coeziunea este asigurată de memoria gestului.
Ameninţat de transgresiune, spaţiul închis al
femeilor se destramă, îşi caută un nou spaţiu de
 libertate, suferă o migraţie până la recucerirea
unui nou spaţiu privat şi închis. Sub semnul
unei migraţii posibile, gineceul se înrădăcinează
într-alt loc, în urma unui fel de marcotaj.
Dimpotrivă, Romanul Violetei ilustrează
destrămarea gineceului. Favorizând violarea
spaţiului închis, doica întrupează desolidarizarea
faţă de celula intimă a femeilor: ea pândeşte
dorinţa născândă a bărbatului, se interpune,
smulge tinerei fete taina semnului intim —■ vio-
leta —, apoi străpunge peretele, acel perete
simbolic a cărui fragilitate semnalează o fisură în
valorile utopice ale gineceului, armoniosul
plural al femeilor.
în Evangheliile furcii de tors se iese aparent
din societatea domestică în sensul de casă aris-
tocratică, dar matroanele înţelepte şi precaute
care hotărăsc într-o zi să iasă pe scenă („una
dintre noi va începe lectura, şi-şi va depăna
capitolele in prezenţa tuturor celor care vor fi
adunate acolo, pentru ca acestea să rămână
veşnic în meviorie") se dedică prin maximele
emise şi comentariile făcute experienţei domes-
tice sau, prin intermediul ei, unei gestiuni mar
gice a societăţii domestice. Cum unele dintre
ele au avut legături cu ştiinţele oculte, ele îm-
bină reţetele imemoriale pentru a spori pro-
ductivitatea pământului şi fecunditatea dobi-
toacelor, cu altele tributare superstiţiilor, ca de
pildă cele care alungă coşmarurile (cauque-
mares). Cum recluziunea lor este legată de un
moment de odihnă activă şi de un rit colectiv,
repetitivul domneşte: moment al unui timp
ciclic care leagă trecutul, prezentul şi viitorul.
Ridicată la rangul unei societăţi organizate — o
preşedintă aleasă prin rotaţie, un auditoriu
feminin care creşte pe zi ce trece, un secretar
care consemnează minutele —, această grupare
de femei dintr-un mediu ţărănesc este depozi-
tara unei ştiinţe secrete, aşa cum o dovedesc
abundenţa semnelor de interpretare, punerea
în raport a „semnelor" pe care le descifrează,
5?
lectura aparenţelor al căror sens adânc îl des-
prind. Acest schimb de cunoştinţe întemeiază
coerenţa grupului, căci tainele nu vor fi răs-
pândite decât în faţa unui auditoriu feminin:
„[. . .] i-au mulţumit mult doamnei Abonde
pentru admirabilele învăţăminte date, promi-
ţând că nu le vor încredinţa urechilor de viţel,
ci le vor destăinui şi le vor face cunoscute tu-
turor celor dinspre partea femeiască, pentru
ca ele să fie continuate şi dezvoltate din ge-
neraţie în generaţie".
Astfel, gineceul poate fi generatorul gine-
ceelor viitoare, iar devenirea socială este asi-
gurată de cuvântul autoritar şi regulator al gi-
neceului care încearcă să stabilească o formă
de control asupra tuturor domeniilor vieţii in-
dividuale şi colective, de la creşterea animale-
lor la actul sexual, de la cearta conjugală la
devierea prin vrăji a raporturilor afective:
„Dacă o femeie vrea ca soţul ei să iubească mai
mult pe unul din copii decât pe celălalt, să-i dea
soţului să mănânce jumătate din cele două vâr-
furi ale urechilor câinelui său, iar cealaltă ju-
mătate să o dea copilului, şi ei doi se vor iubi, tot
atât de adevărat precum adevărat grăieşte
Evanghelia, atât de tare încât de-abia dacă vor
putea sta unul fără celălalt". Funcţia magică,
oraculară, este tumultuos însuşită de gineceu,
şi^ „secretarul" a înţeles bine acest lucru: „Le
părea că lumea trebuie să se lase condusă şi
organizată de aceste constituţii şi organi-
zaţii (.. .)".
împrejmuit de graniţe uneori impuse, gi-
neceul poate fi, la rândul lui, creator de graniţe,
motorul unei viguroase dialectici a lumii din
afară şi a celei dinăuntru care poate fecunda
câmpul colectiv. Aici, gineceul cucereşte statutul
unei matrice suverane. Viziuni contrastate, din
secolul al XlII-lea până în secolul al XV-lea, ale
închiderii îndurate, sfărâmate sau voluntare,
gineceul este întotdeauna încercuit de cuvânt,
nenorocire sau autoritate, dar posedă o toni-
53
 citate care — chiar în condiţii de segregaţie —
îl apără, îl reconstituie, îl înalţă la rangul de
modul de neînvins al societăţii domestice.

Cuplul în intimitate
Adesea stereotipă până în secolul al XlII-lea,
reprezentarea cuplului în relaţiile sale zilnice
se rafinează în secolele al XlV-lea şi al XV-lea,
în special în textele normative. Sfaturile auto-
ritare ale cavalerului de La Tour Landry se
adresează femeilor ispitite să nu asculte de so-
ţul lor „în special în public", dar, adaugă el, „nu
spun că atunci când veţi fi singuri împreună,
nu vă puteţi lua libertatea de a vă spune pă-
rerea sau de a vă face voia, dacă veţi şti cum să
vă purtaţi cu el". Astfel sunt definite un spaţiu
privat şi un timp al privatului în care relaţiile
devin mai intime şi mai libere, ca şi cum în
faţa celorlalţi locuitori ai casei, ar trebui să se
menţină o faţadă de corectitudine şi de respect,
care nu trebuie dezminţită, dar care poate să
şi permită licenţa unor vorbe mai slobode. Fru-
moase exemple de intimitate conjugală apar în
îndreptarul vieţii casnice la Paris: soţul tinerei
căsătorite începe să răspundă la una din în-
trebările acesteia, amintindu-i de clipele în care
— în intimitatea iatacului — ea 1-a rugat s-o
dojenească cu tandreţe: „M-ai rugat prea umil,
în patul nostru, să nu te dojenesc în chip ne-
plăcut în faţa străinilor sau a slujitorimii noas-
tre, ci să-ţi fac observaţiile necesare în fiece
seară, zi de zi, în iatacul nostru şi să-ţi amintesc
greşelile de purtare sau naivităţile făptuite în
timpul zilei sau în ultimele zile şi să-ţi arăt
cum trebuie să te porţi dându-ţi în acest sens
sfaturi: mi-ai spus că atunci îţi vei schimba
purtarea, urmăndu-mi sfaturile şi că te vei
strădui să faci ce-ţi cer".
In articolul cinci (Quint article), îndreptarul
stabileşte o ierarhie a intimităţii care apare ca
an spaţiu relaţional concentric al cărui centru
54
este bărbatul: „(. . .) Trebuie să fii foarte dră-
găstoasă şi intimă cu soţul tău, peste toate ce-
lelalte fiinţe vii, măsurat drăgăstoasă şi intimă
cu bunele tale rude de sânge şi cu rubedeniile
soţului tău, să ţii la distanţă pe toţi ceilalţi băr-
baţi şi să te ţii cu dârzenie deoparte în faţa ti-
nerilor obraznici şi trândavi'1. Reprezentarea
anei vieţi conjugale afectuoase se precizează
într-un tablou din „Articolul şapte" în care
trupul şi distribuirea funcţiilor şi a spaţiului
hărăzite unuia şi altuia dintre parteneri ocupă
un loo precumpănitor. Bunele îngrijiri acordate
trupului, această desfătare pe care soţia o oferă
soţului „între ţâţele sale" se pot compara cu
dragostea pe care copiii o simt pentru cei care
ştiu să-i iubească, cei alături de care găsesc
„dragoste, îngrijire, intimitate şi plăceri", ceea
ce unii numesc „vrajă". Intimitate ţesută din
vrăji pe care îndreptarul o preamăreşte cu căl-
dură, amintindu-i femeii proverbul rural „care
spune că sunt trei lucruri care-l alungă pe băr-
bat din căminul său, şi anume casa fără aco-
periş, coşul înfundat şi soţia certăreaţă^.

Femeia în spaţiul şi timpul comunităţii

Textele normative în grai regional dau mă-
sura închiderii individului în sânul colectivi-
tăţii, în special cele care, adresându-se femeilor,
au drept scop constituirea unor fiinţe suscep-
tibile de a îndeplini, în sânul comunităţii, o
funcţie socotită potrivită. Femeia este astfel in-
vitată să pregătească în intimitate imaginea
despre sine pe care urmează s-o arate colecti-
vităţii şi,. în special, să evite intruziunea abu-
zivă a imaginii sale în privirea celorlalţi. Proasta
utilizare a intimităţii (trup, somn, cuvânt) având
un răsunet nefast asupra mecanismelor co-
lective, femeia este o unealtă care trebuie pre-
gătită pentru o funcţionare perfectă.
De aceea, femeilor li se adresează sfaturile
care, în Pedepsirea doamnelor, privesc conve-
55
 nienţele şi actele de sociabilitate, şi, în interi-
orul graniţelor a ceea ce poate fi numit pri-
vatul, zona unei anume libertăţi care implică
întotdeauna privirea unei mari comunităţi. Fra-
gilitate a statutului feminin: Robert de Blois nu
se sfieşte să sublinieze că le este foarte greu
femeilor să-şi determine purtarea în societate,
căci dacă ele se arată primitoare şi curtenitoare,
riscă să le fie interpretată aJbuziv purtarea din
partea bărbaţilor; dar dacă,, pe de altă parte,
nu se arată destul de curtenitoare, vor fi socotite
trufaşe. Purtarea femeii trebuie să fie
întotdeauna fără cusur, ea trebuind să-şi menţină
trupul sub control, căci este mereu expusă pri-
virilor, şi ochiul, lucru bine ştiut, este izvorul
răului. De aceea, ea trebuie să evalueze situa-
ţiile în care să-şi lepede vălul, în afara cazului
în care ar avea o infirmitate de ascuns. Chiar şi
la biserică, trebuie să ştie cum să-şi lepede
vălul, cu gesturi pline de pietate: nu trebuie
să râdă, să vorbească şi mai ales, în orice clipă,
trebuie să supravegheze rătăcirea privirilor
sale.
în Cartea de învăţătură pentru fiicele sale,
cavalerul de La Tour Landry oferă acestora,
„încă micuţe şi lipsite de raţiune", o „oglindă de
vechi povestiri", o carte de virtute exemplară
întocmită din capitole alerte, de natură să
intereseze minţile tinere. Ca un ecou la scrierea lui
Robert de Blois, dar mai nuanţat, el desfăşoară
acolo viziunea unui amendament al naturii
feminine printr-o folosire adecvată a trupului
care nu trebuie să impieteze asupra timpului
hărăzit activităţii zilnice şi riturilor comunitare.
în această organizare a vieţii profane, echilibrul ei
se întemeiază pe respectarea timpului necesar
fiecărei ocupaţii — în special a orelor de somn şi
de masă. Punându-şi pecetea pe toate activităţile,
pietatea, manifestată de dimineaţă până seara,
devine temeiul unei odihne bune. „Să se mănânce
dimineaţa îrttre orele 6 şi 9, şi să se cineze la o oră
convenabilă, după împrejurare", şi să s-e postească
pentru a

56
 putea supune trupul, de trei ori pe săptămână,
iată ce învaţă capitolul VI care pune în scenă
o tânără fată a cărei viaţă se desfăşoară „dez-
ordonat şi destrăbălat de dimineaţă pană
seara", care-şi dă peste cap rugăciunile, se
duce pe furiş în cămară unde înghite pe nerăsu-
flate „supă şi alte bunătăţi" şi care, după ce s-au
culcat părinţii, nu ştie să reziste dorinţei de a
mai înfuleca ceva. Acest comportament bulimic
şi excesiv, inversând timpul hărăzit activităţilor
zilnice, va continua, desigur, aidoma, în cadrul
vieţii conjugale. Proasta utilizare a timpului este
arătată şi în această anecdotă în care un cavaler
şi soţia sa, care, încă din tinereţe, obişnuiesc să
doarmă mult dimineaţa („dormir a haulte
heure"), lipsesc de la slujbă, şi, ceea ce este şi
mai grav, îi fac şi pe enoriaşii parohiei lor să
lipsească de la biserică.
In această reprezentare a timpului privat
care înrâureşte, bineînţeles, şi timpul comunitar,
locul unei purtări de evitat sau de urmat se
întemeiază pe un amestec surprinzător de sfa-
turi privind conduita morală şi o gestualitate
aparent anecdotică. Astfel, comportamentul
femeii dobândeşte un loc însemnat: „Rostin-
du-vă rugăciunile, la biserică sau într-alt loc,
să nu semănaţi cu broasca ţestoasă sau cu co-
corul; seamănă cu broasca ţestoasă şi cu coco-
rul cele care îşi întorc faţa în toate părţile, în-
tinzând gâtul şi agitându-şi capul ca o nevăs-
tuică. Să aveţi o privire şi o ţinută dreaptă ca
femela ogarului care priveşte drept înainte
fără a întoarce capul nici eolo, nici colo. Priviţi
statornic drept înaintea voastră, şi dacă vreţi să
priviţi într-o parte, întoarceţi deodată şi trupul
şi faţa".
Ordinea omenescului se află într-o judici-
oasă echilibrare între raportul cel mai intim
cu trupul şi purtarea faţă de restul comunită-
ţii: nesocotirea socialului se întoarce punitiv
asupra trupului. Sediu al jubilării înşelătoare,
trupul va fi şi sediul pedepsirii: de pildă, în
capitolul XXVI, acea femeie care, pentru o
57
 sărbătoare a Maicii Domnului, nu voia să îm-
brace hainele cele bune, invocând motivul că
nu avea să întâlnească la biserică persoane im-
portante, îşi foloseşte rău trupul. Pedepsită,
umflată, paralizată, ea se va căi, mărturisind
tuturor într-un fel de confesiune publică:
„Aveam un trup frumos şi plăcut, asta îmi spu-
neau toţi ca să mă măgulească, şi din cauza
mândriei şi a plăcerii pe care aceste vorbe mi le
pricinuiau, îmbrăcam rochii frumoase şi blă-
nuri frumos împodobite, bine ajustate şi
strânse pe trup; ba se întâmpla ca rodul pân-
tecului meu să sufere mari primejdii din această
cauză, şi făceam totul pentru a mă bucura de
faimă şi de lauda lumii. Căci, atunci când îi
auzeam pe aceşti oameni care voiau să-mi fie
pe plac, spunând: «Priviţi acest frumos trup
de femeie,"demn de a fi iubit de un vrednic
cavaler!», inima mi se umplea toată de bucu-
rie!'5 Cuvinte de căinţă care o ajută să-şi reca-
pete înfăţişarea dintâi şi să adopte faţă de po-
doabele şi de privirile celorlalţi o atitudine mai
măsurată.
Refractară timpului cuvenit fiecărui lucru,
femeia mai este, de asemenea, susceptibilă de a
arăta o grabă dăunătoare, aceea, de pildă, care o
face să se afle în primele rânduri ale modei: a
activa timpul este Ia fel de periculos ca a-1
deturna. Capitolul XLVII pune în scenă un
grup de femei la biserică, dintre care multe
sunt îmbrăcate după ultima modă. Episcopul
le demonstrează că ele seamănă cu nişte melci
sau cu nişte inorogi. Ele sunt foarte necăjite
înţelegând că artificiile, cochetăriile şi afecta-
rea de care dau dovadă seamănă cu strategia
păianjenului care-şi ţese pânza pentru a prinde
muşte! Totuşi, cavalerul de La Tour Landry
ştie să-şi nuanţeze avertismentele: trebuie uneori
să urmezi pilda lumii şi să te porţi ca şi
ceilalţi: „(. ..) de vreme ce starea şi noutatea
sunt obişnuite peste tot şi toate le urmează"'.
Nepăsarea faţă de scurgerea anotimpurilor,
excesul dorinţei de eleganţă vor face, întâi pe
58
 o fată tânără, apoi pe an tânăr, să se îmbrace
nepotrivit pe. un ger cumplit. Trebuie să ştii
să eviţi „o rânduire foarte sălbatică şi con-
strânsă împotriva naturii vremii".
O foarte temeinică evaluare a licitului şi a
ilicitului emană de asemenea din sfaturile de
pudoare: Bethsabea se spăla şi se pieptăna la
o fereastră unde regele David putea s-o ză-
rească, exhibiţionism fatal ale cărui urmări le
cunoaştem: „(. . .) păcatul ei se trage din faptul
că şi-a pieptănat frumosul păr şi s-a mândrit
cu el, ceea ce este izvor nesecat de necazuri. De
aceea, orice femeie trebuie să se ascundă, să se
pieptene şi să se îmbrace pe ascuns, şi nu tre-
buie să se fălească cu aceasta, şi nici să arate,
ca să-i facă lumii pe plac, frumoasele ei plete,
gâtul, pieptul, sau ceea- ce trebuie ţinut aco-
perit".
După sfaturile privind trupul bine strunit
prin respectarea orelor zilei şi a anotimpurilor,
după cele privind necesitatea unor podoabe mă-
surate şi potrivite cu împrejurările sociale şi
sezoniere, apar ici şi colo altele privind proxi-
mitatea fizică, în special în cadrul unor dezba-
teri care-i opun în chip plăcut pe cavaler şi
pe soţia sa. Mai înţelegător, tatăl ar permite
câteva atingeri;-doamna însă dă dovada unei
mari prudenţe: „Iar în ceea ce priveşte pe fii-
cele mele, aici de faţă, le interzic „sărutările,
atingerile pe piept şi alte familiarităţi", termeni
care dezvăluie cât de ambiguu putea să fie co-
dul după care era interpretată promiscuitatea.
Încă din secolul al XHI-lea, Flamenca punea
în scenă tocmai gesturile de familiaritate care
puteau fi obiectul a două interpretări. „Din fa-
miliaritate", regele pune mâna pe sânul tinerei
femei: ,, Credea că-1 onorează pe seniorul Ar-
chambaut când, în prezenţa lui, o săruta pe
soţia acestuia;'nu se gândea la nimic rău", dar
dacă gestul carnal poate fi interpretat în ter-
meni, de normalitate, el rămâne în fiece clipă
apt să sugereze transgresarea unei graniţe.
Căldură şi lumină în locuinţa
Semn al unei reuniuni dorite şi centru al
sociabilităţii (afară doar când focul sau lumina
sunt oferite de fiinţe din Cealaltă Lume, a
căror ospitalitate poate fi ambiguă), focul face
parte din ritualurile de primire, iar locul cel
mai apropiat de cămin este oferit musafirului.
Erec este primit de un boiernaş (vavasseur),
tatăl Enidei, şi, în faţa tuturor, focul arde, lu-
minos, „Luminos şi fără a scoate fum", cum se
spune, insistent, în fabliaux, focul este garan-
ţia căldurii fizice şi morale, alungă oboseala şi
suferinţele călătoriei. în scenele în care soţii,
aşezaţi pe o pernă în faţa căminului, se bucură
de o masă aleasă care se asociază cu căldura ca
element al fericirii domestice, imaginea vieţii
conjugale este mereu centrată în jurul cămi-
nului, semn de convivialitate.
Ambiguă, lumina sau absenţa ei permit în
fabliaux substituiri şi quiproquo-uri, fiind zgâr-
cită atunci, prin opoziţie cu abundenţa utopică
de luminozitate din povestirile aristocratice. în
imaginea vieţii conjugale, utilizarea luminii este
uneori semnul unei ocupări a spaţiului intim în
funcţie de legitimitatea sau de nelegitimitatea
iubirilor. Astfel, în Cartea cavalerului de La
Tour Landry, în timpul unei dispute care-i
opune la un joc de societate pe un gentilom şi o
jupâniţă, tonul creşte. Bărbatul îi spune parte-
nerei sale că, dacă ar fi înţeleaptă, n-ar veni
noaptea fără lumânare în iatacul bărbaţilor
pentru a-i săruta şi îmbrăţişa în patul lor.. Mai
departe, soţia al cărei bărbat destrăbălat ţine
mereu în casa lui una sau două femei ca supli-
ment, se poartă într-un fel exemplar: când
acesta se întoarce de la plăcerea lui, de la „în-
căperile de necesitate", pretinde el, găseşte în-
totdeauna o lumânare arzând, un prosop şi apă
pentru a se spăla pe mâini. După cum este sau
nu scăldat în întuneric, spaţiul intim desem-
nează aici nelegitimitatea sa sau, dimpotrivă,
îşi afirmă legitimitatea.
60
 Faptul că femeia din fabliaux se îngrijeşte
de foc alimentează mitul femeii atotputernice
în casa ei, conspirând ca să-1 îndepărteze de
acolo pe bărbat şi reuşind aproape s-o facă (M.-
Th. Lorcin). Iar dacă, în universul misogin
din Cele cincisprezece bucurii ale căsătoriei,
bărbatul ajunge şi el să se îngrijească de foc,
asta înseamnă că în casa lui lucrurile merg rău.
Pe linia scrierilor care atacă femeia şi căsătoria,
această culegere de povestiri de la sfârşitul se-
colului al XlV-lea (sau începutul celui de-al XV-
lea) pune în scenă un univers domestic în care
soţia, soacra şi slujnicele uneltesc spre a crea în
jurul bărbatului un univers lipsit de iluzii al
cărui spaţiu, „îngusta închisoare dureroasă şi
plină de tânguiri", cum este descris în
introducere, se organizează simbolic în jurul a
doi poli, iatacul şi camera de zi, dar mai ales
sub forma a două sfere tactile care ating fiinţa
până în adâncul ei: căldura şi frigul. Şi în
această operă, de altfel, întâlnim închiderea pe
care o reprezintă casa neprimitoare, iar gră-
dina nu apare ca loc de sociabilitate decât înainte
de „năvodul" căsătoriei. Femeia, puternică prin
şiretenia ei, se refugiază în iatac, şi tot acolo
se desfăşoară o sociabilitate cordială în jurul
lehuzei sau când trebuie organizată o strategie
a cărei finalitate este de a stinge bănuielile so-
ţului. Consens incontestabil şi convivialitate:
femeile beau şi înfulecă diferite bunătăţi. Partea
bărbatului, a soţului, este singurătatea: departe
de foc, se culcă adesea fără să fi cinat, înfrigurat,
ud până la piele şi morocănos; se va scula, de
asemenea, fără foc în sobă şi lipsit de
lumânare. într-o lume răsturnată, în care soţul-
aţâţă focul pentru soţia lui, în care el este acela
care pregăteşte cina pe când ea se împo-
poţonează, distribuirea sarcinilor introduce ne-
orânduială în lumea domestică. Când rudele şi
prietenii apropiaţi vin să-1 vadă pe soţ, socia-
bilitatea îi este refuzată. îndepărtând slujitorii
din casă, soţia îi interzice gesturile de primire.
. Nu-i mai rămâne decât să-şi călăuzească musa-
61
firii într-o sală fără foc, nepregătită pentru
acest scop şi care, lipsită de funcţia ei de loc
social, nu mai constituie, pentru el, decât un
jalnic refugiu. Dimpotrivă, coeziunea grupului
feminin — soţie, slujnică, mamă, soră sau veri-
şoară, care se adună în jurul focului iarna, sau
vara, pe iarbă — este asigurată de ştiinţa cu
care sunt folosite aceleaşi argumente. Astfel,
spaţiul domestic apare ca un univers comparti-
mentat care-i desemnează individului, bărbat
sau femeie, statutul său de supunere sau de
putere. Izolat în încăperea glacială ce-i este
hărăzită, îndurând foamea, setea şi frigul, în-
depărtat de orice sociabilitate, soţul ca prins
într-o plasă trăieşte un coşmar. Casa lui este un loc
de conflicte permanente; copiii şi soţia se aliază
împotriva tatălui, în special fiul cel mare care
năzuieşte să preia comanda şi care socoteşte că
moartea tatălui întârzie cam mult. Degeaba va
dicta acesta o cartă a ordinii domestice, termenii
şi tonul folosit nu-1 vor scăpa de năvod.

Anturajul bun şi anturajul râu

Departe de a fi simpli figuranţi în societa-
tea domestică, subalternii au o funcţie care do-
vedeşte o mare sensibilitate faţă de coeziunea
lumii casnice. Astfel, în Frumoasa Helaine din
Constantinopole, soacra foloseşte străini, fără
legătură cu familia, pentru a duce o scrisoare
falsificată, iar în Romanul gaiei împăratul uită
de făgăduiala de căsătorie dintre Guillaume şi
Aelis din cauza influenţei unor sfătuitori vi-
cleni: într-adevăr, la moartea tatălui lui Guil-
laume, suveranul se înconjoară de noviax con-
seilliers, de trădători, de linguşitori, iar textul
ne spune că mai bine şi-ar fi scos împăratul
unul din ochi, căci sfătuitorii lui uneltesc mereu
„lucruri rele şi rău gândite".
în universul strict domestic, ne amintim de
sfaturile ce se dădeau în îndreptar tinerei soţii
asupra felului în care să-şi aleagă cât mai po-
62
trivit slujitorii, dar, încă din secolul al XlV-lea, un
Zis ne arată pe o tânără soţie victimă a unui
anturaj rău ales. Tovarăşa bună o împinge pe
soţie pe calea cea bună, nu se sfieşte s-o mustre, îi
semnalează „purtările şi înfăţişarea nesăbuite", şi,
mai ales, se fereşte s-o laude. Acestei bune
influenţe, acestei prezenţe modelatoare îi ur-
mează o femeie cai-e trece drept femeie de
bine (preude femme), dar care exercită o in-
fluenţă cu totul nefastă, sfătuind-o pe soţie să-
şi ia un ibovnic spre a profita de tinereţea ei
(Cântul cavalerului alb).

Femeia: viaţă activă şi viaţă contemplativă

Descoperirea recentă â vreo zece reguli de
viaţă creştină prezentate sub formă de „zile",
scrise în franceză între secolul al XlII-lea şi
începutul secolului al XlV-lea, cărora li se adaugă
câteva texte italieneşti şi spaniole, permite de-
terminarea felului ideal în care îşi petrece timpul
o femeie care vrea să~şi asigure mântuirea,
p în acest domeniu, lucrările întreprinse de
î Ge_ nevieve Hascnohr, de la care am
împrumutat mai multe formulări, au
dezvăluit în ce măsură, în normele edictate,
anumite aspecte ale vieţii familiale şi conjugale
sunt trecute sub tăcere sau fac obiectul unor
rezerve. Viaţa grupului dp-mestic şi viaţa
individului, sociabilitatea şi înflorirea firească a
eului apar aici în raporturi de tensiuni virtuale.
în acest sens, perspectiva nouă oferită de aceste
texte clericale operelor moraliştilor laici, precum
aceea a cavalerului de La Tour Landry,
Îndreptarul vieţii casnice la Paris, sau aceea a
Christinei de Pisan, apare ca fiind de mare
importanţă. în societatea feminină, aşa cum o
văd clericii, schema tripartită — femeie
căsătorită, văduvă sau fecioară —■ supune
starea matrimonială stării de castitate, calea
regală de urmat fiind atunci viaţa con-
templativă (G, Hasenohr): or, această valorizare
dă naştere unor scrieri de îndrumare spiri-
 \
tuală care, trebuind de acum încolo să fie ac-
cesibile şi „persoanelor simple", în secolele al
XlV-lea şi al XV-lea, reiau în altă tonalitate
predicile franceze din secolul al XlII-lea.
„Viaţa contemplativilor este mai bună decât
cea a persoanelor active", amintesc cele Şapte
stări sociale ale unei femei cumsecade: în raport cu
văduvele şi cu fecioarele, femeia măritată,,
suferind de un mare handicap, nu dispune uşor
de propria-i persoană şi de timpul ei; iar dacă
predica propune uneori soţiei un model de viaţă
activă, ea lasă să se întrevadă totuşi dorinţa
clară de a insera în cadrul vieţii active un
proiect de viaţă contemplativă. Pentru a
permite individului să se impună in cadrul
constituirii progresive a unei arii mentale
rezervate, care trebuie organizată in perspec-
tiva mântuirii, cum oare să asociezi statutul
unei femei care aparţine prin firea ei vieţii
active şi perfecţiunea vieţii creştine care are
drept modalitate privilegiată contemplaţia? Cel
care vrea să asocieze viaţa contemplativă cu
viaţa activă, ne învaţă lucrarea Stimulus amo-
ris, atribuită sfântului Bonaventura, un text
foarte răspândit prin traduceri încă de la în-
ceputul secolului al XV-lea, trebuie să se cu-
funde în propria-i inimă, să-i exploreze adâncu-
rile, într-un cuvânt, să se cufunde cu totul în
Dumnezeu. A altoi viaţa contemplativă pe cea
activă: s-au subliniat pe drept cuvânt tensiu-
nile inevitabile care s-au iscat în trăirea zil-
nică între aspiraţia către viaţa spirituală şi su-
punerea faţă de îndatoririle temporale, depre-
ciate de spiritualitatea lui coniemptus mundi
et carnis. Anumite programe de viaţă precum
Decor puellarum dovedesc o organizare foarte
tensionată care constrânge femeile din zori şi
până-n noapte, în special când este vorba să
sustragă privirilor celorlalţi manifestările tru-
peşti ale pietăţii. în mijlocul piedicilor create
de viaţa zilnică, ar fi de-ajuns să te întorci la
„refugiul rugăciunii contemplative, căci cu cât
cresc apele frământărilor, cu atât mai mult tre-
64
buie înălţate rugile contemplative". Astfel, Ofâ
cea mai potrivită pentru rugăciune va îi miezul
nopţii: „Cred, scumpă fiică, că ora cea mai ■pro-
fitabilă pentru noi şi pentru tine ar fi cea de
la miezul nopţii, după ce vei fi dormit, îţi vei fi
făcut digestia cărnii mâncate, când muncile din
timpul zilei au încetat şi sunt părăsite, când ve-
cinii nu ne vor vedea şi când nimeni nu ne va
privi în afară de Dumnezeu, şi când nimeni nu
va putea vedea gemetele, lacrimile şi oftaturile
noastre, pornite din adâncul inimii, şi nici ţipe-
tele noastre amarnice, tânguirile şi bocetele în-
trerupte de gemete, stările de prostraţie, înge- hm
nuncherile umile, ochii înlăcrimaţi, faţa schim-
bătoare şi asudată când îmbujorată, când palidă"
(Manuscris anonim, Bibi. Arsenalului 2176).
* L.2

Dacă momentul ideal pentru meditaţie este

seara, după cină, ziua întreagă este punctată de
încercări de interiorizare şi de stăpânire a vieţii
personale: înlocuind lectura din timpul me-
selor obişnuită în mănăstiri, i se propune soţiei 13
un program de rugăciuni în gând sau de medi- Z

taţii, în timp ce soţul, trebuie s-o subliniem, <

X
este foarte puţin prezent în clipa culcării, căci
— ca şi văduvele — soţiile adorm singure, în jfi
tăcere deplină.
A menţine în timpul vieţii active o stare de !2 li

devoţiune şi de reculegere care să sanctifice "5 °^

J, LJJ

toate clipele zilei: acest ideal de renunţare la CU Q-

lume duce la forme de recluziune în casa fami-

c2.c
lială sau în domiciliul conjugal, şi chiar în inte-
riorul casei, la o recluziune în odaie, ultim
refugiu împotriva vieţii „mondene" şi laice
(G. Hasenohr). Astfel, Opera a ben vivere
a sfântului Antonin, în secolul al XV-lea,
asigură lecturii şi rugăciunii un loc de- O o °
terminat cu grijă. După masă, femeia se
va retrage cât de repede în odaia ei („în singu-
rătatea odăii voastre, ocupaţi-vă în mod util,
citind, rugându-vă sau meditând până la ora
vecerniei"). Pentru cea care vrea să trăiască
spiritual, munca manuală nu trebuie să fie
decât un paliativ împotriva plictiselii şi a lipsei

65
 de fervoare. Astfel, tot ce trebuie acordat grupului
domestic se cavine a fi delimitat conform unei
norme determinate de grija constantă de a ocroti
partea de libertate personală, condiţie obligatorie
a ameliorării eului spiritual. în Decor puellarum
de Jean le Chartreux, sfaturile privesc adesea
faptul lăudabil de a te sustrage unei sociabilităţi
sporovăitoare: să stai să te rogi până ce toţi din
casă s-au culcat, să te asiguri — închidere'
simbolică a sufletului, păzit cu grijă de orice
ispită din afară — că uşile, ferestrele şi cuferele
sunt bine ferecate, şi astfel, pas cu pas, se
elaborează un univers interior autarhic în care
fiinţa, tinzând toată către Dumnezeu, se regăseşte
singură cu sine, în clipa cea mai intimă din/
miezul nopţii. în sfârşit, locul hărăzit lecturii, şi
anume citirea zilnică a cel puţin „unei pagini sau
două ăintr-o carte pioasă pentru îndrumarea
sufletului" aseamănă zilele trăite de femeie cu cele
ale schimnicilor şi pustnicelor supuşi unor reguli
de viaţă aspre. O scrisoare de îndrumare
spirituală datată de la sfârşitul secolului al XHI-
lea sau începutul secolului al XlV-lea, închinată
„felului drept de a trăi" ce trebuie să fie acela al
sufletului, insistă, mai ales, asupra modestiei în
propria casă: trebuie să stai ,,cdt mai retrasă cu
putinţă, în odaia ta, căci în camera ei a fost
bine-vestită Slăvită Fecioară şi a conceput pe
Fiul lui Dumnezeu".

TRUPUJ.
In reprezentările literare, trupul - este supus
unui cadru figurativ perfect codificat, şi anumite
convenţii îi dictează statutul şi gesturile. Din
acest domeniu se desprind încetul cu încetul
elementele unei conştiinţe de sine în care trupul
este nu numai semnul unei exaltări a persoanei
ca bucurie faţă de Sine şi de Celălalt, dar şi
sediul bunei sau relei utilizări a sinelui. Anumite
viziuni contrastate socotesc trapul drept obiec-
(56
tul unei descrieri hiperbolice şi al unui amenda-
ment de dorit, dar şi al unei condamnări ame-
ninţătoare. Departe de a fi doar un element for-
tuit al unui verosimil narativ, trupul vorbeşte
pe larg despre problematicile individului faţă de
colectivitate: este un mod de luare în stăpânire
a lumii atât prin valorizarea frumuseţii, cât şi
prin respingerea urâţeniei şi prin propunerile
de mortificare a cărnii. în perspectiva mântuirii,
carnea este pe de-a-ntregul prezentă. încă de la
- sfârşitul secolului al XH-lea, Helinant de Froid-
mont, ale cărui versuri trădează urmele unei
subiectivităţi născânde, interpelează astfel moar-
tea: „ ( . . . ) tu, ce pe pământul liber te-nstâ-
pâneşti / Şi de piepturi albe te serveşti / Ca de
pietre de ascuţit* (Versuri despre moarte).

REPREZENTĂRILE TRUPULUI
Modele şl seducţii
Exaltarea trupului este lăsată în seama
literaturii de divertisment. Paralel cu sculptura
gotică, ce a folosit cu prisosinţă torsiunea şi
dislocarea, ale căror incidenţe asupra raportu-
rilor trupului cu fondul transformat în supra-
faţă concavă sunt cunoscute, literatura prezintă
un cod cu totul specific şi recurenţa unui topos
care atribuie trupului feminin componentele
unei frumuseţi canonice: ten alb, subliniat prin
tuşe trandafirii, păr blond, trăsături armonios
dispuse, faţă alungită, nas prelung şi regulat,
ochi vii şi veseli, buze subţiri şi roşii. Acestui ste-
reotip îi corespunde un dublet masculin care
face uneori din tânăr, Cliges sau Aucassin, du-
bletul femeii pe care o iubeşte. Topos-ul trupu-
lui feminin se pretează uşor metaforei: astfel,
traiectoria săgeţii iubirii îi permite lui Chretien
de Troyes să atribuie elemente ale anatomiei
feminine fiecărei părţi a săgeţii. în secolul al
XTII-lea, trapcil poate fi detaliat mai explicit şi
mai concret: sânii pietroşi sunt comparaţi cu
nuci, de pildă, şi dacă dislocarea prezentă în
67
 Sculptura nu apare în codul literar, în schimb
şoldul feminin pare totuşi subliniat ca un fel de
cezură, în măsura în care veşmântul, legat cu
şireturi, marchează talia, cu întredeschideri care
lasă să se ghicească articulaţiile trupului.
Cât despre frumuseţea masculină, cântul
de gestă o reprezenta prin formule stereotipe ce
lăudau puterea muşchilor; nici povestirile
curteneşti nu sunt zgârcite în detalii privitoare la
farmecul trupului bărbătesc. Iubitul lui Fla-
menca este astfel înfăţişat; „Trandafirul de mai, în
ziua în care înfloreşte, nu este atât de frumos şi de
strălucitor pe cât este tenul lui care prezintă
acolo unde trebuie îngemănarea de culoare şi
albeaţă. Nicicând nu s-a văzut obraz mai frumos.
Avea urechile bine făcute, mari şi rumene; gura
frumoasă şi spirituală, îndrăgostită prin tot ce
spunea. Dinţii îi erau frumos aşezaţi şi mai albi
ca fildeşul elefantului; bărbia era bine desenată şi
puţin despicată pentru a fi mai graţioasă. Avea
gâtul drept, mare şi puternic, şi nici un nerv sau
os nu se umfla nepotrivit. Era lat în umeri, pe
care-i avea la fel de puternici ca cei ai lui Atlas.
Muşchii îi erau rotunjiţi, bi-cepşii bine
dezvoltaţi, braţele de o grosime potrivită. Avea
mâini mari, puternice şi tari; degetele lungi, cu
încheieturi plate; pieptul lat şi mijlocul subţire.
Cât despre şolduri, nu era şchiop! Ale lui
erau puternice şi pâtrăţoase; coapsele rotunjite
şi largi pe. dinăuntru; genunchii netezi; gambele
sănătoase, lungi, drepte, bine legate; laba
piciorului arcuită pe deasupra, cambrată pe
dedesubt şi nervoasă: nimeni nu-1 putea răzbi la
fugă!"
Reiese din aceste portrete, întemeiate pe ste-
reotipuri transmise din abundenţă în literatura
romanescă, cât de importantă este culoarea
pielii obrazului pentru înfăţişarea trupului. Car-
naţia ideală, pielea albă, uşor trandafirie, explică
fiinţa şi oferă indiciul constituţiei fizice. De
altfel, în descrierea temperamentelor, tempe-
ramentul sangvin este cel privilegiat, căci des-
chide tenul şi aduce zâmbetul pe chip, pe când
 omul melancolic — saturnianul — este orien-
tat către întuneric. Astfel, prezentându-i pe pe-
lerinii de la Canterbury, Chaucer ne spune că
unul dintre ei este un frumos prelat ,,care nu
are paloarea unei fantome chinuite", iar despre
altul, franklin-ul, ne spune că este de o consti-
tuţie sangvină: adevărat fiu al lui Epicur, îi
place să se înfrupte, dimineaţa, dintr-o supă cu
vin. La cavalerul de La Tour Landry, bunul
iubit, cel care are toate şansele să fie agreat şi
nu riscă să ofere privirilor o „culoare fadă"
neîmbrăcându-se cum trebuie pe o vreme fri-
guroasă, este „roşu ca un cocoş", spre bucuria
doamnei curtate căreia tenul îi apare ca semn
de virilitate şi de sănătate.
Să nu ne mirăm, deci, dacă exaltarea tru-
pului masculin poat» prilejui iscusite scene de
seducţie. Să vezi şi să fii văzut sunt două faţete
ale aceleiaşi acţiuni; şi într-un mare număr de
scene — de pildă în Flamenca — bărbatul este
reprezentat ca având conştiinţa clară a folo-
sului pe care-1 poate trage din trupul său, din
îmbrăcăminte, dintr-un aspect puţin neglijent,
strategic organizat pentru a realiza opera de
seducţie. Se constată aici o conştiinţă foarte vie
a situaţiilor de libertate ale trupului pe care ţi
le poţi permite în anumite împrejurări, acelea
ale intimităţii pe care o dezvălui privirii. Să te
foloseşti de trupul tău, lăsându-i mai multă li-
bertate sub veşmântul ce-1 acoperă, iată o ati-
tudine strâns legată de erotism, aşa cum o do-
vedesc scenele câmpeneşti din Guillaume de
Dole unde, de la primele ore ale dimineţii, per-
soanele din lumea bună sunt poftite să se zben-
guie pe lângă izvor, „în picioarele goale şi cu
mânecile fluturânde", cămăşile doamnelor
fiind atunci împrumutate drept şervete, ceea ce
permite tinerilor galanţi să „pipăie câte o
coapsă albă". Astfel, din jocul între nurii hă-
răziţi de natură şi asocierea dintre trup şi veş-
mântul care ştie să se desfacă şi să se între-
deschidă, se nasc serbări ale gestului, care sunt
în acelaşi timp serburi de curte , , ,

Natura amendata
Textele narative şi tratatele medicale sunt nnanime în a stabili
importanţa ce se cuvine a se acorda îngrijirilor estetice care necesită
totodată intervenţia medicinei şi strădaniile cochetăriei. La Henri dp
Mondeville, părţile trupului sunt adesea descrise ca tot atâtea podoabe,
ca şi cum veşmântul, însemn al socialului, ar fi solicitat pentru a
descrie tainele trupului: pielea este descrisă ca o haină, membranele
interioare ca obiecte de rufărie, şi interiorul trupului ca un. înveliş
de ţesuturi, alcătuiri care fac din arhitectura generală a trupului o
mare metaforă socială (M.-Ch. Pouchelle).
Pentru personajele de ficţiune utopic răsfăţate de natură, machiajul
face parte din superfluu: astfel, în Romanul Trandafirului, Amor este
aşezat alături de o doamnă ce poartă numele de Frumuseţe, şi
străluceşte precum, luna faţă de care stelele nu sunt decât micuţe lu-
mânări: ea nu este „nici' fardată şi nici machiată", nu are nevoie de
podoabe şi nici de artificii. Dimpotrivă, pentru cele mai puţin răsfăţate
de o natură care lucrează în afara literaturii, podoabele şi diferitele
amendamente sunt cele care creează seducţie. La Mondeville, toate
femeile se agită şi îşi transmit reţete de seducţie, diferite mijloace de
epilare (var nestins, smulgerea părului cu penseta, cu degetele muiate în
smoală- sau — muncă migăloasă, cerând răbdare — ace calde înfipte
în bulbul pilos), practici pe care este mai bine să nu le menţionezi, nici
chiar în clipele de intimitate conjugală. în cazul unor arsuri,
Mondeville sugerează să se spună soţului că slujnica a încălzit prea
tare apa de baie. . . Există leac şi pentru paloarea feţei: în Cele trei
tinere fete, în care trei fete se pregătesc să meargă la bal, una dintre ele
o porneşte cale lungă pentru a-şi procura un praf fermecat, care,
zice-se, urcă sângele clin călcâie până în obraji, iar Ro-berţ de Blois, în
Pedepsirea doamnelor, sfătu-
70
 ieste femeile să mănânce bine dimineaţa, ceea
ce, se pare, dă un ten minunat.
O componentă de seamă a seducţiei este mi-
rosul sau, cel puţin, neutralitatea olfactivă a
persoanei. Henri de Mondeville transmite multe
reţete pentru a evita mirosul transpiraţiei şi a
aromatiza părul cu mosc, cuişoare, nucşoară şi
esenţă de cardamonă. într-un cânt alegoric, cele
care trăiesc în paradisul banilor îndrăgostiţi
poartă pe cap coroniţe de trandafiri şi flori de
măceş care împrăştie o minunată mireasmă. în
Romanul Trandafirului, Doamna Trândavă
(Dame Oiseuse) are drept armă de preţ a seduc-
ţiei o „răsuflare dulce ji parfumată" şi, în Pe-
depsirea doamnelor, este dat sfatul ca la masa
de dimineaţă să se mănânce anason, mărar şi
chimen, care par extrem de eficace. De altfel
— un sfat de bună sociabilitate — este bine să
stai puţin mai departe de'interlocutorii tăi pen-
tra a nu-i incomoda: „în timpul unei hârjoneli
amoroase, să nu vă lăsaţi sărutată, căci mirosul
neplăcut incomodează şi mai mult când eşti
încălzit"..
în Povestea morarului de Chaucer, frumosul
îndrăgostit Absalon se scoală la primul cântat
al cocoşului, îşi piaptănă pletele, mestecă pu-
ţină cardamonă şi o bucăţică de lemn dulce
pentru a răspândi un miros plăcut; vrând să o
seducă pe tânăra femeie de care este înamo-
rat, i se adresează cu o metaforă olfactivă ce
eonotează totodată dulceaţa şi plăcerea sexuală:
„Păsărică mea frumoasă, dulcea mea scorţişoa-
ră!" Sfaturi urmărind satisfacerea simţului ol-
factiv se dau şi în legătură cu hainele: Monde-
ville îi sfătuieşte pe toţi să le spele din când
în când cu leşie, apoi să le parfumeze cu multe
flori de violete şi să le umezească cu apă proas-
pătă în care s-a pus la macerat o rădăcină zdro-
bită de stânjenel.
 îngrijirea pârului
în percepţia trupului, pletele reprezintă un
element important al conştiinţei de sine şi al
reprezentării persoanei*. Ele trebuie să fie blon-
de, aceasta constituind un element canonic, aşa
cum o dovedesc numeroasele denumiri date
acestei culori de păr şi atâtea nume de eroine
care o evocă: Clarissant, Soredamor, Lienor.
Operele narative privilegiază pletele blonde, dar
multe femei prezentate drept foarte elegante
pot fi desemnate drept puţin brunete (RomamU
Violetei). Laudine este blondă, dar confidenta
ei este o atrăgătoare brunetă. Celelalte culori
pot avea şi ele o soartă interesantă, precum cea
roşcată care se specializează în domeniul mo-
ral, în Gesta Narbonnezilor, dintre cei trei fii ai
lui Aymeri, acela care 'întruchipează a treia
funcţie, funcţia hrănitoare, are păr roşcat, şi
această culoare pare a fi avut o valoare peio-
rativă (J. Grisward):
Adevărat este ce am auzit spunăndu~se
Că nu poţi întâlni vreun roşcat paşnic.
Toţi sunt violenţi: am dovezi lămuritoare!
în Lancelot în proză, Meleagant este roşcat
şi pistruiat.
Tot felul de reţete permit pletelor albite
să-şi recapete culoarea blondă: trebuie acope-
rite o noapte întreagă cu o pastă făcută din
cenuşă de curmei de viţă şi din cenuşă de
frasin macerată şi fiartă o jumătate de zi în
oţet. Un text anglo-normand din secolul al
XlII-lea, Ornatus mulierum, oferă o amplă
informaţie asupra acestui subiect: acest text —
cvasi-contemporan cu celebrul tablou atribuit
lui Adam de la Halle, în care acesta compară
farmecele soţiei sale în vremea căsătoriei lor
* Ii mulţumesc în mod special lui Michele Per-'
ret care mi-a comunicat documentaţia ei asupra
acestui subiect, (n, a.)
72
cu distrugerile suferite în urma scurgerii tim-
pului care a stins frumuseţea pletelor sale, odi-
nioară „strălucind de aur, dese, ondulate şi cu
reflexe sclipitoare", iar acum „rare, înnegrite
şi atârnânde" — pune accentul în primul rând
pe plete, care trebuie păstrate, şi uneori chiar
îndesite. Sfaturile sale combină grija pentru
culoare şi igiena: albire, vopsire, păr roşcat,
negru sau castaniu; supleţea firului, utilizarea
untdelemnului de măsline; luptă, în sfârşit,
împotriva mătreţii şi a păduchilor. Profesiunea
de „spălătoreasă de păr" este menţionată oca-
zional în povestiri: în Romanul gaiei, frumoasa
Aelis reuşeşte să supravieţuiască la Montpellier
spălând pe cap persoanele cele mai sus-puse
(haus homes), şi competenţa ei este deosebit
de lăudată.

Păr împletit sau lăsat pe spate

Există şi alte feluri de a amenda natura şi de a
profita de acest capital de care dispune femeia.
Astfel, cosiţele împletite atât de lăudate pentru
lungimea lor (Chaucer: „Pe spate, cosiţa-i îm-
pletită măsura un metru") pot deveni arhitec-
turi: în Romanul Trandaj irului, Doamna Trân-
davă, ţinând în mână o oglindă, îşi împleteşte
în cosiţe o panglică de preţ, iar Jean de Meung
o sfătuieşte astfel pe femeie: „Dacă nu are o
faţă frumoasă, să ofere col puţin privirilor, cu
bun simţ, frumoasele-i cosiţe care-i cad pe ceafă,
de vreme ce-şi ştie părul frumos şi birie împle-
tit! Frumuseţea parului este un spectacol tare
plăcut*. Dimpotrivă, părul despletit are o pu-
ternică valoare erotică, iar zâna Melusine ar
putea fi considerată simbolul acestui joc al se-
ducţiei. Când părul despletit este vâlvoi, el
semnifică tristeţe. Personajul alegoric Tristeţe
din Romanul Trandafirului îşi trage şi smulge
părul de furie şi mâhnire. Poate fi şi semn de
doliu: sub ochii lui Yvain — şi acesta consti-
tuia un mare atu de seducţie — Laudine îşi
73 «
I smulgea de durere partal ei bălai,- şi, în Roma
nul Violetei, frumoasa Euriaut, care' plânge,
disperată, pierderea prietenului său, îşi înfige
cu violenţă degetele în cosiţă şi-şi despleteşti.'
părul.

îngrijiri ale trupului, pericole aîe trupului

O culegere întocmită în tradiţia ovidiană a se-

colului al XIII-lea, Cheia dragostei, asociază
sfaturilor privitoare la codul sociabilităţii (cânt,
joc, ţinută la masă) anumite notaţii privind
igiena şi punerea în valoare a trupului, foarte
interesante pentru -istoric'itatea fetişismului:
trebuie să .ştii să-ţi arăţi picioarele, să-ţi folo-
seşti decolteul. .. Sunt date câteva poveţe şi
reţete: piepturile prea mari ar trebui încorse-
tate, veşmintele mai largi maschează slăbiciu-
nea excesivă. în Pedepsirea doamnelor, Robert
de Blois se arată foarte hotărât asupra îngri-
jirii ce se cuvine dată mâinilor şi unghiilor,
care nu trebuie să depăşească buricele degetelor,
precauţii care trebuie privite din unghiul con-
venienţelor trupeşti (deci al privirii celuilalt)
mai curând decât din unghiul unei posibile se-
ducţii: ,,O doamnă dobândeşte o faimă proastă
dacă nu veghează la curăţenia ei. O ţinută în-
grijită şi plăcută este mai de preţ decât o fru-
museţe neglijată".
Totuşi, în acelaşi text, sfaturile destinate
punerii în valoare a trupului sunt întregite cu
altele, menite să descurajeze orice încercare de
exhibiţionism nelalocul lui. în faţa pericolu-
lui jocurilor senzuale, în faţa captării posibile
a privirilor, punerea în valoare sobră şi calcu-
lată a părţilor trupului care pot fi arătate în
mod licit este de-ajuns pentru a sugera că an-
samblul trupului este frumos: „Nu este bine,
pentru o doamnă, să-şi destăinuie trupul alb
altora decât persoanelor intime. Una lasă să i
se întrezărească pieptul ea să i se poată vedea
pielea albă. Alta îşi lasă voit pântecele să apară.
Alta îşi descoperă prea mult picioarele. Un băr-
bat cuminte nu laudă această purtare, căci
pofta cucereşte prin şiretlicuri inima celorlalţi
când este slujită de privire. De aceea, înţeleptul
are obiceiul să spună: «Ceea ce ochiul nu vede
inima nu mâhneşte!» Un sân alb, un gât alb,
un chip alb, mâini albe indică limpede — cel
puţin asta-i părerea mea — că trupul ascuns
de veşminte este frumos. Nu face nici un rău
femeia care-şi descoperă aceste părţi, şi o
doamnă trebuie să cunoască bine acest prin-
cipiu: cea care-şi oferă trupul privirilor celor-
lalţi nu se poartă bine".

Obiceiuri de îngrijire a trupului:

baia şi luarea de sânge

Printre îngrijirile trupului, spălatul mâinilor,

act ce precede şi încheie mesele, este mereu
evocat in textele medievale, iar absenţa acestui
obicei este constatată cu părere de rău: în cursul
unei lungi călătorii care-1 duce din Scoţia în
Norvegia, Sone de Nansay, eroul unui roman
din secolul al XlII-lea, învaţă a cunoaşte
relativitatea moravurilor: printre alte ciudă-
ţenii, în Norvegia, nimeni nu se spală pe mâini
'după masă! Totuşi, baia este cea care prile-
juieşte în povestiri frecvente evocări şi tot ei
îi revine, structural vorbind, o funcţie simbo-
lică importantă. în reprezentarea intimităţii,
baia semnalează spaţiul şi timpul intimităţii,
o arie spaţială şi un timp rezervate intimită-
ţii. Spre deosebire de împodobirile la care se
dedau în grup doamnele de la curtea Doamnei
de Vergi, toaleta intimă apare ca un act soli-
tar. De altfel, expresia pudorii şi voinţa de
singurătate la fata tânără, în Romanul Violetei,
de pildă, oferă ocazia unei transgresiuni iar
momentul băii va fi pândit. Baia mai lasă să
se nască şi erotismul, şi se înţelege de ce băile
de aburi şi băile publice au făcut obiectul unei
reglementări şi ,-tl unei supravegheri: a merge
 la băile de aburi comune pare a fi presupus
anumite riscuri şi de aceea soţul gelos îşi instala
adesea o baie de aburi privată.
Pe' planul narativ, erotismul pare strâns le-
gat de umiditatea de esenţă feminină pe care
aburul o sugerează, şi a cărei acţiune este su
-bliniată în discursul Bătrânei din Romanul
Trandafirului, care-1 vede pe Bun Venit „oglin-
dindu-se în apă ca să vadă dacă gluga îi sade
bine": „Eşti încă tinerel şi nu ştii ce vei face,
dar eu ştiu prea bine că la un moment dat,
mai devreme ori mai târziu,-vei trece prin fla-
căra ce mistuie totul şi te vei scălda în cada în
care Venus scaldă doamnele. Ştiu prea bine:
vei simţi văpaia focului! De aceea, te sfătuiesc
să te pregăteşti înainte de a merge să te scalzi,
aşa cum o să mă auzi povâţuindu-te, căci face
o baie periculoasă tânărul pe care nimeni nu
1-a învăţat cum să se poarte".
în romanul Flamenca, băile de la Bourbon
l'Archambault sunt punctul focal al povestirii,
căci acolo îşi dau întâlnire îndrăgostiţii care se
caută. Este vorba de băi terapeutice: mici
inscripţii, puse lângă fiecare baie, precizează
virtuţile fiecăreia. Se adună acolo bolnavi,
şchiopi şi infirmi din tot ţinutul; în fiecare
baie se află o sursă de apă fierbinte şi alta de
apă rece pentru a răci apa caldă. Fiecare baie .
este închisă şi izolată; nişte odăi învecinate
permit odihna după tratament. Băile au loc în
funcţie de fazele lunii. Flamenca, ce se pretinde
bolnavă, îl anunţă pe soţul ei că vrea să se
ducă la baie în miercurea următoare: „Luna
este în ultimul ei pătrar, dar, peste trei zile,
va fi întunecată, iar starea mea se va îmbună-
tăţi". Gazda sa îi propune şi ea băi viitorului
iubit al Flamencăi: „Astăzi, răspunde el, nu
mă voi duce, căci suntem prea aproape de pri-
ma zi a lunii: mai bine să mai aşteptăm; mâine
va fi momentul prielnic pentru a face baie".
Astfel sunt câştigate câteva momente de sin-
gurătate, dar şi de o sociabilitate uneori nedo-
ritâ; anturajul feminin al Flamencăi merge cu
ea îa baie, luând cu sine lighene şi alifii. Vicle-
şugul care va permite eroinei sâ se întâlnească
cu iubitul ei va fi de a pofti doamnele de la
curte să se scalde o dată cu ea, dar cum este
vorba de izvoare vulcanice al căror miros nu
este plăcut, ele vor refuza. Astfel, acest do-'
cument narativ este deosebit de semnificativ
ca punere în scenă a unei forme de sociabilitate
şi a unui erotism explicit. Dacă, în realitate, se
încerca evitarea promiscuităţii sexuale
impunându-se programe alternate pentru bărbaţi
şi femei, apoi transformând aceste băi de aburi
în stabilimente perfect specializate,, această
supraveghere dovedeşte cât de controversat era
acest loc pentru'viaţa comunitarii şi cât de mult
era implicată moralitatea. De altfel, în ficţiunea
occitană, soţul Flamencăi îşi încuia soţia în
baie; când voia să iasă, trebuia să sune dintr-un
clopoţel.
In riturile de întâmpinare, baia este- un ele-
ment important al confortului trupesc, Astfel,
fiica contelui de Anjou este găzduită, împreună
cu copilul ei, de către soţia „primarului 1 " care
pune să i se pregătească de îndată o baie în-
tr-o cadă, iar în Cavalerul ai căruţa, tânăra
care 1-a salvat pe Lancelot îi oferă acestuia băi
şi masaje. Ospitalitate? Terapie? Erotism? In
general, bărbatul este acela care beneficiază
de aceste îngrijiri atente şi de această proxi-
mitate trupească, aşa cum o atestă numeroase
texte ca Erec şi Enide, Romanul gaiei, Sone de
Nansay. După turnire, luptătorii se întorc la
casele lor, unde se bucură de apa caldă care- le
este adusă pentru a-şi spăla gâtul lovit, în
Giiillaume de Dole; în Cântul cavalerului alb,
din secolul al XlV-lea, necunoscutul învingă-
tor al turnirului s-a întors acasă, unde ,,s-a
îmbăiat şi şi-a pus ventuze". In sfârşit, în fa-
bliaux, baia se as oci ază a des ea cu ma sa :
„apa de baie la încălzit, claponul la frigare",
iată plăceri pe care cele trei călugăriţe din
Koln ştiu să le aprecieze; ele stau cufundate
77
 în cadă, mănâncă şi beau ascultându-1 pe me-
nestrel!
Cât despre luarea de sânge, aceasta inau
gurează o retragere în spaţiul privat, retragere
care. nu este lipsită, de altfel, de o oarecare
exagerare parodică; astfel, în Erec şi Enide,
regele Arthur pune să i se ia sânge; „Niciodată,
în nici un alt anotimp, regele nu rămăsese atât
■fi de singur, şi tare-1 plictisea că nu mai avea
'!■;' lume la Curtea sa". Or, povestirea spune că
[j avea în camerele lui, „în intimitate", doar vreo
| cinci sute de baroni ai casei lui, ciudată redu-
1 cere a anturajului său obişnuit. La Măria de
i Franţa, luarea de sânge serveşte explicit drept
stratagemă pentra întâlnirile lui Equitan cu
soţia seneşalului. Când regele spune că i se.va lua
sânge „fără martori", uşile odăii sale vor sta
închise. în acest timp, seneşalul prezidează
Curtea. Intimitatea este, aici, vinovată, iar scena
publică permite o substituire în ierarhia
funcţiilor.-Pentru a scăpa definitiv de soţ, soţia îi
spune iubitului să vină să locuiască la castel şi
să ceară să i se ia sânge; cei doi bărbaţi vor face
baie în acelaşi timp. Urmarea este cunoscută:
pregătirea căzilor de baie, sfârşitul stratagemei.
Tot în ceea ce priveşte pedeapsa, Frumosul
Ignaure, de douăsprezece ori transgresor al
instituţiei maritale, va cunoaşte şi el baia şi luarea
de sânge.

DEZVĂLU/REA TRUPULUI,
FOLOS/REA TRUPULUI
Situaţiile de simplă singurătate implică o altă
conştiinţă a trupului, iar când situaţia de sin-
guratic se vrea înscenată, seducerea, ade-
vărat spectacol, se întemeiază pe o ţinută lip-
sită de orice găteală; în Cântul lui Aristotel,
tânăra fată, hotărâtă să-i dovedească bătrânului
filozof că el este la fel de siapus greşelii ca
tânărul Alexandru, se plimbă în livadă, ca şi
cum ar fi singură, goală sub cămaşa ei, căci vre-

78
mea este blândă; cu veşmintele fluturând, ea

I
se'plimbă cântând . . . Este un joc teatral utili-
zând semnele unei situaţii intime, revelator al
componentelor unui fetişism cu dată incertă.
Trupul medieval ştie, de altfel, să se servească
de elementele pe care le poţi arăta şi de cele
pe care le ascunzi: zâna care îl seduce pe Lan,-
val este întinsă pe un pat minunat, trupul ei
bine proporţionat este sugerat de faptul că
„pântecele îi este descoperit"; tot descoperite
sunt faţa, gâtul şi pieptul. Faţă de discursurile
normative care învaţă să te serveşti cu pru-
denţă de trup, faţă de tradiţia patristică pri-
vitoare la podoabele femeii, povestirile sunt,
fără îndoială, pentru privirea imaginară, locuri
de libertate.

O obsesie: a fi dezbrăcat sau prost îmbrăcat

Povestirile medievale vorbesc pe larg despre
expunerea trupului gol în faţa propriei priviri,
despre zărirea lui de către privirea celuilalt,
despre funcţia ambiguă a veşmântului (protec-
ţie? pudoare? podoabă?), despre percepţia şi
utilizarea goliciunii în practica socială a comu-
nităţilor fictive. Folosirea veşmintelor apare
aici ca un revelator al, pulsiunilor exhibiţio-
niste şi al sentimentului virtual de ruşine. Prin
această obsesie; ,,să fii dezbrăcat sau prost îm-
brăcat", literatura pune în scenă sentimentul
de jenă pe care-1 resimte persoana dezgolită,
reprobarea implicită sau explicită la care tre-
buie să se aştepte de la ceilalţi, care ar putea
lua, în acelaşi timp, o formă jubilatorie, cel
puţin în cazul nudurilor masculine, a reprezen-
tării Eului. Prin dezbrăcare şi evocarea ruşinii
individuale, a privirii celorlalţi şi a raportului
faţă de grup, reprezentările trupului dezgolit
au introdus cu insistenţă noţhmea unui exil şi
a unei respingeri temute. Prin raportul intim
cu trupul şi, paralel, prin raportul cu lumea
organizată după legi, nuduriJe medievale, in-
79
 totdeauna scăldate în ruşine, poartă pecetea
interdicţiilor şi tabuurilor care încep să lucreze
după un clivaj sexual. Totuşi, la început,
nudul feminin ca şi cel masculin se prezintă
mereu într-o fază de segregaţie, într-o formă
de ruptură de viaţa colectivă, câteodată pur şi
simplu de domeniul riturilor private (baia),
dar mai ales sub forma unei faze de trecere
pentru bărbaţii deveniţi sălbatici şi care refuză
veşmântul.

Omul gol: valoarea simbolică a goliciunii

Copilul născut la marginea societăţii sau expulzat
de_ timpuriu — Tristan de Nanteuil crescut de
cerboaică, Orson salvat de ursoaică — regăseşte
simultan veşmântul şi integrarea în comunitatea
oamenilor: povestirilor de acul-turaţie li se adaugă
numeroase ficţiuni în care o fiinţă perfect
integrată în comunitatea oamenilor (ca Yvain în
mijlocul cavalerilor Mesei Rotunde) suferă un
traumatism şi dispare, din cauza nebuniei ce o
cuprinde, din grupul de origine, precum şi
numeroasele povestiri despre transformările în
vârcolac. Cum segregaţiile pe care le trăieşte
omul ficţiunilor durează întotdeauna foarte mult
(ani îndelungaţi), individul nu le va putea depăşi
decât în urma etapelor unui rit specific. Şi femeia
goală trece printr-o fază de segregaţie, totuşi
instantanee, o scenă de gen a spaţiului privat: aşa
i se întâmplă frumoasei Euriaut (Romanul Vio-
letei), obiect al unei intruziuni infamante a
privirii masculine, care este pândită în timpul băii.
Mărturii ale pudorii? A da în vileag un trup
gol rezervat închiderii şi singurătăţii, privirii
unui cerc restrâns, este izvor de necaz, de ru-
şine şi de fragilitate: de aceea nu ne vom mira
să-i vedem pe cei ce-1 întâlnesc pe omul gol
acţionând ca nişte vraci care favorizează calea
spre veşmânt. Mereu desemnat în termeni de
80
 exil în raport cu o lume a autorităţii şi ordinii,
nudul masculin înseamnă distrugerea unei ordini
anterioare, opoziţia faţă de o stare anterioară
clădită pe ordine, o an-arhie ale cărei semne
sunt părăsirea hainei, distrugerea aparenţei, la
care adesea se adaugă pilozitatea, abolirea
legilor comportamentului, dezordinea gesluală şi
incoerenţa psihismului: nudul masculin este
semnificantul unei rupturi. Dimpotrivă, nudul
feminin se situează aproape întotdeauna în
logica dreaptă a unei legi cu valoare absolută,
obicei al unui rege sau voinţă a unui împiîrat:
„Vom îndeplini voinţa voastră legitimă", spun
fetele în Romanul contelui de Poitlers, în care
împăratul cere să fie exhibate cele dintre care îşi
va alege soţia. De altfel, în povestirile din
Ciclul rămăşagului, nudul feminin, victimă a
unei pătrunderi ilicite in intimitate, are adesea
drept miză un câştig material, bunăoară nişte
pământuri. Singurul caz al unei funcţionări
autarhice şi fericite a nudităţii feminine poate
fi găsit in povestiri cu coloraţie matriarhală, în
care femeia îşi foloseşte goliciunea ca momeală.
Stare de tranziţie: dacă copiii sălbatici ies din
regnul animal, progresând spre o lume a culturii,
celelalte nuduri masculine provin toate dintr-o
adevărată regresiune faţă de semnele culturale ale
grupului. Bisclavret şi Me-lion recapătă o
înfăţişare omenească după un timp de excluziune în
care însă şi-au păstrat înţelepciunea şi memoria de
oameni, iar despre traumatizaţii iubirii se va spune
uneori că sunt intru totul asemănători unor
vârcolaci. Dacă a-şi relua veşmintele este primul
gest al unei reintegrări glorioase în grup (atunci va
întreprinde Yvain seria de aventuri care-1 vor duce la
apoteoza Castelului Relei Aventuri), faza de tranziţie
reprezintă o adevărată amneză: pierderea însemnelor
sociale ale identităţii şi pierderea legilor unui
comportament codificat. Astfel, respins de o
domnişoară dispreţuitoare care i-a impus încercări
inutile, eroul Ogarului 81
81
îşi sfărâmă spada, îşi sfâşie hainele şi se afundă, cu
mintea rătăcită, în pădure. Yvain fuge de orice
societate, pândeşte vânatul,. mănâncă numai
carne crudă. Amadas se culcă pe piatra goală.
Anamneză, întoarcerea memoriei, apare atunci ca
o adevărată îmblânzire: fratele geamăn al
sălbaticului Orson, care aduce la curte strania
fiinţă păroasă, îi face semn că ,,se poartă rău,
ceea ce-1 face să se ruşineze pe Orson". La
acest traumatizat, agresivitatea şi ruptura de
orice comunicare sunt în mod special marcate
(tulburarea lui Yvain); în acelaşi timp — şi acest
lucru este semnificativ —, dispa-r valorile eticii
cavalereşti, faptele de vitejie, cinstea şi
respectul faţă de suzeran. Semn al unei
adevărate basculări spre regnul animal, se
utilizează mult paradigma zbârlit/păros: omul
sălbatic apare astfel totodată gol şi îmbrăcat,
într-adevăr mai degrabă travestit decât gol, ca
şi cum textele narative abia dacă ar îndrăzni să
rostească vorbele „omul gol". Pielea cea nouă
reproduce funcţia veşmântului, mimează învelişuri
spaţiale, ale spaţiului locuibil şi ale structurilor
societăţii. înfăţişarea civilizată apare mai târziu,
precum ceea ce, din această natură devenită
exuberantă şi necontrolată, va fi domesticit,
înlăturat, şlefuit. Riturile de reintegrare
comportă într-adevăr acţiuni precise de reducere
a excrescenţei anormale: se vor propune adesea
eroului forme de exalaţie, exsudaţie şi purgaţie,
căci întoarcerea (sau primirea) sălbaticului trebuie
să treacă obligatoriu prin expulzarea elementelor
nefaste. Comparabilă cu tratamentul care-1 scoate
pe Yvain ' din „turbarea şi tristeţea lui" este
această terapie pe care o aplică zâna eroului
Ogarului: împăturindu-şi şalul în două, zâna
prinde pe fruntea tânărului ierburi ale căror
virtuţi sunt atât de mari încât el începe să
transpire abundent, ceea ce face nebunia să
dispară. Erou] se trezeşte: „Doamnă, spuse el,
 mi-am regăsit mintea, / Fie binecuvântat ce] ce
mi-a înapoiat-o".
Ritualul băii, element indispensabil al re-
integrării, apare în aproape toate aceste fic-
ţiuni, îndrăgostită de Orson, o domnişoară îl
găseşte minunat de bine făcut şi crede că „de
ar fi îmbăiat şi frecat, carnea lui ar fi albă şi
fragedă".
Sentimentul de ruşine care-1 copleşeşte pe
eroul redevenit conştient provine din faptul
că el percepe, ghicind gesturile nebuneşti din
timpul amneziei, încălcarea gravă a unui cod:
redevenit el însuşi, se găseşte în mod brutal
confruntat cu privirea celuilalt care cristali-
zează valorile colective. Când Amadas devine
conştient de viaţa „respingătoare şi josnică"
pe care a dus-o în oraş, desemnarea spaţiului
colectiv nu este deloc fortuită: incongruenţa
înfăţişării sale îl face pe erou să reconstruiască
un coşmar, comportamentul său haotic sub pri-
virea celorlalţi. De altfel, pentru a evalua im-
pactul acestor povestiri într-o simbolistică a
raportării la colectivitate," trebuie subliniată
în cazul reintegrării exilatului, partea activă
asumată de grup, care trebuie să arate, prin
discreţia de care dă dovadă, prin simţul său al
intimului şi al tainicului, că ştie să-1 reinte-
greze pe cel absent şi să-i merite reîntoarcerea:
trebuie să se prezinte ca un înveliş liniştitor
şi protector: în poveştile cu vârcolaci, se in-
sistă în special asupra încăperii care-i permite
vârcolacului, când reia o înfăţişare omenească,
să nu se expună gol privirii: în Cântul lui Me-
lion, Gauvain, cavalerul curtenitor, îl sfătu-
ieşte pe Arthur: „Duceţi-1 într-o cameră, între
patru ochi, în taină, ca să nu-i fie ruşine în
faţa asistenţei". Poate chiar să se instaureze
un lanţ comunitar în care, dintr-un spaţiu tai-
nia în altul, eroul este în cele din urmă rein-
tegrat (Zisul prunului).

83

J
 Straturile veşmântului'
Fazei îngrijirilor trupeşti ii urmează reintroducerea
trupului în învelişurile materiale, straturile
veşmântului fiind date ca o totalitate detaliată,
adevărată metaforă a unui corp social, metaforă
de altfel explicit dezvoltată într-o povestire de
Baudoin de Conde, Povestea pavă-zeis în care vasalii
credincioşi ai seniorului, care ştiu să-1 apere, sunt
comparaţi cu o pavăză, veşmânt de siguranţă.
Clipei în care vârcolacul îşi reia înfăţişarea
omenească sau când traumatizatul îşi recapătă
memoria îi corespunde întotdeauna detaliul unor
veşminte care culminează în podoabă. Foştii
amnezici şi vârcolaci primesc haine somptuoase, şi,
în Zisul prunu- ■ lui, eroul capătă „manta, cai,
bani şi slujitori", asocierea dintre însemnele
rangului şi componentele sociabilităţii,
instrumentele de generozitate şi anturajul omenesc
fiind aici extrem de semnificativă. Dacă haina
apare ca semnul stratificat al învelişului social, şi
invers, dacă matricea socială este privită ca o
haină protectoare împotriva asocializării, poate fi
oare privită goliciunea masculină drept forma
trupească a fantasmelor de desocializare sau a acelui
exil care-i atrăsese atât de puternic atenţia lui
Freud în materialul oniric? Anumite pasaje din
Amadas şi Ydoine arată că, în procesul de nebunie
aparent rezervat individului rupt de grup,
colectivitatea este larg implicată: victimă rituală,
Amadas, care este zilnic supus loviturilor în cetate,
ispăşeşte oare o greşeală colectivă fantasmatică?
Văzute din acest unghi, povestirile cu vârcolaci,
cele mai bine fixate în structura lor narativă, aşa
cum o dovedesc povestirile din folclor, au fost
poate percepute ca nişte parabole, ale
individului respins, inapt pentru viaţa socială,
apoi reintegrat. Prin iteraţia gesturilor şi a
riturilor, ei înmânează o cheie acestor oameni
care trebuie să se reso-cializeze în urma unui
adevărat ceremonial. Astfel, nudul masculin pare
a servi drept în-

cercare iniţiatică în social: transcendând sim-I piui statut de martor al codului

pudorii, nudul masculin serveşte problematica inserţiei con-flictuale în grup.
Anamnezei — şi aceasta n-o să mire pe nimeni — i se adaugă un epitom al
adevăratei integrări care este aptitudinea pentru ritualul amoros: încetând de a mai fi
o fiară rătăcitoare, Tristan de Nanteuil primeşte de la I iubita lui o învăţătură
privind totodată veşmântul, dragostea şi lumea!

„Este ruşinos să vezi femeie goală"

„Este ruşinos să vezi femeie goală", strigă una din tinerele fete condamnate să
fie dezbrăcate sub ochiul atent al unui împărat în căutare de soţie. Cum
intimitatea, fragilă, este întotdeauna susceptibilă să fie dată în vileag sub
privirile grupului, femeia va fi goală în sânul însuşi al cadrului social, iar
despuierea ei (de haine) o transformă într-o pradă pe care o privire de bărbat o
poate cuprinde în mod ilicit. Spre deosebire de bărbatul gol, femeia este
întotdeauna legată de* traiectoria unei dorinţe născânde sau confirmate. Procesul
de dezgolire poate fi sugerat în termeni violenţi: în Romanul contelui de
Poitiers, împăratul porunceşte în faţa celor treizeci de tinere fete: „Toate vor fi
dezbrăcate până la piele, şi vor fi goale, aşa cum s-au născut din pântecele
maicii lor!" Dar dacă femeia intră de bunăvoie în jocul de exhibiţionism cerut
de soţ, ea acceptă să devină unul din însemnele care întemeiază puterea mas-
culină, ca în Cântul lui Graelent în care vasalii sunt obligaţi să recunoască anual
frumuseţea reginei. Cum veşmântul, mod de reprezentare a eului, părea pentru
bărbat singura formă de exhibiţie, femeia goală apare aici într-o situaţie de
tranziţie. De altfel, în Căminul periculos, goliciunea feminină esfe legată explicit
de afirmarea puterii virile.
85
 ■ Dimpotrivă, funcţia nudului masculin pare
strâns legată de riturile de sociabilitate şi de
semnele de coeziune ale grupului, supusă unor
încercări repetitive: tendinţa exhibiţionistă a
bărbatului trece printr-o totală asumare a veş-
mântului. Femeii, dimpotrivă, îi este atribuită
în general o situaţie ruşinoasă (,,a fi văzută"),
şi o nefericită manieră de exhibiţionism, căci
femeia goală pare să îndure o socializare me-
diatizată a trupului în măsura în oare — ală-
turi de veşmânt, care este pentru bărbat sem-
nul integrării Eului recuperat de colectivitate
— ea nu pare decât un semn printre altele.
Procesul ce se desfăşoară de la trupul gol la
cel înveşmântat, metaforă a inserării necesare
în social, apare încărcat de simbolistică colec-
tivă: expulzarea şi reintegrarea rituală sunt
etapele semnificative ale omului medieval către
trupul său. într-un mod minor, femeia este ex-
clusă din această problematică: dezgolită, ad-
mirată, pedepsită, ea este menită a trezi do-
rinţa şi rămâne pentru bărbat unul din atuurile
jubilării de sine.

Pudoare şi impudoare
Această nuditate avusese totuşi, în timpurile
dinaintea păcatului, frumoasa funcţie a veşmân-
tului neprihănirii. „Pentru că săvârşi păcatul,
Adam îşi pierdu veşmântul neprihănirii şi cu-
noscu ruşinea. Şi atunci îngerul i-a alungat
din raiul pământesc, în ruşine; şi ei s-au trezit
dezgoliţi de orice har" (Aşa ni se spune,
cap. VII).
Într-o eră de atunci încolo hărăzită ruşinii,
pudoarea se exprimă clar — s-a văzut — cu
ocazia întoarcerilor la înfăţişarea omenească,
şi ea este şi mai explicită la acele femei dez-
golite în urma unei porunci, cu excepţia acelei
regine mândre care nu caută, în Cântul lui
Graelent, decât să adune confirmări ale frumu-
seţii sale. Dar cele care, în turnul împăratu-
86
 lui, trebuie să se dezbrace (să se supună, de
fapt, unui test de virginitate), opun poruncii
mârşave un proces de despuiere a trupului, lent
şi constrâns: îşi descheie cingătorile, îşi rup şi-
returile de mătase, tremură deschizând înche-
ietorile de la gât, gata-gata să le sfarme. Prin
contrast, când baia devine pentru bărbat o do-
vadă de virilitate şi o confirmare a firii sale,
orice pudoare este exclusă: astfel, în Tristan
de Nanteuil, Blanchandin obţine o amânare de
patru zile înainte de a-şi consuma căsătoria.
Soţia pune să se pregătească o cadă pentru o
baie publică, dar „soţul" fuge. Apare un înger
care îi propune o alegere: să rămână femeie
sau să devină bărbat. A doua propunere este
acceptată şi trans-sexualul se pregăteşte pentru
baia doveditoare: „[. .. ] după ce s-a dezbrăcat
până la piele, s-a îndreptat spre cadă, gol puşcă,
şi în faţa a numeroase fecioare mădularul lui
a apărut, puternic şi. gros".
Podoaba, obiect de seducţie care subliniază
apartenenţa sexuală a celui care se împodobeşte,
poate — în mod paradoxal — aidoma unui ta-
lisman sexual, să devină o protecţie a pu-
dorii. Provocată, dorinţa este de îndată anihi-
lată: Aye din Avignon şi soţia lui Dieudonne
de Hongrie vor fi protejate de o bijuterie: inel
sau broşa; în Florence din Roma, broşa deter-
mină explicit neputinţa. Această virtute a biju-
teriei apare de asemenea în Călugăria lui Guil-
laume în care monahul-soldat, foarte zgomotos,
este trimis până la mare, după peşti. Or, dru-
mul este înţesat de bandiţi, şi călugărul în-
treabă cum va trebui să se poarte, de vreme
ee le este interzis călugărilor să se bată. La
toate întrebările lui, tovarăşii săi îi răspund că
nu trebuie să se apere pe el, ci doar pantalonii
lui. Soldatul monah îşi închide atunci nădragii
cu o încheietoare din pietre preţioase, care-i
putea ispiti pe bandiţi, ca să creeze astfel oca-
zia la care visează, aceea de a-i tăia bucăţi,
ceea ce constituie o formă ;i ritualului <1<> in-
§7
tegrare, căci, în urma acestui episod, călugării
sunt obligaţi să-1 admită printre ei pe acest in-
divid încă foarte apropiat de omul sălbatic.

INDIVIDUL
FICŢIUNI ALE INTERIORITAŢII: NOI LIMITĂRI
Despre conştientizarea unei identităţi a fiinţei
şi despre aria intimă care va face de acum în-
colo obiectul unei cercetări amănunţite, mărtu-
riseşte domeniul tot mai larg al replierilor fiinţei
asupra sinelui, importanţa dobândită de lectură,
de pildă, care-i permite fiinţei o astfel de
absorbţie încât se poate modifica în obiectul
însuşi, posedat ca atare, sau extazul ce-1 smulge
din realitate pe eroul părăsit de simţuri întru
folosul unei fericiri nespuse. Reprezentarea uni-
versului oniric — cadrul visului este un pro-
cedeu retoric foarte larg privilegiat în secolele
al XlV-lea şi al XV-lea — pune în scenă aria
mentală în care Eul dedublat trăieşte o căutare
amoroasă şi devine, mai târziu, martorul unor
dezbateri care pretind a se desfăşura în timpul
visului, dar care privesc de aproape politicul.
Se mai adaugă acestei prehensiuni a sirîgulari-
tăţii fiinţei neliniştitoarea definire, în textele
literare, a realului şi a iluziei, groaza celor ador-
miţi care nu înţeleg sensul viselor lor, incerti-
tudinile conştiinţei prinse într-o stare de trezie
adormită în care eroul nu ştie dacă este sau nu
este. Oglinda, lac de pierzanie sau obiect sim-
bolic al trimiterii fiinţei către propria sa ima-
gine amendată, stabileşte în sfârşit registrul
iluziei a cărui privire poate să se facă vino-
vată trecând prin pericolele unei viziuni pre-
tins veridice. Cât despre apariţia „eu"-lui în
scriitură, ea priveşte un cod literar bine definit
de studii recente: subiectivitatea amăgirii care
duce, în Evul Mediu, la înmulţirea instanţelor
poetice ce instaurează noi limite ale teritoriu
lui individual. Memoriile şi cronicile introduc
' - ■ ■
txiai precis în reprezentarea Eului elementele
unei durate personale şi, paralel cu încercările
de definire a individului de către sine, îşi fac
drum în poezia târzie prezenţa obsesivă a tim-
pului, percepţia unui timp pierdut.

A-şi aparţine sieşi

Aplecat asupra sinelui, disponibil în faţa hazar-

dului, ieşind din lumea care-1 înconjoară, indi-
vidul ficţiunilor este adesea numit „îngân-
durat", absorbit în şi prin gândul său. Astfel,
cavalerul Păstoriţelor mergea „îngândurat", vi-
sând pe câmpii, printre bălării şi ferigi, până
în clipa în care dă cu ochii de păstoriţă. Sub
ochii lui Iferceval, Arthur, cufundat în gându-
rile sale, stă în capul unei mese, „îngândurat şi
tăcut", pe când ceilalţi cavaleri stau veseli de
vorbă („Li rois pensa et ne dist mot" — Regele
gândea şi nu vorbea; ,,li rois fort pense et mot
ne sone" ---• Regele este cufundat în gânduri şi
nu scoate o vorbă). Mai târziu, la Charles d' Or-
leans de pildă, a fi „îngândurat" va deveni o
formă de morocăneală adesea asociată cu me-
lancolia şi, în secolul al XV-lea, eroul Inimii
aprinse de văpaia iubirii se declară „îngându-
rat şi melancolic": a întâlnit-o — efect de sim-
bioză deosebit de pronunţat în această povestire
alegorică •— pe doamna Melancolie care se înfăţi-
şează ca o bătrână despletită, „morocănoasă şi
îngândurată", aşezată cu pumnii strânşi lângă
cămin. Stare de disponibilitate sau refuz al
comunicării, a fi „îngândurat" poate desemna
atât oscilarea gândului care încearcă să se fi-
xeze asupra unui obiect, cât şi o stare de în-
chidere şi de anti-sociabilitate, marcată de o
blamabilă repliere asupra sinelui.
Alte situaţii de repliere sunt desemnate de
lectură, act solitar care favorizează proiecţia
spre „aiurea" sau spre „viitor". Astfel, într-un
cântec de ţesut, Belle Doette „citeşte dintr-o
carte, dar mintea-i zboară aiurea": cu ajutorul
89
lecturii, trăirea este mediatizată, şi replierea
asupra, sieşi pe care o implică poate fi matri-
cea unei declanşări fantasmatice şi a unei ac-
tivităţi a imaginarului care, chiar dacă este
temporar hărăzită nemişcării feţelor, rămâne
extrem de violentă. Relaţia de la cauză la efect
este foarte evidentă în povestirile din secolul
al XlII-lea: se citeşte, se iubeşte. în Claris şi
Laris, unul din. eroi, citind despre moartea lui
Piram şi a lui Thisbe, devine capabil să-şi măr-
turisească dragostea, iar pentru Flamenca, în-
chisă într-un turn, care aude vorbindu-se de
dragoste în cărţi, lectura înseamnă o încreme-
nire a timpului. Prin valorizarea, în ficţiuni, a
unui spaţiu de meditaţie şi de clipe de tăcere
în jurul paginilor scrise, printr-o distanţare1 în-
temeiată pe o autarhie temporară, dar fragilă,
a individului, timpul prezent , este „plasat în
abis", derealizat sau suprarealizat.

Scriitura: apariţia „eu"-!ui

Mai multe lucrări au luat drept subiect „eu"-ul

care se exprimă în lirica medievală: trubadurii
şi truverii înfăţişează mărturisirea dureroasă şi
exaltată a situaţiei celei mai intime, aceea a
iubirii şi a trupului. Or, acest „eu" pretins unic
şi actualizat în situaţia dorinţei este de fapt un
„eu" universal: făcută din motive repetate la
infinit, lirica n-ar putea în nici un caz să se
supună analizei unei voci de unde individul ar
putea fi gonit, chiar cu ajutorul acelor Vidas
sau Razos ataşate ulterior numelui şi operei
unui poet (Paul Zumthor). „Eul" liric este acela
al veşnicei întoarceri şi al unei amăgiri menţi-
nute de-a lungul întregii producţii medievale.
Chiar în ceea ce pare, la Villon, mărturisirea
individuală cea mai tulburătoare, se constată
încă prezenţa unui ansamblu de convenţii. To-
tuşi, în timpul ultimei decade din secolul al
Xll-lea, o voce mai originală pare să se facă
90
auzita: uneori invocând moartea cu vehemenţă,
Helinant de Froidmont foloseşte imagini tru-
peşti care, dacă nu-1 desemnează pe însuşi po-
etul, arată oricum că individul este obsedat cu
trup' şi suflet de sfârşitul lui:
Moarte, tu care m-ai închis pentru a mă
preschimba
In această etuvă în care trupul alungă,
asudând,
excesele pe care le-a făptuit în lume,
tu-ţi ridici asupra tuturor măciuca, dar
nimeni, chiar aşa făcând, nu-şi
schimbă înfăţişarea
şi nici vechile obiceiuri!
(Versuri despre moarte)
Pentru a semnifica schimbarea dorită, mişcă-
rile sufletului sunt asimilate cu sudoarea cea
rea şi cu spălaturile bine cunoscute din vechile
terapii.
Mărturii adesea invocate ale unei revelaţii
mai „personale", Despărţirile de la Arras oferă o
realitate în aparenţă individualizată: înainte de
a vedea închizându-se în urma lor porţile
leprozeriilor, Jean Bodel, încă din 1202, şi mai
târziu Baude Fastoul şi Adam de La Halle
(acesta din urmă pentru o plecare mai puţin
tragică) compun poeme totodată personale şi de
circumstanţă. Apar în ele trăsături zise „rea-
liste", evocând carnea stricată, pradă descompu- •
nerii, şi afectul psihologic, îngrijorare, depre-
siune şi singurătate. Cât despre poezia de dra-
goste, s-a vorbit adesea despre trecerea de la
cântecele stereotipe la o lirică mai subiectivă,
dar imaginea pe care a lăsat-o Villon, derbe-
deul, „stereotip al anarhismului poetic", este de
fapt comparabilă cu cea pe care a lăsat-o în se-
colul al XlII-lea Rutebeuf, o poezie ce pretinde
a evoca viaţa poetului, o poezie a falsei destăi-
nuiri. Amăgire creată de o relaţie referenţială
care condiţionează modelul cultural: în ceea ce s-
a numit evoluţia poeziei lirice, unei p6ezii de

91
 abstracţiune generalizatoare, legată de existenţa
cântecului, îi urmează o altă poezie întemeiată pe
destăinuire, care ar fi mai curând legată de
lectură. în primul gen, ilustrat de marile generaţii
de trubaduri şi de truveri, s-ar părea că interpretul
se identifică cu subiectivitatea pe care o exprimă,
cu acest „eu" care nu este el, dar care ar putea să
fie; când dispare cântul care permitea publicului o
simbioză şi o intrare în universul poetic, poetul va
căuta să zădărnicească procesul de apropiere,
permiţând astfel ceea s-a numit „o .dramatizare
concretă a Eului"; aportul acelor Vidas şi Razos
pare, de altfel, să fi mărit distanţa dintre cititor şi
subiectivitatea poemului, în măsura în care aceste
ficţiuni devin un „roman al eului" (M. Zink).
Paralel cu naşterea operelor personale, memorii şi
cronici, asistăm în lirica însăşi la străduinţa de a
defini individul: vechile perifraze impersonale
sunt înlocuite treptat de expresia „Sunt cel care. . ."
ce marchează încercarea de a introduce individul pe
scenă: exemplele sunt numeroase la Charles
d'Orleans („Sunt acela cu inima în veşmânt negru").
Cât despre personajele alegorice cărora poetul le dă
viaţă, ele duc la un fel de fărâmiţare retorică ce
tinde poate mai puţin să oculteze Eul real cât să
împiedice luarea în posesie a unui teritoriu poetic
prin multiplicarea Eului. Acest proces duce, la Rene
d'Anjou, la o misiune delegată unei părţi din Eu,
această inimă născută dintr-o sinecdocă ce are drept
scop ducerea la bun sfârşit a căutării iubirii. De
altfel, în acest sfârşit de Ev Mediu, aria
subiectivităţii, în mod special, se spa-ţializează.
Dacă, încă din secolul al XlII-lea, Thibaut de
Champagne îşi descria captivitatea amoroasă ca o
închisoare făcută din dorinţe ale cărei uşi erau
priviri frumoase şi lanţurile tot atâtea speranţe, în
schimb, Charles d'Orleans pune şi mai vizual în
scenă „cetăţuia Eului", „sihăstria gândurilor" sau
„hanul primitor". Dacă Christine de Pisan şi Alain
Chartier insistaseră

la vremea lor asupra necesităţii de a închide porţile interiorităţii, valorizarea singurătăţii

şi a replierii a,supra sinelui este foarte netă la Charles d'Orleans:
„ [ . . . ] Tristeţea
m-a stăpânit atâta vreme
încât am alungat cu totul Bucuria.
De aceea, mai bine să mă îndepărtez
de semenii mei; cel cuprins de amărăciune nu poate
decât stingheri. De aceea, mă voi închide In gândurile
mele [ . . . \".
Semn al timpurilor: în Zisul dezvăluit, corespondenţă sub formă de epistole şi poeme dintre
poetul îmbătrânit Guillaume de Machaut şi o tânără domnişoară, mesajele pe care cel
dintâi le primeşte sunt — punere în scenă a intimităţii — obiectul unei luări în
posesie voit tainice:
„Am luat scrisorile, le-am deschis,
Dar nicăieri nu am găsit
taina ce ascundeau
până nu le-am citit într-ascuns".
I
Durata personală: memorii şi cronici
Investirea unei durate personale drept mo-
tor al scriiturii apare ca un element important
în scrieri precum cronicile şi memoriile care
se înmulţesc începând cu Joinville: aceste po-
vestiri se întemeiază pe suprapunerea duratei
unei naraţiuni şi a unei alte durate, cea pe care
naratorul vrea s-o relateze. Autor al primei
autobiografii în limba franceză, Joinville s-a
văzut creditat cu o adevărată inaugurare, aceea
a „năvălirii răsunătoare a subiectului în litera-
tura franceză". Garanţie a adevărului naraţiunii
sale, cel care a vrut să scrie „o carte despre
vorbele sfinte şi faptele bune ale sfântului
93
1 nostru rege Ludovic" ocupă singur scena şi se
dă el însuşi drept materie a cărţii sale; Acestei
individualizări a scriitorului i se adaugă
insiş-- tenta asupra autentificării mărturiei, cu
ajutorul unor dovezi şi cauţiuni care ne par
străine, dar care nu par să fi suscitat
probleme la vremea aceea; dacă Joinville
asumă în parte aceste mărturii, el relatează şi
fapte la care nu a putut fi de faţă, rămânând
însă „foarte conştient de gravitatea şi de
seriozitatea funcţiei sale de martor (M.
Perret)". Se ştie de altfel, în legătură cu
cucerirea cetăţii Damiette, cum îşi redacta
notele, în linişte, cu ajutorul unor documente
şi calendare (J. Monfrin).
Punerea în scenă a individului: cronicile care
înfloresc în secolele XIV şi XV exprimă foarte
clar în prologurile lor, unde este presupus a
vorbi cel ce scrie, învestit cu statutul de autor,
grija de a defini individul, şi aceasta cu ajuto-
rul unei formule aproape fixe, care, începând
cu anul 1300, deschide majoritatea prologurilor
cronicilor: „Eu, Jean Froissart,' vistiernic şi
canonic la Chimay", sau „Eu, Christine de Pi-
sari, femeie cufundată în bezna neştiinţei dacă
sunt comparată cu inteligenţele luminate .. ."
Tot aşa îşi încep operele şi Enguerran de
Monstrelet, Georges Chasteîlain, Olivier de La
Marche, Jean Molinet: pronumele persoanei întâi,
urmat de nume şi poreclă, titlul şi calitatea
care-1 situează din punct de vedere social pe cel
care vorbeşte, plus un verb indicând ac-' ţiunea
de a scrie. Individul se desemnează astfel ca o
fiinţă specială, într-un „context social precizat",
ansamblu căruia i se adaugă pretenţia la
veridicitate. într-adevăr, a scrie-şi „a scrie
adevărul" par a însemna acelaşi lucru, având
un aspect cvasi-juridic, autorii referin-du-se la
misiunea primită de a face operă de istoriograf
(Ch. Marchello-Nizia).
Paralel cu scrierile duratei: memorii şi cro-
nici, conştientizarea timpului, precum şi pre-
zenţa obsesională a duratei, caracterizează
poe-
94
zia târzie, transformând considerabil moştenirea
literară a secolelor al XlII-lea şi al XlV-lea.
Sub aparenţele destăinuirii, Rutebeuf folosea
imagini ale distrugerii şi ale dispariţiei priete-
nilor luaţi de vânt; şi, mai târziu, Eustache
Deschamps pare a fi fost obsedat de instabili-
tate şi fragilitate, de bătrâneţe şi de deşertă-
ciunea vieţii omeneşti, de percepţia „ciclului
vieţii după imaginea orologiului care tocmai a
fost inventat". îmblânzit la Charles d'Orleans,
cu oarecare amărăciune totuşi, timpul personal,
care pare să se acorde cu anotimpurile şi cu
ritmul cosmic, face uneori obiectul unei consta-
tări dureroase: poetul se arată scotocind în „cu-
fărul memoriei sale", conştient de spectacolul
ridicol pe care-1 oferă tuturor un bătrân por-
nit pe o cale mai potrivită pentru tineri, „ca-
lea amoroasă". Obsesie a timpului la Michault
Taillevent pentru care „timpul trecut nu se în-
toarce niciodată", pentru Pierre Chastellain
care scrie împotriva timpului ce se scurge, lu-
crare pe care o va intitula mai târziu Timpul
meu pierdut, o poveste a vieţii sale întreruptă
de digresiuni pe care le va amplifica într-o căr-
ticică numită Timpul meu regăsit: poeţii devin
acum atenţi la durata adâncă a Eului „magister
al timpului pierdut", la Villon, „demnitar al
timpului regăsit", la Pierre Chastellain, la care
se^ ghicesc de pe acum semnele epocii Renaşte-
rii (D. Poirion).

Vorbirea lăuntrică
Genul romanesc dezvoltă scenarii amoroase din
care fac parte integrantă reprezentarea singu-
rătăţii şi, în consecinţă, vorbirea lăuntrică. în
timpul agoniei sale solitare, Roland îi adresa
hli Dumnezeu cele trei rugăminţi bine ştiute,
dar tehnica narativă a monologului interior ser-
vind la o elucidare a eului, la o auto-analiză, la
un proces al propriei persoane faţă de sine,
apare şi se dezvoltă în. romanele zise antice şi
9$
 în cele curteneşti ale lui Chretien de Troyes.
Lungile monologuri paralele ale lui Soredamor
şi Alexandre în Cliges servesc la detectarea, in
timpul unei investigaţii secrete, a tropismelor
afective pe care subiectul vrea să le definească:
scenă interioară, teatru al sentimentelor, bucu-
rie, delir, durere, nuanţe ale dispoziţiei pe care
lirica de curte, la rândul ei, le dezvoltă cu pri-
sosinţă în funcţie de modulaţiile timpului de
aşteptare, ale speranţei sau ale disperării.
Secolul al XlII-lea va vedea dezvoltându-se
o formă elaborată a monologului interior în
care asumarea elementelor intime de către na-
rator se poate dubla cu o altă voce în exprima-
rea Eului, prin mijlocirea unui element de cul-
tură, citatul liric. Modalităţi diversificate ale
monologului interior: monologul lui Guillaume,
îndrăgostit de Flameca, este totodată o lamen-
taţie asupra puterii iubirii şi drumul precis
spre un proiect deja raţionalizat, subteranul
care-i va permite s~o regăsească pe Flamenca
la baie. Totuşi, mai ales în clipa morţii, mo-
ment de singurătate prin excelenţă, individul,
părăsind încetul cu încetul toate teritoriile
unei comunicări posibile, aceea care-1 lega de
fiinţa iubită, acuzată — pe drept sau pe ne-
drept — de a-1 fi părăsit şi trădat, şi cea care-1
lega de o comunitate de care se ştie de acum
încolo despărţit, se lasă pradă vorbelor despre
moartea de sine, vorbe spuse cu glas tare, şi
deci nu interiorizate, în Doamna de Vergi, de
vreme ce o fecioară ascunsă într-un alcov le
va fi martoră şi le va transmite iubitului care-şi
va lua viaţa pe trupul neînsufleţit al iubitei.
Dacă în Cântul lui Roland moartea era ocazia
unui ultim discurs în care „eul" era dublat de
un „noi", discursul Doamnei de Vergi este acela
aL unei însingurări tragice, comparabilă cu cea
a Doamnei de Fayel care, auzind ultimul me-
saj al iubitului răpus de o săgeată otrăvită şi
aflând că a mâncat fără să ştie, în urma unui
şiretlic pus la cale de crudul ei soţ, chiar inima
iubitului ei, leşină, apoi,^trezindu-se din nesim-
ţire, palidă, cheamă moartea. Conştiinţă a rrîor-
tii, de altfel însoţită de o gestică tipizată, braţe
lipite pe un piept ce-i smulge trupului ultima
răsuflare.

IDENTITATEA

Imaginarul literar este obsedat de problemele

identităţii: o identitate rătăcită, necunoscută,
care trebuie găsită sau regăsită, care trebuie
mascată şi ale cărei semne sunt semănate ici
şi colo pentru ca sensul lor să izbucnească mai
târziu în văzul tuturor, modalităţi ale jocurilor
în jurul percepţiei identităţii.

Clandestinitatea
A-şi pune sau a nu-şi pune trupul să vorbească:
emiţător al unui discurs, realizat cu ajutorul
gestului, al veşmântului, al simţului convenien-
ţelor, trupul ştie să nu vorbească şi să se folo-
sească de o absenţă. în ficţiuni, această absenţă
are un sens. Să-i retragi trupului semnele unei
identificări posibile: numeroase situaţii arată
cum se modifică înfăţişarea, cum dispare chi-
pul, de pildă, transformat graţie unor ierburi
magice; cum tace identificarea. Astfel, amenin-
ţată de o căsătorie cu un rege păgân, Nicolette
din cantafabula din secolul al XlII-lea, îşi unge
capul şi faţa cu o iarbă, devenind neagră şi
pierzându-şi strălucirea. Sub înfăţişarea unui
cântăreţ la vielă, îl regăseşte pe Aucassin, prie-
tenul ei, culege o buruiană numită „eclaire"
(rostopască?) şi-şi unge cu ea trupul pentru
a-şi regăsi frumuseţea dinainte. Trupul poate fi
de asemenea ascuns sub o piele de animal: în
Guillaume din Palermo, îndrăgostiţii fugiţi îşi
procură, în bucătăriile unde sunt jupuiţi cerbii
Şi urşii, două piei de urşi albi, precum şi alta
de şarpe, patchwork în care, cu ajutorul unor
97
 cusături', îşi ascund trapul, amăgindu-j pe toţi
cei care-i zăresc.
Propunere enigmatică făcută privirii, folo-
sindu-se de monocromie, individul se poate.con-
centra, se poate reduce la o singură culoare,
poate deveni, de pildă, „Cavalerul stacojiu" sau
„Albul Cavaler", cu tot ceea ce aceste valori
cromatice presupun drept discurs descifrabil,
roşul desemnând un .personaj nutrind intenţii
rele, verdele o.fiinţă focoasă, negrul provizoriu
polivalent devenind încetul cu încetul peiora-
tiv, -albastrul apărând la cei incognito ca o va-
loare certă, pentru a indica natura personaje-
lor, aşa cum o arată Froissart în Zisul despre
cavalerul albastru (M. Pastoureau).
în anumite împrejurări, redundante dacă
privim ansamblul povestirilor, bărbaţii şi fe-
meile pot să refuze, temporar — şi aceasta do-
vedeşte un simţ special al raporturilor cu co
munitatea — să-şi. manifeste identitatea: este
cazul (şi aceasta ocupă o bună bucată din po-
vestire) acelor fete care, lăsate în voia toane
lor incestuoase ale tatălui, nu găsesc altă soluţie
decât fuga, tăcerea lor fiind de altfel poate
nuanţată de dorinţa de a ascunde spaţiul lor
intim ameninţat de o destăinuire ce ar pângări
memoria familială. Pentru eroul curtenesc,
Lancelot, de pildă, în Cavalerul cu căruţa, lipsa
temporară a numelui înseamnă că o potrivire
este căutată între numele şi înfăptuirile pe care
comunitatea le aşteaptă din partea eroului. In-
dividul ficţiunii doreşte astfel o retentie a pro-
priei persoane, şi aceasta priveşte îndelungata
tradiţie a romanului de aventuri, până în secolul
al XV-lea, în care eroul, în Povestea lui
Glivier de Castilia, refuză să-şi facă cunoscută
identitatea de învingător; heralzii trebuie sase
mulţumească să-1 proclame învingător pe „ca-
valerul roşu, negru şi alb". Astfel, clandestini-
tatea este o intimitate transportată cu sine ca
un bagaj secret care nu este dat în vileag decât
în momentul potrivit, excelent fel, de altfel, de
a crea, în povestire, suspansul necesar. Cât
- 98
 despre stafii, în Richard cel Frumos sau Oli-
vier de Castilia, fiinţe de tranzit în lumea
aceasta, ele ştiu de asemenea să trăiască in clan
destinitate. ■ ,'. .

Lectura semnelor

„Astfel fu Cliges care avea înţelepciune şi fru-

museţe, generozitate şi putere: avea şi lemnul
şi coaja": disonanţa percepută între conjugarea
mincinoasă a înfăţişării şi a fiinţei este resim-
ţită cu o oarecare tulburare. Femeia, în special,
face obiectul unei constatări care opune com-
ponentele ideale ale portretului fiinţei sale in-
time, în Galeran de Bretagne sau în Zisul oga-
rului în secolul al XlV-lea, în care o fată tânără
cu chipul blând are o inimă trufaşă şi cuprinsă
de „melancolie".
A se face recunoscut in ficţiuni seamănă
adesea cu un joc de-a v-aţi ascunselea. Dacă
armele eroului sunt propuneri secrete 1 pentru
un demers hermeneutic, dacă monocromia
„vorbeşte" precum o fac şi armele explicitate,
tema cavalerului mascat pare a fi fost, în ro-
manele din secolul al Xffl-lea, motivul privi-
legiat al Unei dialectici între anonimatul voit,
pierderea rangului social şi recucerirea priviri-
lor celorlalţi întâi cu ajutorul valorii fizice a
faptei strălucite care propune o identitate pe
care numele o va încununa după aceea. Pentru
a fi recunoscut şi valorizat, individul pare a fi
obligat să treacă printr-o fază mascată.. In-
cognito-ul ar putea atunci să însemne că orice
identitate trebuie cucerită şi, odată cucerită, me-
reu dovedită. Jalonând romanele lui Chretien de
Troyes, incognito-ul, în timpul drumului ini-
ţiatic, priveşte îndeaproape raporturile faţă de
nume. Perceval însuşi nu-şi va afla numele
decât la curtea Regelui Pescar, după ce uitase
■să pună întrebarea care l-ar fi vindecat pe
rege şi ar fi scăpat de durere Pământul Pustiit:
„Iar el, care nu-şi cunoştea numele, a avut
99
dintr-o dată ca o revelaţie, şi a spus că se nu-
mea Perceval Galezul. Nu ştia dacă grăise ade-
vărul ori nu, şi totuşi ii grăise, dar el nu o
ştia . . . [ . . . ] « .
Tot mesaje despre identitate sunt acele me-
saje secrete care aşteaptă o decriptare, inscrip-
ţiile misterioase, ţesăturile brodate, portretele
car& aşteaptă să fie identificate: în Frumoasa
Helaine din Constahtinopole, reproducerea
chipului eroinei semnalează că este căutată de
tatăl vinovat şi de soţul care a pierdut-o fără
să vrea. Semne răspândite, aşteptând să fie
recunoscute şi mărturisire a culpabilităţii:
tatăl a pus să fie pictată pe coloana palatului
papei de la Roma efigia fiicei sale; soţul poartă
pe scut portretul soţiei pierdute. Dacă redun-
danţa motivului tinde să facă din tată şi soţ
o figură unică supusă unei disjuncţii, imaginea
soţiei ar reproduce, în plus, o fiinţă lipsită de
identitate: eroină incognito, Helaine, fără iden-
titate, este lăsată pradă privirilor publice, şi de
tatăl şi de soţul ei.

Portretul
Fapt straniu: nu te recunoaşte nimeni după tră-
sături (în afară de portrete). Astfel, frecventă
în povestirile în care celula familială destră-
mată se reface în cele din urmă, regăsirea ta-
ţilor şi a fiilor nu se face niciodată în urma
recunoaşterii trăsăturilor, ci, mai curând, pe
baza unui tropism afectiv; în Cântul lui Doon
de pildă, sau în Cântul lui Deşire în care zâna
trimite u'n frumos copil să facă cunoştinţă cu
tatăl lui, căruia însă i se tăinuise naşterea aces-
tuia. Tot aşa, într-un context mai puţin feeric,
strania afecţiune pe care o resimte regele pen-
tru copilul Manekinei găzduit de un senator
roman şi despre care nu ştie că este fiul lui.
fascinaţie ce nu poate fi datorată decât „vocii
sângelui". Dar portretul constituie un bun sub-
stitut al fiinţei, căcj aminteşte iubitului trasă-
100
 turile iubitei. Tristan cinsteşte, în sala imagi-
nilor, statuia Isoldei: ,,£l spune tot ce gân-
deşte imaginilor, şi nu vrea să le părăsească.
Privirea sa cade pe mâna Isoldei care-i întinde
inelul de aur şi revede chipul tulburat al prie-
tenei sale când îşi luase rămas bun".
Un alt exemplu al avatarurilor subtile ale
imaginii: Guillaume se serveşte în chip îndrăzneţ
de soţ pentru a-i trimite Flamencăi o veste:
compune un poem (o ,,salutare") adresat
chipurile unei iubite misterioase. Mesajul con-
ţine două imagini, desenate cu „atâta perfec-
ţiune încât păreau vii. Cea din primul plan era
îngenuncheată şi o implora pe cealaltă, aşezată
în faţa ei. O floare îi iese din gură, care atin-
gea primul cuvârit din fiecare vers". Aceste
picturi nu reproduc trăsăturile îndrăgostiţilor:
dar îi este de ajuns Flamencăi să împăturească
filele poemului şi să le despăturească, dând
astfel o mie de adevărate sărutări imaginii lui
Guillaume şi alte o mie când împăturea filele,
căci atunci o imagine părea s-o sărute pe
cealaltă". Reduplicare a îndrăgostiţilor, simu-
lacru amăgitor al îmbrăţişării, portretul ştie
. totodată să mintă şi să copleşească de bucurie.
Guillaume de Machaut întreţine şi el raporturi
fericite cu „dulcea imagine", „dulcele chip" pe
care i 1-a. transmis slujitorul său. El agaţă dea-
supra patului său „imaginea plăcută şi nepri-
hănită reprezentată prin pictură" ca s-o poată
contempla, dar şi atinge şi împodobi. Substitut
al fiinţei îndepărtate, portretul are o funcţie
carnală şi o putere suverană de evocare.

Visul

Spaţiu intim, univers afectiv, ceţuri şi lu-

mini: individul poate fi absorbit de dinamica
acestei lumi ciudate. în secolul al XlII-lea, fe-
lul în care un individ se cufundă în sine însuşi
este descris în Flamenca într-un mod aproape
clinic, ca o traiectorie a simţurilor care, supuse
101
 a % s* are esea a
sunt
c
* «"' cunoască de '<Sit In ?""'
euni
ii S ; fe In

cei .
ri ' £
B

Poarte •„S""

P Cd
veche bisericuţă, au amândoi vise „atât de extraordinare Încât trebuie neapărat amintite, atât sunt de încărcate de
semnificaţii"; Hector se trezeşte „tare tulburat, întorcându-se pe o parte şi pe alta, incapabil să adoarmă"; Gauvain îi
spune atunci: „Am avut un vis tare straniu care m-a trezit, şi n-o să fiu liniştit cât timp n-o să ştiu ce înseamnă".
Astfel, fiecare termen şi fiecare figurant din vise reclamă o cunoaştere mai globală a valorilor care sunt utilizate în
alegorie: semnificaţiile reprezentate în străfundurile fiinţei aşteaptă să fie date în vileag. Obiect virtual al unei
interpretări, visul nu este numai conceput ca o lume în sine; este vorba, de acum încolo, de o- luptă pentru o
semnificaţie care se ascunde, care aşteaptă ca o maieutică potrivită să-1 facă să atingă conştiinţa şi să ofere un
sens elementelor sale.

Vis-minciună

Tradiţia alegorică, şi în special Romanul Trandafirului, introduce somptuos Eul care — continuând să-şi spună „eu" — se
angajează uneori în căutarea cea mai periculoasă, cea în care aria mentală este legată de un spaţiu parcurs şi de o
suprapunere a două temporalităţi, cea a somnului (cea adevărată) şi cea a unei conştiinţe treze (dar fictive). Iată, în
Romanul .Trandafirului, acest prag al visului: „într-o noapte, m-am dus să mă culc ca de obicei şi, în timp ce
dormeam adânc am avut un vis care era foarte frumos şi foarte puternic [ . . . ] . Am visat, într-o noapte, că mă aflam în acel
timp minunat în care orice fiinţă este împinsă de dorinţa de a iubi. Atunci mi se păru, în timp ce dormeam, că se
iviseră zorile; m-am ridicat din pat de îndată, mi-am pus încălţările şi m-am spălat pe mâini".
Teatru al unor învăţăminte benefice în Căutarea Sfântului Graal, obiect al unei evaluări discursive a adevărului său,
somnul, cum se
104

..
V a vedea, este un domeniu periculos în care iluzia poate să-1 cuprindă pe cel ce doarme, în care cel ce se crede treaz nu prinde decât o
umbră: visul este strâns legat de neliniştitoarea definiţie a realului şi a iluziei. Unchiul lui Cliges, ce ar vrea s-o ia pe Fenice de soţie, o
posedă în timpul nopţilor sale populate de iluzii, pe când ea doarme, neatinsă, lângă el — iluzii paralele, pare-se, cu cea a îmbrăţişării
fiinţei iubite pe care o suscită obsesia amoroasă în Claris şi Laris, de pildă, în care confuzia onirică dă naştere unui infernal joc de
oglinzi. Graniţe fragile ale conştiinţei, ale culpabilităţii, ale patologiei, ale visului: în secolul al XV-lea vedem apărând — spectacol intim
de vreme ce este deţinut doar de subiectul posedat de dorinţă — un vis în care o mamă vitregă incestuoasă perpetuează farmecele fiului
său vitreg, făcându-1 să se înfăţişeze ca un dansator diabolic care nu încetează s-o persecute.. .
Visul şi ceaţa interioară se alătură stărilor de pierdere a conştiinţei, stărilor secunde ale extazului şi uitării. Cei mai buni martori ai
incertitudinii mimate în faţa registrului somnului, a acestui teritoriu ce pare a scăpa de ■Eul conştient — dovedind de altfel că reali-
tatea, aspră şi neplăcută, nu este departe — sunt acele vise erotice, ca acela, şugubăţ, al monahului care vede perindându-se în timpul
somnului său o mulţime de sexe feminine şi care — cruntă disonanţă săpată între dorinţă şi obiectul ei — întinzând mâna spre
obiectul ales, nu întâlneşte decât un mă nunchi de spini. Dar, în literatura curte nească, visul apare uneori ca un adevărat dar
al Iubirii. Neputându-şi poseda iubita, Guillaume de Nevers, în pragul somnului, imploră Amorul (Flamenca): ,,Iubire, spune el ,
a doa r me - mă da r ă, fă - mă s ă vis e z cu m ştii s-o faci. Arată-mi-o, cel puţin în vis, pe cea pe care nu o pot vedea când sunt treaz.
Vorbesc despre tine, Doamna mea! şi dacă pot adormi la sânul tău, mult bine voi simţi şi mult
105
folos voi trage din aceasta. De aceea îţi voi
spune fără încetare: Doamnă! Doamnă, te voi
nurni întotdeauna Doamna mea, cât timp voi
fi treaz. Iar dacă ochii mi se închid spre lu-
mea din afară, vreau ca pe dinăuntru inima
mea să vegheze cu tine; da, cu tine, Doamna
mea, da, cu tine! N-a putut bine rosti ultimul
cuvânt: adormise, şi-şi contempla doamna în
tihnă şi fără ca nimeni sau nimic să-1 împie-
dice. Şi, de altfel, se întâmpla de obicei să vezi
în vis ceea ce doreşti când adormi gândindu-te
la asta".
Dacă gestiunea visului nu este întotdeauna
atât de raţională, ' evaziunea onirică poseda
uneori o eficacitate dovedită: în romanul ce-i
poartă numele, Guillaume de Anglia este prada
unor oscilaţii între conştient şi inconştient. Vi-
sează o scenă de vânătoare şi, renunţând la
orice sociabilitate, cade într~o stare de uitare
atât de adâncă încât naratorul consideră nece-
sar să soună: „Nu mă luaţi drept un mincinos,
nu vă lăsaţi cuprinşi de mirare, căci se întâm-
plă să visezi treaz fiind. Iar gândurile pot fi,
precum visele, adevărate sau false!"
Astfel, visul lui Guillaume precedă şi de-
termină regăsirea celor doi fii ai lui, pierduţi
din copilărie, formă de revelaţie obsesionalâ
graţie căreia subiectul îşi regăseşte statutul fa-
milial atunci când pune în scenă, în realitate,
ceea ce visul său i-a pre-furnizat.
în pragul visului, în Romanul Trandafirului,
valoarea procesului oniric drept mesaj de ade-
văr este pusă în discuţie: „Un vis este un fel
de a anunţa oamenilor evenimente favorabile
sau neplăcute; cei mai mulţi oameni visează
noaptea, în taina minţii lor, multe lucruri care
pe urmă se adeveresc". în tradiţia visului amo-
ros, o ficţiune din secolul al XV-lea, Inima
cuprinsă de v'ăpaia iubirii, face din Inimă o
parte disociată a Eului, un adevărat personaj;
autorul, Rene d'Anjou, insistă asupra fragilei

evaluări a adevărului visului, El se descrie în

patul său, disperat, chinuit, cufundat în gân-
duri, întru totul pradă amorului:
[ . . . ] atât de tulburat
Eram, încât era cât pe ce să-mi dau duhul
Căci fie scorneală,
Fie vis de om adormit
Fie vedenie, fie închipuire,
Mi s-a părut cu adevărat
Că Amor îmi smulge inima din trup [ . . . ] .
Or, această intrare în matricea visului este
obiectivată prin faptul că autorul (care, în părţile
redactate în proză ce alternează cu părţile
versificate1, asumă el însuşi naraţiunea, struc-
turare foarte nouă a instanţelor povestirii în
raport cu modelul pe care îl reprezintă Roma-
nul Trandafirului) se descrie la sfârşit ca ieşind
dintr-un vis, copleşit de durere şi adânc tul-
burat: deschide un ochi, îşi cheamă şambelanul
care doarme, puţin mai încolo, îi exprimă teama
de a-şi vedea inima smulsă din trup. ,,Mi-e
teamă că Amor mi-a furat inima şi a luat-o cu
el, căci îmi pipăi pieptul cu mâna şi mi se pare
că inima a dispărut. Într-adevăr, n-o mai simt
bătând!" Şambelanul cere să i se aducă o lu-
mânare, instrument al adevărului, şi stabileşte
un diagnostic rapid: pieptul lui Rene este
intact. îl sfătuieşte în consecjnţă să adoarmă
din nou liniştit, ceea ce nu este uşor. A doua
zi, Rene ia o foaie de hârtie şi îşi consemnează
visul „cât mai aproape de ceea ce am trăit",
spune el, semn al unei redări umoristice şi
neliniştite a unui proces imaginar căruia doar
scriitura îi va conferi realitate. Visul este anulat
printr-o uşoară derâdere şi gestul alungă în ceaţa
pe care o merită iluziile adevărului său:
evaluarea visului, reducerea sa la o stare obiec-
tivă, amăgirea care trezeşte zâmbetul, redun-
danţa atestării (nu se ştie dacă eroul doarme
sau este treaz...) conferă visului statutul,
aproape derizoriu, al unui teatru care trimite
la propria sa retorică, metafora. Or, de la me-
taforă la realitate, uneori nu este mare distanţă.
Adevăr mai bine cuprins, iluzie înlăturată, dis-
tanţă stabilită graţie dispoziţiei zilnice a unei
treziri în urma unui coşmar, căutarea curte-
nească a devenit, în Inima cuprinsă de văpaia
iubiriis visul rău al unei neputinţe, ceea ce a
fost poate dintotdeauna.
Starea de dormire trează ilustra tocmai trecerea
de la această sensibilitate la ceaţa ambiguă eare
desparte trezia de somn, această incertitudine a
conştiinţei, acest dubiu între „a fi şi a nu fi".
Astfel, Raimondin, viitorul soţ al Melusinei,
rătăcea în pădure, traumatizat de uciderea
accidentală a unchiului său. ,,La miezul nopţii a
ajuns la un izvor numit Fântâna Setei sau, de
alţii, Fântâna vrăjită, pentru că acolo avuseseră
loc în trecut mai multe aventuri minunate şi încă
se mai întâmplau uneori. Izvorul ţâşnea într-un
loc extraordinar: o râpă sălbatică, străjuită de
stânci mari şi cu o pajişte de-a lungul văii,
urmând codrului. Luna strălucea, luminoasă, şi
calul lui Raimondin îşi ducea stăpânul după
voia lui, căci acesta era doborât de durere,
lipsit de orice voinţă, de parcă ar fi fost
adormit. Ajunse lângă fântână unde se
zbenguiau trei doamne. Şi acum vom spune ce
ne. istoriseşte povestea celei mai nobile dintre
ele. Aşadar, calul îl ducea pe Raimondin,
îngândurat, nefericit, disperat de ce i se
întâmplase; el nu-şi mai strunea calul, acesta îl
ducea unde vroia; nu trăgea de dârlog, nici la
dreapta, nici la stânga: pierduse şi văz, şi auz şi
înţelegere. Trece aşa în faţa fântânii unde erau
cele trei doamne, fără a le vedea [. . . ]".
Mai târziu, un poet de la curtea ducilor de
Burgundia, Pierre Michault, descrie în Dansul
orbilor teatrul său interior ca o stare specială
în care, în mijlocul unei nopţi luminoase, „sen-
zualitatea1- (percepţiile senzoriale) se odihneşte,
108
în care concentrarea extremă („asiduitatea şi
frecventarea gândirii mele tulburătoare") face
să apară înţelegerea sa sub formă omenească,
dar pentru ca această disociere, evident raţio-
nalistă, să se producă, trebuie întâi să moară
simţurile!
O altă raţionalizare este aceea pe care o
propune visul politic, adevărată dezbatere că-
reia tainele inconştientului pretind să-i ser-
vească drept decor. Visul devine instrumentul
unui şiretlic, de vreme ce visul politic este Jo-
cul unei fabule despre putere. în mai puţin de
o jumătate de secol, o bună jumătate a ficţiu-
nilor, Visul despre duhoare, Visul bătrânului
pelerin, Cvadrilogul invectiv de Alain Chartier,
Visul din livadă şi altele, utilizează universul
oniric pentru a reflecta asupra structurilor pu-
terii: tradiţia retorică serveşte la a pune din
nou în chestiune echilibrul rolurilor sociale şi
„în aceste cazuri, este mai bine să te prefaci
că visezi". Forma canonică a visului (formula
„mi s-a părut" urmată de imperfectul indica-
tivului, visătorul însuşi fiind implicat în pro-
cesul visării) este ocolită pentru a servi pro-
cesul în care visătorul este „sediul, apoi scrip-
torul unei viziuni care implică întotdeauna pu-
terea regală". Astfel, forma visului ar permite
garantarea, unei anumite impunităţi, de vreme
ce autorul, visătorul, pretinde că nu este năs-
i
cocitorul povestirii sale (Ch. Marchello-Nizia).

Oglin
într-o carte de învăţătură creştină pe bază de
exemple morale, scrisă prin 1320, autorul po-
vesteşte că o doamnă trimisese pe cameristă
să cumpere o oglindă; cum aceasta nu-i plă-
cuse, 1 o mai trimise o dată după alta. Came-
rista i-a adus atunci un craniu, zicând: „Pof-
tim, oglindiţi-vă, nu există în lumea întreagă
oglindă de sticlă în care să vă puteţi oglindi
i bine! 1 ' Doamna Trândăvie, din Romanul
109
 Trandafirului, foloseşte oglinda ca să-şi în-
grijească frumuseţea, dar ea este şi obiectul
frecvent al unei învăţături morale. în Cartea
pe care o adresează fiicelor sale cavalerul de
La Tour Landry, oglinda prea mult utilizata
sfârşeşte prin a concentra un mănunchi de
orori diabolice. Cufundându-se cu încântare în
propria sa contemplare şi petrecând un sfert
din zi ca să-şi îngrijească înfăţişarea, o doamnă
îi scoate din sărite pe cei care aşteaptă la bi-
serică: „Cum? Această doamnă nu va sfârşi
odată să se tot pieptene şi să se privească în
oglindă?" Oglindă fatală! „Şi cum îi plăcu lui
Dumnezeu să-i dea o lecţie exemplară, în timp
ce ea se privea, deodată a apărut în oglindă
duşmanul care-şi arăta fundul, atât de urât,
atât de oribil, încât doamna şi-a pierdut
minţile, ca posedată de diavol". Desigur,
oglinda serveşte la constatarea imperfecţiu-
nilor îmbrăcăminţii şi pieptănăturii, dar
arată de asemenea, cu şi mai mare perti-
nenţă, imperfecţiunea morală şi excesul de
narcisism. Numeroase texte au făcut din
oglindă un îndreptar moral, şi dacă trebuie
să devină un instrument de virtute, poate fi
dublu, pentru a zădărnici amăgirea şi dupli-
citatea. Aşa se întâmplă la Jean de Conde, în
Zisul oglinzii, în care omul trebuie, să aibă o
oglindă dublă pentru a se privi „şi pe faţă şi
pe dos". Există, într-adevăr, o oglindă „pentru
lumea frumoasă", care trebuie să fie prezentă
noapte şi zi şi al cărei spate este „întuapcat şi
schimbător", o oglindă deformantă unde este
însă profitabil să te priveşti, căci poţi trage
foloase din faptele urâte ale altora:
In oglindă cu două feţe poţi să
vezi întreaga făptuire.
Totuşi, oglinda ştie să fie un instrument de
seducere, ca în acel fabliau în care o doamnă»
primind vizita unui scutier ce-i anunţă venirea
stăpânului său, îi cere solului să-i ţină oglinda
110
 ca să-şi poată prinde vălul, gest narcisic care-i
sporeşte . într-atât nurii încât stăpânul va fi
-al doilea la rând!
Paralel cxi statutul ambiguu al oglinzii şi
ameninţare virtuală pentru realitatea pe care
o dublează, reflectarea fiinţei (umbra), luân-
du r i realităţii o parte a existenţei sale, promite
efemerului statutul realităţii. Astfel, esenţa
acesteia din urmă — cel puţin în dragostea
curtenească — fiind de a se sustrage, reflexul
în Cântul umbrei va absorbi cu eleganţă reali-
tatea. Multă vreme respins de doamna sa, un
cavaler primeşte într-o zi înapoi inelul său
şi, în loc să-1 ia şi să şi-1 pună la deget, el
face, graţie imaginii reflectate, gestul care-i
va aduce iubirea râvnită. Se reazemă de ghiz-
dul puţului şi, zărind in apa frumoasă şi lim-
pede umbra celei pe care o iubeşte cel mai
mult pe lume, se adresează ei: „Ţine, spuse
el, dulce prietenă. De vreme ce doamna mea
nu-1 vrea, tu ii vei accepta fără crâcnire".
Apa se tulbură puţin la căderea inelului şi,
când umbra se destramă, tulburată de o atât
de gingaşă curtenie, doamna îi acordă în sfâr-
şit dragostea ei. Sustrăgându-se, dar reche-
mată prin propria ei reduplicare, realitatea este
în sfârşit posedată.
Dacă ar fi să-1 credem pe zeul Amor, Ro-
manul Trandafirului ar fi trebuit să se nu-
mească Oglinda cu îndrăgostiţi, exemplificare
a fabulei pe care o ilustrează cele două fântâni
din roman. Una din ele conţine pe fundul
apei sale oglinda periculoasă şi letală care-i
va aduce moartea lui Narcis; dimpotrivă, fân-
tâna din parc, circulară, este izvor de cunoaş-
tere, căci toţi cei care se apleacă deasupra ei,
din oricare unghi ar face-o, capătă o cunoş-
tinţă perfectă despre tot ce se află în grădină.
Dacă primul izvor este o ,,punere în abis" a
realităţii, al doilea dublează, în oglindă, uni-
tatea totală a romanului. Joc optic, absorbţia
imaginii este retransmiterea fericită a unei
Ştiinţe, dar în ,.Cartea privirilor" despre care
111
 s-a spus că este inclusă în Romanul Tranda-
firului ,,ca o oglindă într-o oglindă", Natura
denunţă „oglinzile deformante, .ca şi-.toate'ilu-
ziile, "pe. care le nasc in priviri infirmitatea
ochilor, mirajul distanţelor, viziunile veghii şi
ale somnului, fără a exclude contemplaţia,
[ . . - l punere în gardă împotriva oricărei priviri
care ar tinde să-şi prezinte viziunea drept
veridică"' (R. Dragonetti).
Moartea lui Narcis
Deasupra fântânii aplecăndu-se
îşi văzu în apa curată şi limpede
chipul, nasul, guriţa:
de îndată se miră,
căci timbra sa ii trădase:
crezu că vede în apă
chipul unui tânăr tare frumos.
Atunci Amor s-a răzbunat
de marea trufie şi de mândria
pe care Narcis faţă de el le arătase.
L-a răsplătit atunci in acest fel:
atât a adăstat la fântână
încât propriul chip prinse a-l iubi
şi sfârşi prin a muri.
Ca o oglindă, fântâna serveşte reduplicârii
realităţii şi unui simulacru de creaţie. Prin re-
flex, ' Celălalt dispare, Acelaşi retrăieşte, pe-
ricol de moarte. Pericol şi pentru poet,
deoarece în oglindă a văzut trandafirii în
floare şi, printre toate celelalte, a zărit-o pe
cea a cărei dulceaţă umple locurile.
Dominique Barthelemy
Philippe Contamine
Ceorges Duby
Philippe Braunstein

4
PROBLEME
 AMENAJĂRILE SPAŢIULUI PRIVAT

SECOLELE XI—XIII
Războiul, care bântuie în secolele al Xl-lea ş al
XH-lea, desface cuplurile, loveşte nearnu rile
şi vatămă ascendenţele, oare nu clatin;
totodată, în chipul cel mai concret, şi cadm
de existenţă al aristocraţiei? El sileşte familiile
să se restrângă în turnuri — abia stră-
punse ici-colo de ferestre, de frica tirurilor
sau a asalturilor prin escaladare —», în care
se pătrunde doar cu ajutorul unor scări mobile
ori al unor trepte periculoase, prin înguste
intrări suspendate la înălţimea de şase-opt
metri, uşile de la nivelul solului 1fiind condam-
nate pentru a îngreuia accesul. De-a lungul
acestor secole de fier, umbra donjonului apasâ
atât asupra vieţii private, cât şi asupra celei
publice: fără îndoială, donjonul îi impresio-
nează şi pe supuşii, dar şi pe duşmanii senio-
riei şi, mai ales, s-ar părea că-i obligă la in-
confort şi promiscuitate pe cavaleri, pe neves-
tele şi pe copiii lor. Această privire pesimistă
s-a impus în istoria Franţei (şi a Angliei), la
capitolul despre feudalitate, ca un loc comun.
Trebuie oare să-i acordăm girul? Nu cere ea o
dezminţire? Pentru a o rediscuta, trebuie să
luăm seama la ce vedem şi la felul în care
privim.
Sub ochii noştri, donjoanele constituie
vestigiile cele mai bine conservate ale arhi-
tecturii profane a vremii şi aceasta se dato-
114
feaza materialelor de construcţie, piatra, pres-
tigiului lor. ca şi, de altminteri, întâmplării,
unele din ele fiind delăsate, în părâginire, iar
altele, cărora li s-a schimbat pe parcurs des-
tinaţia, întreţinute, dar deformate. Amenajări
datând de la începuturile Evului Mediu ori
mai târzii se interpun adesea între perioada
feudală şi arheologia contemporană. Ultima mai
cu seamă este îndreptăţită să se întrebe dacă
are într-adevăr de-a face ou vestigiile tipice, dacă
locuinţele din piatră perenă reproduc exact
structura şi înfăţişarea celor a căror clădire
iniţială se baza în esenţă pe lemn, astăzi pu-
trezit ori ars. Arheologia actuală vrea să cu-
noască ansamblul habitatelor unei regiuni şi
ale unei epoci şi, mai degrabă decât să lustru-
iască lespezi şi să restaureze ziduri, caută să
descifreze urma paşilor pe diferitele straturi
de pământ bătătorit, urma stâlpilor înfipţi în te-
renurile suprapuse.
Dar cum să reînvii în integralitatea ei
viaţa cotidiană, cu intinerariile bărbaţilor şi
ale femeilor, cu schimbătoarea destinaţie a
încăperilor? Nu e cazul să visezi în faţa don-
joanelor, aşa cum a făcut-o secolul al XlX-lea.
Arheologia acestei epocî, după ce a analizat
îndeajuns de bine tehnicile de construcţie, s-a
lăsat pradă unor simple impresii, vorbind de
tristeţe, strâmtoare, asprime, fără a realiza dacă
locuitorii le resimţeau efectiv drept neajun-
suri, sau dezvoltând, conştient ori nu, o în-
treagă ideologie, ca în rândurile lui Emile Mâle,
pe care le vom citi mai departe. Mai activi
-Şi mai pasionaţi, cercetătorii de azi sunt tot-
odată şi mai prudenţi: de cele mai multe ori,
dările lor de seamă, sintezele lor se opresc în
pragul insesizabilei intimităţi a familiei. Toc-
mai pentru că li se pare fundamentală cu-
noaşterea exactă a modului de viaţă, ei evită
s
â exprime judecăţi premature, definitive asu-
Pra funcţiilor unei anumite încăperi, ale unei
anumite clădiri, şi renunţă la tentaţia de
115
 a reconstitui estetic locuinţe prăbuşite şi sen-
timente moarte.
. Totuşi, în cazul de faţă nu ne ocupăm de
una din acele civilizaţii fascinante şi aproape
de nepătruns, precum cea minoiană sau cea
toltecă, în legătură cu care absenţa oricărui
text predispune la ipoteze îndrăzneţe şi stârneşte
imaginaţia celor mai străluciţi autori până la
desfătare. Există mărturii scrise din timpul
feudalităţii: izvoare îndeajuns de bogate, la
urma urmei, au făcut posibilă zugrăvirea pri-
mului „tablou" al acestei lucrări. S-au păstrat
cronici, biografii, care fac elogiul câte unui
constructor, îi explică intenţiile cele mai ofi-
ciale; s-au păstrat relatări care ne introduc
uneori brusc în interiorul locuinţelor feudale.
De cele mai multe ori, însă, ceea ce intere-
sează mai mult decât decorul sunt personajele
însele, relaţiile care se înnoadă, distincţiile
care se stabilesc între ele. Lectura documente-
lor poate completa analiza ruinelor; rămân
cu toate acestea destule goluri, o zonă de ne-
cunoaştere cu care istoricul scrupulos se
confruntă.
Dificultatea cea mai iritantă este cea care
împiedică atribuirea numelui medieval exact
unui anume spaţiu; termeni cum ar fi turris,
turnul sau donjonul, şi domus, locuinţa, ori
cum ar fi camera, încăperea, şi sala, sala, sunt
folosiţi ba opuşi unul altuia, ba unul pentru
altul. Să fi fost medievalii incoerenţi, ori in-
capabili să redea în latină termenii limbajului
lor? Nu e nici o îndoială: această explicaţie
condescendentă rămâne inacceptabilă. Stăruie
probabil o ambiguitate reală şi semnificativă
în fiecare din aceste două categorii-perechi.
Şi dacă ne gândim bine, întreaga istorie a
habitatului nobiliar e cuprinsă aici: să se fi
condamnat oare aristocraţia să trăiască în don-
jon, până la a-1 impune drept locuinţa sa
efectivă, şi nu s-a priceput să-i atenueze mă-
car inconvenientele? Pe de altă parte, silită
la restrângere şi nesiguranţă, a fost oare aris-
116
tocraţia oprită să facă demarcaţia — pentru
noi fundamentală — între camera de primire,
sufragerie şi cea destinată intimităţii, odaia de
culcare? Să-şi fi refuzat de asemenea orice sub-
tilitate în distribuirea spaţiilor rezervate refu-
giului şi întâlnirilor tainice?

TURNUL ŞI LOCUINJA

O speculaţie comodă, pentru acest prim sta-

diu al expunerii, o oferă dilema, clasică; între
reşedinţă şi fortificaţie: până "unde a putut
avea cea de-a doua exigenţă putere de lege în
„castelele" secolelor al Xl-lea şi al Xll-lea?
Oare de fiecare dată a eliminat-o ori a contra-
zis-o pe prima?

Apariţia turnurilor
Turnurile sa u donj oa nele se înalţă, înc e-
pând de la mijlocul secolului al X-lea, fie în
cadrul unor ansambluri rezidenţiale anterioare,
fie pe terenuri noi, unde apar uneori ca ele-
ment unic ori principal, însă în nici unul din
cazuri ele nu sunt în mod obligatoriu locuite
în permanenţă.
Moştenite din Evul Mediu sau mai recente,
palatele, adevărate organisme, se integrează
într-o localitate, într-o aglomeraţie: se înveci-
nează şi exercită asupra ei un ascendent, de-
limitându-se de ea printr-un zid despărţitor
„intern", în vreme ce meterezele principale le
încercuiesc şi le închid laolaltă. Aceeaşi or-
ganizare se regăseşte în ceea ce textele seco-
lelor al Xl-lea şi al Xll-lea numesc castrum,
castelul principal, sau mai degrabă nucleul
proto-urban, a cărui creştere va duce — către
1200 — la formarea unui* adevărat oraş: rezi-
denţa seniorială, castelul în sens restrâns, este
punctul focal al acestuia şi se instalează ade-
seori in inima unui sistem de incinte con-
centrice.
117
 Aceste ansambluri au de îndeplinit mai
multe funcţii. Pe suprafaţa destul de întinsa (de
Ia unu la cinci hectare), ovoidală ori poligonală,
hotărnicită de împrejmuiri din "pământ şi de
şanţuri, se întind oarecum dezlânat construcţii
joase, între care rămân destule spaţii descoperite.
O curte propriu-zisă (aula), de fapt o încăpere
destinată primirilor, un hol, situat deasupra, unui
beci pe jumătate subteran, încadrat tmeori de
ceea ce comentatorii numesc, pe drept ori pe
nedrept, „apartamente", şi comunicând cu un
paraclis: este ceea ce a rostuit Carol cel Mare cu
splendoare la Aix şi ceea ce se regăseşte aidoma
în multe locuri, în virtutea unei imitaţii sau pur şi
simplu a unei funcţionalităţi identice. Anexe re-
zervate lucrului, stocării de provizii şi de
arme, grajduri, eventual alte locuinţe aristo-
cratice şi o biserică de canonici: prezenţa şi
extensia acestora clin urmă permit aprecierea
însemnătăţii şi polivalenţei locului. Toate se
regăsesc în burgul comitatului din Bruges,
destul de vast, teatru al dramelor narate de
Galbert. Primul palat capeţian din Paris este deja
ceva mai adunat, dar comportă, foarte distincte,
sala regelui sprijinită de fortificaţia oraşului, o
locuinţă alăturată în unghi drept şi o capelă.
Turnul, în ambele locuri evocate, întârzie
oarecum să apară. La Bruges, unde, ca de-atâ-tea
ori, partea laică şi partea clericală se echilibrează
atât material cât şi simbolic, clopotniţa
mănăstirii Saint-Donatien este cea care slujeşte
111,1127 drept ultim refugiu ucigaşilor lui Carol
cel Bun, care, deşi puseseră stăpânire până şi pe
aula, erau acum hărţuiţi de răzbunători. La
Paris, regele aşteaptă sfârşitul secolului al Xll-
lea pentru a ridica un donjon alături de sala sa
— şi o face fără îndoială mai mult pentru
prestigiu decât pentru apărare, încă din secolul
al X-lea însă, în timpul lui Ludovic a] IV-lea,
earolingieriii aveau un turn in palatul lor c l i n
Laon ori o aida

IIP
 foarte fortificată. Fără îndoială, există un
oarecare spaţiu în toate aceste locuri, insă
nici lux, nici calm, cât despre voluptate, ea e
mai puţin cea a unor odăi plăcute, calde şi
confortabile, cât cea a exaltării puterii, în des-
făşurarea de fast din hol şi balcon, aula şi
donjonul fiind cele două scene de bază ale
reprezentării autorităţii.
De la unul la altul poate fi constatată o
continuitate genetică: astfel, săpăturile lui
Michel de Boiiard la Doue-la-Fontaine (în An-
jou) au scos la iveală un tip aproape ideal. Da-
tând de la începutul secolului al X-lea, un
patrulater de 23 me tri pe 16, la nivelul so- -
lului şi de înălţime modestă (5 sau 6 metri):
.o aula spaţioasă, reşedinţă secundară a princi-
pelui acestor ţinuturi, Robert. După un incendiu,
către 940, se adaugă un etaj, cu acces din
exterior: un donjon de tipul cel mai elementar. In
sfârşit, imediat după anul 1000, se îngroapă totul
cu pământul rezultat din săpături,
transformându-se primele două niveluri în
subsol, beciuri şi celule, şi pe deasupra, pe o
movilă, ridicându-se un turn (donjon) demn de o
antologie . . . şi care arde pe la mijlocul secolului
al Xl-lea. Se poate deci stabili că o continuitate
arhitecturală există între ■„curte" şi „turn", intre
perioada carolingiană şi cea a senioriei banale
(secolul al Xl-lea), şi e posibil ca turnurile
palatelor din Compiegne, Rouen şi altele să fi
fost şi ele în acele vremuri aulae progresiv
prevăzute cu donjoane.
Totuşi, inserţia clonjoanelor în siturile cas-
telelor s-a produs în general în mod treptat
şi incomplet. Se observă variante regionale;
astfel, în cetăţile din Sud, mândrele castele se
lipsesc de donjoane. Nord-vestul Franţei — Nor-
mandia şi Val de Loire înainte de toate — bogat
în piatră bună de construcţie şi sediu al unor
principate puternice, al unor seniorii
compacte, apare ca terenul lor predilect. Cel
mai vechi dintre donjoanele astăzi în picioare,
Langeais, datează de la 994 şi se datorează
119
 iniţiativei contelui de Anjou, Foulque Nerra.
Dar, dacă ii privim de-aproape, aşa cum a
făcut-o Michel Deyres, observăm că intenţia
contelui a tot variat: 1-a vrut iniţial un bas-
tion, în folosul războaielor pe care le ducea,
iar ulterior 1-a amenajat ca reşedinţă, înainte
ca succesorii săi, la sfârşitul secolului al Xl-lea,
să-i redea o destinaţie esenţialmente militară,
fortificându-1. In această zonă geografică, si-
tuaţia cea mai frecventă constă într-o înge-
mănare a donjonului cu corpul de locuinţă
alăturat, de unde, în caz de nevoie, poţi pă-
trunde în donjon ca să te refugiezi; acesta nu
joacă un rol central şi nici unul prea activ în
apărarea punctelor întărite: el e mai degrabă un
loc de retragere, protejat de izolarea şi des-
centralizarea sa faţă de celelalte mijloace de
apărare şi rezistenţă. Doar în Anglia normandă
de după 1066, un apendice al Franţei nord-
vestice unde cuceritorii trăiesc multă vreme
temători şi conştienţi de pericol, imense şi
impozante donjoane slujesc drept reşedinţă
permanentă, dar nu întotdeauna şi nici in
mod exclusiv. Turnul Londrei este un exemplu
deseori reprodus.
O rapidă privire acum asupra aşezărilor senio-
riale de rangul al doilea, care, în urma creşterii
popularii şi a înmulţirii războaielor locale, pro-
liferează în secolul al Xl-lea, în mod special la
marginea acelor pagi — sau vechi comitate — şi a
domeniilor feudale. Prospectările arheologice,
în ultimele trei decenii, au scos la iveală urmele
ori au inventariat ruinele unui mare număr de
movile şi de turnuri cocoţate pe ele ori aşezate în
coasta lor: răzleţite, integrându-se doar
aproximativ unui plan de încadrare teritorială,
ele sunt mai frecvent şi periodic expuse
pericolelor — şi îndeobşte folosite ca depozite de
jaf şi prâdâeiuni — decât sunt castelele.
Dar nici în sudul şi nici în nordul Franţei,
aceste fortificaţii secundare, total artificiale sau
rezultând de pe urma amenajării terenurilor în
120
terase ori a unor promontorii închise, nu repre-
z intă neapărat locuri în care se locuieşte.
Atunci când, totuşi, ele adăpostesc câte o „fa-
milie" de cavaler, tendinţa este de a disocia
habitatul privat de turn. Astfel, la Grimbosq,
în Cinglais: vârful movilei de la Olivet nu e
atribuit rezidenţei, casa de locuit e plasată toc-
mai jos, într-o curte strâmtă situată între turn
şi partea cea mai ferită a incintei; altă curte,
mai largă şi mai expusă, adăposteşte câteva
animale domestice şi, mai ales, serveşte drept
teren pentru exerciţii ecvestre. Reşedinţa, al
cărei caracter aristocratic este pe deplin ates-
tat de bijuterii şi de piesele unor jocuri, are
forma unei aula: un patrulater de 17 metri pe
7 până la 10 metri; şarpanta se sprijină pe un
zid scund de piatră. Bucătăria e separată de
reşedinţă — încă un semn distinctiv al locuin*
tei nobiliare — şi i se alătură dintr-altă di-
recţie o capelă şi o a doua clădire. In fond, ni
se prezintă aici modelul redus al unui ansamblu
princiar ori seniorial: aceleaşi distincţii func-
ţionale, aceeaşi învecinare a casei cu bastionul.
De asemenea interesante pentru ţinuturile oc-
citane ale epocii (secolul al XI-lea), sunt
indicaţiile conţinute In povestirile din Mi-
racolele Sfintei Foy de la Conques: ele în-
cearcă să înfăţişeze turnul drept sediul exclusiv
al războinicilor, în timp ce nevestele domnesc
într-o casă — mansio — învecinată ori mai de-
părtată.
îngemănarea turn-locuinţă, despărţite şi
complementare, apare deci ca un caz normal
în toată gama reşedinţelor aristocratice, palate
Şi castele, ca atomi ale căror nuclee sunt
movilele şi turnuleţele. Dar. atunci de ce
textele confundă adesea domus şi turris?
Lucrul poate fi înţeles In mai multe feluri:
a) Turnul este expresia metonimică pentru
gospodăria întreagă, dacă partea prestigioasă e
luată drept întreg.
b) Turnul reprezintă viitorul casei, dacă
l se înalţă treptat şi se transformă în
121
donjon. Mai există şi clădiri de ţară locuibile
la nivelul parterului, dar gândite parcă să fi e
donjoane (v. Pierre Heliot, când comentează
cazul de la Longueil en Caux, reşedinţa unei
mari familii de la începutul secolului al
XH-lea): exemple impure care pot justifica
ezitările penei de scris.
c) în sfârşit, turnul este o parte a casei, cea
care bineînţeles te adăposteşte când eşti ame-
ninţat, ca la castelul din Loches; dar totodată
şi cea în care locuieşte în permanenţă o parte
a familiei, cea masculină: în acest caz, turnul
este aula a cărei locuinţă o reprezintă „aparta-
mentul" anexă. Dar nu e o situaţie generală:
în destule palate, în destule castele, turnul nu
e altceva decât flancarea militară şi mai cu
seamă simbolică a unei locuinţe care oricum
trebuie numită în continuare aula.

Fig. 4. Trei etaje ale donjonului de la Hedingham

(Essex), către, 1140: I. etajul 1: constituie un ieşind
în raport cu parterul zidit şi are acces într-un alt
corp de clădire; 2. etajul II: o sală mare, pe doua
niveluri: 3. etajul superior (IV): mai multe odăi-

Pecetea războiului pe reşedinţele nobiliare,

presiunea urzelilor politico-militare asupra vie-
ţii de zi cu zi sunt foarte reale în interiorul ca
şi în afara turnului. Căci aula, chiar separată,
122
 se implică în existenţa donjonului, i se asimi-
lează întrucâtva. în Franţa şi în. Anglia există
numeroase construcţii, pe care specialiştii în
arheologie feudală le contestă, le pun în discu-
ţie şi cărora le rectifică denumirea.

Gradele de inconfort
Intre aula şi donjon pluteşte uneori indistincţia.
Adăugaţi-i primei nişte contraforturi, zidiţi-i uşa
de intrare: obţineţi un donjon. Spargeţi din loc
în loc nişte deschizături la etajul celuilalt sau
introduceţi trepte în grosimea zidurilor: îl veţi
apropia de o aula. Se pot totuşi enunţa clar anu-
mite criterii de diferenţiere: grosimea pereţilor,
îngustimea şi dispersarea ferestrelor, accesul
supraînălţat desemnează donjonul autentic;
renunţarea la planul în formă de patrulater în
favoarea unui modul pătrat ori cilindric şi fi-
reşte tendinţa sporirii în înălţime ne distanţează
de asemenea de aula. Dar anumite trăsături ale
acesteia se regăsesc în donjonul clasic, cu niveluri
de altitudine inegale: nu vom pregeta să numim
aula o sală mare, în general situată la un etaj
superior (mai puţin expusă), în pereţii căreia s-a
procedat la străpungerea de ferestre .largi,
frumoase, ,,romane", duble.
Donjoanele-palate anglo-normande, cum le-a
caracterizat Pierre Heliot, îşi merită cu priso-
sinţă acest nume compus, căci dimensiunea lor
în plan este aceeaşi cu cea a aulelor princiare
(vreo 20 de metri pe 13 de suprafaţă internă)
Şi pentru că, de-a lungul nivelurilor succesive,
ele concentrează multe din funcţiile ansamblu-
rilor răspândite anterior doar la nivelul solu-
lui, incluzând de exemplu paraclisul la etajul
întâi, locuinţa anexă la etajele superioare. în
aceste solide clădiri de la sfârşitul secolului al
Xl-lea şi secolul al Xll-lea, funcţia militară nu
apare copleşitoare: e vorba doar de paza împre-
jurimilor — în special scara exterioară, adevă-
r
at bastion, numit uneori ,.micul donjon" — şi
 de postul de observaţie şi pândă din vârful
turnului, terasă crenelată la care se ajunge
uneori pe scări independente, săpate in gro-
simea zidurilor. Şi totuşi, aici, ca în oricare
locuinţă, mică ori mare, concepută după mo-
delul unui donjon, asprimea existenţei ridică
probleme.
O tendinţă pesimistă, altădată dominantă la
arheologi, ducea chiar la îndoieli asupra carac-
terului originar al unor amenajări interioare:
cămine, scobituri în ziduri, latrine. . . Să-
pături recente par să contrazică acest scepticism;
frumoasa vatră de la Doue-la-Fontaine şi cele
din holurile datând din secolul al Xl-lea, pre-
zenţa a trei eăminuri şi două latrine la primul
ck\] al donjonului iniţial (secolul al Xl-lea) do
la castelul din Gând, iată mărturii ale unui
efort precoce, cel puţin în rezidenţele, princi-
pale ori secundare, ale unor principi, in vede-
rea ameliorării confortului. în preajma anu-
lui 1200 îşi fac apariţia conducte de apă la
etaje, în timp ce ornamentele pereţilor devin
mai elegante (la Gând se imită un reuşit tipar
de tencuială). Toate acestea infirmă şi în ace-
laşi timp confirmă afirmaţiile autorului unei
frumoase cărţi despre arhitectura militară
(1953), Raymond Ritter, care lasă să pătrundă
— destul de tardiv şi cu oarecare naivitate
câteva din marile lumini ale Evului Mediu cen-
tral în interiorul turnurilor: „La sfârşitul seco-
lului al XH-lea, cei mai însemnaţi feudali abia
încep să-şi dea seama de înspăimântătoarea
tristeţe a locuinţelor, atât de prost luminate
şi aerisite, în care se îngrămădesc cu familiile 1
şi cu servitorii lor, in cea mai ciudată promis-
cuitate".*
Impresia sinistră — s-o repetăm — este re-
simţită doar de moderni. Şi chiar dacă rândurile
de mai sus marchează o reală diferenţă antro-
pologică faţă de zilele noastre, cuvântul „pro-
* R. Ritter, Chăteaux, Donjons et Places forte*,
l/archîtecture militaire francat.se, Paris, 1953, p. !>J-
124
 fliiscuitate" nu e oare prea devalorizării? Ei
vine dintr-o lume, a noastră, in care familiile
trăiesc adesea într-o stranie izolare; bărbatul
ori femeia, o teribilă solitudine . . . Presupu-
nerea, mai ales, privind rafinarea gustului
seniorilor este destul de arbitrară, în primul
rând pentru că ei fac ceea ce mijloacele la în-
demâna lor le permit să facă şi apoi pentru
că e vremea când din ce în ce mai des ei se
instalează în donjoane sau în construcţii ase-
mănătoare donjoanelor. in Anglia, la finele
secolului al XH-lea, donjoane perimate din
punct de vedere militar sunt transformate şi
amenajate în reşedinţe.
De s t u l e f e r e s t r e a u f os t s ă p a t e î n z i d u l
• locuinţei sale din Vendome pentru ca Geoffroi
Martel, conte de Anjou, trezindu-se alături de 7
nevastă într-o dimineaţă a anului 1032, să
poată cuprinde cu privirea întreaga privelişte
înconjurătoare şi un cer brăzdat de stele căză-
toare. Nu-i lipsesc unei aula deschiderile, ori-
care ar fi etajul de donjon utilizat drept aula.
E adevărat că interioarele emană o anumită
tristeţe: puţine decoraţii murale, câte un rând
de capiteluri sprijinind zvelte coloane şi ici-
colo câte un ornament care să însufleţească
relieful pereţilor"— toate acestea în palatele
mai arătoase. Mai trebuie să ne imaginăm şi
numeroasele tapiserii care îmbrăcau zidurile
groase ori foloseau la compartimentarea
spaţiului interior, limitând „promiscuitatea";
în general, un întreg mobilier, care-şi merita
mai mult decât azi denumirea, căci era într-
adevăr „mobil", trebuia mereu deplasat din
loc în loc, de-a lungul existenţei nomade pe
care principii şi seniorii, cu suita lor, o duceau în
chip firesc. Asprime a vieţii, fără doar Şi poate,
dar tristeţe şi îngrămădire, mult mai puţin —
asupra acestui lucru vom reveni mai departe, în
legătură cu încăperile.
Inconfortul locuinţelor nu e întotdeauna
atât de mare; el variază după caz: în funcţie,
de exemplu, de raportul care se stabileşte între
125
rolul de casă de locuit şi roiul de bastion, ca
şl de prezenţa doamnelor şi domniţelor; jn
funcţie şi de etaj, căci cele: mai înalte etaje
sunt, în marile donjoane, prevăzute cu deschi-
deri şi fără îndoială mai bine încălzite decât
sălile joase. în fine, se poate crede că, în
cursul secolelor al Xl-lea şi al Xll-lea, un
progres treptat s-a făcut simţit în donjoane,
cu toate că sporul de confort în unele din ele,
la sfârşitul secolului al Xll-lea, s-a datorat
în principal faptului că . . . erau pur şi simplu
locuite, ca şi unei bruşte (dar nu ireversibile)
schimbări de • funcţie. Oricum, aceşti ani mar-
chează un prag însemnat în istoria culturii
materiale. Să ne oprim puţin asupra lui.

Mutaţia de la sfârşitul secolului al Xll-lea

Este vremea când — aşa cum a arâtat-o Georges
Duby în al său „Tablou" — castelele, re-
strângându-şi atribuţiile de apărare, îşi schimbă
aspectul. Comentatorii moderni ai acestei evo-
luţii sunt însă cam încurcaţi. Pe de o parte, li
se pare că nicicând preocupările militare nu
s-au afirmat mai puternic, cu alte cuvinte n-au
fost mai în măsură să alieneze viaţa particu-
lară a nobilimii: geometria rece a unghiurilor
de tir este cea care comandă efectiv întregul
plan al acestor cetăţi/reşedinţe. Pe de altă
parte, ei sunt siliţi să admită, ca Raymond
Ritter, că anumite ameliorări intervin totuşi
mereu: încă nu e vorba de o înflorire deplină
a confortului şi a bunei dispoziţii — ea se va
observa mai degrabă în secolul următor, sau
poate ar trebui aşteptată „Renaşterea" —, dar
austeritatea se îmbunătăţeşte evident. . . Cum
să împaci cele două constatări? Ele alimentează
dezbaterea dintre militar şi rezidenţial.
Un text edificator, foarte precis, înfăţişează
lucrările comandate şi finanţate între 1196 şi
1206 la castelul ancestral de la Noyres (în Bur-
gundia) de către episcopul Hugues d'Auxerre,
126
tutore al tânărului senior, nepotul său. împăti-
mit de artă militară, el concepe fortăreaţa ca
u n tot organic: donjonul, din loc de refugiu,
r etras, masiv şi pasiv, cum era în epoca pre-
cedentă, devine elementul principal, activ şi
operaţional al apărării; acesta determină con-
centrarea atenţiei asupra părţii principale a
fortâreţei — praesidium principale —, pisc al
promontoriului care domină valea râului Serein:
şanţuri de oprire şi platforme pentru trageri
sunt prevăzute în faţa cetăţii pentru a-i sluji
drept protecţie; tot astfel castrum-ul, desprins
de burgul pe care-1 străjuieşte, este scindat în
două de un zid interior. „în afara incintei
acestei părţi principale" — continuă biograful
.— „a clădit un palat de o deosebită frumuseţe
care se adăuga funcţiei defensive: o plăcută
reşedinţă seniorială, pe care a împodobit-o cu
multe ornamente şi cu gust. A săpat galerii
subterane ducând de la pivniţa de vinuri —
aşezată sub donjon — la palatul situat mai în
vale, ca să nu fie nevoie să ocoleşti prin uşa
din faţă, când trebuiau aduse băuturi şi alte
merinde [ • • ■ ] • în plus, a echipat într-un mod
remarcabil partea principală a fortăreţei cu
arme, maşini de război şi alte instalaţii nece-
sare apărării. A cumpărat scump casele cava-
lerilor şi alte clădiri care erau incluse în incinta
cetăţii de sus pentru a le trece în proprietatea
nepotului său, aşa încât atât în această parte
a fortăreţei, cât şi în corpul rezidenţial al pa-
latului, din prevedere, cei care veneau să-1
vadă pe stăpân în palatul său din afara cetăţii
întărite nu riscau să trezească bănuieli, iar, ca
urmare a excluderii, în perioadă nesigură, a
oricărui locuitor străin, seniorul nu mai era
constrâns să primească în incinta superioară
un ins de a cărui fidelitate nu era pe deplin
sigur [ . . . ] * .
* Traducere după G. Fournier, Le Château dans
ia France mediâvale, Paris, 1978, p. 335—336. (n.a.)
127
 Exemplaritatea acestui demers constă, dupâ
mine, în faptul ca aproape toate aspectele mu
taţiilor clin ultima jumătate a secolului al
Xll-lea se regăsesc în etapele sale.
1. Începând cu Carcassonne, caz meridional
precoce (către 1130, fără donjon), şi până la
superproducţiile septentrionale de la Château
Gaillard (anii 1190) şi Coucy (anii 1230), don
joanele, turnurile, zidurile şi tranşeele sunt din
ce în ce mai deplin integrate într-un sistem de-
fensiv unic. Şi aici intenţia strategică primează,
însă ,,palatul", domiciliu firesc al seniorilor - ■
şi nu cu totul lipsit de valoare militară — o
oarecum ferit în acest imperiu al balisticii. D<.'
asemenea, la Château-Gaillard, locuinţa feudală
a lui Riehard Inimă-de-Leu se află în afara
citadelei, ceva mai jos. Ca şi în perioada ante-
rioară! locuinţa şi bastionul sunt totodată com-
plementare, comunicante şi distincte. Şi pro
greşul tehnicilor de construcţie le serveşte pe
amândouă.
1. Episcopul Hugues, in fapt, dispune deco
rarea somptuoasă a palatului: cu alte
cuvinte,
fondurile disponibile nu se îndreaptă
toate către
înzestrarea militară. Puterea şi luxul
se cer
arătate, exaltate în mod egal.
1. Cavalerii din castelul de la
Noyers îşi
vând casele din „partea principală",
de-acum
înainte devenită internă. Au fost
îndemnaţi la
această tranzacţie cu atât mai uşor cu
cât ten
dinţa comună în domeniile senioriale
ale tim
pului este cea care duce la dezintegrarea
acestui
grup dominant: ei încetează de a mai
ocupa
castelul de bază cu încartiruirea lor,
eventual
cu preţul unei taxe de înlocuire a
gărzii ori
a aşa-numitului estage şi se întorc să
trăiască
pe pământurile lor, marcând începutul
celei
de-a doua vârste a senioriei banale.
Conviviali-
tatea, oarecum factice şi conflictuală, din
caste
lele primei vârste este resimţită
nostalgic de
către unii truveri la finele secolului al
Xll-lea;
ca şi în alte cazuri, restrângerile din
gospodăria
seniorială justifică nostalgia.
2. 123
 4. In acelaşi timp se manifestă o anume în-
chidere morală şi fizică, o suspiciune crescândă
faţă de primul venit. Prea multe foste donjoane
au fost probabil cucerite, prin viclenie ori tră-
dare, din pricina unor vizitatori grăbiţi ori ze-
loşi. Orderic Vital relatează cum au acaparat
Ranulf de Chester şi Guillaume de Roumare,
în 1141, turnul regal din Lincoln, unul dintre
cele mai strategice: şi-au trimis nevestele în
vizită la castelană şi apoi, sub pretextul de a fi
trecut să le ia, au pătruns ei înşişi până-n inima
edificiului! Se mai iveşte, la fel, şi câte-un mi-
racol al vreunui sfânt în favoarea captivilor,
explicabil printr-o caracteristică sociologică a
vechilor jarniliae: îmbulzeala, ca şi mulţimea
trecerilor, greu de urmărit în mod constant.
Prin contrast, dorinţa de securitate a seniorilor
secolului al XlII-lea este mai evidentă.
E limpede că nici un castel, nici un sipet
nu sunt scutite de trădări şi surprize. Oare de
ce nobilimea secolului al XlII-lea se tot în-"
chide în sine? Fantasme de insecuritate şi fan-
tasme de orgoliu, într-un secol în care se conso-
lidează pacea şi monarhia: iată două ipoteze
plauzibile în cazul unui examen clinic al ,.marilor
feudali"..
Oricum, nu e contradictoriu să înregistrezi în
aceeaşi perioadă — în preajma anului 1200 —
creşterea concomitentă a posibilităţilor militare,
menite să facă faţă unor asedii mult mai eficace,
şi a capacităţilor rezidenţiale, gândite să asi-
gure un trai şi un confort superioare, şi aceasta
în clădiri imediat învecinate sau chiar în cadrul
aceleiaşi clădiri. Toate acestea sunt semne ale
progresului. Două observaţii pot preciza şi con-
cretiza ideea:
1. La Gând, prin 1178, contele Filip de
Flandra purcede la modificarea castelului său:
restrânge suprafaţa utilizată în interior pentru
a o împresura mai bine din exterior şi pentru
a o apăra prin şanţuri cu apă din Lieve; ame-
najează într-un donjon cu platforme succesive
două mari săli suprapuse de câte 2fi metri pe

129
10 şi concentrează în jurul lor câte două aparta-
mente alăturate. Procesul de integrare a ele-
mentelor până atunci disparate este deci pa-
ralel cu cel impus de exigenţele raţionale ale
inginerilor în materie de apărare şi rezistenţă;
aici — la Gând — acest proces apare în mod

Fig. 5. Castelul de la Gând (flandra); plan de an-

samblu: Poarta de intrare: 8; Poarta de intrare, partea
din spate: 1; Zidul de incintă: 4, 9, 13, 15; Donjon din
1180: 3, 24: Anexă la donjon din sec. XIII: 11, 12;
,.Galeria romană": 10; „Locuinţa contelui" şi anexe:
16, 17, 18, I<9; Galerie legând „locuinţa contelui" de
donjon: 14; Marea pivniţă de la intrare: 9.

evident necesar din cauza lipsei de spaţiu, dar

în realitate, n-o fi el, dacă nu consecinţa, cel
puţin ocazia unei repartiţii mai stricte a
gospodăriei, cu me mbrii ei cu tot? Etajele,
de când cu tendinţa ,,îndonjonării", nu în-
lesnesc ele o supraveghere şi o ierarhizare mai
suplă a locuitorilor?
2. Ceea ce este adevărat pentru ansamblu
poate fi şi pentru detaliu. încep să se con-
struiască, în secolul al Xll-lea, culoare cotite
sau în unghiuri, prinse în bătaia tirului prin
lin
ferestruicile înalte şi din loc în loc întrerupte
de „şicane" — praguri şi obstacole în zigzag —■
pentru a-1 împiedica pe inamic, admiţând că a
forţat îngusta uşă a donjonului, să ocupe din-
tr-o dată locul ori să-i dea foc. Aceste scheme
noi nu sunt ele oare aidoma cu cele pe care le
descrie Lambert d'Ardres, instalate în schelăria
castelului Guines, diversoria unde personaje
mondene, cavalerii şi fecioarele, descoperă
curtoazia în îmbietoarele ocolişuri ale labirin-
tului lui Dedal? Unde arta modulării nuanţe-
lor vieţii particulare progresează rapid, jude-
când după mărturia literaturii.
Concluzia pe care o propunem, destul de
optimistă, este că secolul al XlII-lea stăpâneşte
mai bine concomitent, exigenţa militară şi exi-
genţa rezidenţială. Ijonjoanele sale sunt mai
bune de locuit şi mai uşor de apărat. Şi dacă
te simţi mai în siguranţă aici, nu e firesc să te
apuci şi de amenajări?

Vremea caselor fortificate

La sfârşitul secolului al Xll-lea, cavalerii de

Noyers, ca şi cei din Coucy şi alte seniorii fran-
ceze, încetează de a mai locui în castelele prin-
cipale. Chiar de mai înainte nu-şi mai petreceau
acolo decât o parte din timp, împărţindu-1 în-
tre castel şi casa de la ţară. E vremea când în-
floresc micile seniorii de rangul al doilea — sau
seniorii închipuite . . . Termenul dominus, vul-
garizat, se aplică de aici încolo unor nobili de
ţară, vreo zece într-o seniorie, şi nu doar sin-
gurului stăpân al castelului de vază. Or, cine
se vrea dominus trebuie să consolideze presti-
giul casei sale — domus —, să aibă grijă să
fie înălţată pe o colină, s-o înzestreze cu şan-
ţuri, ca semn al privilegiului său nobiliar de
autoguvernare, cu un turn de asemenea menit
sa-i susţină titlul, şi în general să clădească
solid şi durabil. Proliferarea locuinţelor întărite,
începând din secolul al XlII-lea, îi frapează pe
131
I arheologii contemporani, absorbiţi în reperto-

I
rierea şi datarea lor, angajaţi, prin săpături,
să le restituie aspectul, aşa cum au făcut Jean-
Marie Pesez şi Franeoise Piponnier pentru Bur-
gundia. Nu mai e vorba, ca în secolul al Xl-lea,
de brutale accese războinice între vecini, ci,
dimpotrivă, într-un regat în care s-a instaurat
pacea, de erupţia (compensatoare?) a unor pre-
tenţii aristocratice.
Istoria reşedinţelor senioriale de ţară, între
secolele XI şi XIII, este mai puţin cunoscută
decât cea a marilor castele. Ea progresează to-
tuşi datorită campaniilor de săpături, de care
uneori mă folosesc aici. Se poate întrezări oare,
şi în acest domeniu, un prag de evoluţie, o
bruscă transformare în anii 1180—1200, o data
cu avântul noii nobilimi?
La acest nivel, problema care se pune e mai
puţin cea a apărării cât cea a distincţiei între
casa micului nobil şi cea a ţăranilor. Din secolul
al Xl-lea şi până în cel de-al XV-lea, doar mo
-bilierul, armele şi piesele de joc, mai cu seamă,
definesc în cele din urmă caracterul aristocratic
al locului, pentru că amenajările şi aspectul
încăperilor rămân de o. mare rusticitate.
La Colletiere, în Dauphine, cavalerii se aşe-
zaseră, înainte de 1030, într-o zonă marginală.
pentru a păzi hotarele, şi trăiau din vânătoare,
pescuit şi creşterea animalelor. O suprafaţă de
1 500 metri pătraţi era împrejmuită de un gard,
gândit în spiritul Evului Mediu timpuriu mai
degrabă ca delimitare a unui spaţiu privat decât
ca măsură de apărare. Se aflau acolo îngrădite
câteva case mari, ale căror urme au fost des-
coperite de Michel Colardelle şi de echipa lui;
scufundarea lor în lacul de la Paladru a con-
tribuit la păstrarea urmelor şi deci la desci-
frare, în fiecare dintre ele, un sector de miază-
noapte, rezervat animalelor domestice, se
deosebeşte de cel meridional, expus soarelui
şi pur rezidenţial, folosit într-o măsură mult
mai mare decât doar pentru veghe şi somn şi
mult mai plăcut decât doar pentru lucru, de
132
vreme ce prezenţa unor jocuri şi instrumente
jnuzicale atestă o viaţă culturală elaborată şi
o participare activă la economia de schimb.
Etapa următoare a cercetării regionale vizează
jnovilele. Ele sunt mai puţin bogate în vestigii
a le habitatului.
Obiecte de fier, de care duc lipsă ţăranii ve-
cini, piese ale jocului de table, pioni de şah şi
zaruri singularizează locuinţa din Andone (în ac-
tualul departament Charente) cercetată de An-
dre Debord: pe locul unei aşezări antice, se ri-
dica aici către 975 un castrum. De asemenea,
potcoave, chei de luzi, săgeţi uşoare şi săgeţi de
arbaletă, suzete de copil, vârfuri şi ornamente
de teacă a săbiilor, pandantive din bronz aurit,
zaruri, piese de table, aparţinând casei senio-
riale din Rubercy, în Bessin, între .mijlocul se-
colului al XH-fea şi începutul secolului al
XlII-lea, evocă toate — aşa cum notează Claude
Lorren — „o posibilitate de distracţii pe care
n-o găseşti decât în mediul aristocratic". Casa
.însăşi, dreptunghiulară, cu pământ bătătorit pe
j.,s, cu vetrele de foc direct pe podea, nu se deo-
iebea cu nimic, într-o primă perioadă (1150—
1190) de orice altă locuinţă de rând; şi chiar îm-
bunătăţirile aduse în cursul celei de-a doua pe-
rioade de ocupaţie: tendinţa compartimentării
interiorului în sală, cameră şi bucătărie (ultima
nedisociinclu-se de clădire) nu reprezintă la
urma urmei ameliorări majore.
La Rubercy, ca şi în Burgundia, ceea ce e
specific casei întărite este poziţia ei oarecum
■în afara satului, pe o platformă dreptunghiu-
lară plană şi uşor ridicată — prin urmare cu
totul diferită de movila de altădată — provenită
din pământul afânat, scos prin săparea şanţuri-
lor care o împrejmuiesc. Turnul, locuit ori nu,
e doar anexa prestigioasă a unei foarte rustice
case principale: împerecherea aceasta reproduce
în fond foarte exact situaţia marilor castele,
descrisă mai sus.
Locuinţa micii nobilimi trebuie deci rapor-
tată atât celei de rând -- de care se detaşează
133
lf#î»,.

doar prin poziţie, oarecare lărgime şi bogăţia şi

diversitatea mobilierului său - cât şi celei
aparţinând aristocraţiei cu putere şi însemne
regaliene — al cărei prestigiu încearcă să şi-]
aproprieze. Dacă anii 1200 sunt importanţi în
istoria ei, este pentru că pe de o parte ea re-
prezintă, faţă de cocioabele ţărăneşti, avangarda
progresului material, şi pe de alta, pentru că,
mai lămurit ori mai nelămurit, depăşeşte în
această perioadă pragul onorabilităţii. într-ade-
văr, cum să rezumi destinul tipic al unui neam
de proprietari ereditari de rang cavaleresc? Lo-
cuinţa acestuia a început prin a fi un centru
de exploatare agricolă, nucleul unui mic „do-
meniu", o curtis; se aspiră a-1 transforma în-tr-
un mic castrum, dar tot timpul se întâmpină
împotrivirea puterilor princiare »sau castelane
(ale seniorilor din marile castele): tensiunea dăi-
nuie în secolele XI şi XII, avantajând alternativ
ba pe unii, ba pe alţii, în funcţie de perioadă,
fie ea de ,,anarhie" (favorabilă nobililor de ţară),
fie de ,,ordine" (stabilită prin reacţie de către
cei la putere). Către 1200, un compromis inedit
—■ feudalizarea pământurilor, în opoziţie cu
achiziţionarea de titluri şi de turnuri — a per-
mis inaugurarea erei caselor-cetăţi: celor ale
micilor cavaleri li s-au adăugat — şi opus
în mod virtual prin întărirea locuinţelor ocu-
pate temporar — casele conţilor şi marilor
seniori.
Oraşul, meridional sau nordic, este în Franţa
teatrul aceloraşi tensiuni: sieen-ul patricienilor
din Bruges şi Gând, impresionant încă de pe
vremea lui Galbert prin etajul clădit deasupra
beciului (plan de aula), rezistent la atacuri
armate şi oferind siguranţa adăpostirilor, ur-
măreşte să se tot mărească iar castelul din
Gând, supraetajat de către contele Filip în 1178,
nu e poate decât o replică dată arogantelor
turnuleţe ale burghezilor îmbogăţiţi; în sud,
podul casei, conceput la fel, este şi părintele
turnului gentilic —- sau vecinul -său. întocmai
ca la ţară, istoria habitatului persoanelor cu
1.34
vază nu e în fond decât un capitol al istoriei
puterii.
Reşedinţă ori fortificaţie, să fi fost o dilemă
-reală? Dacă dispozitivele militare ale castelului
principal şi ale casei-cetăţi intenţionează de ase-
menea, ori mai ales, să impresioneze, şi dacă
transformările locuinţelor vizează în primul
rând înfrumuseţarea şi amplificarea ostenta-
ţiei, atunci atât apărarea cât şi viaţa privată
devin amândouă altceva, ceva care se cere nu-
mit prestigiul, faţada, şi care contribuie hotărâ-
tor la impunerea imaginii societăţii. Constatare
valabilă şi când cercetezi interiorul locuinţelor,
"felul în. care se confundă, se disting şi se re-
partizează „sala" şi „camera" în toate aceste
case.

SALA Şl CAMERA

Dar să lăsăm deoparte problema întrucâtva ex-

terioară şi sintetică pentru a ne dedica analizei
articulaţiilor interne ale locuinţelor. în această
a doua etapă, arheologia va fi solicitată mai
puţin direct: textele, folosirea unor termeni
opuşi sau improprii ne spun mult mai multe
despre felul de trai, deplasările, adunările, re-
tragerile decât săli goale al căror aranjament
nu se vede; vom verifica doar dacă repartizările
■
pe care ni le comunică izvoarele scrise se în-
cadrează efectiv în ansamblul material conser-
vat sau reconstituit. Cercetarea exclusivă a
acestuia din urmă i-a dus pe istoricii de artă
Şi pe arheologii din trecut la presupuneri in-
fluenţate de reacţiile timpului lor. Nu e de
prisos să vedem, folosindu-ne de unul ori două
exemple, prin ce păcătuieşte acest procedeu.

Presupuneri
Savanţii austeri, ireproşabili în studiul a ceea
ce au socotit a fi obiect ştiinţific (de exemplu,
preocupările militare ale arhitecţilor de castele
135
fii sau chiar tehnicile de construcţie), scoteau
altădată din viaţa privată a marilor doamne şi
baroni efecte de stil şi sugestii ideologice.
Astfel, marele Emile Mâle, sensibilizat ca
mulţi dintre contemporanii lui (1917) de
„eroul epopeilor noastre, soldatul cruciadelor
noastre", încerca să redea, într-un stil sobru
şi totuşi vibrant, unitatea organică dintre
cadrul sever şi adunat al donjonului şi
caracterul locuitorilor lui. ,,Această locuinţă
aspră a înrâurit feudalitatea. I-a imprimat
defecte: dispreţul, orgoliul omului care nu-şi
află în jurul lui egali; dara şi înzestrat-o
cu destule virtuţi: dragoste pentru tradiţie
şi moravurile din vechime, sentimentul
profund al familiei. Aici nu mai există, ca
în locuinţa galo-romană, un gineceu, un
triclinium de vară, un triclinium de iarnă,
terme, galerii, puzderie de camere în care să
te izolezi: există o singură sală. Tatăl, mama
şi copiii trăiesc laolaltă ziua întreagă, strânşi
unul lângă celă-. lalt, deseori sub
ameninţarea primejdiei. Trebuie să fi fost în
această sală întunecoasă o caldă atmosferă
de iubire. Femeia mai ales a avut de
câştigat din această existenţă atât de
austeră: a devenit regina casei [ . . . ] " * .
E lesne să critici acest pasaj, de o desă-
vârşită artă de altfel. E încărcat de supoziţii
arbitrare: cum că bărbatul trăieşte în perma-
nenţă alături de femeia sa şi că-şi cresc ei înşişi
copiii, că apropierea naşte întotdeauna afecţiune
şi nu devine niciodată, insuportabilă, că fortă-
reaţa e un refugiu şi nu o bază de atac etc. în
realitate, familia conjugală, catolică şi burghe-
ză, a cititorilor lui Leon Gautier e aici pur şi
simplu transplantată în societatea feudală. Şi e
artificial să stabileşti o unitate între decor (aşa
cum îl resimte Mâle) şi sociabilitate: vom pre-
fera analizarea raporturilor dialectice şi alea-
torii dintre oameni şi cadrul lor de viaţă: e
prea simplu să opui Antichitatea Evului Mediu,
■ • E. Mâle, L'Arţ ţranţais ei i'Art allemand du
Moyen Age, Pans, 1923, ed, a JV-a, p. 295, (n. a.)
136
C a lume a rafinamentului şi nepăsării opusă
simplităţii pure şi aspre: este un punct de ve-
dere la care vom renunţa cu totul. Cât despre
hegemonia femeii, cum să nu-i intuieşti limitele
şi ambiguitatea?
Şi cu toate acestea, chiar dacă uită să pla-
seze în tablou servitorimea atentă şi stingheri-
toare, care înconjoară familia — după el ideală
_, şi nu menţionează compartimentările inte-
rioare prin improvizarea de pereţi despărţitori,
Emile Mâle are dreptate în două privinţe în-
semnate: autoritatea întregii gospodării este
asigurată de o conjugalitate dominantă, de un
cuplu- d e stăpâni şi posibilitatea pe care o au
aceştia de a locui ziua şi de a se culca noaptea
în acelaşi spaţiu. Să nu aibă însă fiecare câte
un loc al său de retragere? Şi ceilalţi membri
ai casei, copii, oaspeţi, slugi, încăperile lor se-
parate?
Comentatorii donjonului supraetajat vorbesc
bucuros despre ,,sală" jos şi „cameră" sus, no-
tând aşadar, pe măsura înălţării în corpul tur-
nului, o gradare către un spaţiu mai intim,
mai închis, mai feminin. Pe scurt, s-ar părea
că s-a trecut uşor de la dispunerea pe orizontală
"a vechilor palate (aula şi apartamentele alătu-
rate) la articularea pe verticală a noilor don-
joane. Această viziune e firească şi n-o vom
contrazice, ci nuanţa. De exemplu, nu se găsesc
oare la nivele superioare ale donjoanelor încă-
peri luminoase şi spaţioase, apte mai mult de-
cât altele pentru recepţii fastuoase? Sala şi
camera nu sunt de fapt spaţii antagoniste care
ar împărţi şi separa strict locuinţa „feudală",
cum se întâmplă în casa modernă; ele nu sunt
decât ceea ce bărbaţii şi femeile care le locu-
iesc vor să le facă să fie. In mod iscusit şi
după caz, ei şi ele le modifică destinaţia; şi
acest lucru îl trădează, la o analiză atentă,
anumite ambiguităţi de limbaj.
Sala confundata cu camera

Parcurgând textele secolelor XI şi XII, suntem

deseori surprinşi să găsim folosit, în legătură
cu vreo autentică aula (o încăpere principală
clădită peste o cramă), termenul camera: la
Bruges, în 1127, sala şi casa contelui de Bertuli
se cheamă, şi una, şi alta, camera. La fel, în
turnul de la Castelpars, un prizonier reuşeşte
să urce din celula lui, până la etaj, la herilis
camera, aşa cum se povesteşte în Miracolele
Sfintei Foy: o străbate discret şi, cum aceasta
dă spre exterior, îi e de-ajuhs să sară pe fereas-
tră pentru a evada. Nici asupra casei — ori
„turnul de lemn' 4 — a seniorului Aubry din
La Cour-Marigny (in Orleanais, mijlocul seco-
lului al Xl-lea) nu e nici o îndoială: acolo „vor-
bea, mânca şi se odihnea noaptea" cu familia
sa. In sfârşit, „celebra"' descriere a casei din
Ardres, construită din lemn de şarpantă către
1120, înfăţişează ansamblul ordonat împrejurul
unei herilis camera, ,,o cameră mare în care
dormeau seniorul şi soţia lui"; arheologii n-au
descoperit pe-aici nici o urmă distinctă de aula:
încăperea pentru primiri trebuie să fi fost una
şi aceeaşi..Pe de altă parte, în legătură cu ser-
viciile personalului casnic al celor mai de seamă
prinţi, se folosesc titulaturi a căror ambivalenţă
reţine atenţia: de pildă despre intendentul ducal
de Normandia se spune „primul din aula şi
camera mea" (secolul afyXII-lea).
Cum se pot astfel confunda sala şi camera?
1. Cercetarea marilor săli de palate indică
posibilitatea unei separări interioare, prin pa-
ravane de lemn, între spaţiul de recepţie, ma-
joritar ca suprafaţă, şi un loc de odihnă mai
strâmt. La Troyes de exemplu, în palatul con-
ţilor de Champagne, următoarea repartizare e
atestată în 1177: de o parte, sprijinită de pe-
retele despărţitor, o estradă de unde prinţul
prezidează banchetele, dominându-şi oaspeţii
aşezaţi la două lungi mese dispuse în axa lon-
138
gitudinală a încăperii; de cealaltă, thălamus
lomitis, „patul" sau „camera" conjugală.
1. Se mai poate observa că la fiecare etaj
al unui donjon încăperea cea mare poate
fi în
acelaşi timp sală şi cameră, împărţită
cel pu
ţin în două. Literatura secolului al
XlII-lea
prezintă exact lucrurile: la Kamaalot, în
Moar
tea regelui Arthur, două banchete
deosebite
s e desfăşoară simultan: cel al regelui în
sala
cea mare şi cel din camera reginei
Guenievre,
unde se află aşezaţi la masă Gauvain şi
ai lui,
împreună cu alţii, supuşi ai doamnei.
Textul
nu precizează dacă această cameră
reprezintă
un etaj sau este doar învecinată „sălii";
nu con
tează: fie că ne afipm pe orizontală, fie
că or
dinea e verticală, există într-adevăr o
progresie
în gradul de familiaritate când pătrunzi
în în
căperea reginei Guenievre — ea poate
opri pe
un iubit în dizgraţie să intre - — fără ca
func-
ţiile_,,camerei" să difere prea mult de
cele ale
„sălii" soţului regal, sediu al Curţii în
formaţie
completă. .
1. Mărturiile precise culese de Guillaume de
Saint-Pathus, duhovnic al reginei
Marguerite,
despre obiceiurile private ale lui
Ludovic cel
Sfânt în ultimii săi douăzeci de ani de
viaţă,
redau expresiv cercurile concentrice
care con
stituie sfera particularului. Fiecare din
ele se
defineşte prin caracterul şi însemnătatea
antu
rajului regal. Regele e înconjurat de
însoţitori
mai mult ori mai puţin apropiaţi: „mqut
prive"*
e cutare dintre şambelani, „destul de
apropiat",
este Joinville, cavaler de neam mare,
căruia
n
u i se îngăduie să-şi slujească seniorul
în inti
mitate. Locul cel mai tainic este
garderoba,
izolată în interiorul camerei: Ludovic al
IX-lea
 doarme acolo, vegheat de un singur
Servitor,
s
e roagă, în deplină reculegere, spală
picioarele
a
trei nevoiaşi, ferind acest act de
pietate pur
Personală de priviri străine; tot acolo
îşi as-
cu
nde trupul, dacă e să dăm crezare unui
şam-
* foarte apropiat — fr. veche, (n.tr.)
139
belan care in douăzeci de ani de slujire nu i- ar fi
văzut piciorul mai sus de coapsă. „Camera* | e
mult mai vastă, prilejuind chiar integrarea unor
activităţi cvasi-publice: primirea a şaisprezece
săraci, atingerea unor bolnavi scrofuloşi' aşezat la
masă, în faţa unui foc generos, Ludovic al IX-lea
îi primeşte pe cavaleri, în timp ce restul
anturajului său, mai modest şi măi intim,
mănâncă deoparte, în garderobă. în cele din
urmă, „camera" se distinge în mică măsură de
„sală", doar printr-o capacitate mai redusă:
diferenţa, între una şi alta, ţine de gradul de
„intimitate", nu de natura lor; deosebirea între
valeţii de cameră şi valeţii de sală este greu
de făcut. Ansamblul se constituie ca palat al
regelui, al cărui rol politic nu este neglijabil: o
realitate sociologică fin articulată, care se de- I
plasează de la castel la castel. La Paris, la Vin-
cennes, la Compiegne, la Noyon, în Normandia 1
şi alte provincii, ea se instalează succesiv în
locuri diferite (deşi nu pe poziţii opuse) tară să-
şi schimbe structura. Diversitate a locuinţelor
regelui — ca ale „Tatălui", dar unitate şi
stabilitate fundamentale ale palatului său.
Din ce în ce mai des, începând cu sfârşitul
secolului al XH-lea, se iveşte posibilitatea de a
dispune de o sală şi de două locuinţe dis-
tincte: astfel, de exemplu, la castelul din
Gând, unde prima se află în donjonul central,
etajat şi întărit; celelalte două i se adaugă
de o parte şi de alta, avancorpuri ale edifi- I
ciului. Mai mult ca sigur pentru a găzdui se- j
parat bărbaţii şi femeile de la Curte. Şi lite-
ratura de Curte —■ foarte gustată — face
uneori referire la o sală care comunică după i
caz cu unul ori două „palate": este de fapt
inima oricărei locuinţe de vază din secolul
al XlII-lea.
Să fie chiar o inovaţie? O izolare inedită
a gineceului? O atentă analiză a Miracolelor
Sfintei Foy îi demonstrează lui Pierre Bon-
nassie că, la Castelpers, herilis camera în care
seniorul se retrage cu „apropiaţii" lui este
140 '
rezervată războinicilor şi concubinelor lor,
acele târfe a căror frecventare, în 1100, cro-
nicarii mănăstireşti o reproşează tiranilor;
nevestele şi copilaşii trăiesc separat: există
aşadar o diviziune bilaterală a societăţii do-
mestice. Atenţie la felul cum citim expresiile
cum familia şi cum familiaribus; va trebui să
atribuim cuvântului „familie" înţelesul lui
medieval. . . Ceea ce deosebeşte marile ansam-
bluri beneficiare ale progresului secolului al
XII-lea este fără îndoială doar faptul că li
s-a oferit femeilor o încăpere mai arătoasă, cu
înfăţişare de sală. -
în limbajul timpului, opoziţia pertinentă
este mai puţin între sală şi cameră, cât între
încăperea centrală a locuinţei sau a etajului,
o sală/cameră, şi cămăruţele înşirate de jur îm-
prejur ori alăturate, cu alte cuvinte, intre un
singular şi un plural. Atare locuinţă, cu nu-
cleul şi cu alveolele ei, reprezintă incontesta-
bil atomul vieţii private feudale.

încăperea principală în opoziţie cu camerele

La Angers, către 1140, se face deosebire
între „aula contelui şi toate camerele"; în pa-
latul ,său de la Yvre, episcopul din Mans
dispune, înainte de 1125, de o „aula de piatră,
cu camere şi o cramă". Dar modelul de netă-
găduit al organizării domestice îl oferă mâi
ales descrierea lui Lambert d'Ardres, care
opune camera rezidenţială celor numite diver-
soria, în care se strâng, lângă foc, în tovărăşia
femeilor, copiii şi bolnavii. Pierre Heliot re-
marcă de exemplu frecventa aplicare a „for-
mulei Ardres" în donjoanele engleze din seco-
lul al XII-lea (Rising şi Bamburgh în special):
fiecare etaj poate fi împărţit, prin pereţi sub-
ttri, în două, trei, patru şi până la şase în-
căperi*.
* „Camere" sfârşeşte prin a avea sensul gene-
ral, destu! cir nedeterminnt, de ..încăperi" (n.a.).
141
 I
Şi, încă o dată, romanul, recurgând la abu
rul visului, e cel care redă cel mai sugestiv
drumurile şi deplasările zilnice ale bărbaţilOr şi
ale femeilor. Perceval se apropie de Beaure.
paire, un palat cu acoperişul de ardezie; 0
fecioară îl vede, privind printr-o fereastră a
sălii. El suie treptele scării majestuoase şi pă-
trunde în această sală, largă, lungă, cu tavan
sculptat. Se aşază pe patul acoperit de mătă-
suri şi stă de vorbă cu Blanchefleur, tânăra
stăpână a locului, pe care o însoţesc în apari-
ţiile ei publice doi cavaleri încărunţiţi; apoi li
se aduce masa. Să observăm în treacăt: dacă
sala poate trece drept cameră, este pentru câ
patul care-i ocupă centrul serveşte ca obiect
de lux şi accesoriu pentru conversaţie, mai I
degrabă decât pentru odihna nocturnă. Mai
târziu de altfel, fiecare pare a se retrage in i
odaia proprie; şi, probabil streeurându-se prin-
tr-unul din acele ganguri secrete pe care arhi-
tecţii ştiu prea bine de-acum încolo să le pre-
vadă în construcţie, Blanchefleur îl regăseşte
(pe furiş?) pe cel care-i va fi de-acum încolo i
„prieten", şi aceasta pentru o blândă noapte,
castă şi tandră, câteva lacrimi, făgăduiala unei
vitejii în luptă.
La castelul Regelui Pescar, câteva pagini
mai departe, Perceval admiră o sală situată în
partea din faţă a unui turn pătrat. In mijlocul
ei descoperă, în faţa unui foc puternic, gisantul
împodobit, străjuit de patru stâlpi de bronz
masiv, al cavalerului. In această sală e găzduit
şi ospătat cavalerul în trecere. în timp ce
mănâncă, vede perindându-se pe-acolo cortegiul
Graal-ului: slujitori şi tinere fete ducând şi
prezentând privitorului curios lancea, sfeşnicele,
farfuriile preţioase; arme scânteietoare şi
orfevrărie strălucitoare ies dintr-o cameră
pentru a trece într-alta, după ce au , parcurs
sala ca într-o procesiune. Prezentare
convingătoare, fără mister excesiv, a comorilor
ascunse în sipete, în străfundurile casei,
142

exhibate cu prilejul venirii unui oaspete de

seamă.
Iniţiată de Chretien de Troyes, literatura romanescă se îmbogăţeşte în secolul al XlII-lea
^ modificându-se totodată — prin densitatea prozei. Ea ne transmite, o dată cu
genealogia §i cu încrengăturile de neamuri, şi modalităţile de conversaţie particulară şi
de monolog individual. în Moartea regelui Arthur, apar-teurile şi confidenţele se rostesc
fie în dreptul ferestrelor sălii din Kamaalot — dar atunci pot fi spionate şi surprinse
—, fie în taina camerelor: în camera sa, bine ferecată, îşi duce regele nepoţii pentru a
auzi de la ei denunţul iubirii adultere dintre regină şi Lan-celot. Danielle Regnier-
Bohler a punctat bine, ceva mai sus, rolul acestor „firide de taină". Ele pot fi de
altminteri uşor situate în cadrul astăzi auster şi lipsit de viaţă al sălilor boltite din
marile castele.
Iată deci că fiecare, chiar prins în vârtejul unei mari case, sfârşea prin a-şi găsi locul
în aceste locuinţe: o formă originală de viaţă privată a existat în palatele, castelele, casele
nobile de la mijlocul Evului Mediu. A o raporta mereu la cea a zilelor noastre este
inutil, şi atunci când o diferenţierii, şi atunci când o socotim un preludiu îndepărtat.
Emile Mâle proiecta idealuri sau realităţi ale timpului său; să ne fie permis să subliniem că
descrierea convivialităţii, aşa cum a făcut-o Georges Duby în această lucrare în spiritul
unei antropologii fundamentale, se aşază mult mai bine în cadrul pe care arheologia îl
descrie. Se conturează sugestiv în special locuinţele învecinate şi distincte, de la
Castelpers la Gând, în care sunt cazate separat cele două componente ale populaţiei casei,
bărbaţii şi femeile. Fascinaţi şi speriaţi, privesc unii la alţii şi, ocazional, se regăsesc şi
pe ascuns se împreună. Dar, la urma urmei, ce importanţă are planul exact al
locurilor, de vreme ce
143
 structura „caselor" £ destul de independenta
faţă de variaţiile topografice interne.
Cât despre „înspăimântătoarea tristeţe", sâ
încetăm a crede în ea. Multe texte ne invită,
dimpotrivă, să surprindem gustul „barbar" al
aristocraţiei laice — a cărei sociologie, cum s-
a mai spus, prelungeşte în destule privinţe pe
cea a Evului Mediu timpuriu — pentru găteala
trupească, pentru podoabe, preferate decoraţiilor
murale, ca şi pentru obiecte de metal, mai uşor
transportabile decât capodoperele sculptate în
piatră. Cel mult aş adăuga că se ajunge la
suprapunerea celor două registre, obiectalul
şi monumentalul, fără a se renunţa la unul în
favoarea celuilalt. în castelul surorii sale
Morgane, regele Arthur trece succesiv dintr-o
sală arătoasă, plină cu oameni în veşminte
scumpe, luminată viu şi neîntrerupt de făclii
şi înfrumuseţată de paveze agăţate 'de pereţi şi
de mătăsuri prinse de-a lungul lor, într-o cameră
unde-1 aşteaptă o veselă somptuoasă, de aur şi
argint, apoi alături, într-alta, în care răsună
acordurile atotputernice ale unei muzici
impunătoare, în sfârşit într-o ultimă cameră . . .
Dar, mi se va obiecta; toate acestea nu sunt
decât proiecţii ale unui vis. Nu chiar. Doar
amplificarea a ceea ce concret ne livrează
fragmente „pozitive". Acestea ne autorizează să
reconstituim o stranie şi familiară festivitate.
Ea ne poate face să visăm.
D.B.
SECOLELE XIV-XV
FUM, FAMILIE, CASA
în Franţa sfârşitului de Ev Mediu, atunci când
puterea, în scopuri fiscale în primul rând,
iniţia un recensământ al populaţiei, această
operaţie nu se făcea decât în mod excepţio-
nal pe cap de locuitor, casă cu casă ori cap
de familie cu cap de familie, ci fum cu fum.
Este o noţiune tradiţională de altfel, şi ar fi
imprudent să o socotim o invenţie a Evului
Ivlediu creştin. Horaţiu, într-una din Epistolele
sale, amintea deja un „mic domeniu", un „că-
tun" de cinci fumuri (agellus habitatus quin-
que focis).. Iar în secolul al IX-lea, polipticul
lui Irminon menţionează în repetate rânduri
nişte villae prevăzute fiecare cu un număr
de fumuri (foci), unele ale oamenilor liberi,
altele ale sclavilor. Totuşi, termenul pare a se
răspândi mai ales începând din secolul al
Xll-lea (de exemplu, o dată cu apariţia, în
Normandia, a unui nou impozit, de mare vii-
tor, aşa-numitul „fouage" — focagium —, apli-
cat fiecărui fum) şi rămâne uzual, cel puţin
pentru toţi cei preocupaţi de demografie, până
la finele secolului al XVIII-lea. Etienne Boileau,
în Cartea meseriilor (mijlocul secolului al
XlII-lea) prescrie că „nimeni nu poate lua
ucenic dacă nu este stăpân, adică dacă nu are
casă şi rang. „A avea un cămin, a dobândi o
moştenire" sunt expresii, pe lângă altele, dese-
ori atestate la sfârşitul Evului Mediu.
Alţi termeni vin să le.facă concurenţă. Ast-
fel, mai cu seamă în Sud, beîuge sau belugue
(etimologic: scânteia). Pentru a porni asediul
unei fortăreţe, i se promite contelui de Ar-
magnac de către oamenii a trei state din ţinu-
tul Agenais „pentru fiecare fum o oaie de
aur". Cam în aceeaşi perioadă (mijlocul seco-
lului al XV-lea), un personaj este anume în-
sărcinat „să viziteze fumurile din [...] ţinu-
turile de sud şi de nord din Auvergne". Cu-
vântul „menaj", întrebuinţat mai rar, are aceeaşi
semnificaţie, după cum reiese din următorul
Pasaj dintr-un document din Burgundia (1375):
,_,A se cerceta şi inventaria fumurile şi mena-
jurile tuturor locuitorilor".
Se mai întâlneşte şi, cu prioritate în vo-
cabularul din estul Franţei, cuvântul conductă,
Probabil cu sensul de coş al unui cămin:
>,Zece cămine sau menajuri, fiecare cămin sau
menaj compus din trei persoane"; „Treizeci şi
145
 Compoziţia menajurilor toscane în 1427
şase de menajuri având cămine în zisul oraş» (după D. Herlihy şi Chr. Klapisch)
(Documente din secolul al XlV-lea privitoare
la oraşul Bar-le-Duc şi la ţinutul Barrois). Izolaţi . %
De multă vreme se tot întreabă istoricii___ 1. Văduve 6,66
şi cei care se consacră populaţiei, dar şi cei 2. Văduvi 0,84
care urmăresc familia — ce se înţelege prin 3. Celibatari 0,10
fum, ce conotaţii are. Desigur, toată lumea 4. Nedeterminaţi 6,01
admite câ existau fumuri bogate şi fumuri Fără familie conjugală
sărace, fumuri cerşetoare, fumuri slabe mă-
runte şi fumuri puternice. în medie însă (pu- 5. Formate dîn fraţi 1,60
ternicul purtând pe cel slab), câţi indivizi grupa 6. Indivizi fără legături
un fum, menaj sau cămin? directe de rudenie 0,69
Voltaire îşi punea şi el întrebarea. In arti- Menajuri de familie conjugală
colul „Populaţie" din Dicţionarul filozofic, el simplă
critica pe un autor care reducea orice fum în 7. Perechi fără copii - 10,26
mod uniform la trei persoane: „Prin calculul
făcut pretutindeni pe unde am umblat,. ca şi 8. Perechi cu copil/copii 36,35
pe bucata de pământ unde locuiesc, am nu- 9. Văduvi cu copil/copii 1,83
mărat patru persoane şi jumătate de fum". 10. Văduve cu copil/copii 6,36
Deşi plauzibilă, cifra reţinută de Voltaire Menajuri de familie conjugală
n-ar putea fi acceptată fără modificări în se- lărgită
colele XIV şi XV. Totuşi, să admitem că, încă 1. In sus (părinte, bunic,
de pe atunci — şi fără îndoială chiar mai de- unchi, mătuşă) 10,6
vreme — fumul corespundea prin esenţă fa- 1. In jos (nepot, nepot şi
miliei-nucleu, restrânsă, conjugală, numărând nepoată de frate) 4
tatăl, mama şi copiii până la căsătoria ori 1. Lateral (frate, soră, văr)
căpătuirea lor. sau combinaţii ale cazu 9,4
In acest sens, un exemplu privilegiat ni-1 oferă rilor 11, 12 şi 13
catastiful — catasto — florentin din 1427. într- 4
adevăr, excepţionalul document enumera 59 Menajuri multiple
770 menajuri, grupând 246 210 persoane. O 14. Verticale (în sus ori în jos)
medie de 4,42 persoane de fum, cu o sensibilă cu două nuclee 1,20
diferenţă între oraşe — unde media nu e cu trei nuclee (ori
decât de 3,91 persoane — şi sate, unde ea se mai multe)
ridică la 4,74. E de la sine înţeles că e vorba 15. Orizontale (formate din fraţi)
aici de o medie care ascunde, nu mai mult cu două nuclee 11,28
decât în zilele noastre, o destul de mare cu trei nuclee (ori
disparitate. mai multe) 2,11 1,69

într-un cămin al timpului, nu poate fi cu totul

exclusă prezenţa ascendenţilor sau colateralilor-'
nepot, nepoată, frate ori soră, mătuşă, bunic.
 Astfel, în 1422, în parohia Saint-Pierre, la
Reims, 23% din cămine se află în această si-
tuaţie. In 1409, printr-un act înregistrat cum se
cuvine la notariatul din Rouen, Jean le Mon-
nier şi Jeanne, soţia lui, se mută la Tassin le
Monnier, fiul lor, şi la Perrette la Monniere,
hora lor, cu toate bunurile lor, fără a păstra
nimic, cu condiţia să li se asigure „tot ce le
este necesar, de băut, mâncat, culcat, sculat, îm-
brăcat, foc, pat şi găzduire bună şi suficientă", în
plus, vor primi toată viaţa douăzeci de dinari de
Tours pe săptămână „pentru pâine şi ce le-o
plăcea", un. galon de bere zilnic, carne
îndestulătoare în zile „de dulce" şi în zile de
post „cutare carne de care va fi în casă, scrumbie,
ouă sau alte cărnuri". Duminica se va deosebi
printr-un prânz mai copios, între altele cu un
pateu de carne în valoare de cinci dinari de
Tours. împreună cu fiul lor mai tânăr, Je-
hannin, urmează să locuiască „în camera înaltă
sau podul din spate", prevăzută cu un cămin, şi
în cea de alături: vor beneficia astfel de un fel
de mic apartament, încălzit ori putând fi
încălzit, mai mult ori mai puţin independent,
dar mesele se vor lua în comun. Tassin- î l va
invita el însuşi pe tatăl său de fiecare dată,
spunându-i: „Domnule, veniţi să şedeţi". Primul
aşezat, tatăl va fi şi ultimul care să se ridice,
,,dacă-i place".
Anumite texte semnalează — de exemplu la
senioria de la Choiseul, la finele secolului al
XV-lea — că mulţi copii deveniţi adulţi „nu
întreţin foc, ci stau cu părinţii sau la rudele
lor".
în special într-o parte a Franţei, un fum
poate foarte bine să corespundă unei familii
lărgite, de tip patriarhal, sau unei asociaţii a
doi cumnaţi sau a doi fraţi căsătoriţi şi unul,
şi altul, care pun totul în comun, puterea lor
de muncă, avuţia, rezervele lor, pentru a trăi
la un loc, „la aceeaşi oală şi foc", în aceeaşi
fermă ori în aceeaşi locuinţă. Bibendo unum
vinum, comedendo urium panem, spun contrac-
148
tele redactate în latină trecute pe la notar pen-
tru stabilirea affreramentum-ului*. Sau mai pot
fi pur şi simplu doi amici, fără legături de
sânge, care se asociază în chip durabil ,,pentru
pâine, vin, hrană, aprovizionare, alimente". Ase-
menea comportări, care s-au semnalat din se-
colul al XH-lea şi .până-n secolul al XlX-lea,
cunosc un avânt destul de neaşteptat la sfârşit
de Ev Mediu, poate din pricina dificultăţilor
zilnice. Amploarea câştigată de fum a fost unul
din răspunsurile Franţei meridionale şi mun-
toase dat marii depresiuni demografice provo-
cate de mortalitatea, insecuritatea difuză, con-
secinţe ale Războiului de o sută de ani, ca şi
laborioasei reconstrucţii agrare înlesnite de re-
venirea păcii.
Nici Franţa de Nord n-a ignorat cu totul
eastă tendinţă: Jean Merrey, plugar, moare la
!hoiseul (în Haute-Marne) în 1494, puţin după
Paşti; rămâne o văduvă care, în 1500, ţine încă
cămin şi are cel puţin doi fii. Unul,
numit ean, se mută într-un sat vecin,
în 1494, t unde se mai află încă în
1502. Ce- lalt, Nicolas, este şeful
familiei, la Choiseul,
1496, de Paşti. ,,Aici, în mai puţin de doi
ni, există trei fumuri în locul celui dintâi
de
e se îngrijea tatăl când trăia" (Helene 01-
d). Tot aşa în Franţa de Vest: Carnac, în
75, număra 173 de cămine; din acest
31 total, pot fi socotite menajuri
(matsniesj-nuclee (un cuplu cu copiii săi) şi 42
menajuri lărgite (dintre care o gospodărie cu
19 persoane) (J. Gallet).
Cu toate acestea, să ne ferim să exagerăm
amploarea fenomenului. Diverse documente —
cu prioritate testamentele — sugerează într-ade-
văr existenţa unei majorităţi de fumuri mai
degrabă mici în perioada 1350-1450, adică atunci
când speranţele de supravieţHire erau cele mai
slabe şi natalitatea cea mai scăzută. Dimpotrivă,
* affreramentum = actul de stabilire a părţilor
indivize, (n. tr.)
149
 la începutul secolului al XlV-lea şi din nou la
finele secolului al XV-lea, un număr mai mare
de copii supravieţuind împreună în mod si-
multan a antrenat o creştere a fumului cu una,
ba chiar cu două unităţi. Fireşte, e vorba de o
medie, pentru că, atunci când izvoarele o per-
mit, se observă că în interiorul unui grup mai
consistent de fumuri, efectivele variază de la
1 la 12 persoane, ba chiar mai multe, recordul
fiind, în Toscana anului 1427, fumul lui Lorenzo
di Jacopo, de la periferia Florenţei, care adă-
postea zece familii conjugale: 47 de inşi repar-
tizaţi în patru generaţii.
Pentru a reveni în spaţiul francez, în 1306 la
Axat, un orăşel din actualul departament
Aude, un fum corespunde în medie unui număr de
4,9 persoane şi, în acelaşi an, în satul Cara-manly
(Pirineii-Orientali), unuia de 5,6. La Reims,
în 1422, valoarea fumului este de 3,6 persoane
în parohia Saint-Pierre şi de 3,8 în parohia
Saint-Hilaire. Două cartiere din Ypres, în 1412,
au. fumuri respectiv de 3,4 şi 3,2 persoane
fiecare, iar în 1437, de 3,7 şi 3,6. La Car-pentras,
în 1473, într-o fază de deplin avânt
demografic, valoarea fumului urcă la 5,1 şi la
Ypres, în 1491, la 4,3.
Nu1 e suficient să fi stabilit pentru sfârşitul de
Ev Mediu absoluta preponderenţă a fumurilor, la
urma urmei mai mult sau mai puţin modeste. Se
mai cere aflat şi dacă fiecare din aceste fumuri
reprezenta un habitat distinct, individualizat, pe
scurt o casă. Căci, în special în cazul nobilimii
mijlocii şi înalte, abundă exemplele de
proprietari a multiple rezidenţe, conace, castele,
chiar şi palate urbane, care erau departe de a fi
toate obiect de locaţie şi rămâneau deci
neocupate, cel puţin temporar. E adevărat că
deseori aceste reşedinţe nu erau complet goale,
câte-un arendaş, portar, administrator, paznic ori,
mai bine, un castelan, un căpitan asigurând, în
acest timp, paza şi protecţia locului. Criza
demografică a mai dus şi la părăsirea multor case,
atât în oraşele în-
150
 chise, cât şi iri aşezări deschise, la şes:
aceste abandonări au provocat destul de
repede o sensibilă degradare, de multe ori
iremediabilă, a patrimoniului imobiliar;
lăsate pradă intemperiilor şi jefuitorilor,
locuinţele n-au întârziat să se transforme în
ruine.
Invers, se pot observa, mai cu seamă în
centrele orăşeneşti, care au rămas cele
mai aotive, consecinţele unei suprapopulări.
Ne gândim bineînţeles la cazul Parisului,
până în secolul al XV-lea, cu locuinţele sale
reduse la una ori două încăperi, cu locatari
la etaj, curţi pline de cocioabe, şi clădiri
anexe. Oraşe ca Lyon şi chiar Cambrai au
cunoscut fenomene analoage de înghesuire,
care s-au manifestat prin fragmentarea
imobilelor de jnchiriat între locatari,
obligaţi prin forţa împrejurărilor să se
mulţumească cu un minimum de spaţiu. în
oraşele bretone, „pe măsură ce ne apropiem
de sfârşitul secolului al XV-lea,
îngrămădirea pare să se accentueze.
Oricum, se constată foarte des prezenţa a
două şi chiar trei familii sub acelaşi
acoperiş, situaţie care necesită amenajarea
de odăi în podurile caselor: galetas,
solliers, estaiges, estres, până la două
sau trei" (Jean-Pierre Legnay). La
Chambery, la sfârşitul secolului al XlV-lea,
există câte două sau trei fumuri de casă,
adică poate 3 000 de locuitori pentru 306
case recenzate.
E greu de stabilit un bilanţ între casele
care adăposteau mai multe fumuri, la
propriu, ca şi la figurat, şi acele construcţii
când despuiate de elemente întâmplătoare
ori parazitare, când părăsite, transformate în
terenuri virane năpădite de buruieni şi pe
care ici o grămăjoară de pietre Şi olane,
colo nişte grinzi răzleţe mai amintesc de
edificiul de altădată. Şi, la urma urmei, de
ce ar fi incompatibilă prezenţa unor
terenuri pustii cu surplusul de populaţie din
casele vecine încă în picioare? Totuşi, nu
putem nega că, în sate ca în numeroase
oraşe, echivalenţa între un fum şi o casă
(oricare ar fi dimensiunile fiecăruia) poate
fi admisă ca regulă. La
151
 Remies, de exemplu, la mijlocul secolului al
XV-lea, într-una din parohii, 453 de case adă-
postesc 460 de contribuabili, dintre care 189 de
proprietari şi 271 de locatari.
La Porrentruy, în anii 1518—1520, 251 de
capi de familie ocupă 280 de case şi hambare.
Oraşul Montbeliard, la mijlocul secolului al
XVI-lea, număra 375 de edificii (dintre care 82
dependinţe: hambare şi grajduri); or, 267 de
burghezi şi locuitori se , aflau atunci prezenţi
la târgul de arme. „Va să zică, o casă din Mont-
beliard nu adăpostea în medie decât o familie"
(Pierre Pegeot).
Din acest punct de vedere vom aprecia ca-
sele din Reims de la finele Evului Mediu drept
suficient de reprezentative, cu unicul lor etaj,
deasupra căruia, sub acoperiş, se întinde podul,
totodată cu o capacitate de găzduire slabă. De-
sigur, în centrul arhiepiscopal, există case care
uneori cuprind mai multe fumuri, dar atunci
,,ele oferă, alături de corpul principal, câte
una sau două odăi de închiriat" (Pierre Des-
portes). Sau adăpostesc temporar rude, prieteni,
care se refugiază intra muros, mânaţi de pri-
mejdia războiului. în mod excepţional anumite
locuinţe se împart egal între doi moştenitori.
La drept vorbind, există tot felul de situaţii
excepţionale sau provizorii. In Evul Mediu, po-
sibilităţile de găzduire ale caselor din Reims
sunt de patru sau cinci persoane, adică un fum.
Abia mai târziu, la sfârşitul Vechiului Regim
şi în secolul al XlX-lea, situaţia va evolua, fie
din cauza suprapopulării, a pauperizării, fie din
cauza profundelor modificări în spaţiul interior
(număr de etaje etc): se va atinge atunci în
mod curent cifra de 7, chiar 10 persoane de
casă. Tot aşa la Tours, în 1836—1840, în inte-
riorul incintei vechi din secolul al XlV-lea,
1750 de case conţin 4 511 familii sau 13 939
persoane: câte 3 inşi de fum, 2,5 fumuri sau
familii de casă.
In sfârşit, există exemple de case rurale
adăpostind mai mult decât un fum. Astfel, una
152
din casele de la Dracy, în Burgundia, a trebuit
să fie împărţită în două la începutul secolului al
XlV-lea. în sate din Lorena, la finele secolului
al XV-lea, locuitorii unei anumite părţi a casei
se numesc cămărari, prezenţa lor presupunând
sarcini complexe, căci este de la sine înţeles că
trebuiau şi ei să aibă acces la puţ, grădină,
hambar, grajd, aria de treierat.

PARCURI, TERENURI, ÎMPREJMUIRI

Către 1460, într-un text celebru, Disputele din-

tre crainicii Franţei şi JEngliterei, crainicul
Angliei se pune pe lăudat frumoasele vânători
din regatul său: „Căci sunt atât de multe par-
curi că e lucru minunat, prisoseşte vânatul,
cerbii, căpriorii şi căprioarele".
La aceasta, crainicul Franţei ripostează: „în-
tr-adevăr, domnule crainic, vă lăudaţi frumos
parcurile din Anglia; dar vă rog, spuneţi-mi
dacă aveţi asemenea parcuri şi atâta măreţie
ca în Franţa: cum se ştie, parcul din pădurea
de la Vincennes, parcui de la Lesignan, parcul
de la Hesdin şi alte câteva [aici manuscrisul
adaugă pe margine: „numiţi toate parcurile îm-
prejmuite cu ziduri care se găsesc în Franţa"]
îngrădite de ziduri' înalte ca nişte oraşe închise.
Şi sunt parcuri pentru regi şi prinţi. E-adevărat
că aveţi în Anglia o mulţime de parcuri, dar
nu sunt împrejmuite decât de un mic şanţ, de
un gard de mărăcini ori de un gar'd de lemn,
aşa cum sunt viile şi păşunile în Franţa, în
afara parcului de la Windsor; într-adevăr, sunt
doar parcuri de ţară. Nu era cazul să se aducă
atâtea laude".
Pasajul e fără îndoială polemic, dar nu e
mai puţin adevărat că oferă câteva repere care
permit caracterizarea peisajului câmpiei fran-
ceze la sfârşit de Ev Mediu. Majoritare erau
fără îndoială regiunile în care pământul, cel
arabil îndeosebi, era delimitat în chip precar de
simple borne, uşor de deplasat ori de desfiinţat,
153

^HHf
mu
sau de

m
fVe are drepturi*
"ea o vremi -
Plus
a a
' acolî^££ "^ ^
P Şte vife

^ unei na?JUrite
afara Jui^f' P^
era

v
de enite
chiar

de

;«
-»

nu
i
meroa-
154
155
 altele: la Grand Thorigne, locuinţa şi ferma
arendată cuprindeau „două case lipite una de
alta, cu coşuri, acoperite cu ţiglă, cu grădină,
livadă, pădurice, ogoare, pajişti, păşuni, păduri,
desişuri, crâng cu iepuri, toate cu garduri, şan-
ţuri şi despărţituri împrejurul lor".
în Bretania, cuvântul ,,parc" putea desemna
vaste ansambluri domeniale, cu terenuri re-
zervate Vânătorii, exploatări agricole, păduri,
spaţii de agrement şi pentru creşterea anima-
lelor. Aşa erau „parcul ducelui" de lângă Mor-
laix, parcurile de la Vannes, Lesneven, Rhuys.
Cât despre cel de la Châteaulin, în care se dis-
tingeau un domeniu mare şi unul mic, poate
că acolo fuseseră cândva o rezervaţie şi ferme
date în arendă (Jean-Pierre Leguay). '
Dimpotrivă, în regiunile openfield (deschise),
parcelele aparţinând aceluiaşi ţăran erau în mod
normal răspândite în zone diferite. Oricum
însă, pe măsură ce te apropiai de o aglomerare
rurală, vedeai înmulţindu-se gardurile, de piatră
ori de lemn verde sau uscat, împrejmuind o vie
sau o fâneaţă, o cânepişte sau un pâlc de sălcii,
câte-o grădină mică sau o livadă, o pajişte mică,
un domeniu sau o clădire, o grădină sau un teren.
Francezii, spune Brunetto Latini, „se pricep mai
bine decât alţii să planteze fâ-neţe şi livezi şi
pomet împrejurul locuipţelor". La scara lor,
seniorii laici şi ecleziastici vizau şi ei, pentru
prestigiul, profitul ori plăcerea lor, să decupeze în
interiorul domeniilor lor anumite spaţii mai
restrânse care să le sublinieze autoritatea şi să le
confirme dreptul de proprietate. Inspectori,
paznici de livadă şi pădurari erau însărcinaţi să-
i îndepărteze pe intruşi de păduri şi să pună în
valoare un capital socotit ca deosebit de preţios.
Crânguri de iepuri, permanente ori provizorii,
favorizau protecţia şi proliferarea vânatului mic.
Castelele erau prevăzute cu o curte vastă şi cu o
curte de păsări, ultima având o destinaţie
utilitară, uneori chiar de-a dreptul agricolă. Nici
o locuinţă nobilă fără „grădină de agrement"
(expresia este atestată la sfârşitul
15(5
secolului al XV-lea), ceea ce nu înseamnă că nu
erau cultivate acolo legume, zarzavaturi şi ar-
bori fructiferi. Livada bine închisă, hortus con-
clusus, împrejmuită cu un zid uneori crenelat,
cu'fântâna ei decorată, cu bolţile împletite şi
umbrarele de viţă, cu lojile ei, compartimen-
tele ei din lemn, cu natura ei domesticită, îm-
blânzită, împărţită în pătrate mici, cu băncile şi
galeriile ei: după mărturia literaturii şi a ico-
nografiei, este un loc prin excelenţă de odihnă,
de bucurie, de cântec şi dans, închinat iubirii
deschise ori discrete, dezbaterii şi zbenguielii,
dar şi simbol al Fecioarei şi al virginităţii, ima-
gine a paradisului pierdut, la adăpostul tumul-
tului şi primejdiilor care tulbură fără încetare
lumea exterioară (Elisabeth Zadoura-Rio). .
Datată din 1481, o „vedere generală" a mă-
năstirii de maici de la Saint-Antoine-des-
Champs de lângă Paris, înfăţişează, într-o fac-
tură stângace, dar precisă, învecinarea, în inte-
riorul împrejmuirii, a unei pădurici, a mai
multor bălţi, heleştee, curţi, livezi, a unei gră-
dini şi mai încolo a unei curţi de păsări încon-
jurate la rândul ei de clădirile fermei.
Christine de Pisan ne-a lăsat relatarea în
versuri a vizitei pe care a făcut-o în 1400 la
însemnata stăreţie Saint-Louis de la Poissy,
unde fata ei era călugăriţă dominicană. Clădirile
acestei mănăstiri, cu atât mai reputate cu cât
găzduia în acea vreme şi pe una din fetele lui
Carol al Vl-lea, sunt enumerate succesiv. Să
reţinem deocamdată că şi curţile au fost stră-
bătute. Suntem solicitaţi să le admirăm dimen-
siunile, dar şi pavajul: „Astfel pe unde ne-au
dus paşii / Prin mari curţi / Largi, mai lungi
decât un curs de apă / Unde mari stive de
lemne erau îngrămădite, / Bine podite şi fru-
moase în toate cele".
Ceva mai departe se află grădina, alt „foarte
dulce paradis, de înalte ziduri bine-mprej-
muit", unde cresc mai bine de o sută patruzeci
de arbori fructiferi, şi pe urmă încă „un frumos
ţarc" în care zburdă căprioare, iepuri sălbatici

157
 şi de casă, iezi, şi în sfârşit două iazuri pline
de peşte.
Curte, gradină, heleşteu, lac, parc: la sfârşi, tul
Evului Mediu, un castel cum se cuvine tre~ buia
să le aibă pe toate. O subliniază, nu fără
invidie şi în zeflemea, acel Vis adevărat în de-
scrierea pe care-o face „frumosului castel" de
la Marcoussis, reconstruit cu multă cheltuială
de un parvenit de prim rang, Jean de Montagu,
mare intendent al lui Carol al Vl-lea: „E-un
loc plăcut şi desfătător. / Totul e, şi vechi şi
nou, / înconjurat de ziduri, ca şi de ape".
Un secol şi mai bine mai târziu, castelul de la
Gaillon, orgolioasă construcţie a arhiepiscopului
din Rouen, cardinalul Georges de Amboise, pe-
atunci consilierul principal al lui Ludovic al
XH-lea, nu rămâne mai prejos. De data aceasta
descrierea lăsată de don Antonio de Beatis, ca-
pelan şi secretar al cardinalului Luis de Ara-
gon, începe cu exteriorul, adică cu parcul,
având o circumferinţă de două leghe, închis de
un zid gros şi înalt, care cuprinde şi grădina cas-
telului. Acest parc e cu atât mai remarcabil cu
cât conţine zone împădurite şi zone deschise,
mici pavilioane sortite fără îndoială popasurilor
din timpul vânătorilor şi fireşte belşug de
vânat. Cât despre grădină, de formă pătrată, .
ea închide la rândul ei alte pătrate mai mici,
despărţite de grilaje din lemn vopsite în verde.
Există şi o mare colivie şi o preerie întinsă.
Abia după ce a admirat aceste minunăţii, vizi-
tatorul ajunge la cele două galerii prin care se
pătrunde în castel.
Parcurile regale nu aveau nimic de invidiat
în faţa acestor realizări. Cel din pădurea de la
Vincennes, menţionat după cum s-a văzut în
Disputa crainicilor, e de asemenea menţionat
în jurnalul ambasadei florentine de pe lângă
Ludovic al Xl-lea (1461—1462), care-i comunică
dimensiunile — nu mai puţin de patru mile
circumferinţă —, ca şi în poemul, sensibil con-
temporan, al lui Antoine Astesan: „Un codru
superb se întinde alături, de la care castelul şi-a
158
luat, cred, numele, şi care e împănat de pajişti,
de nenumărate-desişuri şi înconjurat de-un zid
neîntrerupt. E numit în mod vulgar „parcul"
şi îmi aduce aminte de unul văzut aproape de
castelul din Pavia. Acest parc e împărţit în in-
terior în mai multe părţi, de-o parte mistreţii
cu colţi ameninţători, de alta căprioarele sfi-
oase, cerbii cu coarnele rămuroase, dincolo ie-
purii iuţi şi caprele sălbatice. Se mai întâlnesc
şi atâţia iepuri, de casă că uneori poţi vedea
câteva mii adunaţi la un loc. Aşa că toate plă-
cerile vânătorii le găseşti în acest codru".

SPATH URBANE

Dacă mania de a fereca totul, adevărat habitus

al mentalităţii medievale născut probabil din-tr-
un adânc sentiment de insecuritate (pe care
conjunctura evenimentelor din Franţa în plin
Război de o sută de ani desigur că-1 îndreptă-
ţeşte şi-1 întăreşte cu prisosinţă), era foarte răs-
pândită în lumea rurală; tot astfel era şi în me-
diul urban, de vreme ce chiar una din caracte-
risticile oraşului era de a fi o incintă păzită prin
porţi şi împresurată de ziduri. Să notăm cu
toate acestea că, în Franţa chiar, oraşe auten-
tice şi de netăgăduit n-au beneficiat de ziduri
decât tardiv şi că unele cartiere periferice des-
coperite, vulnerabile, au subzistat, sau au luat
naştere, în special în prelungirea şi în vecină-
tatea căilor de acces. De altfel, de îndată ce
pericolul părea să se îndepărteze şi pacea să
revină, destule oraşe, din simple raţiuni de eco-
nomie, aveau tendinţa de a-şi neglija întări-
turile, care de aceea se transformau repede în
strecurători . . .
Dar poate că trăsătura majoră a oraşului me-
dieval şi a relaţiilor sale cu spaţiul rezidă în
numărul relativ redus al amplasamentelor şi
construcţiilor cu caracter public. Fireşte, stră-
2
ile şi pieţele se aflau sub autoritatea puterii
Municipale, senioriale, regale. Fireşte, nici pro-
159
cedurile de expropriere, in schimbul unor in-
demnizaţii, în vederea interesului general, nu
erau necunoscute. Totuşi persistă impresia ca
domeniul public era restrâns, chiar rezidual,,
şi că în plus era cu regularitate ameninţat de
încălcările particularilor. încălcări discrete, căci
ilicite, dar câteodată legalizate printr-un* act
oficial. în 1437, jupanul Jacques Jouvenel se
plânse lui Carol al Vll-lea de activităţile vino-
vate la care se dedau, chiar lângă locuinţa sa,
în insula „de la Cita" din Paris, „fetiţe vesele"
(„fîlleties de joye")* instalate în „câteva mici
case". Or, aceste căsuţe erau accesibile printr-o
„străduţă şi cale publică numită Glatigny",
de altfel foarte strâmtă „zisa străduţă, nefiind
locul prin care caii sau căruţele să poată trece",
şi nicidecum indispensabilă „interesului public",
având în vedere că alte artere paralele asigurau
mai lesne circulaţia în cartier. Cedând acestor
explicaţii interesate, Carol al Vll-lea, pentru a
face un gest de bunăvoinţă la adresa unui mem-
bru aparţinând unei mari familii care-i rămă-
sese cu totul devotată în tot timpul „diviziu-
nilor", autoriză includerea stradelei Glatigny
în proprietatea lui Jacques Jouvenel. Aşa cum
şi glâsuieşte carta regală: „acea străduţă care
era drum public am dat-o spre folosinţă numi-
tului jupan Jacques Jouvenel şi alor sâi' v .
între 1439 şi 1447, la Saint-Flour, un proces i-a
opus pe consulii şi locuitorii cetăţii canonicilor
de la mănăstirea JNTotre-Dame. Obiectul litigiului
era o mică stradă largă de abia patru până la
cinci picioare (de 1,20 m până la 1,50 m),
care traversa cimitirul canonicilor şi ducea
la un cuptor comun, solicitat ziua şi
noaptea. Canonicii pretindeau interzicerea
accesului, care îi stingherea, prin închiderea
cimitirului. Dimpotrivă, municipalitatea"" din
Saint-Flour susţinea nu numai că drumul era
comun, dar şi că în regiunea Auvergne, ci-
prostituate (n. tr.)
160
mitirele fiind ,,locuri publice", nu se puteau
■ închide.
Un domeniu public strâmt, fragmentat, în-
semna, în topografia urbană, slăbiciunea per-
sistentă a statului, a mijloacelor, resurselor şi
ambiţiilor acestuia.
Va fi de-ajuns să amintim aici îngustimea
neobişnuită a străzilor, astfel încât o arteră
largă" de şase ori şapte metri impresiona prin
dimensiuni, sinuozitatea traseelor, multitudinea
curţilor şi fundăturilor, îngustimea răspântii-
lor, puţinătatea perspectivelor şi raritatea căi-
lor de acces, îmbulzeala permanentă pe şosele.
In oraşele bretone din secolul al XV-lea, „multe
străzi erau adevărate ganguri, întunecoase, um-
brite de relieful catului superior al caselor"
(Jean-Pierre Leguay).
încâlceala pitorească a oraşelor medievale,
cu labirintul lor de ascunzişuri şi cotituri, abun-
denţa pasajelor boltite, pantele intempestiv
abrupte, nu era totuşi obligatoriu resimţită ca
un cadru firesc în care să se poată trăi. Prin
forţa împrejurărilor i te acomodai, o socoteai
eventual o apărare împotriva intemperiilor
sau intruşilor de orice fel. Dar anumite indicii
sugerează că mulţi, mai ales dintre cei din con-
ducere, nădăjduiau într-o ameliorare şi deplân-
geau multiplele inconveniente născute dintr-o
dezvoltare spontană sau provocate de iniţiative
Particulare. Oraşele noi din secolul al XIII-lea,
planificate de către autorităţile responsabile,
prezintă străzi sensibil mai largi, până la un-
sprezece metri, de pildă magna carreyra la Li-
bourne, pieţe largi, o împărţire geometrică în
Pătrate a arterelor drepte. Rarele operaţii de
urbanism efectuate la sfârşitul Evului Mediu
dovedesc şi ele un simţ de netăgăduit al spa-
pului şi al armoniei. De asemenea miniaturile ?
are ambiţionează să reprezinte cetatea ideală.
L
and un oraş avea norocul să posede o piaţă
Spaţioasă, se ostenea s-o păstreze, rezistând
J
acomiei diverşilor promotori şi „lotisori" şi la
tevoie, s-o pună în valoare. Privirea călătorilor
161
foarte i{n o exercită în interes propriu şi în interesul
inediului lor; dar nu este exclus ca ei să se
simtă răspunzători şi faţă de ansamblul celor
aflaţi sub administraţia lor şi, încă mai mult,
U pietre
mici faţă de oraşul a cărui gestiune, nu fără mân-
drie, o revendică.
Ar fi însă foarte limitat şi parţial să judecăm
urbanismul medieval doar sub aspectul său public.
Ceea ce se ştie într-adevăr este că bisericile şi
comunităţile religioase nu erau numai foarte
numeroase în majoritatea oraşelor, ci şi foarte bogate
în edificii (dintre cele mai bine construite) şi în vaste
terenuri neclâdite. Bunurile şerbilor, netransmisibile,
erau atât bunuri urbane, cât şi rurale. Consiliile
canonice ale bisericilor catedrale şi colegiale, mă-
năstirile de veche ctitorie, apărute în secolul al
XIII-lea sau mai târziu, îşi rezervau pe această
cale folosinţa, adeseori exclusivă, a curţilor, chiliilor,
grădinilor. Fără a mai număra cimitirele, unele izolate,
ca de pildă cel al Inocenţilor din Paris, dar mai
frecvent învecinate cu o biserică parohială: lăcaş al
morţilor şi al viilor, conform formulei clasice. Ba mai
mult: în numeroase oraşe, majoritatea caselor erau
prevăzute, în spate, nu doar cu o curte unde se
desfăşurau activităţi profesionale ori domestice, ci
şi cu o grădină ori grădiniţă. Până şi urbanismul
meridional, mai restrâns, nu ignora cu totul acest
fenomen. Cel mai vechi cadastru din Arles semnalează
o grădină în Arenes. Arhiepiscopul din Arles o avea pe

i
u
a lui, ca şi papa la Avignon (grădina lui Benedict

i
n al XII-lea, livada lui Urban al V-lea). Cu atât mai mult
erau răspândite grădinile în tot nordul şi vestul
car Franţei. Şi erau departe de a fi toate împinse dincolo
e de ziduri într-un soi de periferie plantată cu culturi de
zarzavaturi. Dar e adevărat că se întâlneau asemenea
culturi mai ales lângă metereze, către interior. Zonele
aparent cel mai dens construite ascundeau şi ele
grădini ferite de priviri prin ziduri înalte ori prin
frontul continuu al faţadelor. La Besancon, dimpotrivă,
cui-
163
bârite

alte cuvinte, existau încă din acele timpuri pre-

ŢĂRĂNEASCA figurări ale fermei caracteristice ţinutului Caux, ale
vilei din Alpi, ale acelei case-bloc proprie f unor
provincii din Sud? Anumiţi autori nu ezită să
ia poziţie. Să-1 ascultăm, de exemplu, pe Jian

mm
Dolfuss: „Exceptând materialele, construcţiile
urbane, diversificate prin destinaţia şi concepţia
lor, poartă mult mai pronunţat pecetea epocii
decât cea a locului; dimpotrivă, casele rurale,
direct subordonate cadrului şi condiţiilor
geografice, opun stabilitatea lor, caracteristicile lor

m
locale transformărilor istorice şi influenţelor
străine; ele mai ales sunt cele care compun, de la
o provincie la alta, tabloul cel mai original al
locuinţei franceze". Or, continuă el, „e de
presupus că actuala locuinţă rurală legată de
acelaşi pământ şi recurgând la aceleaşi materiale,
trebuie să fie, în multe cazuri, analoagă locuinţei
datând de la începuturile vieţii". Casa ţărănească,
fiică a gliei mai degrabă decât a timpului, ar fi
străbătut astfel secolele, reflectare imuabilă a
eternei orânduiri a câmpului. Ceva mai prudent,
164 Jean-Ma-rie Pesez socoteşte totuşi că „opoziţiile
esenţiale nu par a fi cele care separă categoriile so-
ciale ci cele care definesc ariile, economice $i
culturale, de exemplu Franţa nordică şi Franţa
sudică".
Se poate într-adevăr admite că locuinţa ţă-
rănească corespunde mai mult ori mai puţin
regimului pământurilor, ca şi condiţiilor econo-
mice şi tehnice ale agriculturii. Avântul sau
declinul creşterii vitelor, al viticulturii, al cul-
turii castanului sau viermilor de mătase, punerea
la punct a unui sistem de irigaţii, specializarea
într-un anume tip de producţie, toate acestea
n-au putut să nu influenţeze articularea şi
dispunerea clădirilor componente ale „fermei".
„Nimic nu e acordat tihnei, lucrurilor de
prisos, totul e prevăzut pentru munca agricolă".
Observaţia lui Albert Demangeon privitoare la
casa rurală din secolul al XlX-lea din Picardia
apreciată drept unealtă, drept instru-
 ment de lucru, poate fi tot atât de bine apli-
cată şi pentru perioada medievală. Atunci, obli-
gaţia de a folosi proprietăţile senioriale: un cup-
tor, o moară, un teasc, a dus la construirea a tot
atâtea edificii, puse la dispoziţia comunităţii
cu anumite condiţii, împiedicând astfel ca fie-
care exploatare să aibă în folosinţă proprie un
teasc, un cuptor, o moară. Şi dacă, de-a lungul
timpului, moara a rămas o clădire specializată,
în schimb dezagregarea, apoi abolirea
feudalităţii (în sensul pe care Secolul Luminilor
îl dădea termenului) au avut ca repercusiune
înmulţirea cuptoarelor şi chiar a teascurilor
private. Pe de altă parte, faptul că o casă e
locuită de un ţăran liber, de arendaşul permanent
al seniorului, de un fermier, nu e lipsit de
consecinţe în ceea ce priveşte întreţinerea şi
configuraţia sa.
O casă ţărănească mai trebuie examinată şi în
cadrul care o înconjoară. Ferme izolate sau
locuinţe strâns lipite între alte două într-un
front continuu, gospodării presărate pe câte un
fund de vale sau, dimpotrivă, regrupate pe o
culme pentru a forma un castrum cu înfăţişare
de fortăreaţă: soluţiile nu sunt numai
multiple, ele explică şi condiţionează în parte
planul şi structura fiecărei locuinţe, luată se-
parat.
Pe de altă parte, o casă poate fi destinata
unei femei singure, unei familii-nucleu, unui
„patriarh" având o descendenţă numeroasă; e
de presupus, dacă nu o adecvare perfectă, mă-
car o anumită legătură între dimensiunea ei
şi numărul inşilor (şi animalelor) susceptibili
s-o locuiască.
în sfârşit, mai sunt şi case pentru nevoiaşi.
pentru simpli zilieri cu câteva unelte şi cu şi
mai puţine animale, pentru plugari înstăriţi
care dispun de mai multe culturi, fiind nevoiţi
să însilozeze o mare cantitate de fân şi paie
şi să cazeze mai multe slugi. Aspectul casei
ţărăneşti va depinde evident de puterea eco-
nomică a ocupantului ei.

166
 în marea varietate a caselor rurale din Evul
Mediu, un anume tip se desprinde net, cel al
casei lungi" (longa domus), uneori numită casă
mixtă, ,,care adăposteşte sub acelaşi acoperiş
şi la cele două extremităţi opuse, de-o parte
oamenii, de cealaltă câteva capete de vite. Am-
bele categorii de ocupanţi dispun de unul sau
două accesuri comune. In ultimul caz, acestea
din urmă sunt dispuse adesea faţă-n faţă către
centru ori la mijlocul laturilor lungi" (Robert
Fossier).
Un document din 1314, referitor la regiu-
nea Forez, evocă de pildă un hospitium care
strânge sub un singur acoperiş încăperea prin-
cipală în centru, cu un cămin şi cuptor, la unul
din capete o cameră sau o cramă, la celălalt
un staul şi deasupra tuturor un pod pentru fân.
Se admite astăzi că această casă lungă a fost
foarte răspândită în Europa occidentală. Trep-
tat însă, urmează să dispară o dată cu trecerea
timpului, esenţialmente din pricina repulsiei
din ce în ce mai adânc resimţite în condiţiile
unei promiscuităţi permanente cu animalele
(zgomot, muşte, mirosuri etc). Cu toate acestea,
în plin secol al XX-lea, anumite regiuni „îna-
poiate" (Alpi, Masivul Central, Bretania, Ţara
Galilor) încă nu eliminaseră complet acest mod
de a locui.
Să mai adăugăm că, destul de devreme, spi-
rite „civilizate* şi-au manifestat surprinderea
compătimitoare în faţa unor obiceiuri atât' de
arhaice, de fruste. Iată de exemplu ce spune
Dubuisson-Aubenay, care a vizitat Bretania în-
secolul al XVII-lea: „In cele mai multe locuinţe
trebuie să treci prin sală ori bucătărie ca să
ajungi în grajd ori staul. Ca pretutindeni în
Bretania, vitele şi oamenii folosesc aceeaşi in-
trare şi puţin lipseşte să nu locuiască laolaltă.
Şi, pentru că locuinţele sunt în parte din pia-
tră de ardezie şi în principal din lemn, şobola-
nii şi şoarecii sunt mai numeroşi decât am vă-
zut eu vreodată. Mobilierul e pe măsură: pa-
turile lor sunt foarte scurte şi foarte înalte de
167
 Fig. 6. a, junelin
b. „Casă
g?"^(MorfS-).
"junli Habitat
(M
mixt"
oameni-animale. 1. pen-
dula; 2. bancă-cufâr;
■i- dulap; 4. pat împrei-
7. banca; 8. masă-eufăr!

transversală AB

Se cere totuşi reţinut faptul câ, fie şi sub acelaşi acoperiş, „compartimentarea" spaţiilor
poate fi mai mult ori mai puţin elaborată: la limită, o casă lungă permite şi ea intrări dis-
tincte pentru oameni şi pentru animale, pereţi despărţitori care îi izolează pe unii de alţii
şi .chiar prezenţa mai multor încăperi în interiorul sectorului rezervat oamenilor.
Coabitarea fără segregaţie a animalelor şi a oamenilor se înscrie fntr-o modalitate de
existenţă care trebuie analizată global, şi ea nu e doar o rezultantă a unor condiţii
economice deosebit de dure.
Casa lungă nu interzicea nici prezenţa în curte (căci ea îşi are curtea ei, ceea ce
prea des se uită) a unor cocine de porci, arii de treierat, stâne, şuri ori a unui cuptor de
uscat grâne. Oricum, casa lungă pare prevăzută pentru o gospodărie având doar câteva
capete de vite. Dacă ţăranul are o duzină de vaci, vreo cincizeci de oi, îi trebuie alt
dispozitiv.
 Un ansamblu de case lungi deosebit de reputat printre arheologi este cel oferit de
satul englez Wharram Percy, în Yorkshire, unde de treizeci de ani se fac săpături. Dacă se
lasă deoparte primele aşezări, ulterior abandonate, s-ar părea că acest sat destul de modest,
deşi înzestrat cu o biserică parohială, s-a refăcut la finele secolului al XII-lea în jurul
unui castel seniorial şi a fost părăsit către 1510, în urma extinderii creşterii vitelor şi a
„ocoalelor". Independent de tehnicile de construcţie şi de materialele utilizate,
majoritatea caselor, fără etaj, au un plan dreptunghiular, cu o lărgime cuprinsă între 4, 5
şi 6 metri şi o lungime Mergând de la 12 la 27 metri. Deschiderile se situează la mijlocul
laturilor lungi; partea rezervată oamenilor conţinea probabil o încăpere Poiată, urmată de
alta prevăzută cu un cămin central, fumul ieşind printr-o deschizătură din vârful
acoperişului. Acoperişul e montat pe o Şarpantă înaltă şi frumoasă, acoperită cu paie; iar
pereţii, ba sunt din piatră (cretă) în între-
1<59
 gime, ba din panouri de lemn ridicate pe o
temelie de piatră.
Aceste case erau plasate în interiorul unei
împrejmuiri, deloc surprinzătoare — după cum
s-a văzut — în Evul Mediu. Dar — şi la acest
aspect simpla lectură a textelor n-a dat defel
de gândit — limitele acestor împrejmuiri nu
sunt intangibile, după cum nici forma şi nici
direcţia lor. Nici casele, de altfel, nu aveau de-
cât o existenţă limitată: alături de castel, pe
acelaşi amplasament, s-au succedat în trei
secole nu mai puţin de nouă case, fiecare deo-
sebindu-se puţin de precedenta. Totul se petrece
ca şi cum casa ar fi prevăzută doar pentru o
generaţie.
La Wharram Percy, o mică minoritate de
locuinţe nu aparţine tipului de casă lungă: una
dintre ele, datând de la sfârşitul secolului al
XlII-lea ori poate de la începutul celui de-al
XlV-lea, e împărţită în două încăperi, dintre
care una cu vatră, care probabil nu adăpostea
animale.
Alt exemplu: la Wawne, tot în Yorkshire, s-
au descoperit urmele a vreo douăsprezece case
datând din secolele XII-XIV, clădite din
împletituri de nuiele sau scânduri de lemn şi
măsurând frecvent aproximativ 15 metri pe
4,5. Cu timpul, aceste case au fost părăsite, dis-
truse. Pe locul pustiu s-a pus grâu. Ulterior,
poate în urma unei iniţiative senioriale, şai-
sprezece case au fost construite (în a doua jumă-
tate a secolului al XlV-Jea şi în al XV-lea),
identice ca orientare şi lărgime (5,20 metri),
lungimea acestor edificii noi variind între 10 şi
13 metri. Casele se compuneau din două încăperi
despărţite de o vatră aşezată pe un pat de
cărămizi. Erau înălţate din lemn pe o temelie de
pietre de râu; acoperişul nu mai era din paie, ci
din ţiglă.
Anumite mărturii — e drept, mai târzii —
arată că un soi de şoproane independente pu-
teau fi uneori alipite casei celei lungi, ca şi
170
 WHARRAM
RECONSTITUIREA
UNOR CASE
ŢĂRĂNEŞTI

■ '• Reconstituire a^douâ „case lungi" (Wharram

 eventual o altă casă lungă sau o altă locuinţă
mai mică, alcătuită dintr-o singură odaie.
în sfârşit, ne putem întreba daca Evul Me-
diu a ignorat cu totul casa lungă cu etaj mai
mult ori mai puţin amenajat, cum sunt unele i
specimene mai târzii care s-au păstrat până
astăzi.

Fig. 8. Planuri de „case lungi"- din Anglia medievală (în

Devon şi Cornwall).
Pentru a simplifica, să lăsăm această ipoteză
deoparte, oricum pentru Franţa de Nord şi
Anglia, şi să ne mulţumim să reţinem pentru
casa lungă dimensiunile medii de 15 metri pe 5;
presupunând că o jumătate era rezervată oamenilor
şi defalcând intrarea comună, ar însemna că un
cămin de 5 ori 6 persoane dispunea pentru a trăi
de un interior de abia 35 metri pătraţi.
Acest lucru îl indică şi planurile caselor
lungi din Devon şi Cornwall, unde spaţiile
afectate oamenilor şi animalelor sunt net dife-
renţiate.
Un al doilea tip este bine atestat: cel în care
clădirile de exploatare şi cele de locuit ba se
adună la un loc, eventual sub acelaşi acoperiş,
dar păstrându-şi autonomia, ba se împrăştie,
organizându-se în interiorul unei curţi. Pe de
172
 ori închisă

Totuşi, datele consemnate a

ţinute de câtre un Sonri ,g de

P
mâna , un are„d%° S n,aturi
oferă repari a e
casă!
cu două travee

SCARA 1/200

«să din sec. XIX cu trei travee

oi —

hambar — 5 staul — 6 şură

!_ « io «
- 9 . Ca să d in 1 6 1 9 d e la Ru gn e y ( Vos ge s) .
172
 dării poate uşor idealizate. Fermele pe care, in
senioria sa din Argenton, Philippe de Commynes
le-a reparat, la sfârşitul secolului al XV,-lea,
numărau „case, colibe, şură pentru fân, stâna,
şopron pentru vite şi altele". In aceeaşi perioadă'
în Lorena există deja aliniate de-a lungul stră-
zilor, case care se întind în adâncime, prinse
una de alta şi în care partea destinată oameni-
lor e paralelă cu cea rezervată adăpostirii vite-
lor, recoltelor şi uneltelor agricole. După un
spaţiu numit usoir, usuaire ori parge, între
faţada casei şi stradă, se înalţă casa propriu-
zisă care conţine dinspre faţă către spate o
cameră din faţă, cu uşă şi fereastră, o bucătă-
rie fără fereastră, în fine o cameră din spate,
uneori încălzită de un cuptor (fournot). De
obicei nu există culoar, aceste trei încăperi
comunicând între ele. De-a lungul casei, al doilea
edificiu adăposteşte aria de treierat (arault) şi
grajdul aflat sub un pod pentru fân, paie sau
grâne. Uneori se mai adaugă şi a treia clădire,
paralelă cu precedentele două, reprezentând
crama sau un staul independent. în spatele
tuturor se întinde pământul aferent gospo-
dăriei cu grădina şi cânepiştea.
Se mai poate întâmpla şi ca staulul să fie
zvârlit tocmai în spatele casei. E cazul unei
aşezări din 1619 de la Rugney (în Vosges), care
în starea ei actuală conţine două căminuri, în
urma unor modificări imposibil de datat.
Casele-bloc sau cele cu curte constituie de
asemenea inima unor exploatări „senioriale",
acestea putând servi drept model celor „ţără-
neşti" evocate mai sus.
Tipică pentru construcţia seniorială, iată
reşedinţa lui Tristan de Maignelay, la Fontains,
lângă Nangis, în Brie, aşa cum o descrie un do-
cument din 1377: „Locuinţa numită des Cloz,
aşa cum se află, cuprinde o sală mare conţi-
nând trei camere sus şi două dedesubt, cu patru
câminuri sus şi jos. De asemenea un pod mare
şi grajduri dedesubt. O capelă, bucătărie şi că-
mară sus, învecinate cu zisele camere şi săli,
. 1 7 4
-bine acoperite cu suficiente olane. De aseme-
nea un hambar cu zece grinzi acoperit cu olane.
Pe asemenea, o hulubărie cu scară răsucită
cu roată, cu mulţi porumbei. De asemenea, o
altă casă [poate pentru servitorimea agricolă]
conţinând două camere şi un beci dedesubt la
zece paşi sub pământ, acoperită cu olane. Un
coteţ de găini şi sub el o cocină de porci aco-
perite cu olane, închise cu ziduri de jur îm-
prejur şi trei grădini.
Va să zică, „ferma", în calitatea ei de locuinţă,
putea fi tot atât de bine un adevărat conac —
cum e cazul aici — cât şi o casă primitivă cu
una sau două încăperi, o singură vatră, fără
horn şi cu un acoperiş de paie. In 1450,
primul stareţ al Franţei a întreprins repunerea în
funcţiune a stabilimentelor ordinului
ospitalierilor, care avuseseră, cele mai multe,
enorm de suferit de pe urma războiului pustiitor.
Câţiva ani mai târziu, în 1457, o inspecţie
efectuată la centrul ospitalierilor de la Lagny-le-
Sec arată amploarea lucrărilor gata realizate şi
în acelaşi timp ne permite să apreciem diferitele
componente ale unui întins domeniu agricol la
finele Evului Mediu, în provincia Brie. în şase
ani, superiorul locului, fratele Jean Le Roy, a
dispus repararea capelei, prima pe listă, se
înţelege; corpul principal al clădirii, altfel
numit la grant maison — casa cea mare —
destinat cazării ospitalierilor, cu sală jos şi
cameră, bucătărie, garderobă şi pod sus, totul
acoperit cu olane; două săli mari, şi ele acoperite
cu olane, deocamdată slujind ca hambare; un
grajd pentru cai de cinci travee, cu acoperiş de
paie; două corpuri de grajd acoperite cu paie
pentru vitele fermierilor; o stână de
unsprezece travee acoperită cu olane; un turn
pătrat, şi el cu olane, având la etaj o
hulubărie şi la parter o cocină; altă stână,
nouă, de şapte travee, acoperită cu paie; o
clădire pentru cazarea fermierilor; un puţ aco-
perit cu olane; o cameră deasupra porţii de
intrare în curte; un turn pătrat cu acoperiş

175
 de oJane slujind drept închisoare şi având l a
etaj o cameră cu cămin. Toate-aceste clădiri
atât cele separate cât şi cele în paragină sunt
aşezate într-un loc împrejmuit întinzându-se
pe aproximativ trei-patru pogoane, cu destule
ziduri de jur-împrejur, în suficient de bună
stare.
O jumătate de secol mai târziu, moştenitorii lui
Philippe de Commynes, în vederea susţinerii unei
acţiuni în justiţie, s-au ostenit să înşire într-un
memoriu care s-a păstrat, ameliorările, ba chiar
investiţiile efectuate începând din 1473 la
castelul de la Argenton şi dependinţele lui de către
cunoscutul consilier al lui Ludovic al Xl-lea şi
soţia sa, Helene de Chambes. Aceste amenajări,
foarte costisitoare, sunt de-pa/te de a privi doar
partea de locuit. în afara reclădirii capelei şi a
incintei castelului, a construirii unei case pentru
paznic, se menţionează un teasc, „o frumoasă şură
nouă acoperită toată , cu ardezie, cu patru uşi şi o
deschidere, pentru depozitat fânul şi lemnele
senioriei''' şi câteva „frumoase grajduri noi
acoperite cu ardezie, duble, pentru ovăz şi paie".
Oricât de vechi ar fi acest tip de aşezare,
bazat pe o economie rurală prosperă, diversifi-
cată şi echilibrată şi implicând bunăstarea măcar
a şefului gospodăriei, s-ar părea totuşi că într-o
parte a Franţei şi în Anglia, din secolul al
XlV-lea în cel următor, tendinţa ar fi spre o
lentă, dar regulată răspândire. De exemplu, în
Anglia, istoricii au fost de acord să constate
ivirea unor ameliorări variate: adăugarea câte
unui etaj; o compartimentare mai pronunţată
a spaţiului, la parter ca şi la etaj; un început
de repartizare a locurilor afectate muncii, hra-
nei (pregătirii şi consumului), odihnei şi som-
nului; mutarea animalelor în construcţii sepa-
rate, în curte; înlocuirea căminului central cu
un horn şi o vatră din cărămidă zidită în pe-
rete, ceea ce duce la scăderea riscurilor de in-
cendiu, la o mai bună circulaţie a fumului şi
la o eficienţă mai mare. William Harrison scrie
176
fn 1577: „Casele din satele şi din oraşele noastre
sunt în general construite în aşa fel încât nici
jăptăria, nici grajdul, nici atelierul de fabricat
berea nu le sunt alipite sub acelaşi acoperiş
(aşa cum se întâmplă în multe ţinuturi de peste
mare şi uneori şi în nordul ţării), ci se află des-
părţite de casă şi independente între ele*.
□ grâne
E9 cămin
• ceramică şi obiecte
Fig. 10 a, b. PJan al unei case de la Dracy
(Cote-d'Or).
In fine, erau case (bordeie, colibe, cabane,
ferme, stâne, căscioare, dărăpănături, ca să
folosim termenii vremii) destinate unei activi-
tăţi agricole reduse la minimum, simple adă-
posturi de una ori două odăi, în care putea trăi
câte-o văduvă ori un muncitor cu familia lui.
„Şi-şi numea bordeiul casă veche în care locuia"
spune de exemplu un document din 1391.
In 1417, Jean Petitpas, plugar la Jaux (în
Oise), locuieşte cu nevasta şi cei trei copilaşi
într-o casă compusă dintr-un Cămin şi o ca-
n^fră. In 1416, bunurile mobile ale Măriei,
tăietoare de lemne, femeie din suita ducelui de
Orleans, sunt împărţite în trei încăperi ale lo-
cuinţei sale din Rocourt-Saint-Martin (Aisne):
0
bucătărie, o odaie şi un pod. în acelaşi an,
aJ
tă femeie din suita ducelui de Orleans dis-
17?
i
 pune de o bucătărie şi de o cameră, în timp ce
locuinţa unui văcar, Ja Rosoy (în Oise), se re-
zumă Ja o singură încăpere în care se adună
ceJe câteva uneJte de bucătărie şi patul său
sărăcăcios.
întocmai ca Wharram Percy în Anglia, aşe-
zarea Dracy, Ja marginea parohiei Baubigny (în
Câte-d'Or), se bucură în Franţa de o legitima
notorietate. Cercetat începând din 1965 de o
echipă franco-poloneză, acest cătun eminamente
agricol şi viticoi s-a înjghebat la o dată
necunoscută chiar la picioarele unei mari faleze
calcaroase. Populat de vreo cincisprezece fumuri
în 1285, s-a anemiat, în a doua jumătate a
secolului al XlV-lea, victimă a epidemiilor de
ciumă şi a războaielor, pentru a dispâ- | rea cu
totul puţin după 1400. Fără îndoiala, ultimii
supravieţuitori s-au deplasat într-un sat vecin,
care oferea perspective economice mai bune şi un
cadru de viaţă mai blând.
Printre numeroasele vestigii cercetate, să reţinem
cele ale unei case care, incendiată către 1360, oferă
cele mai lămuritoare informaţii. Greoaia clădire,
sprijinită de faleză pe latura ei vestică, n-avea
aşadar nevoie decât de trei pereţi, construiţi dintr-
un pietriş gros brut ori foarte puţin mărunţit,
amestecat şi cimentat cu un lut gălbui. Aceste ziduri
izolau cât se putea de bine un spaţiu aproximativ
pătrat: de 8,7 la 9 metri pe latura nord-sud şi de
10,75 la 11 metri pe latura est-vest. O suprafaţă
de 90 de metri pătraţi, de fapt redusă la ceva mai
mult de 60, ţinând seama de grosimea zidurilor
exterioare şi a pereţiJor interiori.
într-o primă etapă, această casă se împărţea
doar în două încăperi, destul de lungi, una pe
latura nordică, cealaltă pe latura sudica. Pe-
atunci destinată unei singure familii, cu un foc
doar, ea avea doar un cămin, în camera de la
miazăzi, cu totul remarcabil însă, şi pentru
vremea lui, şi pentru regiunea respectivă, în sensul
că era vorba de un horn adeva-
rat, mai precis o conductă verticală din lemn
acoperită cu argilă, care se sprijinea de peretele
sudic. In plus, un prag de piatră, îngrijit lucrat,
permitea ca rama uşii să fie solid fixată şi
oprea pătrunderea în interior a gunoaielor din
curte. Cât despre camera de la miazănoapte, şi
ea era prevăzută cu o uşă, deschisă spre cea-
laltă faţadă. E posibil ca în această fază încă-
perea să fi slujit drept staul. Ne-am afla atunci
fn prezenţa unei variante de casă ,,mixtă". Ori-
cum, nici urmă de cămin în această odaie. Mai
mult, deasupra ei se afla un etaj, mai bine spus
un spaţiu îngust amenajat, accesibil fără în-
doială printr-o scară, unde se păstrau proba-
bil grânele. Un acoperiş cu o singură pantă din
lespezi grele de calcar, acoperea totul: pleca de
la peretele faţadei nordice, de la o înălţime de
5 ori 6 metri, pentru a cobori intr-o înclinare
destul de abruptă în direcţia faţadei sudice,
unde se sprijinea pe un zid care pjobabil de-
păşea 2,40 metri.
In a doua etapă, din cauza unor probleme
de moştenire sau a unei sporiri demografice,
casa a' trebuit împărţită. Un perete despărţi-
tor a izolat complet partea vestică, lipită de
faleză, de cea estică. Prima a păstrat căminul,
uşa de intrare primitivă şi accesul la jumătate
din vechea încăpere de la nord şi probabil ţ>i
jumătate din etaj. Dar camera din spate era
lipsită dintr-o dată de lumină: să fi fost o ma-
gazie umedă ori un beci mai degrabă decât un
dormitor? Cât despre cea estică, ea a fost în-
zestrata cu o vatră şi o uşă către sud, ceea ce-i
asigura autonomia, în vreme ce camera de la
nord-est pierdea la rândul ei ieşirea spre exte-
rior, prin condamnarea uşii nordice.
In sfârşit, dispunerea vestigiilor de mobi-
lier şi ustensilelor descoperite cu prilejul săpă-
turilor sugerează că n-ar fi fost o dublă folo-
sinţă între locuinţa din vest şi locuinţa din est,
aşa încât se poate conchide că, într-o ultimă
fază a istoriei ei, casa îşi reunise din nou jumă-
tăţile pentru a forma un singur foc.
Î79
 Una peste alta, „o construcţie greoaie, ma,
sivă, în întregime din piatră, zgârcită în deschi-
deri şi destul de joasă, cu toată supraetajarea
ei, dar o locuinţă solidă, utilizată timp de rnai
multe decenii şi probabil de mai multe gene-
raţii, căci ea se transformă pentru a primi lo-
cuitori tot mai numeroşi" (Jean-Marie Pesez).
Mai trebuie presupus că o mare parte a existen-
ţei se desfăşura în exterior, în dreptul uşii de
la miazăzi, pe locul bătătorit şi bine expus, larg
de câţiva metri, care se întindea până la casa
următoare. Şi dacă focul din cămin ar fi ars
neîntrerupt în timpul zilei, ceea ce nu e deloc
sigur, se poate admite că până şi acest interior
obscur şi rudimentar a reprezentat un refugiu
destul de primitor şi de cald pentru succesivii,
lui ocupanţi.

'fi
jfr-

11. Reconstituire a satului Dracy (Cote d'Orth

aşa cum se prezenta în sec XIV

Ma j.„- • -----v t de la sfârşitul Evu-Mediu

permit o abordare mai concretă a cazi J 3 ^* 1 *?'
f ascinantul
registru de inchiziţie redactat din
porunca
era P şi sub controlul
dn^ Fournier,
? ^ ** XIWea viito-
P e când « cesta era doar
Jacques 5) Acest izvepiscop de Pamiers
, ; °r Privilegiat pune per-rehef în
special rolul esenţial al acelor
180
 hospicium, domus, ostal. In bazinul superior al
Ariege-ului, unde Jacques Fournier şi-a pus
toată ingeniozitatea la bătaie în urmărirea ere-
ticilor, casa se impune ca o structură stabilă şi
vie care îi adună şi îi concentrează pe toţi. Nici-
decum închisă, ea este locul de taină în care
erezia şi ereticii vin să se-ascundă, să se refu-
gieze, în aşteptarea zilelor de strălucire. Un
adăpost pentru schimburi de secrete, concilia-
bule, libertatea cuvântului. Diferitelor case
menţionate le corespunde aproape întotdeauna
câte un nucleu familial: tată, mamă şi copiii
lor. Cele patruzeci de case din Montaillou gru-
pează vreo două sute de persoane: câte cinci de
fum. Singurele excepţii — ori aproape singurele:
o casă „catolică" ţinută de cinci fraţi şi -o casă
„catară" în care o văduvă şi-a păstrat alături
pe cei patru fii adulţi, e drept încă burlaci.
Partea centrală a casei — se şi vorbeşte de
ea ca despre o „casă în casă" — este foganha,
numită în alte locuri vatră, cuhnie, chas, foco-
nea. „Colin Basin intră în zisa locuinţă şi des-
chise cele două dulapuri dinăuntru, unul fiind
în bucătărie şi celălalt în cameră", spune un do-
cument din 1377. Alt text, un secol mai târziu
(1478), este şi mai explicit: „Solicitantul, care
se simţea pătruns de frig, a pus să se facă un
foc bun în bucătărie [.. . ] şi pe urmă se duse
să se culce în patul lui într-o odăiţă ţinând de
bucătărie". Şi încă: ,,Jean Mariat obţine moş-
tenirile următoare [ . . . ] , casa în care locuieşte,
o bucătărie şi două camere pe două laturi şi o
curte, livadă, teren şi anexe".
Diferenţierii chas — cameră, curentă în nor-
dul Franţei, îi corespunde la Montaillou dife-
renţierea foganha — cameră.
Este una din sarcinile gospodinei (focaria)
Şă întreţină focul în vatra foganhei, permanent
în timpul zilei, şi să-1 stingă cu grijă seară de
seară, de teama incendiului.
In mod normal, nu se doarme în foganha.
Aceasta slujeşte la gătit şi la mâncat. E un
s
Paţiu prin excelenţă al activităţii feminine,
181
care dă direct în stradă, prin uşa principala a
casei, de cele mai multe ori deschisă de dimi-
neaţă până seara. Totuşi, iarna, se poate întâm-
pla ca patul unui bolnav să fie adus în joganha
mai aproape de vatră. Cam ca în casa moji-
cului descrisă de Noel du Fail în secolul al
XVT-lea, în care „patul omului era lipit de vatră
împrejmuit şi destul de înălţat".
în ţinutul Montaillou, în jurul aşa-numitei
joganha, erau de obicei mai multe camere, în
această privinţă una din cele mai bune descrieri
fiind cea a casei lui Pierre Michel din satul ve-
cin Prades d'Aillon. După mărturia fetei lui,
Raimonde, mai întâi era o încăpere joasă,
„astfel aşezată încât se învecina cu încăperea
numită joganha şi pe această latură avea o uşă
care se închidea, aşa că din joganha ru'meni nu
putea privi în camera joasă atunci când uşa
era închisă. De partea cealaltă, camera joasă mai
avea o uşă, care dădea în aria [de treierat).
Oricine putea intra pe această uşă; şi totuşi, cei
care se găseau în joganha n-ar fi văzut pe ni-
meni dacă prima uşă rămânea închisă. Şi nu
se culca nimeni sus, deasupra încăperii joase
[ceea ce implică existenţa unei încăperi la etaj,
neocupată noaptea], nici jos, decât tatăl meu şi
mama mea şi ereticul, uneori, când se afla în
casă. Eu şi fraţii mei dormeam într-altă cameră,
care se găsea lângă joganha, aflată la mijloc,
între acea odaie joasă şi camera unde ne cul-
cam, fraţii mei şi cu mine".
Deci o oarecare izolare nu era' imposibilă
(ba în cazul de faţă va fi fost chiar premedi-
tată), ceea ce şi confirmă frecvenţa cu care se
semnalează uşi prevăzute cu zăvoare, uşi care
se încuie. De altminteri constant în săpăturile
medievale, chiar şi când ele se ocupă de aşezări
săteşti, este numărul de chei (şi de broaşte) dez-
gropate in situ.
E adevărat câ pereţii despărţitori nu erau
poate etanşi: a ascultă, a pândi, a iscodi prin
crăpături era un lucru foarte posibil.
182
 în afară de foganha şi de camere, situate la
parter, anumite case, aparţinând sătenilor celor
mai înstăriţi, mai aveau, la etaj, un pod din
chirpici şi din lemn, la care urcai pe nişte scări
rudimentare ori cu ajutorul unei simple scări
mobile şi unde din când în când se făcea fo-
cul, pentru a se încălzi ori a găti. Cu toate
acestea, destinaţia iniţială a podului este de a
fi, între altele, cameră de culcare.
Podul (solier, dar şi sinualt sau sinal) este o
încăpere atestată frecvent pe întreaga întindere
a teritoriului francez, de la Metz la Toulouse,
de la Tournai la Narbonne, ca şi în Anglia.
Poate că totuşi frecvenţa sa e mai mare în
Sud.
în casa obişnuită din Montaillou se mai gă-
sesc o pivniţă, un beci, uneori o cămară de pro-
vizii, balcoane ori o galerie (ceea ce în alte lo-
curi era numit valet). Pe scurt, o locuinţă
adevărată, destul de complex amenajată. Mai
notăm acoperişul din şindrilă^ (escannes),
destul de plat, pe care se puteau întinde chiar
snopii la uscat, ferestrele cu obloane groase
de lemn şi chiar banca în aer liber, în dreptul
străzii, pentru a sporovăi cu vecinii sau pentru
a se lăsa despăducheat la lumina zilei. Rar de
tot însă, animalele convieţuiesc cu oamenii. Cel
mai des se observă existenţa unei curţi (cortile),
care se prelungeşte cu aria de treierat şi cu
o grădină, şi cuprinde dependinţele clasice: cup-
tor de pâine, boal (grajd de vite), cortal (stână),
hulubărie, cocină de porci, şură pentru paie,
hambar adăpostindu-i câteodată pe ciobani,
pe muncitorii agricoli, pe slugi, care-şi au acolo
Patul, dar fără foc şi fără lumină. ~
La ora actuală, efortul conjugat al istori-
cilor şi al arheologilor a permis descoperirea şi
urmărirea unui fir din evoluţia arhitecturală
a
casei rurale de-a lungul Evului Mediu. în
mare, tranziţia ar fi fost de la o
„infracons-""Ucţie" — o „casă pentru nimic", un
adăpost yremelnic ridicat cu mijloace locale
întâmplătoare (pământ reavăn, lemn, crengi şi
frunziş) —
la o clădire „solidă" care necesită tehnici ela-
borate, reprezintă o anumită investiţie, e gân-
dită să dureze. In cea de-a doua categorie
care începând din secolul al Xll-lea se impune
progresiv, celula familială se simte, şi psiholo-
gic şi materialmente, mai în largul ei; ea bene-
ficiază de o sporită protecţie împotriva frigului
a apei, a vântului, de condiţii mai bune de păs-
trare a uneltelor de lucru şi gospodăreşti, a
proviziilor, a tot ceea ce Evul Mediu subordona
expresiei estorements d'hotel. Într-o anumită
măsură chiar, familia aderă la casă, i se iden-
tifică, precum un neam de viţă nobilă se identi-
fică cu propriul castel şi aderă la el. E înfi-
riparea unui fenomen care se va accentua ul-
terior şi va subzista până în plin secol XX, ca
de pildă în valea Engadinei.
„Trei lucruri, spune-nţeleptul, / îl gonesc pe
om din casă / De nevoie sau de jale / Fumul,
bătrâneţea / Dar, şi mai păcătoasă, / Cicăleala
nevestei rele". Aşa versifică, într-un jargon
anglo-normand, John Gower, în secolul al
XlV-lea, un proverb cunoscut sub mai multe
forme: „Trei lucruri îl gonesc din casa lui pe
bărbatul viteaz, să se ştie: casă descoperită, va-
tră care fumegă şi nevastă afurisită". Sau:
„Trei lucruri îl gonesc afară din casă pe bărbat,
să se ştie: fumul, streaşină şi femeia rea".
Dacă istoricul nu e în măsură să aprecieze
evoluţia ultimului din cele trei rele, în schimb
el poate constata că primele două au tins a
scădea în intensitate între Evul Mediu timpuriu
şi cel mai apropiat.
Oricât de limitată ar fi, o asemenea amelio-
rare a avut enorme consecinţe în viaţa relaţio-
nală. A devenit posibilă doar printr-o transfor-
mare a mentalităţii, ca şi a realităţilor economice
şi sociale. Poate că în acest sens a acţionat şi lenta
difuzare a unui model urban (pe lângă cel se-
niorial, deja evocat) privitor atât la tehnicile şi
meseriaşii folosiţi, cât şi la rolul social al lo-
cuinţei. Căci iniţiativa unor construcţii dura-
bile, a investiţiilor îa imobiliarul de nivel cu-
184
 rent, a înlocuirii vetrei deschise printr-un că-
min cu horn, a acoperişurilor cu stuf şi şiţă
prin unele cu olane sau ardezie, aparţin ora-
şului.
Case „burgheze" au putut fi astfel ridicate
şi în sate şi au exercitat oarecare atracţie. Să
ne gândim de exemplu la prezbiteriile de ţară.
în 1344, episcopul de Bath şi Wells decide ca
preotul parohiei din West Harptree să locuiască
într-o casă cu un hali, două poduri sub acope-
riş, două pivniţe, o bucătărie, un hambar, un
grajd pentru trei cai, cinci acri de teren arabil,
doi acri de pajişte, o grădină şi o vie îngrădită.
Suntem destul de aproape de un conac al unui
squire, totuşi la un nivel inferior. încă mai
există la Alfriston (în Sussex) un prezbiteriu din
secolul al XlV-lea: o construcţie cu bârne apa-
rente, cu acoperişul de stuf; hall-ul cel mare,
prevăzut cu un cămin, e străjuit la cele două
capete de câte un pod cu două niveluri, unul
din poduri având şi el un cămin.
La finele secolului al XlV-lea, în Normandia,
Guillaume Blesot, din Touville, în circumscripţia
Pont-Audemer, administrată de un canonic de
rang superior, se angajează, contra sumei de 70
de franci aur, să construiască pentru părintele
Jean de Paigny, preot parohial, o casă cu _bârne
aparente „pe temelie de piatră bună", lungă de
54 picioare (18 metri), pe o lărgime de 16 (5
metri). Sunt prevăzute câteva etaje, legate
între ele prin trepte, „fie de piatră fie de ghips"
şi nu mai puţin de patru camere şi trei căminuri.
Canaturile vor fi de stejar. La un capăt al ei,
clădirea se va prelungi cu o anexă „pentru o
odaie plăcută". Fără îndoială, e vorba de o
construcţie îngrijită, de-a dreptul urbană, dar
care probabil nu ridica probleme speciale
antreprenorului, de vreme ce contractul preve-
dea doar şase luni pentru execuţie.

185
 CASA URBANA

Mai

Senii
de
J încă nu"/artePerioadă fer dt'/ Jt(
un h h S ? f num °a

de
un
^ că
°and oră
Pr fitat
~ S
°
ii lor.

1&6
 O casă cuprindea adesea două niveluri: cel
numit de pe atunci -— cel puţin la Paris — „rez-
de-chaussee" (parter) şi etajul întâi. In
majoritatea cazurilor, era clădită deasupra unei
hrube sau pivniţe, a cărei boltă (sau tavan) de-
păşea uşor nivelul solului, aşa încât trebuiair
suite două-trei trepte pentru a pătrunde la
parterul puţin supraînălţat. Adâncimea acestor
case varia: de la 7 la 10 metri, pentru a stabili
nişte repere. Parterul putea avea o înălţime de
3 metri ori 3,50 metri; primul etaj (ieşit în
surplombă mai mult ori mai puţin pronunţată,
ceea ce ducea la un câştig de spaţiu, dar în
detrimentul aerului, luminii şi poate al-
stabilităţii clădirii) ceva mai puţin, să spunem
2,70 ori 3 metri. Deasupra, accesibil prin-tr-un
chepeng, o scară, se întindea podul, sub un vast
acoperiş. Lemnul domnea în întreaga
construcţie, deşi n-a fost ignorată nici piatra
în anumite regiuni, îndeobşte pentru zidurile
de la parter. Pentru o mai bună apărare, şi
de foc şi de apă, tendinţa încurajată, ba chiar
impusă de oficialităţi, a fost de a înlocui stuful
prin ardezie sau ţiglă. Să admitem aşadar 'ci
dimensiune de 6 metri pe 8: pe două etaje,
aceasta însumează vreo sută de metri pătraţi
disponibili pentru un cămin (adică cinci persoa-
ne), plus beciul, podul şi diferite construcţii
care-şi pot găsi loc în curtea din spate. Printre
aceste anexe se află în mod curent bucătăria
— bouge sau quarree. In teorie, nici urmă de
înghesuială. Parterul are o uşă de intrare, nu-
mită huis sau huisserie, care la Paris — ni se
spune — putea, cu ajutorul unui scaun, rămâne
deschisă peste zi. „Un scăunel rezemat servind
la".proptitul uşii": această mobilă e menţionată
într-un inventar de la sfârşitul secolului al XV-
lea. Se mai vorbeşte de „scăunaşe cu spătar de
pus în uşă" sau „pentru a te aşeza în prag". în
1535, ambasadorul veneţian Marino Giustiniano
constată că la Paris „obiceiul e ca toţi,
bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, stă-
 pani şi slugi în prăvălii, să stea în pragul uşii
sau pe stradă".
Uşa casei se deschidea către un culoar desr
tul de strâmt, de 1 metru până la 1,50 lărgime,
care lega două încăperi: cea din faţă :— altfel
spus atelierul, dugheana, prăvălia — şi cea din
spate, numită sală ori cameră joasă, care dădea
în curte. O scară interioară în spirală ducea la
primul etaj, de asemenea împărţit în două ori
trei încăperi. La Montbeliard, la începutul se-
colului al XVI-lea, scara spiralată exterioară
(viorbe) începe să se răspândească.
Diferite elemente puteau spori confortul şi
agrementul unei case de acest tip. Mai întâi
prezenţa unui puţ individual, care le scutea pe
femeile casei de drumurile până la izvor, râu
ori fântână — distractive, desigur, dar în ace-
laşi timp corvezi —, ca şi de a recurge la ser-
viciile sacagiului, cum se întâmpla frecvent la
Paris. Apoi o protecţie mai mult sau mai puţin
eficace împotriva frigului, ploii, vântului:
jaluzele şi obloane (atestate de multe minia-
turi), hârtie unsă cu ulei, pergament, pânză
prinsă în rama ferestrelor şi chiar, în cazurile
cele mai fericite, mai cu seamă începând din
secolul al XV-lea, panouri de sticlă fixe ori
mobile. Se-putea întâmpla ca cele mai multe
încăperi dintr-o casă de meseriaş să posede
fiecare câte un cămin, dar acest lucru e de-
parte de a însemna că ele funcţionau simultan
sau continuu. O podea din pământ bătătorit,
din scânduri putea fi înlocuită cu frumoase
dale smălţuite, la parter ca şi la etaj. în fine,
niai des decât s-ar crede, anumite case, ^chiar
de rând, aveau latrine. în a doua jumătate a
secolului al XV-lea şi la începutul celui urmă-^
tor, prezenţa lor e socotită normală, indispensa-
bilă, de către multe autorităţi municipale. în
1519, parlamentul din Rouen nu face decât să
exprime un sentiment general atunci când po-
runceşte tuturor proprietarilor „să rânduiască
în casele lor, în locuri retrase, gropi în pământ,
c
u scaune deasupra [. .. ] şi la fel pentru toţi
1S9
 chiriaşii". Puteau interveni înţelegeri între ve-
cini pe această temă: în 1433, Martin Hubert
şi Pierre Fossecte ocupau două case lipite pe
strada Fosse-aux-Gantiers, la Rouen. Primul,
care-şi făcuse un -loc ,,de uşurare" nou-nouţ,
a consimţit ca cel de-al doilea şi soţia lui să se
folosească de un „loc de uşurare a trupului"
toată viaţa lor, contra unei sume de 12 livre.
„Care loc va fi pe coridorul numitului Hubert,
la nivelul celui de-al doilea etaj al casei acestui
cuplu, acolo unde în prezent îşi au camera, în
care cameră se va face o nouă uşă pentru a
intra şi ieşi în acel coridor şi în locul de uşu-
rare, care loc va avea un spaţiu convenabil
şi va avea fereastră cu geam aşezată la înăl-
ţime potrivită". Dacă soţii Fossecte plecau,
uşa de acces trebuia închisă. în -fine, când
groapa se golea, cheltuielile trebuiau suportate
o treime de către cuplul Fossecte şi două
treimi de către Martin Hubert. Totuşi, aceste
latrine sau „cloace" particulare erau insufi-
ciente. De aceea, în secolul al XV-lea, munici-
palităţi luminate au hotărât înfiinţarea de la-
trine publice (la Loches, Tournai, Rouen), de
exemplu de-a lungul meterezelor sau al cursu-
rilor de apă, cele pentru bărbaţi fiind despăr-
ţite de cele rezervate femeilor şi chiar copiilor.
Să privim mai jos în ierarhia habitatului.
Case sensibil mai modeste, cuprinzând doar
două ori trei odăi,.sunt atestate. S-ar putea să
corespundă acelor gherete-anexe, care, din
punct de vedere fiscal, contrastau în anumite
oraşe (Rouen, Romorantin, Tours) cu casele cu
pinion sau cu „vârf", impozitate mai mult.
Din 1427, inventarul făcut după decesul lui
Berthon de Santalene, un bărbier nici prea
mizer şi nici neînsemnat din burgul Crest (în
Drome), înşiră în locuinţa lui din Dretche char-
viere unde a trăit alături de tatăl său urmă-
toarele încăperi: o cameră în spate (camera
posterior), înzestrată cu două paturi, unul mic,
altul mare; o cameră în faţă (camera anterior),
cu un pat şi cu vase de bucătărie; un atelier
]90
 (operatoriura), prevăzut cu trei scaune şi cinci
lighene de bărbierit, zece brice, patru pietre
de ascuţit, două oglinzi şi trei mici bisturie
argintate pentru luările de sânge; un hambar
în spatele atelierului, care conţinea mai ales
grâu; în sfârşit, o pivniţă. O casă cu doar trei
camere, în care sala şi bucătăria se confundă.
'„Aula sive focanea" — cum se exprimă izvoare
provensale.
Inventarul după decesul lui Guillaume Bu-
rellin, fierar la Calvisson, în Gard (1442),
evocă un interior şi mai redus, cu un atelier
(la botiga de la forja) şi o cameră la etaj (Io
solie de l'ostal) servind totodată drept bucă-
tărie, odaie şi sală.
Pe o treaptă şi mai joasă a sărăciei, existau
locuinţe cu o singură cameră pentru văduve,
servitori, studenţi. Fără îndoială, „biata fată
care torcea lâna pe-o depanatoare" şi a cărei
locuinţă „n-avea provizii de nici unele, nici
lemne, nici slănină, nici ulei, nici cărbune, de
nici unele în afara unui pat şi a unei acoperi-
toare, a roatei de tors şi foarte puţine altele
pentru gospodărie", evocată în Menagier de
Paris*, locuia într-o singură cameră. Tot astfel,
în 1426, la Paris, Perrin Cocoşatul, un muncitor
sărac care dărăceşte lâna, reuşeşte să fie graţiat
deşi se făcuse vinovat de spargerea uşii camerei
unui anume Thomassin Hubert, biju-■ tier
argintar, cameră „care se află deasupra celei în
care locuieşte numitul Perrin". La Paris, la
începutul secolului al XlV-lea, o familie
locuieşte de cele mai multe ori într-o singură
încăpere, mansion, domuncula, estage (Raymond
Cazelles).
Dacă acum ne îndreptăm spre cealaltă ex-
tremă, la un nivel superior, iată tipul clasic
de locuinţă: casa demnitarului canonic, a cărei

* Tratat de morală şi economie gospodărească

ipărut la Paris în 1390 şi cuprinzând staturile pe
care un burghez bătrân şi bogat le dă soţiei sale
tinere, (n. ti.)
191
I 'organizare e foarte bine pusă în lumină de un
număr deosebit de ridicat de inventare.
.. .De regulă, acest tip de rezidenţă, situată în
proximitatea imediată a catedralei şi a mănăs-
tirii, dispune de o curte şi de o grădină şi nu-
mără vreo zece încăperi: mai multe camere, in-
cluzând-o pe cea a canonicului, de departe cea
mai bine mobilată şi cu siguranţă cea mai plă-
cută, dacă nu cea mai vastă; una ori două săli
şi săliţe (sala, aula, în documentele în latină),
o bucătărie şi o cameră, un birou (uneori nu-
mit ecritoire), o capelă, în fine numeroase anexe
(grajd, pivniţă, beci, coridor, cămară, depozit
de lemne, magazie de cărbuni de lemn .etc).
Şi mai sus încă, palatele episcopale se apro-
pie când de modelul caselor canonicilor, când
de modelul seniorial, chiar princiar. Un inven-
tar al casei episcopale din Laon (domus epis-
copalis laudunensis), redactat în 1370, după
moartea lui Geoffroi le Meingre, nu menţio-
nează în mod curios nici capelă şi nici birou,
ci o bucătărie şi o cămară, o sală joasă şi de
asemenea şapte camere: cea a defunctului, în-
zestrată cu o garderobă, cele ale judecătorului
ecleziastic, capelanilor, deţinătorului sigiliului,
casierului, bucătarului, portarului. în 1496, pa-
latul episcopal (oustel episcopal) din Senlis e
ceva mai bine dotat: fără birou, dar cu o ca-
pelă, o săliţă, o bucătărie şi o cămară, şase ca-
mere, plus locuinţa portarului şi destule de-
pendinţe (baracă unde se storc strugurii, cup-
tor de brutărie, o şură mare şi una mică, grajd
de cai, beci şi cramă).
Inventarul casei episcopale din Alet, da-
tând de la moartea, în 1354, a lui Guillaume
d'Alzonne sau de Marcillac, episcop de Alet şi
abate de Grasse, lasă să se întrevadă amploa-
rea modului de trai al casei: nu numai că există
aici o capelă şi o sală mare (aula major), nu-
mită şi tinel, dar de data aceasta există două
birouri şi nu mai puţin de douăzeci de camere,
printre care una zisă „de podoabă", alta decât
192
cea propriu-zis de culcare a episcopului, aceasta i
fiind calificată drept cameră „de retragere"
(retrocamera). Aceeaşi distincţie între camera de
gală şi cea de retragere la castelul Porte-■ Marş,
reşedinţa orăşenească a arhiepiscopilor-duci de
Reims, în 1389. Aici există camere atribuite anume
şefului personalului, capelanilor, scutierilor,
servitorilor de la bucătărie, intendentului
însărcinat cu vinul, secretarului. In alte locuri,
tot în case episcopale, unele încăperi sunt

i
afectate şi altor slujitori, clerici sau laici: casier,
trezorier, vicar, rândaş la cai, şam-Jbelan, ofiţer
judecător sau procuror.
Independent de dimensiunile unei case, de
felul construcţiei, de situarea ei în spaţiul ur-
ban, de decorul interior sau exterior, de mo-
bilier, distribuirea şi denumirea încăperilor
care o compun indică modul de viaţă, să spu-
nem standing-ul ocupantului sau ocupanţilor ei.
Trece, de exemplu, drept mai „burghez" ca,
J
în locul atelierului, unde se operează la ve-
dere, să se afle în casă o încăpere în care se
aoate negocia, şi, încă şi mai bine, un birou
anume în locul tejghelei (sau pe lângă ea). A
dispune de un grajd cu cai sau catâri e un semn
că nu te deplasezi pe jos prin oraş.
Marea burghezie, persoanele cu vază cele
mai bine instalate, căutau fireşte să adopte
uzanţele cele mai făţiş aristocratice, dar lo-
cuinţele lor păstrau în general semnele activi-
tăţii lor profesionale. Este cazul casei din Rouen
a lui Pierre Surreau, perceptor general al
Normandiei în timpul monarhiei lancasteriene :
se evidenţiază existenţa a două tejghele, una
la parter, lângă intrare, pentru secretarii de
finanţe, cealaltă la etaj, despre care un inven-
tar alcătuit după deces ne informează că era
..biroul de retragere al numitului defunct"
(1435). Pierre Legendre, trezorier al războaie-
lor, ulterior trezorier al Franţei, ofiţer eminent
a
l finanţelor în serviciul lui Ludovic al Xl-lea,
Carol al VUI-lea şi Ludovic al Xll-lea, aliat cu
familiile cele mai prospere ale regatului, ca de
193
pildă Brigonnet, înnobilat şi chiar Onorat cu
armura de cavaler de către rege, posesor al mai
multor seniorii în Vexin, urmărea desigur să
fie cooptat de nobilimea cea mai înaltă, şi in-
ventarul mobilierului său din 1525 e cât se
poate de grăitor cu privire la această ambiţie
de n-ar fi decât extraordinara profuziune a ta-
piseriilor. De altfel, palatul lui din strada Bour-
donnais, la Paris, era atât de arătos încât, până
la foarte recenta anchetă condusă de Andre
Chastel, a fost luat drept palatul La Tremoille,
acesta într-adevăr şi în chip autentic aristo-
cratic. Cu toate acestea, deşi arătos, deşi avea
şi capelă, şi vorbitor, palatul mai cuprindea şi
trei birouri, cu alte cuvinte, trei încăperi pro-
fesionale.
Jurnalul procurorului Dauvet, redactat cu
ocazia procesului lui Jacques Coeur, conţine in-
ventarele mai multor case care au aparţinut
vistiernicului lui Carol al VII-lea sau asociaţi-
lor lui întru afaceri. La Lyon ca şi la Rouen,
existenţa unor birouri de comerţ şi a unor pră-
vălii demonstrează natura ocupaţiilor acuzatu-
lui. Cât priveşte „casa cea mare" din Bourges,
mândrie a proprietarului său, „cu toate că era
neterminată la vremea procesului, ea dovedeşte
că bunul gust nu era incompatibil cu confor-
tul parvenitului" (Michel Mollat). Turnurile,
capela, blazonul şi stemele sculptate în piatră,
galeriile şi tribunele: toate erau gândite ca să
sublinieze dimensiunile princiare ale acestei
nobile locuinţe. Fără a mai socoti existenţa a
patru săli (un record pentru acest gen de re-
şedinţă) şi denumirile prestigioase date unor
încăperi: camera galerelor, camera galeriilor,
camera episcopilor, camera îngeraşilor (angelo-
tetz), sala lunilor anului. Şi totuşi, acest palat
aristocratic servea drept cadru unor activităţi
lucrative: el „deroga", într-un sens, cum o de-
monstrează existenţa numeroaselor birouri în
care pupitre de lemn acoperite cu obişnuitul
postav verde permiteau studierea comodă Ş*
atentă a scriptelor financiare şi comerciale.
194
 Doar în evocări cu caracter mărturisit li-
terar, casele burgheze reuşesc să depăşească,
prin ficţiune, obstacolele care le împiedică să
fie asimilate reşedinţelor patriciene. Nu fără
intenţie ascunsă, Guillebert de Mez, când de-
scrie Parisul la începutul secolului al XV-lea,
asociază „casele episcopilor şi prelaţilor" cu cele
ale „seniorilor parlamentari, seniorilor de la
Camera de Conturi, cavalerilor, burghezilor
şi diverşilor ofiţeri". Din casa de pe strada Ver-
rerie a seniorului Milet Baillet, me mbru al .
unei vechi familii din burghezia pariziană, fost
zaraf, apoi ofiţer al lui Carol al V-lea şi Ca-
rol al VI-lea la Asistenţă, la Monetărie, la Ca-
mera de Conturi, el reţine o capelă „unde se
celebra în fiecare zi serviciul divin" şi mai cu
seamă existenţa a două niveluri de locuit, unul
pentru iarnă, celălalt pentru vară: „Erau săli,
camere şi birouri [autorul se fereşte să vor-
bească de tejghea, chiar şi de pupitru iosl, pentru
a fi locuite vara, şi exact la fel sus, unde .se
locuia iarna".
Mai doveditor încă este exemplul casei lui
Jacques Duchie. (sau de Dussy), care a murit
fiind „maestru" al conturilor în 1412. Şi aici
e vorba de o locuinţă situată pe malul drept,
în cartierul negustoresc, mai exact pe strada
Prouvaires. în descrierea lui Guillebert de Mez,
accentul cade, voit, pe dimensiunile militare
ale casei (care e dotată cu o adevărată sală de
arme), pe comoditatea şi confortul ei, pe în-
lăturarea a tot ce-ar putea părea prea strict
utilitar: curtea e populată de păsări decorative
(oyseaux a plaisance), păuni şi nu găini ori raţe;
Pe gusturile rafinate ale proprietarului, pe sen-
timentul culturii dezinteresate, pe aplecarea
aristocratică către jocuri de societate şi către
muzică, ce-1 înfăţişează nu doar ca un melo-
man, ci şi ca un muzician: „In curte erau pă-
uni şi diverse păsări frumoase. Prima sală e
înfrumuseţată cu tablouri variate şi pagini con-
ţinând precepte morale prinse şi agăţate pe
Pereţi. Altă sală plină de tot felul de'instru-
195
mente, harfă, orgi, viole, chitare şi altele, din
care jupanul Jacques ştia să cânte. Altă sală
e garnisită cu jocuri de şah, mese şi felurite
jocuri în mai multe persoane [aceste două săli
anunţă saloanele de joc şi de muzică din se-
colul al XVIII-lea]. în plus, o frumoasă capelă
unde erau pupitre pe care să se sprijine cărţi
de minunată măiestrie care se puteau mane-
vra, aduce mai aproape, la dreapta, la stânga.
De asemenea, o cameră de studiu pe pereţii că-
reia erau pietre preţioase şi mirodenii cu mi-
reasmă suavă. Apoi o cameră unde erau' blă-
nuri de mai multe feluri. în afară de acestea,
mai multe alte încăperi bogat împodobite cu
paturi şi mese ingenios sculptate, gătite cu aş-
ternuturi luxoase şi covoare brodate cu fire-
turi. Şi-ntr-altă cameră înaltă erau în mare
număr arbalete, dintre care unele erau pictate
cu frumoase figuri. Erau aici stindarde, fla-
muri, steguleţe,. arcuri, suliţe lungi şi scurte,
securi, lănci cu mâner, zale de fier şi de plumb,
paveze, scuturi, tunuri şi alte instrumente, o
mulţime de armuri şi tot soiul de aparate de
război. în plus, tot aici era o fereastră făcută
cu admirabilă îndemânare, prin care se scotea
6 ţeava de fier pe unde se privea şi se vorbea
cu cei de afară, dacă era nevoie. La nivelul
cel mai înalt al clădirii era o cameră pătrată,
cu ferestre pe toate laturile ca să priveşti de
sus tot oraşul. Şi când se mânca, se suiau vi-
nurile şi cărnurile cu un scripete, pentru că
era prea sus ca să le duci. Şi pinacolele palatu-
lui erau împodobite cu frumoase imagini au-
rii".

PALATUL PAPILOR DE LA AVIGNON

Cercetarea habitatului urban conduce inevita-

bil la cea a palatelor, despre care se poate spune
că atunci erau aproape obligatoriu situate î'1
oraş; termenul nu desemnează însă un anume
ţip de locuinţă, în sens arhitectural, ci trimit6
ft degrabă la statutul şi rangul posesorului
lui: sunt astfel de texte care propun calificarea
castelului din Vincennes drept palat, de vreme
ce este o reşedinţă regală. Oricum, cât priveşte
amenajarea spaţiului, nu se pot face opoziţii
stricte între palate (precum cel al regelui, în
Cite de Paris), case impunătoare — hotels (ca
Hotel Saint-Pol, tot la Paris, locuinţa prefe-
rată a lui Carol al V-lea şi Carol al Vl-lea) — şi
castelele propriu-zise, ca Luvrul. De fapt, nu
contează aparenţele, fortificate sau nu, atunci
când dispunerea interioară, înşiruirea încăperi-
lor se supun, într-un caz ori altul, unor reguli
comune. Se descoperă acelaşi tip de încăperi
şi în palatul Saint-Pol şi în donjonul din pă-
durea Vincennes. Şi exemplul Palatului Papi-
lor, la Avignon, de care ne vom ocupa acum,
unul din .cele mai remarcabile, este valabil nu
numai pentru alte palate, ecleziastice sau laice,
ci şi pentru castele, cu condiţia să aibă di-
mensiuni şi vocaţie similare.
Se ştie cum Bertrand de Got, arhiepiscop
de Bordeaux, devenit papă în 1305, a luat ho-
tărârea implicită să rămână dincoace de Alpi
şi să nu meargă nici la Roma, şi nici măcar în
Italia. După destule periple, s-a fixat la Avi-
gnon şi în această zonă începând din 1309, aşa
cum, după el, au făcut-o succesorii săi timp de
mai bine de o jumătate de veac.
Ioan al XXII-lea, episcop' de Avignon când
a fost ales papă, a continuat să trăiască în ve-
chiul său palat episcopal, o clădire situată clar
înăuntrul zidurilor întărite ale oraşului ce da-
tau din secolele XII-XIII, în partea de miază-
noapte, în imediata vecinătate a catedralei
Notre-Dame des Doms.
Modificările intervenite în palat în timpul
Pontificatului său (1316—1334) erau insufici-
ente. Aşa că Benedict al Xll-lea (1334—1342) a
Pus să se dărâme ansamblul construcţiilor pen-
fru a ridica pe amplasamentul lor o reşedinţă
la scara prestigiului său, corespunzătoare func-
ţiilor sale. în zece ani, de la 1335 la 1345, sub
197
domnia sa şi în primii doi sau trei ani ai dom-
niei lui Clement al Vl-lea (1342—1352), Un
„palat grandios" a luat fiinţă, sub îndrumarea
meşterilor Pierre Poisson, apoi Jean de Louvres
„de o uluitoare frumuseţe, de o grandoare
extraordinară, cu zidurile şi turnurile lui"
pentru a relua termenii unui cronicar ai
vremii. De această realizare, numită Palatul
Vechi atunci când Clement al Vl-lea a între-
prins construirea Palatului Nou (novum opus,
palatium novum), ne vom ocupa în mod spe-
cial aici, în starea în care era în 1345, aşa cum
o înfăţişează şi îi înlesnesc cunoaşterea izvoare
destul de precise şi mai ales cercetate cu pa-
siune de erudiţi.
Palatul lui Benedict al XH-lea se desfăşura
esenţialmente în jurul curţii unei mănăstiri,
în formă de cadrilater. El includea totuşi, că-
tre est, şi o grădină mărginită de un zid gros.
„Bine îi este tainiţa păzită / Ferecată în
mijlocul palatului său". Aşa sună un reproş
adresat papei de către Jean Dupin în ale sale
Melancolii.
Preocuparea pentru apărare — sau măcar
pentru securitate — a fost, departe de a fi ab-
sentă în concepţia constructorilor, aşa cum o
mărturiseşte prezenţa, alături de clădirile alun-
gite existente pe cele patru laturi ale mănăs-
tirii,'a mai multor turnuri înalte şi puternice,
uneori legate unele de altele până la formarea
unor adevărate blocuri compacte de zidărie.
Această precauţie n-a fost inutilă: în 1398, Pa-
latul Papilor a avut de îndurat un asediu după
toate regulile, cu mine, canonade şi un înce-
put de incendiu, din care neîmblânzitul Bene-
dict al XIII-lea a ieşit, în mod provizoriu, în-
vingător.
Viaţa în palat nu era în întregime orientată
către interior: mare parte din construcţii, in-
cluzând camera papei, dădeau într-adevăr şi
către exterior, către oraş şi grădină, prin des-
chideri destul de largi şi de numeroase, prac-
198
!•
Av
12. Palatul Papilor de la Fig. 13. Palatul Papilor
su
ignon. Turnul Îngerilor. De de la Avignon. Turnul
n
« în jos: „cetăţuia" desti- latrinelor, ridicat de
ată soldaţilor, trezoreria su- a e Beredict al XH-lea.
Perioară şi biblioteca, camera P i, odaia camerierului,
trezoreria inferioară, pivniţa.
ticate mai cu seamă, cum este lesne de înţe-
Ies, la etajele superioare.
La sud, la nord, la est şi la vest, cele patru
ar
ipi care înconjurau mănăstirea aveau câte 199
doua sau trei niveluri. Turnurile, cel mai ade-
sea, aveau patru sau cinci niveluri suprapuse,
legate între ele prin scări" săpate în grosimea
zidului. Fiecare turn îşi avea astfel autonomia
proprie, măcar în privinţa părţii superioare,
în vreme ce etajele din mijloc şi inferioare se
racordau, la nevoie prin mijlocirea unor trepte,
la restul construcţiilor. Circulaţia era prin
aceasta înlesnită şi, ca de obicei în castelele
medievale, exista o încrucişare a planurilor
vertical şi orizontal.
Să ne începem traseul cu sectorul sudic, do-
meniul suveranului pontif. Iată, ridicat către
1335—1337, Marele Turn, de vreo 50 de metri,
numit turnul Papei, de Plumb sau al Trezo-
reriei (astăzi turnul îngerilor). Aici trăia de
obicei papa. Camera lui (camera turris, camera
papae), de 10 metri pe 10, cu podeaua lustruită,
cu tavan din lemn, conţinea un cămin vast şi
primea destulă lumină prin două mari feres-
tre, orientate spre sud şi spre est. Coborând ta
turn, se ajungea succesiv în încăperea came-
rierului apostolic, ministru al Finanţelor pa-
palităţii, apoi în trezoreria de jos, în sfârşit, in
beciul în care, se spune, se depuneau preţioa-
sele butoaie cu vin de Beaune şi Saint-Pour-
cain. Urcând în turn, se găsea o încăpere mare
care, în timpul lui Innocenţiu al Vl-lea, a fost
împărţită pentru a forma de o parte trezoreria
de sus, de cealaltă o librărie şi, la ultimul ni-
vel, un mic castel destinat câtorva soldaţi din
garnizoană. •■ ■
Acest turn nu era îndestulător pentru pro-
priile nevoi. I se adăugau indispensabile edi-
ficii complementare. Astfel, la nord, turnul
Studiului, cu doar trei etaje: jos de tot, o ca-
meră secretă, pentru controlul operaţiilor finan-
ciare, al veniturilor şi cheltuielilor instituţiei
pontificale; apoi un vestiar; în fine, la ace-
laşi nivel cu camera papei, biroul lui de lucru
(studium), o încăpere pardosită de 5 metri pe /■
La vest, o construcţie pătrată adăpostea bucă-
tăria secretă a papei, lipită de camera lui ş J
 de partea cealaltă dând în sufrageria lui pri-
vată, Micul Tinel. La sud, turnul zis al Garde-
robei, cu cei 40 de metri înălţime ai lui, clădit
de Jean de Louvres la începutul pontificatului
lui Clement al Vl-lea, către 1342—1343: se
suprapuneau aici, de jos în sus, o baie de
abur, un cazan şi o cadă de plumb pentru papă,
două odăi-garderobă, una deasupra celei-
lalte, camera zisă a Cerbului (care i-a servit
drept studium lui Clement al Vl-lea şi era pe
acelaşi plan cu camera papei), în fine, capela
lui privată, consacrată sfântului Mihail.
Turnul cel Mare se mai prelungea spre nord
cu o aripă prinsă între mănăstire şi grădină:
la parterul ei se găseau trezoreria mare şi sala
numită a lui Iisus (din cauza monogramei lui
Hristos de pe pereţi), la primul etaj — Micul
. Tinel deja menţionat, poate şi o capelă privată,
în fine, camera odoarelor, care. preceda, după
o schemă clasică, pe cea a papei.
Să ne deplasăm acum în sectorul de nord-
est. Aici, cât mai distincte unele faţă de altele,
erau concentrate serviciile domestice şi mate-
riale: cămări de sticle, de pâine, de vase, bu-
cătăria lui Benedict al XH-lea şi, mai remar-
cabilă încă, cea a lui Clement al Vl-lea, depo-
zite de lemne şi cărbuni, beciuri şi magazii, dar
şi închisoarea, arsenalul, locuinţele pentru o
parte din garnizoană (turnul numit Trouillas).
Să nu uităm nici turnul latrinelor, a cărui am-
ploare pe cele două etaje ale lui dovedeşte, ea
singură, numărul de persoane ■— câteva sute —
care vieţuiau permanent la palat.
Făcând legătura între spaţiul personal al
papei şi sectorul serviciilor, aripa orientală a
mănăstirii prelungea Micul Tinel şi camera
odoarelor cu sălile suprapuse ale consistoriu-
^ui, la parter, şi Marelui Tinel, la primul etaj.
Poate că Marele Tinel, în mod prioritar pus Ja
dispoziţia banchetelor oficiale, mai servea în
zilele obişnuite şi drept sufragerie comună.
Această aripă avea un turn, turnul Sainţ-Jean,
201
 CRÂDfNA

P dQ ia
Pianu,
atului la
sfâr _ l
pontifica
tu

1U1 Urban
al 1370.
ţ
 Urban al
i3
mul eu
£
etaj.
 care adăpostea două mici capele,, la parter şi
la etajul întâi.
Capela de departe cea mai însemnată din
Vechiul Palat era însă cea din aripa de nord,
pe care o ocupa în întregime. Se întindea pe
două niveluri: unul inferior, care a făcut ca ea
să fie numită „marea capelă obscură" încă din
1340, şi curând după aceea transformată în an-
trepozit, în magazie, şi un nivel superior, care
i-a preluat funcţia liturgică.
Turnul Clopotului, sau turnul Saint-Jean,
apăra unghiul nord-vestic. înălţimea lui de 45
de metri se repartiza pe patru etaje, care găz-
duiau rudele papei, pe curialişti, pe paznici şi pe
marele intendent. Pe scurt, avea într-o oare-
care măsură aceleaşi funcţii ca şi următorul
corp de clădire, care închidea flancul occidental
al mănăstirii, numit aripa familiarilor, a
servitorilor ataşaţi papei, toţi membri ai „fa-
miliei" sale, locuind şi lucrând acolo laolaltă.
Benedict al XH-lea avea chiar un studium aici,
printre altele.
în fine, la miazăzi, imediat după poarta de
intrare fortificată, aripa conclavului era desti-
nată oaspeţilor de vază, când îl vizitau pe papă.
Regele Franţei loan cel Bun a locuit aici
şi, câţiva ani mai târziu, împăratul Carol al
IV-lea al Luxemburgului.
Completând patrulaterul, turnul Cardinalu-
lui alb era locuit, în parte cel puţin, de cei care
administrau pâinea şi băuturile.
în lumina acestui tur de orizont, se vădeşte
că Palatul Papilor cumula în chip fericit dife-
rite funcţii. O funcţie militară: era o for-
tăreaţă, prevăzută cu o garnizoană, mai mult
ori mai puţin numeroasă, după împrejurări-
O funcţie palatină: până şi palatul lui Bene-
dict al Xll-lea oferea un cadru decent fastului
care întovărăşea inevitabil monarhia şi curtea
pontificală. O funcţie birocratică: palatul
adăpostea organele centrale ale unei adminis-
traţii şi ale unei guvernări renumite pentru
competenţa şi activitatea lor.
: 204
 Toate acestea se oglindesc în riguroasa îm-
binare a spaţiului interior, deşi nu străbate
nici o distincţie absolută între viaţa publică şi
viaţa particulară, între activitatea clericilor în
slujba curiei şi existenţa lor personală.
Spaţiul rezervat administraţiei era totuşi
fără îndoială insuficient, de vreme ce observăm
că Noul Palat, cel al lui Clement al Vl-lea, a
'ost în primul rând conceput pentru a adăposti
Jte servicii, judiciare mai ales (audienţe,
mare j mică).

' ■ J Lunci
Ir. SainX-Agricol Ir Saint-Agricoi

F
ig- 16 a, b, c, d. PJan reconstituit al „livrelei"
cardinalului
s
de la Jugie, la Avignon, 1374. La stânga,
*rada Bouquerie, mica „livrea", pentru treburile do-

mestice, la dreapta, marea „livrea" rezidenţială.

205
 Să nu ne Închipuim cu toate acestea că Be-
nedict al XH-lea şi arhitectul său ar fi inovat
adoptând un plan relativ raţional, ori măcar
„lizibil". Ceea ce se ştie, e drept doar din do-
cumente scrise, despre palatul lui Ioan
al XXH-lea, e că o departajare a clădirilor în
acelaşi spirit exista deja: de o parte locuinţa
privată a pontifului şi încăperile de oaspeţi;
de alta, serviciile 'domestice (bucătărie etc); al
treilea sector era cel al birourilor.
S-ar putea oare admite că s-a aşteptat în-
ceputul secolului al XlV-lea pentru a se putea
purcede la asemenea repartizare? Nu e deloc
exclus ca palate şi castele, laice ori ecleziastice,
ridicate în cursul secolelor XII şi XIII, să fi
beneficiat de atunci de articulări analoage, in-
spirate de modelul monastic, care la rândul lui
a putut relua şi adapta planuri de palate sau
villae din timpul Imperiului Roman târziu. Tot
ce se poate îngădui e constatarea că, pentru
perioada anterioară secolului al XlV-lea, la ri-
goare pentru secolul al XIII-lea, documentaţia
istorică şi arheologică lipseşte sau, dacă există,
rămâne prea imprecisă pentru a permite alt-
ceva decât o reconstituire în mare parte ima-
ginară.

CURŢI Şl GRĂDINI
în. secolul al XlV-lea, în oraşul Avignon,
Palatul Papilor era departe de a fi singurul edi-
ficiu ridicat în jurul unui spaţiu interior —■
curte ori mănăstire. La scara lor, locuinţele
cardinalilor — aceste faimoase clădiri destinate
principilor Bisericii, precum şi domnişorilor,
capelanilor, servitorilor care îi urmau — erau
concepute sensibil după aceleaşi principii. Un
document de la 1374, emis în scopuri fiscale,
permite reconstituirea aproximativă a locuin-1
ţei — astăzi dispărute — a cardinalului Guil-
laume de la Jugie, un nepot ar papei Clement
al VT-lea, care a dispus ridicarea ei în cel de-a*
 treilea sfert al secolului al XlV-lea. De o parte,
mica „livrea", aşezată împrejurul unei curţi;
un ansamblu destul de confuz de camere joase
şi înalte, de odăiţe fără geam, de săli şi coridoa-
re, aparent destinate scrvitorimii, cailor şi catâ-
rilor cardinalului. De cealaltă parte, marea „li-
'vrea" destinată stăpânului, care însuma trei cor-
puri de case în jurul unei livezi. Aici se găseau:
1. la subsol, o pivniţă 'şi .câteva încăperi sub-
terane; 2. la parter, galerii-alei acoperite; Marele
Tinel, cu cămin; un portic pictat; o ,,cameră
mare de gală; o scară în spirală; 3. la primul
etaj, din nou galerii acoperite legând între
ele camere, în număr de cinci (capelă, ca- ■
meră, anticameră, veche şi nouă, cameră de
odoare; 4. la ultimul nivel al clădirii, o garde-
robă, un fel de verandă acoperită (pentru a
lua aer sau pentru a usca rufe?) şi, în jurul
(acoperişului capelei, o alee podită cu dale, măr-
ginită de un zid crenelat, deasupra ridicându-se
i
o campanilă şi patru turnuleţe la unghiuri. Să
mai- precizăm că mica şi marea „livrea" comu-
nicau pe deasupra străzii printr-un pod format
dintr-o galerie la etajul întâi şi o cameră Ia
cel de-al doilea. Exteriorul trebuie să fi fost
sever, rebarbativ, căci în mod intenţionat odăile
dădeau spre livadă, împodobită în centru cu
statuia unui grifon. Ne amintim de palatele
florentine ale secolului al XV-lea, de casa lui
Jacques Coeur din Bourges sau încă, mai ate-
nuat, la Fondaco dei Tedeschi din Veneţia. Dar
la urma urmei, construcţiile mănăstireşti tradi-
ţionale urmau un plan asemănător, ca şi cas-
. ţelele în formă de patrulater atât de frecvente
în Franţa încă de pe timpul lui Filip August.
Poate că trăsătura cea mai originală a marii
„livrele" a cardinalului de la Jugie este existenţa
acelor deambulatorii suprapuse care deservesc
încăperile aceluiaşi etaj.
Palatul lui Pierre Legendre din Paris (că-
tre 1500) prezintă o variantă destul de diferită.
Curtea
na
de la intrare, dând spre strada Bourdon-
is, era înconjurată de galerii şi dependinţe,
în timp ce corpul principal al locuinţei dădea
către această curte pe o latură şi, pe cealaltă
spre o grădină sau măcar o curte dosnică, spre
strada Tirechappe. Şte asemenea, dar de data
aceasta pe malul stâng al Senei, locuinţa aba-
ţilcr de la Cluny construită pentru Jacques
Fig. 17. Palatul Cluny (Paris), construit între 1485 -
1498, din porunca lui1 Jacques de Amboise, abate la
Cluny.
de Amboise între 1485—1498, se compunea din-
tr-o curte de intrare, o aripă şi un corp prin-
cipal şi, în spate, o grădină. în ambele cazuri,
ar fi vorba de prime apariţii ale unor case aşe-
zate între curte şi grădină, formulă care va
deveni o regulă în secolele clasice. De aici în-
colo legată de oraş, aristocraţia, fie ea a Bise-
ricii ori a Curţii, a funcţiei publice ori a ne-
goţului, s-a străduit la sfârşitul Evului Mediu
să păstreze o distanţă între ea şi colectivitatea
urbană de rând, să-şi menajeze un spaţiu cât
mai privativ.
CASTELE
In afara oraşelor, locuinţele senioriale de la
finele Evului Mediu au cunoscut o repartizare
Fig'. 18. Castelul de la Gaillon, ridicat pentru
de Amboise; gravură de Androuet du Cerceau, sec. XVr.
a spaţiului între curtea mare, curtea de pă-
sări şi grădină, care răspundea finalităţii de a
separa domeniul serviciilor şi al îndeletniciri-
lor materiale, domeniul funcţiilor „nobile" şi,
în sfârşit, cel al vieţii private şi al distracţii-
lor. Castelele construite sau xnodificate de prin-
cipi ai casei de Valois-Sicilia (Ludovic al Il-lea,
regele Rene) s-au supus mai mult ori mai
puţin acestei preocupări: Angers, Tarascon,
Saumur, Cazul castelului de la Gaillon ar pu-
tea fi însă cel mai ilustru; şi nu ne referim la
construcţia efectiv realizată la începutul -seco-
lului al XVI-lea de cardinalul de Amboise aşa
cum ne-o arată ruine încă impunătoare şi mai
ales un plan şi un tablou în perspectivă al lui
Androuet du Cerceau, ci la planul unui prim
proiect, de inspiraţie mai pronunţat jtalieni-
zantă, ajuns din fericire până la noi.
Desenatorul necunoscut al acestui plan cu mai
sugestiv cu cât e însoţit de o legendă,
Prevăzuse organizarea castelului în jurul unui
vast patrulater de 34 de stânjeni pe 18, altfel
spus — dacă se socotesc 2 metri pentru un stan-
jen — de 68 de metri pe 36, peste 2 400 metri
Pătraţi sau aproape un sfert de hectar.
209
 Acest spaţiu interior, de mare format, era
la rândul lui împărţit în trei: în fund, o gră-
dină cu fântână, mărginită de o galerie; la mij-
loc, o curte mare (grant cour) de peste 1 000 de
metri pătraţi; şi, chiar după portalul de intrare,
care trebuia să se afle în centrul rămăşiţelor
vechiului castel-cetate medieval, o curte de pă-
sări având lângă ea „un loc pentru grădină de
zarzavat ca să slujească la bucătărie" şi un
„iaz de spălat rufele".
Printre clădirile a căror împărţire — trebuie
să o subliniem — nu e cunoscută decât pentru
parter, trei obiective constituie repere; la unul
din unghiuri, capela cea mare, cu oratoriul ei,
loc de adunare obligatorie şi regulată a tuturor
locuitorilor castelului, oricare le-ar fi statutul,
funcţiunile, locul în ierarhie; împrejurul curţii
de păsări şi al grădinii de zarzavat, dar întin-
zându-se şi în dreapta, şi în stânga, până către
curtea cea mare, o serie de construcţii destinate
activităţilor domestice: brutării, bucătării,
şelărie, locuinţele lenjeresei, bucătarilor şi
altor slugi etc; în sfârşit, la unghiul cel mai
depărtat, mai bine expus, aproape de fântână,
de grădină, de galerie, apartamentele stăpânu-
lui locului, care se deschid cu o sală foarte în-
tinsă, de 16 metri pe 8 (128 metri pătraţi), con-
tinuă cu o cameră de gală cu o treime mai mică
(80 metri pătraţi), urmată de camera propriu-
zisâ (50 metri pătraţi) şl se încheie, ca de obicei
în habitatul seniorial al timpului, cu o odăiţă de
retragere, o garderobă şi — semn al apar-
tenenţei proprietarului la înalta Biserică —
un loc de studiu şi unul de rugăciune.
Alături de această împărţire tripartită, alte
două, cu caracter însă bipartit, pot fi
surprinse:
■— o diviziune verticală, a cărei existenţă
poate fi doar bănuită, între parter şi primul
etaj;
— o diviziune dreapta—stânga în.raport cu
curtea centrală, de o parte bucătăria, cămările
etc. pentru oamenii de rând, de cealaltă ace-
leaşi încăperi, dar pentru stăpân. Se regăsesc
210
aici cele două bucătarii, ca în cazul Palatului
Papilor, . . . .
începând din secolul al XV-lea mai ales,
devizele de construcţie, adesea însoţite la pri-
e de planuri sau „tipare" pe hârtie ori per-
gament, sunt cele care, in Franţa seniorială,
atestă gustul pentru locuinţe sănătoase şi
solide,, înzestrate cum se cuvine cu scară
spiralată (vis), încăpere sub acoperiş (galetas),
galerii primitoare, confortabile, uşor de
încălzit, cu odăi având pe pereţi lambriuri,
bine ferite prin ferestre cu geamuri şi prevăzute
cu obloane (ostevens) şi cu podeaua cu grijă
acoperită cu împletituri şi aşternută cu dale.
Există chiar, uneori, preocuparea de a astupa
orice sursă de pătrundere a frigului in camerele
de locuit. In plus, nu numai că prezenţa
etuvelor, a băilor nu e deloc excepţională, dar
sunt adesea menţionate un vorbitor, o
„librărie" (bibliotecă), o sală de jocuri, cu
minge mică, bile, biliard s^u cu minge mare,
iar pentru doamne mai ales un cabinet. O
curiozitate, rarisimă fără îndoială, e galeria de
vânătoare din castelul de la Blois, admirată
de Beatis prin 1518: „Sub palat se etajează
trei grădini, pline de fructe şi frunziş, la care
ajungi printr-o galerie acoperită, decorată de-o
parte şi de alta cu coarne de cerb adevărate
prinse de cerbi de lemn, sculpturi colorate şi
destul de bine imitate; sunt montaţi în pereţi
la o înălţime de aproximativ zece palme, unii
lângă alţii, nu li se văd decât gâtul, grumazul şi
cele două picioare din faţă. Pe suporturi de
piatră care ies în relief de-a lungul pereţilor,
stau înşiraţi mulţi câinin tot din lemn, iepuri
fugăriţi de câini, foarte aturali, şi ca mărime
şi expresie, dar şi ca blană. Tot aşa câţiva
şoimi#aşezaţi pe mâini şi ele confecţionate".
Cât despre spaţiul serviciilor domestice, se
fatâmplă ca el să reflecte destul de exact or-
ganizarea locuinţei, cu „meseriile" sale tradi-
ţionale;
n
la castelul din Angers, în 1471, se reţin,
plus faţă de bucătărie şi de cămara de ali-
 mente, o „sdserie" (saucerie), o încăpere pentru
prepararea băuturilor (eschangonnerie), un de-
pozit de pâine (paneterie) şi unul de fructe
(fruiterie).
Excepţionala calitate a unui habitat seniorial
se traducea prin costuri de construcţie foarte
ridicate. în vremea ocupaţiei engleze a Nor-
mandiei, Edmond Beaufort, conte de Dorset,
de Mortain şi de Harcourt, a vrut să clădească
la Elbeuf, pe malurile Senei, aproape de port,
o „casă şi edificiu întărit", cu două etaje peste
parter, primele două niveluri înalte de câte
3,60 metri, 2,40 metri al treilea, deasupra căruia
ar fi urmat spaţiul de sub acoperiş (comble du
gallatas), şi el locuibil de vreme ce erau pre-
văzute numeroase lucarne (lucagnes). Dimen-
siunile acestei construcţii dreptunghiulare, nu-
mărând anumite camere cu câte un cămin, tre-
buiau să fie de 24 de metri pe 10. E adevărat că
turnuleţe şi „locuri de uşurare" (aisemens) la
cele patru colţuri urmau să depăşească binişor
acest patrulater. O mare scară în spirală era
avută în vedere, ca şi încă una sau două mai
mici. Ziduri de piatră, groase de un metru
acoperiş de ardezie, curte şi grădină, „baniere
de aramă pictate şi aurite" cu armele contelui
de Dorset pe acoperiş, bucătărie pardosită, la-
trine amenajate cu grijă. Toate se răsfrângeau
în preţ: pentru o locuinţă a cărei suprafaţă
utilă, exceptând podul, nu depăşea 800 metri
pătraţi, lucrările de zidărie, de schelărie, de
tencuială, de aşezare a acoperişului, de ţevă-
rie, de terasament urmau să se ridice la 6 700
de franci. La care trebuia fireşte adăugat preţul
terenului şi acela al „lemnăriei, lăcătuşe-riei,
sticlăriei şi alte operaţii de instalare". Cu totul
poate 8 000 de franci: de o sută de ori mai
mult decât prezbiteriul din Touville, cu
suprafaţa sa utilă de 200 de metri pătraţi.
HABITATULCOMUNITAR
Chiar dacă, înainte de orice, conacele şi castelele
erau reşedinţa unui bărbat (sau a unei femei) şi
a familiei sale, nu e mai puţin adevărat că
adăposteau cu regularitate un număr destul de
mare de servitori, cu atribuţii mai mult sau
mai puţin apreciate, celibatari, dar şi cupluri,
care-şi găseau acolo, permanent sau trecător,
exclusiv sau parţial, culcuş şi hrană. Diferite
exemple sugerează că părea normală o
servitorime — o „casă" — de câteva zeci de
persoane pentru un membru al celei mai înalte
aristocraţii, de douăsprezece pentru un nobil
mijlociu, de şase pentru un nobil mărunt. Aşa
încât nu e de mirare că, în castele, multe ca-
mere arătau ca nişte dormitoare comune, cu
patru-cinci paturi şi tot atâtea lăzi încuiate,
în care fiecare îşi ţinea efectele personale. Alte
camere erau destinate exclusiv câte unui slujbaş
al casei (intendent, trezorier, casier, cape-. an
etc), care la rândul lui putea avea un valet care
să-1 slujească şi care dormea în aceeaşi încăpere
ori într-una alăturată. Toată această populaţie se
regăsea la mese în sala comună (salle du
commun), deşi existau şi privilegiaţi care uneori
obţineau dreptul de a-şi căpăta mâncarea,
lumânarea şi băutura în camera proprie.
înseamnă deci că un prim model de habitat în
comun l-au oferit castelele, ca şi palatele şi
marile case urbane. Mai existau şi altele. Ne
gândim, în lipsa cazărmilor, care au apărut cu
mult mai târziu, la colegiile universitare,
spitale, leprozerii şi mai cu seamă la toată
gama aşezămintelor monastice. Pentru câ cea
mai mare parte a celor mai frumoase şi i
întinse edificii, a celor mai complexe şi bine
amenajate construcţii, aparţineau de secole
clerului regulat şi această caracteristică e foarte
departe de a dispărea la sfârşitul Evului Mediu.
273
Fi g. 19, Mănăstirea din Londra, construită in sec. XIV, dincolo
de incinta Cetăţii, către nord. Marea curte interioară domină, în jurul
ei fiind dispuse chiliile, fiecare cu grădina sa. Prin comparaţie, clă-
dirile comunitare, sus şi în stânga, par meschine.

Nu e locul aici să cercetăm originea şi primele dezvoltări

ale planurilor, monastice. Ne mulţumim să considerăm
situaţia în secolele XIV şi XV, fie că rezultă din moşteniri
anterioare, fie că, mai rar, e rodul unor creaţii contemporane.
Un prim tip îl prezintă aşezările care combină viaţa în
colectivitate cu viaţa solitară. Astfel, mănăstirile din ordinul
sfântului Bruno (chartreuses), al căror succes nu s-a
dezminţit, de vreme ce în secolul al XlV-lea, în lumea
creştină, 110 fundaţii au sporit această familie religioasă, iar în
secolul al XV-lea încă 45; catalogul oficial din 1510 prezintă o
listă de 191 de asemenea mănăstiri active, din care 7 re-
zervate unor călugăriţe. Or, din voinţa fondatorului şi
iniţiatorului său, sfântul Bruno, viaţa cartuziană se baza în
mod tradiţional pe o sihăstrie fundamentală şi pe o oarecare
doză de cenobitism, în strană, la şedinţele de consiliu» în
refectorii, în recreaţii. Iar dacă frecventarea bjsşr}cii era
zilnică, din necesitatea recitării de
rugăciuni şi celebrării in comun a slujbelor,
refectoriul nu era folosit decât duminicile, în
zilele de sărbătoare, cu adunări de consiliu, în
timpul celor opt zile de Crăciun, Paşte şi
Rusalii, în zilele de înmormântări şi în mo-
mentul instalării unui nou stareţ. In restul tim-«
pului, călugărul îşi consuma singur hrana austeră,
anonim înmânată din exterior, printr-un ghişeu.
De aici şi însemnătatea vieţii, de celulă,
continuă, ferită, într-o locuinţă individuală.
Călugărul chartrez, spun statutele ordinului,
„trebuie să vegheze cu sârguinţă şi cu solicitudine
să nu-şi creeze nevoi în afara normelor re-
glementate şi colective, să socotească celula tot
atât de necesară pentru mântuirea şi pentru '
viaţa lui ca apa pentru peşti şi stâna pentru oi.
Cu cât stă închis mai mult timp în celulă, cu
atât o va iubi mai mult, dacă va şti să'se în-
deletnicească ordonat şi cu folos cu lectura,
scrierea, psalmodierea, rugăciunea, meditaţia,
contemplarea, lucrul, în timp ce dacă p tot pă-
răseşte, din frivolitate, îi va deveni repede in-
suportabilă", în 1398, Filip cel îndrăzneţ,
duce de Burgundia, oferă mănăstirii din Champ-
mol zece biblii mici destinate a fi împărţite în
chilii „pentru ca aceia dintre schimnici care
au infirmităţi din cauza cărora trebuie să lip-
sească din biserică să poată ţine slujba fără a-şi
părăsi chilia pentru a merge să citească din biblia
bisericii sau să vorbească unii cu alţii". Chiar şi
numai planul de ansamblu al unei mănăstiri
„chartreuse" e suficient pentru a sugera
importanţa vieţii solitare: în raport cu vasta
clădire mănăstirească în jurul căreia sunt dispuse
casele călugărilor, restul construcţiilor, profane
sau sacre, pare meschin, lipsit de însemnătate. Cât
despre casele propriu-zise, orânduite pe unul ori
două niveluri, ele oferă un cadru de viaţă decent,
chiar confortabil, circumstanţele presupunându-se
a fi aceleaşi. As-:eza nu rezidă în calitatea
cazării, mult supc- lo ară faţă de media medievală,
ci într-o izo- ar e liber consimţită şi în rigoarea
recluziunii.
215
 Cu mănăstirile de beghine din Flandra, din
regiunea renană şi din Franţa de Nord, apă-
rute începând din secolul al XlII-lea, înflori-
toare în cursul celor două secole următoare, ne
aflăm în prezenţa unui alt tip de aşezământ,
■unde viaţa comunitară există, fireşte, până la
un punct, dar unde schimnicia cedează total în
favoarea unei vieţi individuale concepute după
modelul obişnuit. Să luăm exemplul casei be-
ghinelor din Paris, fondată în 1266 de către
Ludovic al IX-lea. Era un spaţiu destul de vast,
în principiu ermetic închis de îndată ce se în-
nopta, o „incintă de case" pe malul drept al
Senei, lângă poarta Barbel, dar dincolo de zi-
dul lui Filip August. Aici locuiau, după măr-
turia — poate optimistă — a lui Geoffroi de
Beaulieu, duhovnic al regelui sfânt, patru sute
de honestae mulieres sau povres beguines, une-
ori de origine nobilă, care beneficiau de nume-
roase milostenii publice şi private, dar îşi mai
câştigau şi singure existenţa prin diferite munci
efectuate atât în exterior cât şi în interior. Con-
ducătoarea beghinelor, numită de preotul regelui
şi asistată de o sub-şefă, de portăreasă şi de un
consiliu al celor mai în vârstă, sub controlul
stareţului dominicanilor din Paris, avea misiunea
de a le supraveghea conduita, îmbrăcămintea,
deplasările, şi de a opri pe oricine să pătrundă
oricând şi oriunde înăuntrul incintei. Nefiind
legate prin vreun jurământ religios, angajându-
se să rămână caste, dar libere sa rupă oricând
acest .angajament şi să revină la viaţa lumească,
beghinele trebuiau în mod normal să ia masa la
mănăstire, unde trebuiau să şi doarmă. De
asemenea, trebuiau să participe la anumite
slujbe într-o capelă care de altminteri era
deschisă şi locuitorilor din cartier. Din" tre ele,
cele numite „beghine de mănăstire" dormeau
într-un dormitor comun, mâncau la refectoriu, în
timp ce altele aveau camere î° case separate,
unde locuiau sub direcţia unei „şefe de cameră".
In concluzie, o disciplină destul de suplă, în
interiorul unui spaţiu în i
 cipiu feminin, care îngăduia rezidentelor, ti-
nere ori bătrâne, cucernice autentice ori — cum
adesea erau acuzate — făţarnice, o iniţiativă
personală destul de largă sub oblăduirea liniş-
titoare a unei instituţii tutelare.
Călugării albi şi negri ar fi trebuit să se stră-
duiască să rămână credincioşi cadrului de viaţă
alcătuit cu grijă de predecesori, adesea încă din
secolele XI şi XII. în principiu, nu exista nici
un motiv pentru ca organizarea spaţiului mo-
nastic din abaţiile şi schiturile cisterciene sau
benedictine să se modifice. Aşa s-a şi întâm-
plat adeseori, după cum reiese din examinarea
ruinelor unor mănăstiri engleze (Rievaulx, Foun-
tains, Tintern etc.) a căror viaţă a fost brusc
întreruptă de Dizolvare. Totuşi, necesităţi le-
gate de apărare, scăderea uneori dramatică a
veniturilor, ca şi a efectivelor, au dus prin forţa
împrejurărilor la profunde modificări. In multe
mănăstiri, „odată numiţi stareţul, intendentul,
infirmierul, pivnicerul, nu mai rămâneau sim-
pli călugări. Acest stat-major fără trupe era
în imposibilitatea de a respecta legea mănăsti-
rească, a tăcerii şi a reculegerii, care ar fi tre-
buit să caracterizeze starea monastică. Cum
finanţele abaţiilor nu reuşeau să acopere ne-
voile cele mai elementare ale locuitorilor lor,
superiorii erau siliţi să închidă ochii în faţa
infracţiunilor la regula sărăciei personale. în
colectivităţile masculine, se acorda — contra
plată — autorizaţia de a trăi în afară, de a
solicita posturi de paroh şi chiar beneficii"
(Francis Rapp). Inspirate de exemplul alsacian,
aceste observaţii sunt valabile şi pentru multe
alte regiuni. Iată o comportare cu consecinţe
deosebite: dormitorul, care ar fi trebuit să se
mfăţişeze ca o încăpere , austeră, atent încuiată
s
earâ de seară din ordinul sau sub suprave-
gherea superiorului şi mobilată doar cu sim-
Ple saltele de paie aliniate pe jos, a fost ba îm-
Pârţit în celule, în boxe, cu ajutorul unor pa-
ravane sau draperii, ba abandonat cu totul în
217
 favoarea unor camere (camerae) sau cămăruţe
(camerulae) în care călugării dormeau singuri
sau câte doi, trei sau patru.

Fig. 20. Plan al unei

case de călugări char-
trezi. A. galerie; B. pri-
muj culoar; C. prima
sală, încălzită; D. chilie,
cu un pat şi trei obiecte
de mobilier; E. orato-
riu; F. loc de plimbare
acoperit, în capăt cu
latrinele <G); H. grădi-
niţă; I. turnui unda se
păstra hrana; K. mic
portic; L. loc de depo-
zitare.

Procesele verbale ale vizitelor ordinului de

la Cluny sunt pline de reclamaţii şi somaţii pe
această temă. Primit la mănăstirea Saint-Vic-
tor din Marsilia, la începutul secolului
al XVI-lea, Beatis nu poate decât să constate:
„în această abaţie locuiesc vreo cincizeci de că-
lugări ai ordinului sfântului Benedict, ei mă-
nâncă şi locuiesc separat".
Dormitorul stăreţiei de benedictine de la
Littlemore (în Oxfordshire) poartă urmele unei
compartimentări în camere separate, aflate —
ce-i drept — sub înalta supraveghere a sta-
reţei, ea însăşi cazată distinct, dar la acelaşi
etaj.
Tot în Anglia sunt semnalate mănăstiri cu
geamlâcuri, în spatele cărora se află mici chilii
„de studiu" plăcut împodobite cu lambriuri, in-
firmerii cu odăi individuale pentru călugării
bătrâni sau bolnavi; locuinţe, mai bine spus
apartamente, rezervate nu doar abatelui şi sta-
reţului, ci şi principalilor slujbaşi mănăstireşti;
218
 camere atribuite călugărilor deţinători de grade
universitare sau în curs de a le obţine.
Nu e deci nimic de prisos în ordinul cate-
goric care a urmat inspecţiei făcute într-o mă-
năstire engleză, în secolul al XV-lea: „Se va
mânca şi bea într-un singur local, călugării se
vor ruga şi-1 vor sluji pe Dumnezeu într-un
singur paraclis [ . . . ] , se va renunţa cu totul
la orice încăpere privată, la camere şi apar-
tamente individuale".
E desigur ispititor — în legătură cu răspân-
direa aproape pretutindeni a unor obiceiuri
tât de manifest contrare statutelor bine sta-
bilite ale unei vieţi monahale — să vorbeşti de
decadenţă morală şi spirituală, de indisciplină
progresivă din partea unor călugări fără voca-
ţie, prea ataşaţi de propriul confort şi prea în-
clinaţi să înfrîngă regula sub cele mai diverse
pretexte. Cu toate acestea, trei observaţii pot
fi avansate:
a) Tendinţa de a eluda constrângerile vieţii
comun n-a aşteptat „criza" sfârşitului de
Ev Mediu pentru a se manifesta. In istoria or
dinelor religioase, .,.declinul" a fost aproape
întotdeauna precoce, iar slăbirea fervorii ini
ţiale s-a manifestat uneori chiar înainte de dis
pariţia pionierilor. . .
b) Orice generalizare ar fi abuzivă; au fost
desigur mănăstiri consecvent credincioase nor
melor oficiale, cum-ar fi — se pare — stăreţia
dominicanelor din Poissy, după mărturiile
Christinei de Pisan. Aici, vorbitorul rămânea
terenul obligatoriu al întâlnirii dintre exterior
Şi interior, iar dormitorul, aşa cum i-a fost pre
zentat ilustrei scriitoare şi suitei ei (dar băr
baţii fuseseră de data aceasta cu desăvârşire
îndepărtaţi din acest loc prin definiţie privat),
Părea să se supună pe deplin bunelor reguli:
-Dar mai vor / Să ne arate tloamnele, multe
* a număr / Iatacul lor, aşa cum l-au orânduit /
Şi frumoasele paturi din chingi / Ni le-au ară-
'a *. / Dar în acest loc bărbaţi n-au intrat /Şi-a.U
tos
t siliţi să plece / De astă dată",
219
 c) Poate că în primul rând evoluţia generală
a spiritualităţii a fost cea care a favorizat şi într-
o oarecare măsură a făcut legitimă atribuirea de
camere individuale unor călugări, camere în care
aceştia să poată desfăşura o muncă intelectuală, să
se roage în singurătate şi chiar să doarmă. Se
mai poate admite şi influenţa unor practici din
anumite ordine cerşetoare, ca de pildă cel al
Predicatorilor. într-adevăr, Sfântul Dominic,
odată instalat la Toulouse, a pus să se
construiască la etajul superior al mănăstirii
celule pentru tovarăşii lui, ad studen-tum et
dormiendum deşuper satis. Desigur, era vorba de
spaţii meschine: lungimea odăiţei dacă depăşea
culcuşul, lărgimea era de abia 1,50 m. Dar măcar
fiecare frate era singur. Cu timpul, dimensiunile
celulei s-au făcut mai generoase, de n-ar fi
decât pentru a îngădui instalarea unui pupitru
de lucru: în mănăstirea Sant-Eus-torgio din
Milano, pereţi din zidărie uşoară au înlocuit
despărţiturile din lemn, dar trebuia ca dispunerea
lor să permită acelui circator, care străbătea via
centrală din dormitor, să poată vedea fără
dificultate, dintr-o privire, pe fraţii aşezaţi,
studioşi, la pupitre sau întinşi pe paf, cuminţi.
Doar profesorii (lectores actu agentes) aveau
dreptul Ia o cameră propriu-zisă, complet
închisă şi de altfel situată de cele mai multe
ori în alt sector al mănăstirii.
La sfârşitul Evului Mediu, a renunţa la 'dor-
mitorul comun a devenit un reflex destul de
obişnuit, în fundaţiile pioase şi filantropice cel
puţin. în spitalul din Ewelme, William de La
Pole, fondatorul lui, socotea că rezidenţii trebuie
să dispună ,,de-un loc al lor [. . .], adică o căsuţă,
o celulă ori o cameră, cu sobă şi alte necesităţi, în
care fiecare să poată mânca, bea şi să se
odihnească".
La colegiul Dainville din Paris, în 1380, o i
cameră e prevăzută pentru doi şcolari, dai"
aceştia nu pot scăpa de controlul profesorului-' „Zi
şi noapte, pânâ la culcare, camera nu se va închide
de către nici unul dintre ei, pentru ca
 profesorul sâ poată cât mai uşor şi la orice oră
pătrunde la ei daca. doreşte şi pentru ca elevii,
în schimb, să-şi înteţească zelul pentru studiu
şi să se teamă a se lăsa pradă chiulului şi re-
lelor moravuri. Dacă va socoti necesar, profe-
sorul va putea avea cheia fiecărei odăi".
K în 1443, statutele de la King's College (Cam-
ridge) prescriu o cameră pentru doi sau trei
fellows (socii), cu tot atâtea paturi şi cu un
colţ de lucru (loca ^studiorum). Bineînţeles, nu
e încă regimul camerei individuale, considerată
poate prea costisitoare sau prea liberală, dar
suntem departe de dormitorul comun, de sala
de studiu suprapopulată: această soluţie de
compromis se înţelege de altfel mai uşor dacă
se observă că cel mai avansat dintre fellows
„ca maturitate, discreţie şi ştiinţă" dobândeşte
o autoritate asupra colegului sau colegilor săi.
E semnificativ faptul că personajul princi-
pal din Povestea morarului de Chaucer, stu-
dentul sărac Nicholas, găzduit la Oxford în casa
unui dulgher, se bucură de camera sa proprie,
„singur, fără nici o companie".
La mijlocul secolului al XVI-lea, juristul
Hermann von Weinsberg, din Koln, se înduio-
şează amintindu-şi de camera pe care cu două-
zeci de ani în urmă tatăl lui i-o încredinţase
lui şi numai lui, sus, la cel mai înalt nivel al
. casei părinteşti:
B „în legătură cu o odăiţă, studiolo-ul meu.
Când, în 1529, tatăl meu a pus să se con-
struiască clădirea, două cămăruţe, una deasu-
pra alteia, au fost construite lângă odaia cea
mare. Am intrat în posesia celei mai înalte
dintre ele, tatăl meu a pus să se facă o fe-
reastră şi o uşă care se pute^ închide cu cheia.
Am urcat în această cămăruţă o mescioară, un
scaun, un tablou şi mi-am înjghebat studiolo-ul;
cărţi, sertare, hârtie, mapă de scris etc. şi tot
c
e-am adunat am dus acolo sus; mi-am făcut
Şi un altar şi am aşezat pe el ce s-au îndurat
ceilalţi să-mi dea. Totul încuiat, ca nimeni să
n
u poată intra, decât vărul meu care-mi era şi
221
 col eg

m
p
ATUl tot
«i J453, Jean J^.d«cursuriie I

?1
m
P«*c ffieaS?c?. este ,.DU?', *nco]o rf„e ^«"

^ de

i
222
care
 acoperă p a t u i

5"
"

fr
anghieri jnb-n e m în
acel w 3 gi0ria
' H-
corzile erau ^-Se ne
miere cu chi eCh e ri
sau
? ?* se a§e2; /S Se «Punea ol^in-
J

gSfsSa
con-

a
»
Meni
tre
,
224
serjul, postavul de lână sau mătase, tapiseria,
ba chiar şi stofa căptuşită cu blană.
Exista în realitate o întreagă ierarhie a
paturilor, întâi în funcţie de dimensiunile lor.-
se cunosc paturi de un lat şi jumătate, de două
şi până la trei laturi, cuverturile şi cearşafu-
rile acestora având în aceste cazuri, în general,
o jumătate de lat în plus. Pe urmă în funcţie
de natura saltelei, de numărul şi calitatea
cearşafurilor şi cuverturilor, de prezenţa ori
absenţa unei perne-puişor suplimentare. In
al treilea rând, în funcţie de lemnărie: unele
paturi erau lipsite de un cadru de lemn; altele
se sprijineau pe unul rudimentar; altele, dim-
potrivă, pe o mobilă sculptată cu îndemânare,
în fine, erau paturi cu baldachin şi perdele, în
vreme Ce altele, judecând după listele de so-
coteli, inventare, miniaturi, nu aveau deloc.
De-aici şi preţurile estimative extrem de va-
riabile, mergând, pentru un pat, de la câţiva
bani la câteva zeci de livre. La sfârşitul seco-
lului al XV-lea, la Paris, un pat de 60 de bani
„parizieni" (3 livre) trecea drepfc dintre cele
mai comune.
Trebuie lăsate deoparte culcuşurile ascetice
din mănăstirile ataşate spiritului de sărăcie şi
penitenţă. în aceste cazuri, paturile erau sim-
ple de tot; fără perdele şi mai cu seamă fără
aşternuturi şi, în locul unei saltele moi şi căl-
duroase din puf, aspre mindire de paie sau
saltele din lână grosolană recunoscute ca in-
confortabile. înnoptând la mănăstirea Grande
Chartreuse în 1517, Beatis deploră faptul că şi
el şi superiorul său, cardinalul de Aragon, au
fost siliţi să doarmă ,,pe mici paturi de paie,
fără cearşafuri, cu piei grosolane de oaie drept
învelitoare". Revenit din cruciadă, Ludo-
vic al iX-lea, din spirit de mortificare, a re-
nunţat la patul de puf pentru a se mulţumi
cu o scândură acoperită -cu o saltea subţire de
bumbac.
. Paturile mănăstireşti puteau arăta frumos
fiind totuşi a.usţere. Astfel, în dormitorul stă-
reţiei de la Poissy, călugăriţele — scrie Chris-
tine de Pisan — dormeau îmbrăcate, fâră aş-
ternuturi, pe o saltea de lână aspră şi nu de
puf, ceea ce nu împiedica acoperirea patului
cu elegante tapiserii: „Dacă nu poartă cămăşi
sau alte rufe / Se culcă noaptea fără cuverturi
cu franjuri / Ci pe saltele / Acoperite cu fru-
moase covoare de Arras/ Cu grijă rânduite,
dar nepotrivite / Căci sunt tari şi umplute cu
câlţi, / Şi aşa acoperite dorm noaptea acele
doamne obosite / Care se scoală ca bătute /
Dimineaţa [... ]".
Către mijlocul secolului al XlV-lea, în le-
prozeriile şi spitalele Parisului, se pare că
patul bolnavului nu comporta nici cadru, nici
perdea, ci numai o saltea, o pernă, o pereche
de cearşafuri şi o cuvertură. Alte stabilimente
spitaliceşti se arătau mai mărinimoase, sau
poate mai judicioase, prevăzând două pături
vara şi trei iarna.
Pentru minerii din mina de la Cosne, din
Lyonnais, angajaţi de Jacques Coeur, inventa-
rul alcătuit cu prilejul procesului (1453) men-
ţionează două categorii de paturi: prima pre-,
vedea o saltea şi o pernă din pene, două cear-
şafuri şi două pături; a doua, doar o saltea
de lână proastă şi o singură pătură. In pri-
mul caz costul e estimat la 20, 30 sau 40 de
bani; în celălalt, la 10 bani şi chiar mai puţin.
Oricum, nici vorbă de lemnărie sau perdele.
O celebră miniatură de Jean Bourdichon
reprezintă pe un biet calic — simbol al sără-
ciei — în patul lui: o pereche de cearşafuri
zdrenţuite, o saltea de paie peste câteva' scân-
duri rare, o pătură prăpădită cu găuri, din
care ies două picioare, unul bandajat, celălalt
într-un nădrag rupt.. .
La sfârşitul secolului al XV-lea, bucătarul
episcopului din Senlis era neîndoios mai fa-
vorizat, având un pat de doc, un sul din pene,
u
n aşternut, o' plapumă şi o cuvertură din stofă
de lână cenuşie (totul evaluat la 40 de bani
i.Parisis").
227
 în 1403, Colin Doulle din Conches, în
Normandia, executat pentru greşelile lui, lasă
„un pat, adică saltea şi sul umplute cu lână
proastă, o pătură veche şi uzată din postav
roşcat şi două perechi de cearşafuri de cânepa".
Toate acestea fiind vândute la licitaţie, suma
obţinută va fi de 40 de bani de Tours.
Perrette La Havee, burgheză pariziană, vă-
duva unui bărbier al regelui, dispunea, către
1460, de un pat mult mai impozant, de inspi-
raţie ■— dacă nu de stil — seniorială. Aşter-
nutul era din pânză de in, perna din puf, sal-
teaua şi alte perne îmbrăcate'în doc de Flandra
şi un baldachin şi două perdele de pânză în-
văluiau acest culcuş de 1,80 m pe 2,10 m. Costul
se ridică de această dată la 8 livre 6 bani 8 di-
nari „parisis"*.
O treaptă mai sus în somptuozitate: în
„camera lungă" din' castelul de la Thouars, în
care tocmai murise, în 1470, Louis de Am-boise,
se află, atunci când se face inventar după deces, un
mare pat cu trepte, cu saltea, sul, învelitoare
albă de lână, cuvertură şi ^garnitură"; şi, de
asemenea, un baldachin dintr-o tapiserie cu motiv
peisagistic, plus o broderie (altfel spus, un tresdos,
o draperie la capul patului) şi trei perdele de
pânză albastră. Aceleaşi materiale, aceeaşi
decoraţie pentru patul alăturat, şi el prevăzut cu
baldachin. Mai există şi un pătuţ mobil sub cel
mare. In fine, pe pereţi sunt întinse cinci piese de
tapiserie, care, împreună cu tapiseriile de la cele
două paturi, formează un ansamblu perfect
omogen, într-adevăr, în cea de-a doua jumătate
a Evului Mediu (primele exemple în acest sens
datează din secolul al XlII-lea), baldachinul, 1
perdelele, draperia de la capul patului, cuvertura şi
tapiseriile murale puteau constitui un ansamblu
decorativ. Astfel arăta „camera", care, fără prea
mare caznă, se monta şi de-
* In vremea respectivă, 4 livre parisis —5 livre
toumois. Acelaşi raport pentru bani şi dinari, (n. tr.)

?28
monta, se aşeza într-o ladă, se strângea în
dulapuri sau în garderobe şi, când se decolora
sau se, demoda, sfârşea în vreun pod. Decor
mobil, portabil, în perfectă armonie cu obiceiu-
rile timpului care cereau celor sus-puşi necon-
tenite deplasări.
Camere de un lux uluitor au fost croite,
ţesute, confecţionate în secolele al XlV-lea şi
al XV-lea. Dintre nenumăratele exemple pe
care ni le oferă documente mai ales contabile,
ne vom mărgini' a menţiona aici camera — nici
măcar cea mai extravagantă — care a însoţit-o
pe Caterina de Burgundia, în 1393, când, prin
căsătorie, a intrat în familia de Habsburg:
„O cameră de satin albastru brodat cu stema
Doamnei de Austria, împodobită cu un balda-
chin, un spătar, cu cuvertură, cu draperii de
mătase, zece perne din acelaşi material,
brodate cu armele aceleiaşi Doamne şi, respec-
tiva cameră, împodobită cu o cuvertură de pat
ţesută cu dublă urzeală, cu patru covoare ce
acoperă pereţii, cu un aşternut, cu un cufăr
şi şase perne de lână, brodate cu însemnele
de mai sus, şi cu trei covoraşe în jurul patu-
lui, şi cu o cuvertură din postav albastru îm-
blănită".
E de la sine înţeles că o cameră atât de
fastuoasă, de completă, era o excepţie. Un caz
rarisim, din punct de vedere statistic. Dar un
caz de referinţă, servind drept model. în urma
unui fenomen clasic de difuzare, de înrâurire,
anumite interioare strict burgheze au vădit
preocupări decorative de necontestat, cuprin-
zând tapiserii, covoare „pufoase" (pe pereţi, pe
mobile şi chiar pe jos), pânzeturi şi mătăsuri,
perdele în jurul patului, ba chiar şi la feres-
tre, perne şi huse îmbrăcând bănci (banquiers).
Iată în ce cameră a murit la Paris, in 1438,
Pierre Cardonnel, canonic la Notre-Dame.
Cele două paturi existente aici sunt acoperite
°u câte o cuvertură albă brodată, cel al de-
functului având în plus un baldachin, o dra-
P erie la cap şi trei perdele de pânză albă. Pe
229
 perete, trei ţesături de un roşu închis, una
având în centrul ei un cerb alb şi presărată cu
trandafiri albi. Un decor alb-roşu care trebuie
să fi fost de efect.
Trebuie totuşi să ne închipuim o mare ma-
joritate de paturi fără perdele, nici măcar mo-
deste, chiar fără cadru de lemn: „culcuşuri
sărăcăcioase, saltele de paie meschine", aşezate
direct pe jos sau pe scânduri sumar asamblate,
pături peticite, rărite, prea subţiri sau prea
puţine ca să ţină cald.
Numărul de paturi într-o locuinţă era, fi-
reşte, corespunzător dimensiunii ei, resurselor
ocupantului sau ocupanţilor ei, importanţei
întregii gospodării. Putea să meargă de la un
singur culcuş la câteva zeci. întreprinderea
minieră a lui Jacques Coeur, din Cosne, cu
numeroasele ei clădiri, număra mai bine de
cincizeci de paturi; din păcate, nu se cunosc
1
efectivele angajaţilor şi muncitorilor cărora le
erau destinate. La castelul din Madic, la fi-
nele secolului al XV-lea, se găseau 31 de paturi,
plus 35 de saltele. Interogat de procurorul
Dauvet, intendentul lui Jacques Coeur de-
mară că în „casa mare [din Bourges erau] cam
XV ori XVI paturi, dintre care erau unele
mari, frumoase şi bune". Datând din 1525, in-
ventarul după decesul lui Pierre Legendre,
trezorier al Franţei, înşiră vreo douăzeci de
paturi, jumătate culcuşuri şi jumătate saltele,
în general răspândite două câte două (un culcuş
şi o saltea) în camerele şi în garderobele din
locuinţa pariziană de pe strada Bour-donnais.
La ţară, conacul său din Alincourt număra vreo
treizeci, cel din Garennes aproape douăzeci.
Pierre Legendre, în cele trei rezidenţe principale
ale sale (mai avea şi altele, dar erau aproape
goale), dispunea deci de vreo 70 de locuri de
dormit, fără a mai socoti cadrele de lemn care,
fără saltele, nu foloseau. în 1542, castelul de la
Thouars, cu cele patruzeci de în" căperi ale lui,
număra cam tot atâtea paturi.
230
incluzând două leagăne în odaia doicilor şi
mai multe paturi de campanie.
Nu că s-ar fi dormit în mod normal în toate
camerele. Să nu vorbim de beciuri, pivniţe,
poduri, galerii, magazii. Dar, cu rare excepţii,
nu se aflau paturi nici în bucătărie, nici în
cămară, nici la tejghea, nici în birou, nici mai
ales în sală. Paturile'erau în camere (se şi vor-
beşte ocazional de „camere de culcare") şi în
anexele acestor camere (garderobe, chiar de-
barale), de asemenea şi în anumite încăperi
de serviciu, în grajduri mai ales, probabil pen-
tru a preîntâmpina furtul cailor.
în general, se admite că, în Evul Mediu,
un singur pat putea primi nu numai, cum ar
fi firesc, un cuplu căsătorit, dar şi pe copiii
lor, tineri ori mai puţin tineri, precum şi fraţi
şi surori, prieteni, slugi în serviciul aceluiaşi
stăpân, străini puşi întâmplător în situaţia de
a împărţi camera cu ei. Constatarea nu e in-
exactă: bărbaţi implicaţi în războaie, şcolari,
bolnavi, oameni săraci care sunt nevoiţi să
doarmă mai mulţi. în acelaşi pat, iată ceea ce
ne demonstrează pe larg documentaţia atât
scrisă, cât şi iconografică. Patul cel mare care
e doar matrimonial, ci familial nu este un
mit (a se vedea miniatura din Cartea de rugă-
ciuni a Jeannei de Franţa). Totuşi, să obser-
văm că exista preocuparea de a se evita această
promiscuitate, din raţiuni de confort, de igienă,
dar mai cu seamă de morală. în tratatul său
împotriva desfrâului, Jean Gerson scrie: ,,Placă
Domnului să se obişnuiască în Franţa copiii să
fie culcaţi singuri în pătuţuri, fie ei fraţi ori
surori, aşa cum e obiceiul in Flandra". Regula
patului individual era respectată în cele mai
multe mănăstiri şi chiar în anumite colegii.
Această preocupare exista şi în spitale, astfel
la Hotel-Dieu, în Paris, unde surorile se plân-
geau că erau silite să culce „copii mici, atât
fetiţe cât şi băieţei, împreună în diverse paturi
Primejdioase, în care muriseră alţi bolnavi
contagioşi, din cauză că nu există paturi spe-
 ciale pentru aceşti copii, ci sunt culcaţi câte
'şase, opt, IX, X şi XII într-un pat, atât la
căpătâi cgt şi la picioare".
Era recomandat in aceeaşi instituţie ca, în
măsura posibilului, „bolnavii gravi să fie aşe-
zaţi fiecare separat într-un pat".
Gu alte cuvinte, a se culca la grămadă era
socotit un efect al penuriei. Toţi cei ce-şi pu-
teau permite înţelegeau să fie singuri în patul
lor, ori măcar să-şi aleagă persoana alături
de care să se odihnească.
în schimb, noaptea, a te despărţi de valetul de
cameră, de şambelan, de cameristă, de însoţitoare
sau de jupâneasă nu era neapărat de dorit.
Aceste slugi intime dormeau pe saltele chiar în
camera stăpânului sau se instalau in garderoba
imediat învecinată sau ocupau cu toţii o odaie, tot
vecină. In cutare castel, de exemplu, se specifică,
imediat după camera Doamnei, cea a „fetelor
Doamnei" (la Madic). Şi,în castelul din Rouen, în
1436: „în acea cămăruţă stau domnişoarele
nevestei numitului căpitan". Antonio de Beatis
notează că, în Picardie, spre deosebire de
Germania unde se înghesuie cât mai multe paturi,
camerele din hanuri conţin doar un pat pentru
stăpân si*, I unul pentru valet. Commynes
aminteşte în Memoriile lui că i s-a întâmplat, când
era şambelan al ducelui Carol de Burgundia, să
doarmă în camera acestuia. Oricum, favoritul
unui rege, al unui om cu vază, împărţea cu regula-
ritate camera cu protectorul său. Şi, în Le
Menagier- de Paris, iată ce recomandă blajinul om
cumsecade tinerei lui soţii: „dacă aveţi fete ori
cameriste între XV şi XX de ani, pentru că la
această vârstă sunt proaste şi nu cunosc deloc
lumea, să le culcaţi alături, în garderobă sau
cameră, adică unde să nu fie lucarnă nici fereastră
joasă spre stradă".
Se înţelege de aici că această dependenţă
continuă nu surâdea tuturor slugilor; cât de-
spre stăpâni, avându-le alături în mod con-
stant, pe lângă exercitarea unui control moral.
 ei căutau
vicii să dispună
de fiecare clipă. de o prezenţă şi de sef-
Opere de ficţiune, cum ar fi O sută de noi
povestiri, zugrăvesc bine această coabitare
permanentă între stăpâni, familie şi servitorii
„privaţi". E adevărat că stăpânul putea,
când socotea oportun, să-i îndepărteze pentru
o vreme şi sâ-şi regăsească intimitatea tră-
gând perdelele în jurul patului său.

DECORAflA Şl LOCURILE DE RETRAGERE

Anumite texte ale timpului se complac în a
înfăţişa casa ca o lume bine închisă, în interiorul
căreia se afirmă, fără a fi împărţită şi în deplină
francheţe, autoritatea aproape seniorială a
intendentului. Le Menagier de Paris recomadă
cititorilor ca, la sfârşitul zilei, după stingerea
focurilor, să încuie cu grijă uşile exterioare şi
să dea cheile în păstrare unei persoane de
încredere — Agnes beghina ori Jean intendentul
— „pentru ca nimeni fără voie să intre ori să iasă".
Căutând sâ-i descurajeze pe contemporanii care
aspirau să devină curteni (curiaux), Alain
Chartier declară că nimic nu e mai de preţ ca o
viaţă independentă în propria-ţi căsuţă: „De
când uşiţa ta e închisă, nu intră altul dacă nu-
ţi place". „Casa e sigură,- dar s-o încui", scrie
Francois Villon.
Şi cu toate acestea,.spaţiul interior al casei nu
se prezintă ca un tot omogen, nediferenţiat,
mai ales de la un anumit nivel în sus. Se discern
poli diverşi ai vieţii sociale ori particulare, ai
activităţii domestice ori profesionale. Sunt
locuri încălzite şi locuri neîncălzite (sau — şi
nu e acelaşi lucru — care se pot încălzi şi
care nu se pot încălzi). Printre cele dintâi, se
numără bineînţeles bucătăria Şi camera
stăpânului, apoi, în mod mai puţin sistematic,
mai neregulat, alte camere, ca şi sala. Să ne
gândim şi la sălile încălzite din 233
mănăstiri. In Germania, iarna, erau odăi, în-
călzite în permanenţă (Stube, sobe), aşa cum
semnalează un pasaj din Cartea descrierii ţi-
nuturilor de Gilles le Bouvier, zis şi He"raut
Berry (mijlocul secolului al XV-lea): „Pentru
frigul care bântuie în Germania iarna, au sobe
care încălzesc în aşa fel că stau la cald în ca-
merele lor, şi acolo iarna oamenii de meserie
îşi fac treaba şi-şi ţin nevestele şi copiii şi nu
trebuie deloc lemn ca să le încingă. Şi nobilii
şi războinicii şi alţi oameni fără ocupaţie se
află de asemenea acolo ca să joace, să cânte,
să bea şi să mănânce şi să-şi petreacă timpul,
căci ei nu au câminuri".
Comentariul lui Gilles le Bouvier suge-
rează că în Franţa practica era foarte diferită:
multe căminuri, aprinse fără îndoială cu inter-
mitenţe, dar în stare să încălzească odăile pen-
tru cei care veneau din exterior, rebegiţi de
frig şi uzi de ploaie, dar şi o mai redusă con-
centrare a persoanelor care populau casa. Soba
*nu era totuşi necunoscută, cel puţin în Franţa
de Est (Provenţa, Savoia, comitatul Burgun-
diei), în secolul al XV-lea, ea a fost introdusă
intenţionat şi în alte părţi, ca în minele lui
Jacques Coeur şi în unele castele ale regelui
Rene", care a recurs în acest scop la specialişti
din Germania.
Printre încăperile care (în afara unor
excepţii) nu se încălzeau, erau cămara, prăvă-
lia, camera de studiu şi capela. Tot Georges
dela Tremoille, în 1475, când hotărăşte, pentru
rugăciunile sale în singurătate, construirea
unui paraclis în castelul său de la Rochefort-
sur-Loire, prevede o mică instalaţie de încăl-
zit picioarele (petit chaufepie) pentru a com-
pleta confortul acestei încăperi în întregime
lambrisate/
Se mai recurgea şi la şofrete, la aşar-numitele
braseros uşor de transportat dintr-o odaie
într-alta, după nevoi: speyrogadoria în Pro-
venţa, fouiers sau fouieres din fier sau aliaj în
Franţa de Nord.
■ 234
Altă distincţie care se adânceşte, prelungind
de altfel o practică anterioară: sala opusă ca-
merei. Se înregistrează totuşi o evoluţie. Sala,
în ciuda dimensiunilor sale, a decoraţiilor
(amintim sălile eroilor şi eroinelor legendare
prin vitejie, din castelul Coucy, celebrate de
Antoine Ăstesan), manifestă tendinţa de a sn
transforma într-un fel de anticameră. Să spu-
nem un hol în accepţiunea actuală a termenu-
lui, o sală a paşilor pierduţi. Şi din nou Alain
Chartier ne poate călăuzi când spune: ,,Sala
unui mare prinţ e de obicei infectă şi încăl-
zită de respiraţia oamenilor, uşierul dă cu
varga peste capetele celor care se află în ea,
unii intră cu forţa şi alţii se străduiesc să le
ţină piept", toate acestea în aşteptarea deschi-
derii uşii prinţului (l'huis du retrăit).
O primă măsură a fost dublarea sălii. O sală
comună şi marea sală; ori sala de jos, cu rol
de sală de aşteptare, şi sala de sus, servind re-
cepţiei, cum de pe atunci se spunea. Dar mai
ales camera însăşi a fost cea care s-a dublat,
dând naştere camerei propriu-zise (de retragere
sau de culcare) şi camerei oficiale, numită
camera de ceremonie. Trona aici, gol şi majes-
tuos, patul de ceremonie. Tânăra mireasă, în- ~
tr~una din cele. O sută de noi povestiri, pătrunde
mai întâi în „marea sală a casei" soţului ei,
apoi „în camera- de ceremonie, bine îmbrăcată în
frumoase tapiserii", încălzită de un „fru-nios
foc mare", cu o „frumoasă masă întinsă" pe
care o aşteaptă un „prânz frumos", în timp ce
se înfăţişează ochilor ei „frumosul bufet
încărcat de vase".
Camera de ceremonie este mixtă: este pu-
dică, dar aparţine şi intimităţii casei, nu ori-
cine e admis, se pot etala fără risc bogăţiile ei,
Juxul argintăriei, profuziunea de tapiserii.
Căci sfârşitul Evului Mediu este prin ex-
celenţă o perioadă când sunt la fel de necesare
11
etalarea fastului, şi cea a puterii: de aici şi
ex
presiile cai de ceremonie, săbii de ceremo-
235
 nie, aşternut de ceremonie, mobilă dfe cere-
monie.
în fine, al treilea pol al casei: camera stă-
pânului, pe care ne-o putem închipui, în ma-
niera lui Gilles Corrozet, „foarte luminoasă şi
pătrată" sau „bine căptuşită şi curată, cu ta-
piserii, geamuri, împletituri". „Camere fru-
moase, bine căptuşite, închise cu geamuri, îm-
podobite cu paturi, tapiserii şi alte lucruri",
scrie de pildă Jean de Roye. De asemenea,
evocarea unui confort desăvârşit sub pana lui
Eustache Deschamps: „Calde camere îmbră-
cate de sus până jos, / Cu uşile închise, ferestre
care nu scârţâie".
In această cameră — ne încredinţează in-
ventarele — se păstrau giuvaerele şi argintă-
ria, actele cele mai importante (socoteli,
creanţe, obligaţii, scrisori), în cufere de lemn,
pe poliţe, în sipete, mici ori mari, din stejar,
chiparos, uneori cu ferecaturi, dar întotdeauna
încuiate cu grijă. In imediata vecinătate, ca-
mera de studiu (numită câteodată secretă), bi-
roul privat de negustorie, paraclisul şi, bine-
înţeles, garderoba, privata (cu inevitabilul
scaun găurit), şi, eventual, etuva. Acest an-
samblu definea perfect spaţiul intim, particu-
lar, zona în care te relaxai, te distrai (jocuri de
cameră), îţi îngrijeai trupul şi sufletul, scriai:
„Or, vrea iubitul să compună zisuri, balade,* /
Scrisori tainice, mesaje secrete / Şi se re-
trage / Se închide în cameră, singuratic / Ca
să scrie mai în voie şi mai cu tâlc", sună ri-
mele lui Alain Chartier.
In mod normal, cuplul, bărbatul şi femeia,
ocupa în comun acest spaţiu privat. Să nu ui-
tăm cu toate acestea că, după un model per-
fect realizat la nivel princiar sau regal (ca de
exemplu la Hotel Saint-Pol, în Paris), înalta'
aristocraţie separa frecvent în reşedinţele sale
„apartamentele" doamnei ■— riscăm acest ana-
cronism — de apartamentele seniorului saU.
în orice caz, atribuia fiecăruia camera şi gar"
deroba proprii.
236
SENSUL UNEI EVOLUŢN

în biserici existau o sumedenie de capele „pri-

vate", izolate printr-o împrejmuire de piatră,
"de lemn sau printr-un grilaj de fier, având
mobilierul lor propriu, odoare proprii şi desti-
nate unui individ, unei familii, unei confrerii.
Locuri de rugăciune când mobile — miniatu-
rile le reprezintă ocupate de câte un om- cu
stare, care se ţine deoparte când se roagă, la
distanţă de curtenii şi slugile lui —, când fixe,
din piatră, cu vedere de sus către altar, cu po-
sibilitatea de a privi asistenţa fără a fi văzut
şi de a te retrage discret (astfel de „strane"
aveau Ludovic al Xl-lea la Notre-Dame de
Clery şi la Notre-Dame de Nantilly la Sau-
mur, şi Jean Bourre la Plessis-Bourre). Bănci
de biserică, rezemători, strane distincte pentru
îngenunchere, în Flandra ca şi în alte locuri: o
parte pentru bărbaţi şi alta pentru femei.
In multe oraşe existau localuri afectate spe-
cial consiliului municipal (casă comună, pri-
mărie), săli pentru jocul cu mingea, chiar pentru
lupta ecvestră cu lancea. Terenuri împrejmuite
pentru întreceri cu arcul, arbaleta, în curând
archebuza. Un hambar pentru artilerie, un
turn pentru orologiu. Clădiri de folosinţă
exclusiv universitară (sala actelor, biblioteca,
la Orleans, de exemplu). Adevărate săli de
clasă pentru şcolari (şcoala Saint-Paul, la
Londra, descrisă de Erasmus la începutul se-
colului al XVI-lea). Câteodată, o bibliotecă pu-
blică (la Worcester şi la Bristol, în secolul al XV-
lea). ~Un local pentru arhive, cum e sala
Tezaurului Hrisoavelor, în palatul regal de la
Cite, la Paris, la nord de Sainte-Chapelle. Hale
compartimentate Şi utilate cu butuci de măce^
lârie. O dorinţă făţişă de a concentra, de a oom-
3
rima prostituatele într-un cartier, pe o stradă,
într-o casă publică. Supravegherea băilor
c
°rnune.
237
 >
lor
castelel„r ce]or
celor mai „

spatiu

-Renaşteri, , ? n{a cea S

 î
re-

u
că s ^'.Dar CU

233
AFIRMAREA INDIVIDULUI

SITUAJIA SINGURĂTĂŢII,
SECOLELE XI—XIII
Dorinţa de a fi singur: o promiscuitate necesară
înghesuială, promiscuitate, uneori gloată — în
perioada feudală, în marile locuinţe nu era
niciodată loc pentru o singurătate individuală,
poate doar în scurtul răstimp al morţii, al
trecerii în lumea de apoi. Chiar când ieşeai
din împrejmuirea domestică, o făceai tot în
grup. Trebuiau să fie măcar doi şi, dacă nu
erau înrudiţi, tovarăşii de drum se legau prin
rituri ale fraternităţii, constituind pentru du-
rata deplasării o familie artificială. De îndată
ce depăşeau vârsta de şapte ani, când se chema
că pot fi socotiţi bărbaţi şi ieşeau din uni-
versul femeilor, băieţii aristocraţiei erau arun-
caţi în plină aventură, dar rămâneau, şi pen-
tru toată viaţa, în adevăratul sens al terme-
nului, înglobaţi, fie că slujeau pe Dumnezeu,
fie că, şcolari fiind, se adunau sub conducerea
unui învăţător; sau erau grupaţi într-o echipă
cu structură asemănătoare, imitând gesturile
conducătorului, ale patronului, devenit noul lor
tată, urmândurl atunci când îşi părăsea casa
ca să-şi apere drepturile cu arma, cu cuvân-
tul sau ca să hăituiască vânatul prin păduri.
Odată isprăvită ucenicia, noii cavaleri îşi pri-
meau armele, în grup şi de această dată, într-
un roi organizat ca o familie, fiul seniorului
fiind de obicei învestit împreună cu fiii vasa-
lilor. Ei nu se mai despărţeau, asociaţi în glo-
rie ca şi în ruşine, chezaş unul altuia, ostatec
240
 unul pentru altul. însoţită de servitorime şi
adesea de clerici pentru rugăciuni, ceata lor
alerga, indisociabilă, de la un turnir la altul,
de la o dezbatere, o hărţuială la alta, afişân-
du-şi coeziunea prin semne, culori sau un
strigăt de raliere, devoţiunea camaraderească
a tuturor îmbrăeându-1 pe şef ca într-un veş-
mânt indispensabil de familiaritate domestică:
adevărată casă itinerantă. Şi astfel, în socie-
tatea feudală, spaţiul privat apare în realitate
dedublat, alcătuit din două zone distincte: una
fixă, strânsă în jurul căminului, închisă; cea-
laltă deplasându-se în spaţiul public, la. fel de
coerentă, marcând aceleaşi ierarhii, orânduită
după aceleaşi proceduri de control. în interio-
rul acestei celule mobile, pacea, ordinea erau
menţinute de către o putere de aceeaşi na-
tură, a cărei misiune era de a organiza apăra-
rea împotriva agresiunilor puterii publice, şi
aceasta prin ridicarea spre exterior a unui
zid invizibil tot atât de solid ca incinta casei.
Puterea închidea, reţinea indivizii în interior,
îi supunea unei discipline colective, reprezen-
tând o constrângere. Şi dacă viaţa particulară
înseamnă secret, acest secret, prin forţa lucru-
rilor împărtăşit de toţi locuitorii casei, era
fragil, repede descoperit; dacă viaţa particu-
lară înseamnă independenţă, şi această inde-
pendenţă era colectivă. Ancheta trebuie deci
sa se încheie cu următoarea întrebare: se
poate oare discerne, în secolele XI şi XII, în
cadrul particularului colectiv, un particular
onal?
pe,

Societatea feudală avea. o structură atât de

eînchegată, elementele care o formau erau
■ţât de compacte, încât oricare individ ispitit
{ S
v
s
ă se desprindă din strânsa şi abundenta con-
ivialitate, reprezentând pe-atunci intimitatea
(Privacy), să se izoleze, să împletească în ju-
rul sau un gard protector, să se închidă în ?
rppria-i grădină ferecată, era numaidecât
lr
ilej ori de suspiciune, ori de admiraţie, so-
241
cotit sau un contestatar sau un erou, oricum
plasat în sfera „straniului", care era — să
fim atenţi la cuvinte — antiteza „particularu-
lui", într-adevăr, cel care s-ar fi tras deo-
parte, chiar de n-ar fi făcut-o cu intenţia deli-
berată de a face rău, sfârşea inevitabil prin
a-1 face, poate chiar împotriva voinţei sale,
prin însăşi însingurarea care-1 făcea vulnera-
bil atacurilor inamicului. Nu se expuneau în
acest fel decât rătăciţii, posedaţii, nebunii: a
rătăci de unul singur era, în opinia publică,
unul din simptomele smintelii. O dovedeşte
atitudinea adoptată faţă de bărbaţii şi femeile
fără escortă întâlniţi pe drumuri: singuri se
ofereau drept pradă; erai îndreptăţit să le iei
tot; oricum, a-i reintroduce într-o comunitate,
a-i reaşeza cu forţa într-un spaţiu ordonat,
transparent, orânduit după voia Domnului, în
care alternează zonele particulare şi cele de
interstiţiu, publice, unde deplasările se fac în
cortegiu, reprezenta o acţiune pioasă. Aşa se
explică rolul jucat, în realitate ca şi în fic-
ţiune, de cealaltă faţă a lumii vizibile, şi
anume întinderile necultivate, fără case şi
gospodării, landele aride, codrii, aflate toate
în afara legii, primejdioase şi atrăgătoare,
unde întâlnirile pot fi insolite şi unde cine
se aventurează riscă să se afle faţă-n faţă cu
sălbaticul ori cu zâna. In aceste spaţii ale
dezordinii, ale angoasei şi ale dorinţei îşi
căutau un refugiu criminalii, ereticii sau cei
pe care patima îi scotea din minţi, îi zvârlea
într-o lume fără măsură. Astfel Tristan tră-
gând-o după sine pe Isolda cea vinovată,
amândoi cufundându-se în sălbăticie, fără
pâine, fără sare, în zdrenţe, prin culcuşuri im-
provizate din crăci. Dar când efectul filtrului,
al „otrăvii" care-i ameţise s-a risipit, când
şi-au revenit, gândul cel bun le-a poruncit să
reintre în ordine, să părăsească straniul, adică
izolarea. Reintrarea în lumea civilizată a mar-
cat pentru ei întoarcerea la particular, l a
curte, de fapt la existenţa gregară.
242
 S-au reintegrat, dar înnoiţi prin încercarea
trăită. într-adevăr, a înfrunta, cu ori fără
voie, primejdia, adversitatea majoră pe care
o reprezintă solitudinea, părea să fie pentru
cei mai tari, pentru cei aleşi, ocazia atingerii
unei trepte superioare. Pas cu pas s-a în-
dreptat astfel spre sfinţenie Godelieve cea în-
durerată, părăsită de bărbatul ei, lipsită de
„companie" însă rezistând tentaţiilor prin graţia
divină. Iar cel care, din proprie iniţiativă,
alegea singur să se bată cu ticăloşii şi reuşea
să-i învingă, obţinea un premiu, un premiu
profitabil tuturor celor din familia de care
o vreme se îndepărtase. Era soarta campionului
triumfător într-un duel cu un singur adversar,
în câmp închis, a păcătosului care şi-a
ispăşit greşeala prin ritualul penitenţei în
deplină singurătate, a acelor femei care, .
nesilite, au ales să trăiască în recluziune, ca
de pildă cele două din Koln despre care s-a
spus că ,,felul lor sfânt de a trăi răspândea în
tot oraşul cea mai dulce boare de bună repu-
taţie". Era de asemenea soarta eroilor de
romane, cavaleri rătăcitori, dar care se sin-
gularizau, nu prin nebunie, ci prin faptul că
rătăceau singuri. Şi totuşi, dacă literatura de
evaziune îşi extrăgea figurile exemplare din
inevitabila convivialitate, nu era oare pentru
că, în secolul al XH-lea, aceasta începuse să
fie resimţită ca apăsătoare? A evada nu de-
venise oare visul din ce în ce mai frecvent
al societăţii alese (la care se limitează — prin
forţa împrejurărilor — prezentul studiu) şi
tendinţa generală a civilizaţiei nu era oare de a
desprinde treptat, dar irezistibil, individul din
masa gregară domestică?

Dorinţa de autonomie
semnele evidente ale cuceririi unei autonomii
Personale se înmulţesc în cursul secolului al
•Kll-lea, adică atunci când se accelerează de-
243
contractarea economiei, când creşterea pro-
ducţiei agricole, prin dezvoltarea drumurilor,
pieţelor, târgurilor, ajunge să transmită ora-
şului toate sistemele de control şi fermenţii
de vitalitate, când rolul banilor devine capital
în viaţa cotidiană, când folosirea verbului „a
câştiga" se răspândeşte pretutindeni. Lăzi, si-
pete, pungi de bani sunt din ce în ce mai des
menţionate în documentele de arhivă ale pe-
rioadei, resturi de chei datând de-atunci sunt
descoperite cu ocazia săpăturilor, toate indicii
ale unei voinţe făţişe de a strânge şi păstra
pentru sine bunuri în mod firesc mobile, de
a economisi şi prin aceasta de a fi mai puţin
dependent de cei din jur. Libertate, iniţiativă
individuală. Acestea se dezvoltă în sânul po-
porului, pe frontul defrişărilor şi în acele pe-
riferii urbane populate de traficanţi, de meş-
teşugari, dintre care unii se îmbogăţesc cu
repeziciune. Nu mai puţin dinamic, ele se
manifestă — să nu uităm — şi în sânul clasei
dominante; se văd destui funcţionari caso
adună rapid averi punându-şi experienţa ad-
ministrativă în serviciul prinţilor, destui ca-
valeri care adună bani cu pumnii, în serile
de turnir, negociindu-şi capturile. Asemenea
mişcare, mobilizarea iniţiativelor şi a avuţii-
lor, a suscitat o valorizare progresivă a per-
soanei.
Aducez'ea în prim-plan a persoanei s-a fă-
cut simţită prin multe semne, cum ar fi ima-
ginile pe care această societate a căutat să le
dea despre perfecţiunea umană. între 1125 şi
1135, s-ar părea că artiştii figurativi chemaţi
să decoreze porticul de la Saint-Lazare din
Autun, de exemplu, au primit de la cei care
au conceput programul iconografic indicaţia
de a renunţa la abstracţii, de a însufleţi fie-
care personaj reprezentat printr-o expresie
personală; zece ani mai târziu, în grupul sta-
tuar de la intrarea regală, la»Chartres, buzele,
privirile capătă într-adevăr viaţă; ulterior, _ e
rândul trupurilor, care se eliberează de hfe'
244
ratism; în fine, mult mai târziu, în ultima
treime a secolului al XHI-lea, se păşeşte într-o
etapă nouă, decisivă, când în sculptură irupe
portretul, şi se urmăreşte asemănarea. Această
lungă evoluţie a procedeelor plastice figurative
e în perfectă sincronie cu toate modificările
care se pot observa şi la alte niveluri ale edifi-
ciului cultural. în pragul secolului al Xll-lea
se trece astfel, în şcoli, de la lecţia predată de
un magistru la lecţia-dezbatere: o luptă orato-
rică, un duel, o confruntare între două per-
soane care rivalizează ca într-un turnir. Con-
comitent, o dată cu viaţa care pune stăpânire
pe expresia statuilor-coloane, printre învăţaţii
care meditează asupra textului Sfintei Scrip-
turi îşi face loc ideea, tulburătoare, că mân-
tuirea nu se dobândeşte numai prin participa-
rea la ritual, într-o pasivitate de turmă, ci se
„câştigă" printr-o transformare a sinelui. E
un îndemn la introspecţie, la explorarea pro-
priei conştiinţe, de vreme ce greşeala nu pare
să mai rezide în faptă, ci în intenţie şi se pre-
supune că ea se cuibăreşte în intimitatea su-
fletului. Normele ordinii şi purificării morale
se mută în interiorul fiinţei, într-un spaţiu
intim care nu mai are absolut nimic comuni-
tar. Păcatele se ispăşesc prin căinţă, prin do-
rinţa de a se înnoi, printr-un efort de auto-
depăşire, raţional, susţine Abelard, afectiv,
susţine sfântul Bernard, şi unul şi altul de
acord asupra necesităţii amendamentului per-
sonal. Gândurile şi comentariile despre căsă-
torie formulate în şcolile urbane se dovedesc
foarte paralele; ele reuşesc să acrediteze trep-
tat ideea că unirea conjugală se bazează pe
consimţământul reciproc, că angajamentul per-
sonal al fiecăruia dintre cei doi soţi este mai
presus de hotărârea colectivă luată în privatul
gregar de către şefii familiilor. înflorirea
autobiografiei, la începutul secolului al Xll-lea,
e
ste încă un simptom; Abelard, Guibert de
Nbgent imită fără îndoială modele antice, dar
aceste opere literare afirmă cu strălucire auto-
245
 ANAHOREJU
sfântul!

în
 La drept vorbind, interpretarea clunisianâ
a hotărârii benedictine a condus la scurtarea
timpului de autonomie individuală în
'
favoarea psalmodiei, act colectiv când
comunitatea, intonând la unison cânturile
bisericeşti grego-riene, realiza un acord mai
strâns. Totuşi, încă de la începutul secolului
al Xl-lea, ca urmare a decompartimentăni
lumii şi a incitării venind dinspre
creştinătatea orientală, s-a propus o altă
concepţie — faţă de cea propriu-zis latină a
călugăriei, a lui Benedict de Nursia — anume
aceea care predica singurătatea şi
concentrarea particularului asupra persoanei.
Propagându-se lent din peninsula italiană,
apelul la luptă împotriva demonului nu în
condiţiile de securitate ale unor rânduri
strânse, ci singur, din plin expus primejdiei,
a sfârşit prin a invada întreg Occidentul în
ultimele decenii ale secolului al Xl-lea.
Asemenea dorinţă de a atinge perfecţiunea în
izolarea pustniciei 1-a îndepărtat pe Robert
de Molesmes de practicile de la Cluny. A
ctitorit aşezământul Cîteaux. Cistercienii în-
ţelegeau să se întoarcă întru totul la
prescripţiile sfântului Benedict; în consecinţă,
au rămas credincioşi principiului vieţii
comunitare. Au ţinut totuşi să se desprindă
mai mult de tumultul lumii, retrăgându-se în
spatele unei despărţituri mai etanşe, acea
aureolă de păduri împrejurul fiecărei abaţii,
păduri a căror integritate au apărat-o cu
înverşunare; au pretins, în plus, măcar
fiecărui şef de echipă să împingă şi mai
departe schimnieia: dând exemplul, abatele
ris-tercian se izola în timpul celei mai acute
primejdii, noaptea, într-o celulă; el suia încă
o treaptă a încercării, datoria lui fiind de
a.veghea singur, la avanposturi. Cîteaux s-a
oprit aici. Călugării chartrezi au mers mai
departe: au ales-nu numai retragerea într-un
pustiu arid, printre animale sălbatice, în
munţi — spaţiu simbolic al ascensiunii
spirituale; dar au limitat, prin reguli stricte
pentru toţi, viaţa în comun la perioade foarte
scurte, câteva exerciţii liturgice, câteva
prânzuri festive; în afara acestor epi-
248
soade, închis în liniştea chiliei proprii, călu-
gărul trebuia să se roage şi să lucreze ca un
adevărat canonic, adică singur.
Călugăria de tip chartrez reprezintă o formă
mai puţin anarhică- a aspiraţiei la solitudine,
a cărei amplificare a fost fulgurantă în anii de
după convertirea sfântului Bruno: pretutindeni,
poate mai numeroşi în Franţa vestică, sihastrii
s-au retras în zone de sălbăticie. Depăşind toate
piedicile, trecând peste reticenţele episcopale,
concepţiile eremitice au cunoscut un asemenea
succes încât s-au infiltrat până şi în cenobitism.
Foarte expresivă în această privinţă este ati-
tudinea abaţiei de la Cluny, unde rezerva faţă
de individualism era ferm declarată (Guillaume
de Volpiano îl denunţase ca pe o formă de or-
goliu: „Orgoliul ■— spunea el — s-a născut
atunci când cineva a declarat că va rămâne re-
tras, secret şi nu va binevoi să vadă ori să vi-
ziteze pe fraţii săi"): în sfertul al doilea al se-
colului al XH-lea, acolo s-a pregătit un loc pen-
tru experienţe limitate de anahoretism. Cei mai
avansaţi dintre călugări au fost autorizaţi să se
stabilească pentru o vreme în colibe aflate în
mijlocul pădurii, departe de abaţie; abatelui
Pierre Venerabilul îi plăcea să se retragă din
când în când într-un a din ele. Izolare, deci, însă
scrupulos dozată pe măsura forţei fiecăruia din
aceşti atleţi ai mântuirii, căci neliniştea nu
pierea. Sfântul Bernard o exprima, când se
adresa — ce-i drept, unei fiinţe mai fragile —•
unei călugăriţe, unei femei: „Pustiul, întune-
ricul codrilor şi singurătatea tăcerilor te îm-
boldesc din plin să faci rău [ . . . ] , Demonul is-
pititor se apropie în deplină siguranţă". Şi
Elisabeth de Schonau: „Unora le place singură-
tatea mai puţin în speranţa recoltării de fapte
bune, cât pentru libertatea propriilor hotărâri",
■într-adevăr, care e graniţa dintre mobilul ana-
horeţilor ispitiţi de independenţă, ca Adam,
cuprinşi de acelaşi orgoliu, şi mobilul acelor
249
 «
MWH

mu

fe
SUB»
 etalau, victorioşi, în mod public şi strălucitor,
bravura lor singulară şi îşi culegeau singuri re-
compensa, şi ea singulară.
Succese în mânuirea armelor, dar succese şi în
dragoste. E cazul sa pătrundem pe terenul
dragostei pentru a ajunge la corespondentul, în
societatea cavalerească, al acelor colibe din
pădure în care se retrăgeau, departe de fraţi,
anumiţi călugări de la Cluny, la mijlocul secolului
al XH-lea, pentru a ajunge la spaţiu] _ cel mai
intim, privat, personal, câştigat şi adjudecat din
teritoriul privatului colectiv. în biografia lui Robert
Piosul, scrisă la începutul secolului al Xli-lea de
călugărul Helgaud, acesta citează o anecdotă:
Hugues Capet, în palatul său, îşi zvârle în treacăt
mantaua peste un cuplu care făcea dragoste între două
uşi; fireşte, actul sexual, cel mai intim cu putinţă,
scandalos când nu e nocturn, trebuia neapărat să fie
ferit de priviri, ascuns, în umbră, claustrat. Pentru
că informaţiile pe această temă sunt rarisime, ne
referim în acest sens la depoziţiile doamnei de
Montaillou, B^atrice de Planissoles, făcute în faţa
inchizitorului. Ea mărturiseşte a fi fost violată,-
când soţul ei trăia încă, în plină zi, dar la adăpost,
închisă în camera sa; văduvă şi independentă apoi în
castelul său, într-o seară, la căderea nopţii, ascuns
sub pat, o aştepta majordomul, care, odată făcliile
stinse, s-a strecurat pe furiş în aşternut în timp ce ea
orânduia prin casă; a ţipat, şi-a chemat slujnicele
care „dormeau alături, în alte paturi, în aceeaşi
odaie" (după cum se vede, în întuneric,
promiscuitatea nu constituia un obstacol);
remăritată fiind, a cedat unui preot, ziua, însă în
pivniţă, o slujnică stând de pază; din nou văduvă, a
ademenit alt preot, i s-a dat în vestibul lângă uşă,
noap- . tea, iar când, ziua, fapta s-a repetat, a
aşteptat ca fetele ei şi slujnicele să se fi depărtat.
Acestea erau condiţiile reale ale fornicaţiei în acele
locuinţe suprapopulate, deschise: dragostea ilicită se
acomoda destul de bine cu gregaritatea familială şi
doar o patimă nebună precum cea
?52
 lui Tristan şi Isolda putea îndemna la fuga
spaţiul straniului, al nesăbuinţei. Dragostea
pe care o numim de curte, la fine our, avea
aceeaşi finalitate şi se desfăşura în aceleaşi
locuri. Era totuşi un joc de societate,
practicat în chip firesc în eadrul unui grup,
cu reguli care se aplicau atât de strâns
structurilor vieţii private domestice, încât
căutarea iubirii putea trece drept una din
procedurile de selecţie şi de promovare
individuale în concursul permanent găzduit de
marea casă aristocratică. Totul se petrecea ca şi
când stăpânul casei îşi delega doamna să aleagă
pe cel mai bun, să izoleze prin opţiunea ei pe
acest individ de restul grupului, ai cărui
membri aspirau toţi să strălucească în faţa ei;
mai mult decât competiţia sportivă, dragostea
cavalerească incita şi exalta dorinţa unei
autonomii personale în plină confuzie
comunitară, cu atât mai mult cu cât una din
primele reguli ale jocului dragostei era obligaţia
păstrării discreţiei, a secretului. Amanţii
trebuiau să se ascundă, să se izoleze împreună,
nu pentru vreuna din fugarele împreunări de
care vorbeam mai sus, ci pentru o comuniune
de durată, prinşi ca sub un clopot nevăzut, ca
într-o chilie tainică în plină cohortă a apropia-
ţilor, refugiu al dragostei necontenit amenin-
ţate de pizmaşi. Bine jucată, iubirea cavale-
rească era în mod necesar născătoare de inti-
mitate, impunea tăcere, comunicare prin semne,
ca la Cluny: gesturi, priviri schimbate, culori
arborate, embleme. Aşa cum sfinţii militari îşi
ascundeau ciliciul, amanţii erau datori să-şi
mascheze sentimentele. Când Tristan şi Isolda,
r
evenindu-şi în fire, îl întreabă pe pustnicul
Ogrin eum să se reintroducă în structurile so-
ciale, el îi sfătuieşte să se purifice mai întâi prin
căinţă, remuşcare lăuntrică, să se angajeze ca
de aici încolo să reziste oricărei ispite şi apoi,
după revenirea la curte, să disimuleze pur şi
simplu. „Pentru a înlătura ruşinea, şi a ascunde
r
Ş_ul, trebuie să minţi abil". Faţă de ceilalţi,
Minciuna deci. Iar.pentru cei care n-au evadat
253 .
 slobozi prin păduri, care au jucat public jocul,
pe scena larg deschisă, în promiscuitatea ca-
merei şi a sălii, legea dragostei este sa tacă.
Andre le Chapelain recomandă acest-lucru în
tratatul său: „Cel ce doreşte să-şi păstreze iu-
birea intactă multă vreme trebuie să vegheze
înainte de orice ca ea să nu fie divulgată ni-
mănui şi ţinută ascunsă de orice privire. Căci
de îndată ce află de ea mai multe persoane, ea
încetează să mai crească în mod firesc şi în-
cepe declinul". De aceea, „amanţii să nu-şi
adreseze unul altuia semne decât dacă sunt
siguri că nu li se întinde vreo cursă". Jocurile
amoroase au instituit în sânul societăţii de curte
structurile mai ferme ale replierii, silindu-i pe
amanţi sa trăiască într-o solitudine în doi ocultă,
ca şi cum n-ar exista nimic, învăluiţi într-un
secret împărtăşit doar de ei, închişi într-o lume a
lor pe care cei răi încearcă mereu s-o forţeze.
Poate că aici, în rafinamentele relaţiei mascu-
lin-feminin, în proba dificilă a discreţiei şi a
tăcerii, se află sorgintea, în societatea profană
de la sfârşitul secolului al XII-lea, a unei ma-
nifestări care va deveni pentru noi intimitatea.

TRUPUL Imaginea

trupului
Prin ochi, săgeata dragostei pătrunde- până la
inimă şi o aprinde. Schimbul de priviri — originea
oricărei pasiuni — şi, mai târziu, într-una din cele
mai înalte faze ale progresiei iubirii, penultima
etapă, etalarea — poate — de către iubită a
goliciunii ei. Trupul surprins, .trupul exhibat:
nesigura explorare a zonei celei mai intime din
existenţa de zi cu zi a feudalităţii. pe care o
întreprind, mă conduce la concentrarea atenţiei
asupra individului faţă în faţă cu propriu-i trup şi
cu trupul celuilalt.
De la bun început trebuie precizat că ati-
tudinea faţă de trup era determinată de con-
254
 cpţ dualistă care stătea la baza întregii re-
prezentări a lumii. Nimeni nu se îndoia că omul
este alcătuit din trup şi suflet, că este împărţit
între carne şi spirit. De o parte perisabilul, care
e supus putrezirii, efemerul sortit să redevină
pulbere, dar care e totuşi chemat să reînvie în
ziua de apoi; de cealaltă, eternul, nemuritorul.
De o parte, ceea ce e tras în jos de gravitate,
de opacităţile substanţelor carnale; de cealaltă,
ceea ce aspiră la perfecţiunea celestă. Trupul,
deci, e socotit primejdios: tărâm al tentaţiilor,
pulsaţii necontrolabile izvorăsc din părţile lui
inferioare, în el se coc porniri rele, în mod con-
cret, prin degradare, boală, purulenţe, de care
nici un trup nu scapă; asupra lui se aplică pe-
depsele de ispăşire şi expulzare a păcatului, a
greşelii. Martor, trupul denunţă particularităţile
sufletului prin trăsăturile lui specifice, culoarea
pârului, a pielii, dar şi, în cazuri excepţionale,
prin felul cum suportă ordalia, proba apei sau
a fierului înroşit. Căci sufletul transpare în cor-
pul care îi slujeşte drept sediu. Trupul e perce-
put ca un înveliş, un habitaclu. Ca o casă. -Sau
mai degrabă ca o curte, o împrejmuire. Scoarţă
a unui spaţiu protejat, aşa cum e spaţiul do-
mestic înconjurător. Coborând în adâncul arti-
culărilor .structurilor, ancheta noastră pătrunde
în sfârşit în deplina intimitate (privacy).
Pentru a cunoaşte imaginea pe care oamenii
timpului şi-o făceau despre corpul lor şi cel
al altora, utilizez aici rezultatele unei importante
cercetări întreprinse de Marie-Christine Pou-
chelle asupra tratatului de chirurgie, compus în
franceză, la Paris, la începutul secolului al
XlV-lea, de Henri de Mondeville. Prin cuvin-
tele, comparaţiile pe care le foloseşte, textul
furnizează într-adevăr cheile sistemului de sim-
boluri în care trupul era implicat nu numai pen-
tr
u savanţi, dar şi pentru opinia publică, de
vreme ce practicianul Mondeville pretinde a se
referi la opiniile oamenilor de rând .şi la lim-
bajul lor. Apare foarte limpede că trupul era
Perceput ca o locuinţă: interiorul său e numit
855
 „domestic", exteriorul, „silvestru" şi opoziţia
celor două epitete trimite evident la cei doi poli ai
intrigii din romane, şi anume curtea şi codrul, i
Curtea, da, căci această casă este vastă, complexă
tot cât o mănăstire sau un palat, şi există în sânul ei
o ierarhie a spaţiilor: o parte nobilă, una de serviciu,
despărţite printr-un perete asemănător barierei care
în societatea timpului separa pe muncitori de
ceilalţi. Bariera despărţitoare, diafragma, izolează
sectorul de jos. Prin natura lucrurilor, acesta trebuie
guvernat, aservit (de aici pornesc rebeliuni dintre
cele mai periculoase), e lipsit de nobleţe, necioplit,
repre- I zintă locul evacuării a tot ce e de prisos,
nociv; ca în locuinţele senioriale, acest nivel
inferior J are funcţii nutritive, alimentează
organele aşe- I zate în zonele nobile, superioare,
mai gingaşe şi care deţin cele două funcţii majore,
puterea şi înţelepciunea. în fiecare din cele doua
părţi, Mondeville recunoaşte câte un „cuptor", cel
de 1 jos destinat să concocteze umorile
nutritive, analog vetrei mari din bucătărie pe care
fierb lent supele şi se pregătesc feluri ţărăneşti, în
timp ce la nivelul superior străluceşte vesel un foc
aprins pentru iluminaţii, pentru petreceri, inima, în
care se operează, întocmai ca în biserica din centrul
spaţiului monastic, transferul materie-spirit şi de
unde se desprinde, de sus deci, dinspre partea
aerului, a focului, spiritul, prin distilarea umorilor.
Bineînţeles, această casă e împresurată de o
incintă, tot atât de rezistentă şi de neînlăturat cum
este cea care înconjoară curtea domestică, învelişul
trupului este astfel, în lumea oamenilor, cea mai
profundă dintre împrejmuiri, cea mai secretă, cea
mai intimă, şi interdicţii foarte riguroase împiedică
ruperea ei. O casă întărită, va să zică, o fortăreaţă, o
sihăstrie, însă necontenit ameninţată, asediată, pândită
de Satana, aşa cum e şi refugiul Sfinţilor Părinţi din
deşert. Trebuie în consecinţă vegheat asupra f
acestui trup, în special asupra deschiderilor
existente în zidul de apărare şi pe unde Ina-
. micul se poate infiltra. Moraliştii îndeamnă la
pază în faţa acestor porţi şi ferestre care sunt
ochii, gura, urechile, nările, pentru că sunt căile
de pătrundere a gustului vieţii lumeşti, a păca-
- tului, a putregaiului: o neclintită vigilenţă deci,
ca la porţile mănăstirii sau castelului.
Reflectare a trupului lui Adam, dar inver-
sată, ca într-o oglindă (mai cu seamă în privinţa
organelor sexuale, cu aceeaşi structură, însă în-
toarse, introvertite, mai secrete, deci mai parti-
culare, dar şi, ca orice lucru ascuns, suspecte),
trupul femeii, mai permeabil la corupţie pentru
că este mai puţin închis, solicită o pază mai
atentă, şi supravegherea sa îi revine bărbatului.
Femeia nu poate trăi fără bărbat, ea trebuie
să fie supusă puterii unui bărbat. Anatomic, ea
e sortită să rămână închisă într-o incintă supli-
mentară, să stea acasă, să nu iasă decât înso-
ţită, învelită într-o vestimentaţie mai opacă. în
faţa trupului ei trebuie să se înalţe un zid,
anume zidul vieţii private. Prin natura ei tru-
pească, femeia este silită să fie pudică, retrasă;
trebuie să se ferească; mai ales să fie aşezată
sub autoritatea bărbaţilor, de la naştere la
moarte, căci trupul ei e primejdios. în primejdie
şi totodată izvor de primejdii: prin el se dez-
onorează bărbatul, prin el riscă rătăcirea, prin
această capcană cu atât mai periculoasă cu cât
,e mai aptă să seducă.

Morala trupului
Trupul făcea obiectul unei morale şi unei prac-
tici pe care istoricul le distinge cu greutate
înainte de sfârşitul secolului al XHI-lea, pentru
că arta, atât cât a supravieţuit, nu era pe-atunci
decis realistă şi pentru că scrierile pe această
temă maschează aproape tot. Principiul era că
trebuie să-ţi respecţi trupul, de vreme ce acesta
fste templul spiritului şi va învia, să-1 îngri-
jeşti, dar cu prudenţă, să-1 îndrăgeşti aşa cum,
după Sfântul Pavel, soţii trebuie să-şi iubească
257
 nevestele; păstrând o distanţă, cu neîncredere,
căci trupul este purtător de ispite, ca şi femeia,
împinge la dorinţă, pe alţii, dar şi pe sine. Ceea

PfiiPSs
ce se evidenţiază în textele care ne informează
cel mai bine — şi acestea sunt discursurile
excesive ale specialiştilor rigorii, ideologii ecle-

m
ziastici — este tendinţa accentuată de a se

ş
teme de propriul trup, de a se detaşa de el,
extremele ascetismului împingând până la a-1
lăsa pradă verminei.
Şi cu toate acestea, cel puţin în clasa do-
minantă, se discerne clar gustul pentru cu-
răţenie. Locul rezervat băilor în palatele Evului
Mediu timpuriu se menţine, în secolele XI şi XII,

u
în mănăstirile clunisiene, ca şi în obiceiurile bunei
societăţi laice. Nu se începe o masă protocolară,
din cele care se dau în sală în faţa unei mari
asistenţe, fără a se prezenta mesenilor vasele
pentru abluţiuni. Apa curge din belşug, în
literatura de divertisment, pe trupul cavalerului
rătăcitor, mereu buşumat ca un cal, ţesălat, pansat,
îngrijit de către fetele gazdei, seara, la popas, pe
trupul despuiat al zânelor strânse la fântână, ca şi
în căzi şi lighene pentru baia caldă, preludiu

m
obligatoriu al tuturor jocurilor amoroase descrise
în povestirile populare; a-şi spăla trupul, a spăla pe
alţii apare ca o îndeletnicire specifică femeilor,
stăpâne ale apei domestice ori de izvor.
Asemenea îngrijiri, pentru că dezvăluie puterea de
atracţie a trupului, sunt totuşi privite cu ochi
bănuitori de către moralişti: baia îndeamnă la

m
turpitudini şi păcatele care-i ameninţă pe bărbaţi
când se scaldă în tovărăşia femeilor cu tarife bine
stabilite se recunosc din ritualul de penitenţe a lui
Burchard de Worms. Suspiciunea pare să depăşească
simţitor câmpul integrismului ecleziastic. Lambert
d'Ardres, istoriograful conţilor de Guines, evocând pe
foarte I tânăra soţie a unui strămoş al eroului său
pe când înota în iazul de la poalele castelului, sub
ochii celor din casă, are grijă s-o înfăţişeze îmbrăcată
într-o cămaşă albă şi pudică. S-au păs-
258 e
i « wmpuj care în k„ tor-m^,- „.•_

schimb
tioase obiectul

mmmPersnnni .1;

din je-
Pedepsi
dată. Asemenea preocupare pentru măsură şi
discreţie se vădeşte clar când e vorba de păr.
Pentru femei, parul e socotit necesar, ca un
văl 'natural, semn al inferiorităţii lor fireşti, al
subordonării. Sunt aşadar chemate să şi-1
îngrijească, în timp ce bărbaţii prea atenţi cu .
pletele lor sunt blamaţi. Dar când îşi părăsesc
iatacurile, când se arată în lume, femeile tre-
buie să evite să lase liberă această cascadă
ispititoare, căreia în epoca de care vorbim i se
atribuia o putere erotică de temut. Conve-
nienţele le silesc să-1 adune, să-1 împletească, şi
toate femeile care nu erau prostituate, care nu
mai erau fetiţe şi care se aventurau în
public, toate femeile măritate, în afara camerei
lor, în sală, trebuiau să apară cu un văl ■
care le ascundea părul.
Suntem totuşi încredinţaţi ca nici băr-
baţii, nici femeile nu renunţau chiar toţi să-şi
utilizeze farmecele trupeşti spre a-şi întări
autoritatea personală. O demonstrează locul
acordat de Henri de Mondeville în tratatul
lui reţetelor de înfrumuseţare, pentru oare are
două justificări. Prima e foarte practică: me-
dicul priceput în artificii capabile să sporească
puterea de seducţie poate câştiga — afirmă
el — bani frumoşi, căci cererea e mare; al
doilea argument spune multe despre rolul
trupului în relaţiile sociale: autorului îi apare
limpede faptul că trebuie să ştii să-ţi foloseşti
din plin atuurile fizice ca să înaintezi, să
triumfi în competiţia mondenă, în care indivi-
dualismul se fortifică.
Mondeville scria, în pragul secolului al
■XlV-lea, când se încheia o lungă perioadă de
progres continuu în cursul căreia trupul," în
condiţiile refluxului ideologiei de desconsiderare
a carnalului şi înainte de adâncirea presiunii
complexului vinovăţiei sexuale asupra
creştinismului occidental, se reabilitase, lent şi
irezistibil. Văd în modificările reprezentării
nudităţii o pledoarie în acest sens. Singurele
forme —■ saii aproape singurele — care s-a^1
260
păstrat ţin de arta sacră. Or, sculptorii şi pic-
torii, care până atunci puneau accentul bucuros
pe latura perversă, trupurile goale înfăţişând
numai încarnări ale răului sau îndemnând la
fapte reprobabile, încep, după 1230 — şi mă
gândesc la înviaţii de pe timpanul catedralei din
Bourges, la Adam de pe galeria corului de la
Notre-Dame din Paris, la Erosul de la Auxerre
—, să le înfăţişeze tinere, radioase, în
plenitudine, împăcate. Care să fi fost în
această schimbare de atitudine partea
umanismului, a spiritului renascentist, antichi-
zant, a curentului naturalist care invada cul-
tura înaltă? Acest curent nu urmărea oare
chiar el promovarea omului, a persoanei? E
incontestabil, oricum, faptul că frumuseţea fizică
a contat din ce în ce mai mult în cursul -acestor
secole ca armă de care dispunea identitatea
fiecăruia pentru a se afirma în sânul colectivităţii.

CUCERNICIE PRIVATA
Această mişcare generală a trezit în sânul fie-
căruia un interes de neînvins pentru ceea ce în-
velişurile concentrice ale trupului-fortăreaţă
protejau mai mult ori mai puţin de agresiu-
nile Satanei, inamicul public, pentru acea
substanţă greu de definit, sufletul. E limpede
că şi preocuparea pentru suflet a devenit din
ce în ce mai individuală, s-a desprins treptat
de colectivitate, în timp ce şi câmpul practicii
religioase devenea din ce în ce mai privat. Te-
renul de cercetare e imens, aşa că ne vom
mărgini aici a planta câteva jaloane.
La începuturile feudalismului, „poporul",
colectivitatea credincioşilor, recurgea la dele-
gaţi pentru a solicita izbăvirea de rău. Această
intermediere era în primul rând sarcina mă-
năstirii, o altă colectivitate, paralelă, de oa-
meni mai aleşi, pentru că trăiau într-un spa-
ţiu privat foarte închis. Virând, dacă se poate
251
spune aşa, în contul celorlalţi oameni benefi-
ciile de pe urma penitenţelor purificatoare,
mănăstirea se obliga să exprime perpetuu ru-
găciunea publică, în numele morţilor şi viilor;
echipa monastică reprezenta vocea întregului
popor. O funcţie mediatoare asemănătoare în-
deplinea şi principele. Prin devoţiunea lui,
acesta asigura mântuirea supuşilor săi; dacă
se întâmpla să păcătuiască, aceştia erau numai-
decât năpăstuiţi de mânia cerească; ca per-
soană publică, îi revenea tot lui să adreseze
întruna lui Dumnezeu rugăciunea publică. în
anii douăzeci ai secolului al Xll-lea, contele
de Flandra, Carol cel Bun, de exemplu, aşa
cum îl descrie 'Galbert din Bruges, se ducea
în fiecare dimineaţă din pat la tribuna bisericii
Saint-Donatien pentru a cânta, alături de
călugări, auxiliarii săi, şi a citi o dată cu ei
psaltirea, în timp ce săracii, înmatriculaţi, în-
registraţi, veneau la rând câte unul să ia fie-
care din mâna-i dreaptă, întinsă, câte un bă-
nuţ de argint. Majoritatea oamenilor priveau
de la distanţă asemenea spectacole publice,
îşi urmăreau mandatarii cum îndeplinesc ritu-
rile mântuirii colective,* pe deplin încrezători
în bunele lor oficii.
Cu toate acestea nu toţi erau satisfăcuţi.
La începutul secolului al Xl-lea, bărbaţi şi
femei, vânaţi ca eretici, care au fost zdrobiţi
pentru că tulburau ordinea publică şi au putut
fi în parte exterminaţi căci erau încă foarte
minoritari, afirmau deja că refuză mijlocirea
specialiştilor rugăciunii, înţelegând să comu-
nice personal cu Sfântul Duh şi să-şi câştige
mântuirea prin forţe proprii. La începutul se-
colului al Xll-lea, succesorii lor declarau ace-
laşi lucru, dar mult mai tare, atât de răspicat
încât Biserica, simţindu-se contestată, a reac-
ţionat mobilizându-şi armăturile. A conti-
nuat să se sprijine pe principi, pe toţi prin-
cipii mărunţi pe care descompunerea feudală
a puterilor de comandă îi înmulţea, însărci-
nându-i pe ei să asigure, în capelele lor pri-
262
vate, încadrarea religioasă a supuşilor. Dar
a întărit, de asemenea, considerabil rolul cle-
rului, al preoţilor, al căror rol nu era să cânte
deoparte, aşa cum făceau călugării, ci să răs-
pândească tainele bisericeşti şi vorba Domnu-
lui în popor. In poporul adunat, încadrat, gru-
pat din ce în ce mai strict în mici turme bine
supravegheate, în parohii. Parcelare, control,
„încelulare", cum bine spune Robert Fossier,
spre a se pune frâu oamenilor. Şi totuşi, insti-
tu\ia Bisericii n-ar fi învins erezia dacă n-ar
fi răspuns aşteptărilor cedând pe alocuri în
privinţa unor practici religioase mai per-
sonale.
Credincioşii au fost invitaţi de Biserică să
păstreze cu cele sfinte o relaţie analoagă ce-
lei al cărei monopol îl aveau cândva doar de-
legaţii lor la serviciile liturgice. Li s-a solicitat
strădania spre desăvârşire, cu "simţul răs-
punderii individuale. Drumul către o interio-
rizare a practicilor creştine a fost foarte lent.
Primii paşi au fost făcuţi, bineînţeles, la ni-
velul celor „puternici", a căror datorie statală
era să dea exemplul; şi l-au dat efectiv, com-
portările lor propagându-se printr-o mişcare
firească din lumea sus-pusă în straturile cul-
turale inferioare. în vreme ce în şcoli, în plină
efervescenţă' intelectuală, dascălii redescope-
reau căile cunoaşterii de sine, înalta Biserică
îi mustra mai întâi pe prinţi, şi poate în pri-
mul rând pe prinţese, toate aceste femei care,
în asprimea căsniciei, se agăţau de duhovnicul
lor. Cei bogaţi au fost primii invitaţi să~şi
citească singuri rugăciunile din carte, aşa cum
o făceau călugării, şi obişnuinţa lecturilor
sfinte n-a încetat să se răspândească de-a lun-
gul secolului al XH-lea; se trecea de la lec-
tura în grup cu voce tare, care acompania pe
cea a preotului oficiant, la o lectură perso-
nală, cu voce scăzută, continuată în afara sluj-
belor, pe şoptite. în marile case aristocratice,
Printre bunurile foarte personale ale fiecărui
stăpân, un loc însemnat şi-a câştigat cartea,
K
263
 cea a psalmodiei, psaltirea. Atât bărbaţii cât şi
femeile s-au învăţat s-o folosească singuri. A
sfârşit prin a deveni instrument de meditaţie
intimă, prin text, dar mai ales prin imagini, în
acelaşi timp cu cartea, în cursul secolului al
XlII-lea s-au difuzat în societatea cea mai înalta
şi alte obiecte de pietate personalizate, purtând
marca unei persoane, mici re-licvarii private
care semănau cu nişte bisericuţe, unele purtate
direct pe piele; şi, treptat, dialogul mistic s-a
instaurat, prin mijlocirea reprezentării pe
obiect a figurii câte unui sfânt, a Fecioarei, a
lui Hristos, dialog ulterior continuat îri capelă,
în biserică, în faţa altor imagini, publice de
data aceasta: sfântul Francisc dialogând cu
crucifixul. O cercetare amănunţită se impune,
pornind de la asemenea repere, care ar trebui
datate atent, căci sunt mărturia expansiunii unei
devoţiuni individuale în straturi sociale din ce
în ce mai profunde, la începutul secolului al XlV-
lea; sa ne gândim că interogatoriile de la
Mon-taillou, acest sătuc pierdut, au revelat
obişnuinţa învederată a rugăciunii personale,
şi aceasta nu numai printre marginali oti cei.
bănuiţi de erezie.
Această interiorizare a fost rezultatul unei
pedagogii ai cărei agenţi au fost clericii, în-
focuiţi în secolul al XlII-lea de Fraţii cerşetori.
Discursuri, predici, cuvântări publice, în faţa unui
public adeseori uriaş. Dar şi sămânţa bună care
să rodească în sufletul fiecăruia şi îndemnul de
a-i imita pe Hristos şi pe sfinţi, de a acţiona
fiecare înăuntrul său, asupra voinţei, inimii
sale, de a nu se mărgini la gesturi, la formule.
Acest îndemn moral a avut câştig de cauză mai cu
seamă prin exemphim, mica poveste foarte simplă,
edificatoare, convingătoare, propusă fiecărei con-
ştiinţe pentru a o orienta. într-adevăr, una din cele
mai ample culegeri de 'exempla, compusa pentru
uzul predicatorilor în primul sfert al secolului al
XlII-lea de către cistercianul Ce-
2(54
saire de Heisterbach, se prezintă sub forma
unor dialoguri: o educaţie deci privată, de la
om 1-a om, de la dascăl la discipol, faţă în faţă,
şi, în fapt, orice bun predicator înţelege să se
adreseze direct, în deplină confidenţă, fie-
căruia dintre auditorii săi. în aceste anecdote,
toţi eroii sunt de altminteri persoane impli-
cate în aventuri individuale, înfruntând . în-
cercările singuri, dialogând apoi, pe drum ori
mai degrabă în cameră, în mijlocul nopţii, în
tăcere, în reculegere şi izolare, cu duhovnicul,
prietenul ori cu îngerul, strigoiul, Fecioara,
ba şi cu demonul ispititor; sunt întotdeauna
convorbiri private şi opţiuni personale. Ade-
sea, în aceste povestiri, cei care se află în
jurul eroului, împărţind cu el spaţiul domes^
tic, membrii cuprinzătoarei gospodării apar ca
nişte intruşi, inoportuni care deranjează şi se
cer îndepărtaţi.
■ în anii în care progresul general era cel
mai intens, deceniile din jurul anului 1200,
comportamentele religioase au fost cu adevă-
rat zbuciumate de noua pastorală. Ea propo-
văduia o altă interpretare a tainelor biseri-
ceşti. Despre taina euharistiei: toţi credincioşii
erau chemaţi să consume pâinea sfântă, să in-
troducă în trupul lor trupul lui Hristos ca
pentru o intimă întâlnire, din această practică
rezultând imagini de glorificare a persoanei
umane, asimilate unui tabernacul, desprinse de
promiscuitatea domestică." Mai decisivă încă
a fost transformarea actului de penitenţă, la
început excepţional şi public, şi care, la capă-
tul unui foarte lung drum început încă din
perioada carolingiană, a fost autorizat să de-
vină, în 1215, printr-o hotărâre a celui de-al
IV-lea conciliu de la Lateran, susţinută de con-
cluziile asupra păcatului şi asupra cauzei „in-
time" a greşelii ale cercetătorilor în ştiinţe
juridice, discret, periodic şi totodată obliga-
toriu. A-i sili pe toţi credincioşii să se spo-
vedească măcar o dată pe an era desigur o
măsură constrângătoare, inchizitorială: ur-
mărea să scoată la iveală ceea ce, ascunzân-
du-se, însemna nesupunere, erezie în con-
ştiinţe, forţând hotarele spaţiului privat. Dar
se poate oare închipui o revoluţie mai radicală
şi cu un efect mai adânc şi mai durabil asu-
pra mentalităţilor decât trecerea de la o ce-
remonie atât de ostentativă ca penitenţa pu-
blică (urmând recunoaşterii publice a greşelii,
ea introducea într-o societate particulară ca-
racterizată descliis prin anumite atitudini, o
anumită vestimentaţie, anumite gesturi, pe
scurt, un întreg- spectacol de excludere, mon-
tat pe scena publică) la simplul dialog, cel din
exempla, între păcătos şi preot, adică între
suflet şi Dumnezeu, confesiune auriculară,
spusă la ureche, un secret inviolabil, mărtu-
risirea contând doar dacă era premergătoare
efortului de îndreptare, de curăţire la care
omul se supunea în tăcere, în interiorul pro-
priei fiinţe?
La Cluny, citadelă a spiritului comunitar,
confesiunea privată fusese impusă prin sta-
tutele abatelui Hugues al II-lea, între 1199 şi
1207, cel puţin săptămânal, penitenţele deve-
nind şi ele secrete, iar rugăciunile individuale,
pronunţate cu voce scăzută. Iată că Lateran IV,
câţiva ani mai târziu, extindea obligaţia la an-
samblul creştinilor. Cu toţii, în apropierea
sărbătorilor de Paşti, trebuiau, în întâmpina-
rea împărtăşaniei, să-şi interogheze, sâ-şi ex'a-
mineze conştiinţa, să-şi cerceteze sufletul şi
să întreprindă acele scrutări interioare la care
se înhămaseră câţiva oameni ai spiritului la
începutul secolului al Xll-lea pentru a depista
în adâncurile fiinţei lor pornirile perverse şi
a le înăbuşi. Este vorba despre autdrii prime-
lor autobiografii, Abelard, Guibert, dar şi de
cei care, mai numeroşi, întreţineau o cores-
pondenţă între o mănăstire şi alta, dictând
scrisori, fireşte nu intime, dar care aşezau
faţă în faţă două personalităţi neliniştite. In-
trospecţia, şi apoi discreţia mărturisirii Ş*
a posturilor salvatoare formau un zid, în spa-
266
tele căruia cucernicia era de-acum îaninte bine
adăpostită. A fost o răsturnare, lentă bineîn-
ţeles, progresivă. Să nu ne imaginăm că de-
cretul din 1215 sra şi aplicat numaidecât pre-
tutindeni. Un secol mai târziu însă, efectele
lui, conjugate cu cele ale educaţiei prin pre-
dică şi prin cazuistica iubirii, ca şi cu cele
ale evoluţiei economice care elibera individul
prin accelerarea circulaţiei monetare, începu-
seră să modifice sensul termenului de privat.
în sânul traiului familial gregar se dezvolta
pe nesimţite o concepţie nouă despre viaţa
privată: a fi tu însuţi în mijlocul celorlalţi,
în cameră, la fereastră, cu bunurile tale pro-
prii, cu punga ta, cu propriile tale greşeli,
recunoscute, iertate, cu visele tale, cu ilumi-
nările tale, cu taina ta.
G.D.

ABORDAREA INTIMITĂŢII,
SECOLELE XIV-XV
O istorie a spaţiilor private sau pe cale de
a se închide ca atare, o istorie a diverselor
etape de retragere şi intimitate, când între
persoană şi privirea străină se interpune un
ecran, o istorie a sentimentelor, a gândirii, a.
imaginilor mentale cultivate în secret, dar fi-
xate în scris, iată tot atâtea obiective a căror
cercetare e fragilă şi nesigură. E-adevărat că
izvoarele pe care le folosim promit o relativă
abundenţă pentru sfârşitul Evului Mediu, faţă
de secolele anterioare: ţinând seama de spo-
rirea sensibilă a masei documentare începând
cu secolul al XHI-lea, de dăinuirea până în
zilele noastre a unei apreciabile cantităţi de
documente de origine privată, ne simţim de la
bun început mai apţi să-i surprindem în inti-
mitate pe cei al căror rol personal, a căror
Preocupare pentru scris ori pentru a se lăsa
Portretizaţi, pe care hazardul arhivelor ni i-a
Păstrat ca identitate, înfăţişare şi voce,
 Se cer cu toate acestea evitate unele pri-
mejdii şi, de asemenea, concluziile prea cate-
gorice ale unei anchete aventuroase. Fie câ
indivizii se destăinuie ei înşişi, fie câ îşi pre-
lungesc existenţa în ficţiune, felul în care
privesc intimitatea nu e mai inocent decât felul
în care privesc lumea exterioară, aşa încât cu
ce măsură trebuie cântărită mărturia indi-
viduală, imposibil de generalizat? Ce relaţie
trebuie să stabilească istoricul cu iraţionalul
unei conduite sau cu banalitatea unui com-
portament şi cum să disocieze un text scris
de o persoană de experienţa colectivă care 1-a
inspirat?
Scrierile private sau despre cercul privat
duc fără îndoială, atunci când mărturiile se în
mulţesc, la o profundă mutaţie în atitudinea
indivizilor faţă de grupurile familiale şi sociale
cărora le aparţin: dorinţa de a transmite, ori
cel puţin de a descrie fenomene trăite, asupra
cărora generaţiile precedente păstrau tăcerea.
Să ne ferim să credem că totul se schimbă
fiindcă natura izvoarelor s-a schimbat; ceea ce'
istoricul observă mai întâi este mo"dificarea pe
care o antrenează obişnuinţa scrisului, poate
şi răspândirea oglinzii. Să nu conchidem de
aici că, atunci când sursele scrise lipsesc,
conştiinţa de sine, plăcerea şi apărarea existen
ţei private nu existau. ', ,
Pe de altă parte, trebuie amintit că, dacă
scrisul s-a răspândit la finele Evului Mediu, în
marile oraşe mai mult decât în burgurile rurale,
dacă s-a laicizat şi privatizat, a rămas privile-
giul unei minorităţi a populaţiei europene: ima-
ginea vieţii individuale oferită de izvoarele
scrise ne introduce în intimitatea unui număr
limitat de persoane, oferind despre populaţia mai
largă doar fugare însemnări; ce-i drept, realis-
mul picturii şi sculpturii şi informaţiile acumu-
late graţie arheologiei corectează şi completează-
imperfecta noastră viziune.
O ultimă capcană ne pândeşte: este tentaţia
modernităţii, în virtutea căreia ultimele secole
ale Evului Mediu ar prefaţa viitorul, pentru
singurul motiv că au fost, ca şi timpurile mo-
derne, mai prolixe cu privire la secretele oa-
menilor. Viaţa privată aparţine fără îndoială
■zonei mai puţin sigure a istoriei, zonă în care
cercetarea structurilor economice, sociale, cul-
turale riscă să fie un instrument greoi în abor-
darea diversităţii ireductibile a subiectelor indi-
viduale; istoricii sunt mai deprinşi cu ideile
generale decât cu perceperea vocilor din trecut.
Să fii sensibil la voci înseamnă să te laşi sedus
de libertatea unei destăinuiri, de îndrăzneala
unei expresii, de aburul de vis pe care-1 degajă
un text, de dragostea care impregnează .plânge^
rea unui copil mort. Tot ce ne apropie de inti-
mitatea de acum câteva secole ne înclină să
ştergem distanţa care ne desparte iremediabil
de o lume pierdută. Capcana modernităţii este
să descrii ce e vechi de când lumea: oare oame-
nii, când vorbesc în particular, nu folosesc peste
secole aceeaşi limbă?
Iată că bogăţia izvoarelor din secolele XIV
şi XV ne pune în dificila situaţie de a evita
totodată ruptura cu aceste vremi trecute şi asi-
milarea cu timpurile moderne. Fiecare document
utilizat — şi cele prezentate aici provin mai
ales din Italia şi Germania —, fiecare expri-
mare regăsită ar trebui minuţios cântărite în
singularitatea lor şi în raport cu alte surse
contemporane; plăcerea de a asculta o voce
trebuie dublată de grija de a identifica pe cel
care vorbeşte şi de a-1 plasa în mediul său.
Din păcate pentru adevărul istoric, confruntă-
rile nu sunt oricând posibile şi anumite texte,
scânteietoare sau funebre, vor rămâne jaloane
nesigure într-o viitoare istorie a sentimentelor
Şi a expresiei lor.

INVENTAREA SUBIECTULUI
Prins în straturile succesive ale unei lumi
închise, individul se defineşte prin contrast,
b
a chiar prin ruptura cu cercurile vieţii sociale:
269 -
grupul _ familial, colectivitatea curentă, struc-
turile profesionale, masa supuşilor. Conştiinţa
de sine, născută dintr'-un recul, poate duce la
o radicală punere în discuţie a ordinii: cei
care-şi părăsesc locul sunt, pe drumuri şi în
singurătate, în afara statutului: turbulenţii, cei
ambigui, zănaticii din romanele de aventuri
atât de citite la finele Evului Mediu, se încru-
cişează în hăţişurile tulburi cu negustorii
de cărbuni, personaje la graniţa lumii civilizate
şi cu pustnicii cei însetaţi de viaţa de apoi.
Dar conştiinţa de sine, cea exprimată în
scris, nu depăşeşte prea des hotarele dintre
gregar şi neorganizat; în interiorul cercului de-
prinderilor mentale şi obligaţiilor sociale în care
se află prins, orăşeanul rămâne, la sfârşit de
Ev Mediu, foarte sensibil la ideologia binelui
comun, care propune utilitas pentru toţi ca un
progres faţă de commoditas doar pentru unii.
Să nu vedem decât un topos în opoziţia pe care
o stabileşte Guicciardini între o carieră onori-
fică, bineînţeles în serviciul public, şi traiul
„lipsit de ocupaţie, trândav, fără demnitate şi
întru totul privat"? Contemporanul său, Willi-
bald Pirckheimer din Niirenberg, exprimă pă-
reri similare în autobiografia sa, în care se pre-
zintă retras din afaceri timp de trei ani, după
moartea tatălui său, privatus şi trăind doar
pentru el şi pentru prieteni, reluând apoi ser-
viciul treburilor publice şi stigmatizând, con-
templându-şi propria statuie, pe cei care pre-
feră „folosului" obştesc „sentimentele lor par-
ticulare". A fi implicat ca actor în viaţa publică
e o onoare: curentul umanismului civic a trecut
Alpii, şi exaltarea individului, a conştiinţei de
sine se manifestă cu strălucire în serviciul
republicii. Cu mai puţină afectare, alţi naratori
de fapte ale timpului lor n-au ales din existenţa
lor personală decât aspecte direct asociate
evenimentelor oficiale, ca Velluti la Florenţa;
sau, declarându-şi intenţia de a redacta
memorii, nu reuşesc să distingă între public
şi privat, ca Hans Porner din Brunswick, care
270
anunţă că lucrarea sa îi aparţine lui într-adevăr
şi nu consiliului orăşenesc, dar tratează de fapt
numai despre treburile comunei, în care însem-
nările personale se pierd. Conştiinţa de sine
este, după cum se vede, şovăitoare sau neferi-
cită, afirmându-se adeseori cu timiditate în
comparaţie cu modelul de comportare al unui
bun cetăţean.
Mai există o referinţă care colorează expri-
area revendicării personale — referinţa fami-
lială. S-a văzut în dorinţa de a se alinia în ra-
art cu strada faţada unui palat, în Florenţa
jiului al XV-lea, ruptura cu reprezentarea
familiei ca insulă, ca un ansamblu compact de
se aparţinând grupului; această nevoie indi-
/iduală de a-şi manifesta izolarea faţă de res-
al neamurilor se ilustrează prin investiţii or-
golioase care consacră reuşita unei cariere, a
unei case de comerţ conduse de un „operator",
prin ilustrarea acelei res privata. Să nu ne în-
şelăm însă, revendicarea individului nu se poate
lulţumi cu afirmarea familiei restrânse; cău-
sa unei intimităţi, a unei interiorităţi din-
:>lo de faţada familială transpare din reparti-
zarea încăperilor între membrii familiei; pri-
nul beneficiar este desigur stăpânul casei, care
în măsură să se retragă în studiolo-ul său;
ste poate singurul loc, retras unde omul de
afaceri, pater familias, umanistul, temporar
eliberaţi de gestiunea internă a familiei, se
sgăsesc pe ei înşişi.
Astfel, a lucra pentru bunăstarea colectivi-
ăţii, pentru cea a „casei" sunt sarcini pe care
onoarea le»atribuie individului conştient de
răspunderea lui: activitatea, reflecţia produc-
tivă în interesul grupului, transparenţa, lasă
suţin loc pentru viaţa privată în reprezentarea
care oamenii de vază au dat-o existenţei lor Şi
chiar de ar fi fost tentaţi să-i acorde timp şi
importanţă, teama de a părea opiniei publice
egoişti sau uşuratici îi reţinea: privatul este so-
otit „abject", nu există bună reputaţie în afara
ţteţii publice — Fama non est nisi publica.
271
 fu acest cadru strâmt, pe care scrierile —
reflectări ale unei construcţii teoretice — ii
alocă traiului privat, este evident că necesara
sociabilitate ocupă scena aproape în întregime
şi nu înlesneşte înflorirea firească a eului: mulţi
autori se ivesc, înarmaţi cu virtuţi pe care lectura
lui Cicero sau Titus Livius le face mai exigente.
Am vrea să descoperim exprimări mai
puţin elaborate, atitudini mai puţin rigide,
siluete mai puţin satisfăcute de alegerea lor;
dar putem fi siguri că, pe de o parte,
portretizarea propriei persoane făcută în ve-
derea posterităţii corespunde efectiv unor con-
duite active şi publice, iar, pe de altă parte, că
modelul propus de câte un purtător de cuvânt .
răspunde, în întreaga Europă urbană de la
finele P>ului Mediu, unui ideal de viaţă.
Unde vom găsi oare formele cele mai in-
time ale conştiinţei de sine? Cuirasa virtuţilor
n-are oare rostul de a zăgăzui efuziunea sen-
timentală, confidenţele, mărturisirile? Trebuit;
oare părăsită lumea oraşelor pentru a redesco-
peri, o-dată cu singurătatea şi în-absenţa ori-
cărei afectări, simplitatea impresiilor exprimate
de individ în particular?
într-un frumos text, din care nu lipseşte
retorica, Ulrich von Hutten arată cât de falsă
ar fi, pentru surprinderea omului în ceea ce
are mai tainic, ideea opoziţiei oraş-sat: umanis-
tul conştient de rolul său în societatea aristo-
cratică şi burgheză trebuie să se ferească să
caute în viaţa la ţara stimulenţii unei autoper-
fecţionări: singurătatea sărăceşte, fuga în „de-
şert" —•' fie acesta şi un castel dor familie —
stârneşte neliniştea; nu, hotărât lucru, spiritul
se hrăneşts din mişcare, din contactul cu mul-
ţimea.
„Viaţa la ţară înseamnă agitaţie şi zgomot.
Vorbeşti de farmecul satului, de odihnă, de
pace . . . Că a fost construit pe-un vârf de munte
ori la şes, castelul n-a fost gândit pentru
distracţie şi petreceri, ci pentru apărare, în-
conjurat de şanţuri şi metereze, strâmt în in-
272
 terior, năpădit de grajduri pentru vitele mari
şi mici, încăperi întunecoase pentru bombarde,
depozite de smoală şi pucioasă, înţesat de
stocuri de arme şi maşini de război. Domneşte
mai cu seamă mirosul neplăcut al prafului de
puşcă; şi pe urmă câinii şi murdăria de pe urma
lor, plăcută duhoare, nu-i aş%? Şi un du-te
vino necontenit al cavalerilor, printre care se
află. şi. bandiţi, tâlhari şi hoţi; căci cel mai ade-
sea casa e larg deschisă, habar n-avem cine e
cine şi nici nu ne ostenim să o aflăm. Se aud
behăiturile oilor, mugetul boilor, lătrăturile
câinilor, strigătele oamenilor care lucrează pe
câmp, scârţâitul şi trosnetul carelor şi trăsu-
.. rilor; şi, foarte aproape de casă, care e vecină
cu pădurea, chiar urletul lupilor.
în fiecare zi trebuie să te îngrijeşti de cea
care urmează, hărţuială, mişcare continuă şi
apoi calendarul anotimpurilor: e nevoie să ari,
să lucrezi pământul a doua oară, să îngrijeşti
via, să plantezi pomii, să irigi păşunile, să gră-
I pezi, să însămânţezi, să gunoieşti, să seceri, să
treieri; ba e vremea secerişului, ba trebuie cu-
I leasă via; şi dacă într-un an recolta e proastă,
|;ce surprinzătoare sărăcie, ce mizerie, aşa încât
nu eşti nicicând ferit de emoţii, nelinişte, an-
goase, ai mereu prilejul să te plictiseşti aştep-
tând, să-ţi pierzi răbdarea, să-ţi ieşi din fire,
să pleci, să te-ndepărtezi". (Ulrich von Hutten
către Willibald Pirckheimer, Vitae suae ratio-
nem exponens, 1518).
Fără altă ambiţie politică decât aceea de a-i
| incita pe cei de la putere să favorizeze cu-
noaşterea şi studiul, Ulrich von Hutten se de-
scrie la curtea arhiepiscopului din Mainz
ca
■■ fiind obişnuit cu singurătatea în mijlocul zgo-
motului: „Saepe in turba solus suin", Adevă-.rata
libertate, afirmarea propriei identităţi sunt rodul
unui exerciţiu privat: lectura, scrisul permit
promovarea eului, eliberat de orice obligaţie
faţă de autoritatea publică, faţă de greutăţile
familiale, implicat în contrastul dintre
intimitate şi societate. Această întâlnire e un
' 27,3 »
privilegiu, la care ajung şi misticii, prin alte
tehnici: „De veghezi ori de dormi, eşti singur
chiar în mijlocul celorlalţi", scrie J. Mombaer,
călugăr în comunitatea Viaţa Comună. E un
privilegiu pe care Ulrich von Hutten îl opune
tabloului penibil al vieţii ţăranilor, care nu au
nici mijloacele, nici timpul să atingă deplina
fericire a unei confruntări cu propriul suflet.

PERSOANA ÎNTÂI SINGULAR

Nu se vorbeşte despre sine fără justificare;

Proverbele, Aristotel şi sfântul Toma sunt au-
torităţi suficiente pentru a limita împrejură-
rile în care o relatare poate fi făcută la per-
soana întâi. Autobiografia eliberată de constrân-
geri se naşte, în opinia mai multor autori, o
dată cu timpurile moderne, care, pentru poves-
tirea despre sine, inventează un registru inde-
pendent şi de istorie, şi de apologetică. Este
cât se poate de evident că, descoperindu-se în
centrul universului între cele două infinituri,
omul exultă pentru că Dumnezeu 1-a înzestrat
cu facultatea de a-şi realiza valenţele şi apti-
tudinile: autobiografia proclamă demnitatea
unor destine singulare.
Dar povestirea autobiografică n-a ţâşnit
gata înarmată din capul unor eroi legi-
timaţi; ea s-a desprins treptat- de forme na-
rative care aduceau în scenă individul sociali-
zat, plăcerile şi suferinţele existenţei inspirân-
du-i autorului irezistibila dorinţă de a-şi da pro-
pria părere, fie că semnalează faptul că era pe
marginea drumului când aveau loc întâmplă-
rile relatate, fie că încorporează în rapsodie
notaţii personale, fie că aşază sub privirea lui
Dumnezeu o aventură exemplară, care înfăţi-
şează'de fapt propriile lui tribulaţii. în fond,
jocul „eu*-lui cu un „eu" depăşit s-a născut
fie din modelul augustinian al confesiunii, fie
din preocuparea de a nota zilnic ceea ce un bun
gestionar trebuie să păstreze în mintea sa,
274
 pentru el şi ai lui, fie din nevoia înregistrării
faptelor memorabile ale omenirii.
Confesiunea, jurnalul, cronica sunt, la sfâr-
şitul Evului Mediu, izvoare informative în care
uneori individul scapă câte o destăinuire despre
viaţa lui particulară, despre trupul său, percep-
ţiile şi sentimentele sale, concepţia pe care o
are despre mersul lucrurilor, puncte de vedere
sincere atât cât poate fi o memorie regăsită,
care pretinde „a picta omul din faţă şi nu din
profil".
în alt registru, înainte chiar ca ştergerea
oricărei puneri în scenă să scoată la iveală
obrazul pictat pe un fond neutru şi să imorta-
lizeze trăsăturile personale fără altă justificare
decât de a le sustrage degradării, în câte panouri
sculptate şi fresce se observă prezenţa,
violentă ori înduioşătoare, a unor figuranţi mai
autentici decât sfinţii ori regii magi, printre ei
fiind şi pictorul, care „se face" că a fost acolo?
Este în cauză întreaga densitate a „eu"-lui
intimidat de răsunetul lui sub bolţile istoriei
universale, estompându-se de îndată ce, tentat
să spună mai multe, se loveşte de puterea
divină şi, pentru a ridica tonul, se ascunde în
spatele persoanei a treia ori în metaforă.
Exprimarea singularităţii ar putea fi astfel
căutată sub măştile limbajului, pentru a adăuga
sumei afirmaţiilor despre sine vastul domeniu al
reticenţelor; am rămâne oarecum .în impas şi,
pentru a nu cădea în banalităţile proprii tuturor
literaturilor intimităţii, s-ar cuveni să îi notăm
contextul şi frecvenţa. într-o operă aflată la
întretăierea între autobiografie şi ficţiune,
împăratul Maximilian evocă durerea lui la
moartea tinerei sale soţii, „căci se iubiseră
mult şi-ar fi multe de scris despre aceasta" —
ceea ce n-a făcut.
Limbajul confesiunii

Mai mult decât orice altă formă narativă,

confesiunea incită la punerea în scenă a in-
dividului ca protagonist al unei aventuri spiri-
tuale. Dincolo de modelul biografic franciscan,
la câteva secole distanţă, referinţa este povesti-
rea justificativă a lui Abelard, contemplare lite-
rară a unui dezastru, şi mai cu seamă modelul
augustinian. In vreme ce confesiunea drama-
tică a lui Abelard se compunea dintr-o succe-
siune de evenimente, surprinse în discontinui-
tatea lor, iar confesiunea senină a lui Adamo
di Salimbene urmărea consecvent să înscrie
silueta păcătosului în aura de lumină a sfântului
Francisc, Confesiunile sfântului Augustin au
inspirat mai multor scriitori italieni de prim
rang modelul unei cristalizări a sentimentelor
care să lumineze dintr-o dată întreaga viaţă
anterioară: timpul surprins şi abolit în con-
tactul dintre memorie şi scriitură, prin care se
exprimă veracitatea subiectului. La obârşia
paginilor celor mai sensibile ale lui Dante, Pe-
trarca şi Boccaccio se află observaţiile pătrun-
zătoare ale sfântului Augustin: „Memoria re-
învie nu realitatea însăşi, ce aparţine definitiv
trecutului, ci cuvintele pe care reprezentarea
acestei realităţi le suscită, realitate care, dispă-
rând, a lăsat urme în minte prin mijlocirea
simţurilor". Sub privirea lui Dumnezeu, timpul
interior este renaşterea clipelor trecute însu-
fleţite prin prezent; omul nou, prin gândire şi
prin scris, dă formă şi sens înaintării şovăi-
toare a păcătosului; convertirea stă la originea
povestirii, precum mântuirea omenirii stă la
originea lumii create.
Forţa organizatoare a viziunii augustiniene
a inspirat, în situaţii personale variate, o fas-
cinaţie a metodei şi sentimentul unei frater-
nităţi spirituale. Fraternitatea a cuprins inima
lui Petrarca, ale cărui lacrimi curgeau la lec-
tura Confesiunilor („inter legendum fluunt la-
crimae") şi care, printr-un mimetism al conver-
276
 tirii, s-a identificat în durere cu Augastin
(„transformatus sum in ălterum Augustinum");
se ştie cum dialogul cu sufletul lui, după o
schemă inspirată de manualele duhovnicilor,
1-a condus pe drumul muntelui Ventoux şi i-a
sugerat imaginea citadelei în care se închidea
cu cartea dascălului său.
Dante îşi începe autobiografia poetică, Vita
nuova, cu un preambul metodologic adânc in-
fluenţat de atmosfera intelectuală a lecturii
particulare: „într-una din părţile cărţii adu-
cerii, mele aminte există o rubrică în care gă-
sesc transcrise cuvintele pe care am de gând
să le folosesc în prezenta lucrare; chiar dacă
nu le folosesc pe toate, măcar un rezumat
semnificativ". Ariditatea rezumativă a analizei
smulge întreaga libertate rememorării, dar prin
prisma ordonatoare prinde brusc viaţă Beatrice
transfigurată, creatură a spiritului încununată de
glorie („la gloriosa donna della mia mente'1); şi
Dante nu ezită să se reprezinte în camera
unde s-a refugiat pentru a se lamenta fără a fi
auzit („nella mia camera, la ov'io potea lamen-
tarmi senza essere udito"). Intensitatea senti-
mentului este aici în funcţie de o alchimie care
datorează totul scriiturii; prelucrarea trecutului
personal asigură perenitatea izvoarelor vii,
liturghia întreţine iubirea, cultul aducerii
aminte constituie şi înnoieşte conştiinţa dure-
roasă a subiectului.
în opera lui Petrarca, autobiografia este răs-
pândită în multiple faţete, „fragmente risipite
ale sufletului său'*, literatura permiţându-i poe-
tului să-şi recompună eul confuz, alcătuit din
clipe trăite. Aşa se explică practica stăruitoare
a notelor marginale, explicaţiile lămuritoare
din Canzoniere, adnotările de pe manuscrisele
Pe care le poseda Petrarca. Pe marginea Eneidei,
exemplar ilustrat cu miniaturile lui Simone
Martini, într-o corespondenţă secretă cu ti-
nerii eroi ai lui Vergiliu pe care moartea nu-i
cruţă, Petrarca însemnează, între 1348 şi 1372,
humele persoanelor dispărute ce-i fuseseră
277
pagini, schiţează în Comentariile sale o autobio-
grafie insipidă şi fugară atâta vreme cât viaţa
lui privată n-a primit consacrarea tiarei papale;
dar după aceea, scriind cm. Cezar, magistrul
său într-ale scriiturii, la persoana a treia, Enea
Silvio îşi îmbracă existenţa în mantia pontifi-
catului său. De sub stilul unei naraţiuni obiec-
tive răzbat câteva inflexiuni ale vocii lui. Sar-
castică, atunci când descrie manipulările con-
clavului care 1-a ales: „Cei mai mulţi cardinali s-
au adunat în apropierea latrinelor şi în acest
loc discret şi secret s-au înţeles cum să-1 aleagă
papă pe Guillaume"; melancolică, atunci când
străbate ţinuturile copilăriei: „Papa se con-
frunta pretutindeni cu semnele evidente ale bă-
trâneţii sale"; resemnată, atunci când, în faţa
oraşului Ancona, o dată cu imposibila cruciadă,
pregăteşte actul final al vieţii lui: „Dacă drur
mul acesta nu-i îndeamnă pe creştini să por-
nească la război, altul nu cunoaştem [...]. Cât
despre noi, ştim că moartea stă în faţa noastră
şi n-o respingem". Dacă mai persistă confor-
mism în aceste rânduri, el e trăit şi se cheamă
imitaţia sfinţilor şi a martirilor.

Comentarii asupra acţiunii

O dată cu Comentariile, am trecut pe nesimţite
pe celălalt versant al scriiturii, acolo unde doar
subiectul menţine legătura cu planul privat:
nu mai e vorba de clipe privilegiate în care
trecutul e abolit, nici de exigenţele intime de
limpezire a conştiinţei, ci de restituirea, în or-
dinea cronologică a timpului trăit, a evenimen-
telor susceptibile să fie salvate de uitare, în
care elanurile personale şi opţiunile sunt ca-
muflate de aparenta obiectivitate a relatării.
Faţă de finalitatea pe care continuă să şi-o
fixeze la sfârşitul Evului Mediu istorici ca
Froissart sau Villani, comentariile şi memoriile
îşi propun deschis sa reia firul zilelor în lu-
mina experienţei: insistenţele şi lacunele, enu-
 merările şi digresiunile, trecerea în
revistă şi minuţiozitatea în prezentarea
faptelor încheagă subteran portretul
naratorului, mai ales dacă-1 însufleţeşte o
dorinţă apologetică.
Burghezul din Paris, care ţine jurnalul
timpurilor grele, e un martor neputincios
şi plin de mânie al unor evenimente care îl
depăşesc; Philippe de Commynes a fost în
acelaşi timp în intimitatea protagoniştilor,
ducele Carol şi regele Ludovic, şi însărcinat
cu misiuni publice şi secrete; relatarea pe
care-o face, judecăţile pe care le emite,
descrierile de locuri şi portretele pe care le
zugrăveşte sunt colorate de sentimentele lui
şi, în amurgul vieţii, voalate de distanţa
stabilită între activitatea politică şi
retragerea silită. Dar surprinderea autoru-
lui în ipostaza lui particulară se produce
fugitiv, doar când i se solicită discursul şi îi
sunt urmărite intenţiile; cât despre
personajele pe care le aduce în scenă, nu le
înfăţişează în camera lor decât în câteva
prilejuri care să-i justifice consemnarea:
ducele de Burgundia furios că a fost înşelat
ori căzut într-o melancorie de mizantrop,
regele Franţei în castelul lui, în ghearele
morţii, agonie la care Commynes pretinde a
fi asistat până la sfârşit.
Unii autori preocupaţi să-şi înscrie expe-
rienţele personale într-o perspectivă istorică
demnă de modelele antice n-au putut
menţine Un echilibru între privat şi public.
Guicciar-dini a redactat separat trei lucrări,
pe teme distincte, şi anume cunoştinţe
despre viaţa publică, despre istoria
familială şi despre propria sa existenţă:
Istoriile florentinet Memoriile de familie şi
Amintirile (Ricordanze); dar, ju-cându-şi rolul
de istoriograf, el trasează portretul tatălui său
fără să menţioneze rudenia dintre ei şi,
atunci când îşi propune să „conserve
amintirea unor lucruri care i-au aparţinut
doar lui", se mărgineşte la punctarea etapelor
acelui cursus honorum al său şi îşi decernează
satis-fecit-u\ de fiu bun şi de soţ bun:
medalie de
281
onorabilitate care reduce viaţa privată la repu-
taţia unui bun actor pe scena publică.
Printr-un demers invers, preocuparea de a
justifica o acţiune publică determină persona-
jele cele mai diverse să-şi scrie o- apărare şi o
ilustrare a conduitei lor: Jorg Kazmeier, primar
al Munchenului în timpul tulburărilor de la
sfârşitul secolului al XlV-lea, nu povesteşte
evenimentele al căror teatru a fost oraşul său
decât pentru a explica fuga lui; Arnecke, pri-
mar al localităţii Hildesheim la mijlocul se-
colului al XV-lea, se apără de acuzaţiile de ne-
pricepere şi de încălcare a legii; Gotz von Ber-
lichingen, octogenar, descriindu-şi tribulaţiile
de cavaler mercenar prin Elveţia, prin regiu-
nea Hessen, timp de un sfert de veac, speră să
reducă la tăcere calomniatori îndărătnici, cu
preţul unor siluiri ale adevărului privind ro-
lul lui în Războiul Ţăranilor; relatarea porneşte
din copilărie, când deja temperamentul lui de
şef se făcea simţit: „Deseori am auzit cum li
se spunea tatii, mamei, fraţilor şi surorilor şi
slugilor cum că eram un băiat extraordinar
(wunderbarlich) [. . .]". Nemaiavând nimic de
pierdut, acuzatorul contraatacă.
Tot astfel,' Benvenuto Cellini, a cărui glorie
şi a cărui dizgraţie au fost egale, face faţă con-
juraţiei detractorilor lui insistând asupra mi-
nunilor care i-au întovărăşit viaţa, publică şi
privată; tot felul de referinţe eroice ori male-
fice dau naraţiunii ritm şi culoare, de la slu-
jirea lui Clement al VH-lea la carcera în care
artistul e zvârlit în 1556. Pentru asemenea
destin, nu lipseau semnele prevestitoare, nici
străbunul ctitor al Florenţei, nici bunicii bi-
blici, nici salamandra alături de sugar. O pre-
istorie mitologică îl eliberează pe individ din
cadrul strâmt al vremurilor sale; autobiografia,
lipsită de măsură, iese din normele curente,
mizând totodată pe reputaţia bine stabilită a
autorului; amestecând cu îndemânare poveşti
şi simboluri, ea deformează ori disimulează rea-
litatea vieţii private.
282
 Suntem la mijlocul secolului al XVI-lea,
alături de Benvenuto Cellini, la capătul unei
evoluţii a conştiinţei de sine relatate celorlalţi.
Ficţiunea, o broderie pornind de la fapte ve-
ridice şi neverificabile, este rezultatul întâlnirii
mai multor componente: introspecţie a spiri-
tului, întoarcere asupra unei experienţe trăite
şi un al treilea fir, pe care îl vom examina
acum, şi anume istoria familială.

Memoria familială
Grija pentru tot ceea ce, mai de aproape ori
mai de departe, constituie memoria unei fami-
lii a dus, în mediile laice obişnuite cu scrisul,
la conservarea hârtiilor, actelor, registrelor pri-
vate. Notarii şi scribii în servicii publice, ne-
gustorii de toate nivelurile, de la comerţul cu
amănuntul la marile întreprinderi internaţio-
nale, ba şi câţiva meşteşugari formează un
grup care, din secolul al XlII-lea în secolul
al XVI-lea, se tot amplifică, cuprinzând persoa-
nele de vază din toate oraşele Europei. Nobilii
nu sunt excluşi, şi nici femeile, care preiau
uneori pana căzută din mâinile tatălui ori soţu-
lui lor. Gustul scrisului e asociat cu străduinţa
pentru o bună administrare a patrimoniului şi
pentru transmiterea capitalului de imobile, de
bunuri imobiliare, de angajamente spirituale şi
de memorii moştenitorilor de drept.
Capitalul de memorii nu se girează şi nu se
lasă moştenire decât bine ordonat şi într-ade-
văr, începând clin 1350, se observă în prăvălie,
birou, studiolo-ul din palat, o organizare trep-
tată a arhivei familiei, alcătuită din documente
contractuale şi contabile, liste de naşteri şi de-
cese, reţete medicinale şi cu efecte tămădui-
toare, teancuri de corespondenţă, scheme ge-
nealogice. Nucleul originar în jurul căruia s-au
orânduit şi diversificat dosarele şefului fami-
liei pare să fi fost cel mai adesea ansamblul
fişelor volante (vedem acele foi agăţate într-un
283
 cui în dosul portretelor de negustori şi de ar-
tizani), apoi caiete şi registre păstrătoare de
obligaţii şi scadenţe, transformate cu timpul
într-un jurnal de evidenţă a antreprizei, în
care separaţia între comercial şi domestic, în-
tre domestic şi memorialistic a întârziat să se
stabilească.
Oraşele din Italia centrală şi de nord, apoi
oraşele Germaniei nordice începând de la fi-
nele secolului al XlV-lea, au fost cele în care s-
a elaborat şi difuzat organizarea scriptică cea
mai înaintată a antreprizei comerciale şi ban-
care; această organizare contabilă, lărgind cer-
cul referinţelor specializate, a eliminat din în-
registrări toate informaţiile care nu-şi aveau
locul în bilanţul comercial. S-au născut astfel
„cărţile secrete", „jurnalele afacerilor proprii",
"„memorialele", aşa-numitele menagiers, cărţi-
jurnal şi de concentrare a consemnărilor, în
care, oricum s-ar intitula, sunt depozitate cu
grijă pentru a fi transmise urmaşilor informaţii
cu caracter privat. Până către mijlocul secolului
al XVI-lea şi după, domneşte o vastă varietate
de conţinut, în funcţie de nivelurile de
organizare intelectuală, în aceste scrieri de fa-
milie, care păstrează de pe urma lentei lor con-
stituiri, pornind de la însemnări zilnice, practica
capricioasă a inserţiei mnemotehnice: o dezor-
dine organică, atunci când, de pildă, clauzele
unui contract de căsătorie urmează după listele
cu numele copiilor sau când, după menţionarea
unei vânzări la iarmaroc, găseşti o reţetă pentru
vindecarea cailor.
Practica negustoriei transpare din însem-
nătatea pe care o deţin bilanţurile rezumate,
extrase din celelalte cărţi, din importanţa in-
ventarelor, fie că e vorba de rochii şi giuvaere
oferite de Lucas Rem de Augsburg soţiei sale,
fie de relicve colecţionate de Nicholas Muffei
din Nurenberg; de asemenea, din obiceiul de a
tăia de pe lista copiilor pe cei morţi tineri, în-
tocmai ca în cazul creanţelor irecuperabile ori
al conturilor lichidate. Dacă negustorii mai
284
?
fruşti continuă, în plin secol XV, să interca-
leze în jurnalul lor contabil informaţii intermi-
I tente, oamenii de afaceri mai avizaţi — ca Gio-
vanni Barbarigo la Veneţia, Anton Tueher la
Niirnberg — despart fără echivoc registrele
afacerilor de registrele particulare, dar conti-
nuă să treacă în cel domestic cheltuielile de
menaj, veniturile de pe urma domeniilor şi
câte o însemnare mai personală şi anecdotică.
Libro segreto al lui Goro Daţi din Florenţa nu
are nimic în comun, în ciuda titlului său, cu
dosarele contabile alfe firmei Alberti şi nici nu
se ridică deasupra notelor patrimoniale, per-
sonale şi familiale, în ciuda, unui preambul me-
lancolic despre timpul care trece. Sub titlul
Zibaldone, „salată amestecată*, manuscrisul
veneţian da Canal consemnează indicaţii strict
limitate la uzanţele comerciale în vigoare pe
Marea Mediterană, cunoscute de toate agenţiile
companiilor, în timp ce Giovanni Rucellai din
Florenţa, sub acelaşi titlu, pretinde că însu-
mează experienţa lui politică şi de afaceri,
adaugă şi consideraţii despre mersul casei şi
transcrie contul unor cheltuieli somptuare ne-
cesitate de faţada bisericii Santa Măria Novelîa
şi de capela Brancacci de la Carmine. Lucas
Rem din Augsburg, în primul sfert al secolu-
lui al XVI-lea, depune efortul de a orândui pe
secţiuni materialul de care se ocupă (carieră
personală, cheltuieli somptuare, copii), dar păs-
trează titlul înşelător de Taqebuch — ,furnal".
După cum se vede, varietatea datelor con-
semnate pe marginea unei activităţi profesio-
nale şi a unei existenţe active multiplică un-
ghiurile sub care pot fi privite preocupările
personale şi elementele patrimoniului, în ge-
neral disimulate cu grijă publicului: cartea fa-
miliei Valori din Florenţa poartă pe coDertă:
..A nu se arăta nimănui această carte" (Questo
libro non si mostri a nessuno).
In necesara triere operată de fiecare genera-
ţie, două criterii, în esenţă, au prevalat în orien-
tarea negustorilor-scriitori, atunci când aceştia
285
înţelegeau să-şi transmită experienţa şi cunoş-
tinţele: utilitatea şi demnitatea. Aşezaţi în ca-
mera lor privata, faţă-n faţă cu contemporanii,
cu descendenţii, cu posteritatea, ei au insistat
asupra inalienabilului şi asupra exemplarului;
pe de o parte, deciziile şi alegerea care, după
ştiinţa lor, au consolidat sau slăbit societatea
sau patrimoniul — şi accentul pus pe exemplu
poate duce la exaltarea unui strămoş sau la
mărturisirea propriilor erori; şi pe de alta, suma
cunoştinţelor necesare traiului grupului fami-
lial, fie că e vorba de golirea latrinelor, fie de
păstrarea de la o generaţie la alta a legăturilor
de rudenie şi a prieteniilor de afaceri.
Aceasta e finalitatea jurnalului lui Etienne
Benoist din Limoges, care, în prima jumătate
a secolului al XV-lea, a elaborat timp de două-
zeci de ani „memoria familială" (J. Tricart),
socotită demnă de a fi transmisă copiilor Ifei:
amintirea naşterilor, căsătoriilor şi deceselor,
consemnarea contractelor (care ocupă peste
un sfert din carte) şi â moştenirilor spirituale,
dacă pot fi grupate sub aceeaşi rubrică tute-
lară rugăciunile şi textele alese din cărţile
sfinte, într-o selecţie a familiei, şi „testamentul
politic" nedatat al unui omonim al autorului,
un cod de conduită preluat de la un strămoş şi
recopiat încă din precedenta generaţie. Mate-
ria jurnalului e esenţialmente privată, eveni-
mentele politice din Limoges nefiind evocate
decât în măsura în care vin în atingere cu viaţa
de familie, iar finalitatea cărţii mărginindu-se
la utilitatea ei pentru viitorul neamului Benoist.
In masa de cronici familiale europene, pu-
blicate ori inedite, izvoarele florentine par cele
mai numeroase şi bogate; gustul pentru antic în
vremea „umanismului civic", rivalităţile sân-
geroase între grupuri de familii, care caracte-
rizează istoria politică, înrădăcinarea unor no-
tabili, rareori atraşi de aventura maritimă, care
poate schimba o carieră şi întrerupe şirul în-
tâmplărilor, iată probabil motive ale densităţii
istoriilor acestor vieţi. în acest laborator în
 % care se afirmă conştiinţa de sine a unui grup
urban, două texte dintre cele mai cunoscute I
ilustrează cele două feţe ale scrierilor fami-
liale, profilate una pe experienţa personală,
cealaltă pe memoria cu bătaie lungă.
Giovanni Morelli are simţul vechimii fa-
miliei sale şi gustul pentru reconstituirea ge-
nealogică; dar Amintirile lui (Ricordi) propun
mai ales un model educativ (ammaestrare i
noştri figluogli). El însuşi se prezintă, la per-
soana a treia, ca reprezentant al măsurii şi con-
formismului politic; lasă despre el imaginea
urnii negustor exemplar, a cărui pricepere i-a
determinat succesul: „De talie şi greutate mij-
locii f. . .] nu-i plăcea ceea ce era dăunător, în
special pentru Comună [.. .]. S-a străduit în-
totdeauna să trăiască fără griji, fără a se opune
vreodată nici în vorbe nici în faptă puterii".
Morală echilibrată, întemeiată pe abţinere,
chiar fraudă fiscală, care smulge povestirii vie-
ţii private orice savoare: mai rămâne moartea
fiului, o dramă pentru tată, o dramă pentru în-
treg neamul; şi aceste memorii utilitare se în-
cheie brusc aici.
Donato Velluti face parte din generaţia an-
terioară şi poate că datorează carierei lui de
jurist simţul continuităţii şi metoda istorică.
Vorbind despre viaţa şi cariera lui, despre locul
pe care-1 ocupă în organismul viu al familiei, el
se exprimă la persoana întâi, când se înfăţişează
pe sine: „Mi s-a părut că scriam lucruri care prea
erau spre lauda mea [. ..] n-am fă-cut-o pentru
gloria mea, ci pentru a păstra amintirea unor
fapte care au avut loc, gândind că viitorii mei
cititori vor aprecia să ştie de ce Şi cum s-au
petrecut".
Alegând întâmplările şi amănuntele, le ra-
portează în mod voit la realitatea complexă
care-1 înconjoară şi la timpul îndelungat în
care se înscrie: evocă guta de care suferă din
347, pentru că boala 1-a împiedicat să ocupe )
osturi publice; vorbeşte de căsnicia lui în in-
eresul continuităţii familiale; cariera lui o îm-
87
 pleteşte cu episoade din viaţa politică floren-
tină. „Cronica domestică", a cărei tendinţă era
să se confunde din ce în ce cu relatarea eveni-
mentelor publice, se întrerupe tot atât de bru-
tal ca „amintirile''' lui Morelli cu moartea, la
douăzeci şi doi de ani, a fiului său Lamberto:
lovit de o boală care îi macină părţile genitale,
tânărul mort e prin simetrie reversul fragil al
robustului şi miticului întemeietor Bonaccorso.

A se povesti pe sine
Construite pe baza arhivelor şi reprezentări-
lor care fac din familie capsula naturală în cen-
trul căreia înfloreşte acţiunea, cronicile par-
ticulare îl pun pe narator într-o lumină favo-
rabilă; de va fi fost ori nu tentat să se pună în
valoare, vocea lui se va auzi, cercetările lui vor
reconstitui vremurile apuse. începând cu primii
ani ai secolului al XV-lea, memoria cutează să
păstreze şi inutilul şi nedemnul. Câţiva autori
adoptă nepăsarea şi îndrăgesc picarescul: ro-
manul realist prinde viaţă. Să rămânem la
Florenţa în compania lui Bonaccorso Pitti. în
prima treime a secolului al XV-lea, el scrie o
cronică în care, reducând la minimum referin-
ţele genealogice şi trecând sub tăcere propria
copilărie, îşi propune să povestească mai în-
tâi un vagabondaj: „Acum voi povesti cum am
vagabondat prin lume după moartea tatălui
meu". Libertatea proiectului, noutatea lui, ţin
de ruptura iniţială a povestirii personale, după
prologul inevitabil. Tânărul autor e încântat să
poată relata fără perdea o aventură galanta,
omorul unui zidar, episoade de vendetta pe fun-
dalul revoltei Ciompilor; nici virtuţile morale,
nici onoarea familială, nici înfumurarea succe-
sului nu inspiră o pană alertă care promovează
eul. O dată cu trecerea anilor şi cu sfârşitul cu-
treierărilor, succesele comerciale şi îndeplini-
rea de funcţii obşteşti îngreunează puţin câte
puţin redactarea; cronica revine la matca ei şi
288

II
 îngroapă autobiografia sub povara
utilului şi
■ a bunului simţ.
Drumul străbătut de la zgârcitele
înregistrări de note personale se măsoară
după aceste ieşiri spontane, fireşti. Pentru
ca romanul unei vieţi să se afirme
definitiv, pentru ca ultimele reticenţe cu
privire la expunerea intimităţii să cadă,
trebuia să triumfe sentimentul de în-
credere al omului în propriile-i puteri,
mai mult decât în originile sale sau în
protecţia divină. • Istoria unei vieţi
particulare, surprinsă în desfăşurarea ei
organică, se articulează
£ strâns cu mândria reuşitei, cu dialogul
dintre trecut şi prezentul narativ. Dar,
spre deosebire de examenul de conştiinţă
al penitenţei, care îl pune pe omul nou faţă
în faţă cu dezordinea şi absurditatea
trecutului, istoria anilor tinereţii —
copilăria deseori gravă, uneori plină de
greutăţi, anii formaţiei profesionale — este
cea care imprimă sinceritate textului.
Spriji-nindu-se pe un jurnal, pe documente
de primă mână, încadrată câteodată în
perspectiva cursului dramatic al
evenimentelor generale, biografia nu şi-a
pierdut trimiterile familiale, politice,
spirituale: ea reuneşte toate curentele care,
de la mijlocul secolului al XIV-lea,
imprimă vocii individuale, vieţii personale,
experienţei intime valoare, prestigiu,
funcţie socială. Ca şi autoportretul, care
îndrăzneşte să impună într-un joc de
oglinzi veşnicia unui priviri, şi cartea, în
care se condensează un destin individual,
ea exprimă — adesea în amurgul vieţii —
energia creatoare a conştiinţei de sine.
Această privire constructivă, uneori
severă, cel mai adesea împăcată, este
cea care dă tot preţul acelor aventuri
neobişnuite consemnate la sfârşitul

I
secolului al XV-lea şi la începutul
secolului al XVI-lea, cu precădere în
lumea germanică; se ştie de câtă
apreciere s-a bucurat la nord de Alpi tema
anilor de uce-
.. nicie şi a romanelor formaţiei. Astfel,
Johan-nes Butzbach, care şi-a încheiat
cariera ca stareţ de schit la Laach în
Eifel, în 1505, stăruie
289
în a sa Carte a peregrinărilor asupra condiţii-
lor aspre ale copilăriei sale nefericite; trăind
cu amintirile sale sub privirea lui Dumnezeu,
el stabileşte o contrapondere între greutăţile
prin care a trecut copilul martir şi orfan şi
paşnica izolare în care-şi aşteaptă moartea:
căile Providenţei sunt de nepătruns.
Alt exemplu, cel al lui Matthăus Schwarz
din Augsburg care, copil fiind, la vârsta la care
tânărul Diirer face primul lui autoportret cu-
noscut, plănuieşte o autobiografie, realizată
cincisprezece am mai târziu. Devenit directorul
financiar al sediului central al casei Fugger la
vârsta de douăzeci şi cinci de ani, el scrie conco-
mitent povestea vieţii sale private, intitulată
Cursul lumii, şi o carte ilustrată cu acuarele,
care-1 înfăţişează în diverse costume purtate de
el, singur de fiecare dată. Proiect mai narcisic e
greu de închipuit, întrucât această minte stră-
lucită, acest confident al unuia dintre cei mai
puternici oameni ai vremii sale a ales deliberat
aparenţa, frivolitatea, autocomplezenţa, cu tot
traiul lui împlinit. Suflă însă alt vânt, cel al
provocării şi al snobismului; şi totuşi, după
câteva generaţii în care s-a scris despre sine,
felul cum un om ajuns îşi priveşte frageda co-
pilărie, comentariile înduioşate ori picante care
însoţesc siluetele evocate concentrează întreaga
forţă a sentimentului pe care omul Renaşterii
îl nutreşte faţă de propriul trecut.

INDIVIDUL ÎN OGLINDĂ
Identitatea
Un istoric din Verona proiectase să adune
portretele răspândite şi identificabile a o sută
cincizeci de contemporani ai seniorului Veronei
în secolul al XlV-lea, Cangrande Della Scala.
A scruta feţe de piatră şi a le reda iden-
titatea, a detaşa persoane cu vază din'grupurile
pictate în care se pierd reprezintă — în tradiţia
290
lui Michelet — nemăsurata ambiţie de a face
să reînvie indivizi ale căror acţiuni şi pasiuni
au contribuit, laolaltă cu mulţimea contempo-
ranilor, la destinul unei societăţi. Personaje
publice, a căror imagine, pictată ori sculptată,
le atesta puterea sau faima, şi care ofereau unui
mare număr de privitori ceea ce le aparţinea
doar lor, obrazul şi înfăţişarea.
Reprezentarea persoanei nu e un obicei co-
mun tuturor civilizaţiilor, nici tuturor epocilor,
în Occident, un nou avânt al portretului, înce-
pând de pe la mijlocul secolului al XlV-lea,
corespunde eliberării progresive a individului,
care ^se desprinde din cadrul social şi religios
în care îl fixaseră adoraţia şi mărinimia pri-
vate. Se naşte fără îndoială şi din practica laică
şi publică de a expune pe pereţi, cel puţin în
Italia centrală şi septentrională, imaginea celor
condamnaţi la oprobriul comunităţii. în sfâr-
şit, portretul exprimă ataşamentul pentru me-
moria celor care, în decursul timpului, au ţesut
istoria unei familii; îl mărturisesc, la Florenţa
— să fie un îndepărtat omagiu adus tradiţiei
etrusce? —, portretele de ceară, perfect asemă-
nătoare, expuse în ex-voto la Santa Măria
Annunziata sau păstrate în colecţiile particu-
lare ale unor mari familii şi prezentate public
în timpul unor serbări şi procesiuni publice, ca
demonstraţii de vechime şi putere a clanului.

Portrete regale

Nu poţi să nu te îndoieşti de veracitatea

primelor efigii individuale, atât par de încăr-
cate de intenţii demonstrative: nu e o întâm-
plare că superbul cavaler din Bamberg a fost
comparat cu figura ideală a regelui sfânt, Lu-
dovic. Reprezentările figurative scot în relief
categorii mentale, după cum descrierile scot în
relief imagini şi senzaţii; eficacitatea unora şi
a altora a fost cu dibăcie exploatată de puterea
Politică şi de magisteriul spiritual timp de se-
291
cole, cât a domnit simbolismul unei lumi ordo-
nate : hieratism al atitudinilor, demonstraţie prin
gesturi, limbaj al armoariilor. Incantaţia tote-
mică a formelor şi culorilor frapează încă sub
bolţile de la Westminster. Carol al IV-lea este
primul suveran al Occidentului medieval care
a înlocuit în mod deliberat perfecţiunea însem-
nelor sale cu portretul său fidel şi cu cel al
membrilor familiei sale în catedrala Sfântul
Guy din Praga; tot el este şi primul împărat
care îşi redactează singur biografia, incluzând
în cuprinsul ei întâmplări private fără nici 6
valoare exemplară.
Atunci când e opera, nu a unui pictor, nici
a unui sculptor, ci a unui scriitor, • portretul
fizic şi moral al unui individ continuă un gen
literar moştenit din Antichitate transmis prin
Res gestae, care-1 glorifică pe suveran, gen re-
venit la modă în mediile urbane ale sfârşitului
de Ev Mediu prin cronici şi istorii familiale, si
care stabileşte subtile legături între lumea vii-
lor şi a morţilor şi eternitatea eroilor de fic-
ţiune.
Printre portretele literare de la finele Evu-
lui Mediu, cele ale regilor sunt de mare inte-
res pentru fixarea şi datarea preocupării pentru
adevărul fizic, şi aceasta nu fiindcă secolul al
XV-lea ar fi abandonat simbolismul ori pentru
că secolele anterioare ar fi fost insensibile la
realismul descrierii. însă reprezentarea figurii
regale pendulează între două tendinţe, ţine
seamă de funcţia monarhului şi-1 înfăţişează pe
rege conform acesteia, pe de o parte, şi, pe de
alta, îi evidenţiază calităţile particulare care
transpar în prezenţa sa fizică. Din secolul al
XU-lea şi până în al XVI-lea, irezistibila auten-
ticitate a detaliilor pătrunde în discursul despre
rege, în măsura în care discursul pierde din
caracterul lui elogios oficial şi adoptă liberta-
tea de ton a cronicarului ori a diplomatului în
mesajele lui secrete.
împăratului Ludovic de Bavaria, mort în
1347, i s-au adus patru elogii, dintre care unul
zn
 se mulţumeşte să consemneze eleganţa suvera-
nului; celelalte trei precizează această primă
impresie printr-o serie de adjective, distincte
tuşe de culoare: regele era subţire şi zvelt, so-
lid, bine proporţionat, înalt, foarte drept. Toate
concură efectiv la închegarea acelei imagini
de eleganţă care aparţine tipologiei prinţului şi
care i-a frapat fără îndoială pe observatori.
Unul din cei patru scriitori, Albertino Mussato,
a făcut regelui Henric al VII-lea, predecesorul
' lui Ludovic de Bavaria, un portret fizic care
insistă pe aceeaşi impresie generală, datorată
staturii şi mai ales armoniei proporţiilor: în
descrierea celor d6i suverani se regăseşte ace-
laşi raport al măsurilor (cornmensurata con-
formitas), demn de o statuie,. între părţile tru-
pului, picioare şi gambe la Henric al VII-lea,
. umeri şi gât la Ludovic.
în afara aspectului de ansamblu, trei din cei
patru autori evocă pilozitatea regelui: păr rar
şi tinzând spre roşcat, detaliu care ar fi per-
fect veridic sub pana lui Albertino Mussato
dacă n-ar fi contrazis de ceilalţi autori şi dacă
nu s-ar regăsi cuvânt 4cu cuvânt în portretul
lui Henric al VII-lea de a evocat. Tenul, la unul
colorat, la altul luminos şi rumen, pare să ţină
de o figură de stil. Câteva amănunte privind
obrazul (sprâncene proeminente, nas puternic)
completează silueta; în sfârşit, Albertino Mussato
adaugă şi trăsături de caracter: regele era în-
treprinzător, perseverent, curtenitor, amabil,
galant. Concordanţa observaţiilor asupra înfă-
ţişării generale, discordanţa asupra detaliilor,
prolixitatea calificativelor fac de asemenea să
planeze dubii cu privire la reconstituirea por-
tretului. Rămâne eleganţa, adică amintirea,
transmisă de martori oculari sau de reprezen-
tări plastice figurative, a unei prezenţe fizice,
definită concis de . Heinrich Rebdorf: Un rege
n-ar putea el semăna oare cu imaginea pe care
ne-o facem despre uri rege?
Pentru " scolastică, fiecare formă vizibilă
demonstrează invizibilul, ordinea creată se des-
293
cifrează. O armonie organizează ritmurile ar-
hitecturii, proporţiile corpului uman, structura
societăţii, a cărei expresie superioară este per-
soana regelui. învestit cu o misiune divină,
personajul regal trebuie să se conformeze, prin
aparenţă, gesturi, voce, imaginii pe care şi-o
face despre sarcina lui, şi pe care poporul creş-
tin o recunoaşte. E de-ajuns să-1 vezi pentru
a-i cunoaşte rangul: Ioana d'Arc îl regăseşte
pe Carol al VH-lea în gloata în care s-a vârât,
în sala castelului de la Chinon. E în ordinea
lucrurilor ca înfăţişarea sa să fie demnă de
funcţia exercitată: „Maiestatea radia pe faţa lui"
(in vultu majestas), spune »Poggio Bracciolini
despre bătrânul Sigismund intrând în Roma
pentru a fi încoronat. Frederic al III-lea, a cărui
carură nu lăsa să i se uite statura mică (statura
plus quam mediocri), se ostenise încă din copi-
lărie să-şi compună o aparenţă impunătoare,
scrie Johannes Griinbeck: afişa, imprima feţei
sale trăsăturile caracterului său; toţi observa-
torii sunt impresionaţi de gravitatea, rezerva
binevoitoare a împăratului, tot aşa cum ele-
ganţa lui Ludovic de Bavaria se impusese con-
temporanilor. Exploatându-şi defectele naturale
(faţă prelungă, statură şi talie mică, timiditate)
în favoarea expresivităţii maiestăţii sale,
Frederic al III-lea demonstra că răspun-
derea şi conştiinţa misiunii sale îl pot
face pe suveran să compenseze prin comporta-
ment ceea ce soarta nu i-a hărăzit. Discursul
literar ştie să îmbine adevărul psihologic cu ba-
nalităţile de rigoare şi, prin mijlocirea elogie-
rii, dezvăluie una din datele esenţiale ale vieţii
particulare: mai mult decât ceilalţi oameni şi
nu mai puţin decât ei, regele — persoană pu-
blică — îşi construieşte înfăţişarea.
în legătură cu împăratul Maximilian, sub
pana unor autori, ca de pildă Cuspinian, uma-
nistul vienez, găsim metafora scolastică a regelui
pătrat (statura quadrata, figura quadrata), clădit
ca o biserică.în care străluceşte măreţia divină.
Vitruviu stabilise o analogie între per-
294
fecţiunea corpului uman şi cea a Unui edificiu.
Legăturile dintre aparenţa percepută ca o
construcţie şi sentimentul frumosului (jorma-
formosus) au fost una din temele recurente ale
gândirii scolastice cu privire la creaţie, apoi
ale speculaţiei asupra numerelor a geometrilor şi
artiştilor Renaşterii. Aplicată persoanei prinţului,
această simbolistică luminează prin forţa ; ei
sugestivă calităţile fizice şi calităţile sufleteşti;
aşa cum vitraliul filtrează şi face să strălucească
lumina divină, privirea lui Maxi-tnilian
răspândeşte irezistibile scântei: Johannes
Grunbeck, subjugat de ochii radioşi încărcaţi de
o putere cvasi-siderală, evocă farmecul sub care
cad şi bărbaţi şi femei.
O surprinzătoare relatare a seducţiei ne do-
vedeşte cât de sensibil era împăratul la calită-
ţile fizice naturale ale celorlalţi: tânărul conte
de Zimmern, cu amicala complicitate a ducelui
Frederic de Saxa, s-a priceput să mizeze pe în-
făţişarea lui pentru a dobândi de la rege, în
1497, restituirea unui pământ ,care aparţinuse
familiei sale: „Seniorul Wernher, care ştia cât
de binevoitor şi fidel era prinţul elector, s-a di-
chisit în chipul cel mai elegant şi, cum era
bărbat arătos şi cu obrazul, trupul şi alura bine
proportionate (nachdem er sonst ain schene und
wolgestalte person con angesicht, leib und ge-
stalt), s-a pus să aştepte, alături de ceilalţi conţi
şi seniori, venirea regelui; şi, după cină, când
dansul principilor a luat sfârşit, seniorul
Wernher s-a aşezat la vedere şi n-a trebuit mult
pentru ca regele să-1 remarce de câteva ori,
să-i contemple înfăţişarea cu o plăcere deosebită
(ăb seiner person ain besonăers gefăllen
empfieng) şi să-1 întrebe, pe ducele Frederic,
care căutase să stea în vecinătatea imediată a
regelui, cine era personajul [ .. . ]". Nu poţi re-
fuza nimic frumuseţii.
în schimb, câţiva dintre suveranii sfârşitului
de Ev Mediu deconcertau prin înfăţişarea '
comună sau fizicul ingrat, astfel încât por-t l ,
renunţând a mai transforma defectele în
295
virtuţi, acumulează observaţii critice. A contra-
rio, jena cronicarilor şi observatorilor în fata
urâţeniei pare să ateste realismul portretelor
măgulitoare. Ceea ce frapează în primul rând
este statura măruntă: „Deşi era mic (Etsi par-
vus statura)", spune Thomas Ebendorfer despre
Carol al IV-lea. După ce 1-a întâlnit pe suve-
ran, Matteo Villani schiţează un portret lipsit
de complezenţă: regele era mic de statură,
pentru un neamţ mai cu seamă, aproape coco-
şat, cu capul şi gâtul proiectate în faţă, cu pă-
rul negru, obrajii prea largi, ochii bulbucaţi,
creştetul chel. Bustul de la Praga confirmă
această viziune realistă. Magia prezenţei regale
neoperând asupra acestui observator străin,
se ajunge la amănunte de comportament care
contrastează cu stereotipurile despre maiestatea
suverană: Carol al IV-lea, în cursul audienţe-
lor publice, ciopleşte o nuia cu cuţitul, fără
a-i privi o singură dată pe suplicanţi. Se simte
o reticenţă în faţa atitudinilor făţiş contrare
convenţiilor. Regele se îmbracă cu straie scurte,
are înfăţişarea nevoiaşilor (formam pauperum
exprimebat) — ne comunică biograful lui, Tho-
mas Ebendorfer, care deplânge acest lucru.
De fapt, realismul descrierii e cu atât mai
concret cu cât autorul nu reuşeşte să surprindă
în mod concis imaginea conformă maiestăţii
regale. îngrămădirea de detalii autentice se
substituie impresiei iniţiale, pe care, dimpo-
trivă, o transmite redactarea sugestivă bazată
pe atributele fiinţei. Ori de câte ori sentimentul
unui acord perfect (congruentia) întemeiază
realitatea sensibilă, ori de câte ori persoana
privată intră fără efort aparent în rolul per-
soanei publice, tonalitatea de ansamblu a por-
tretului regal apare mai adevărată decât multi-u
plicarea notelor: ea satisface spiritul, dacă n
satisface curiozitatea; în literatură, ca şi îo
pictură, realismul ar fi realitatea fără spirit,
juxtapunerea de detalii fără idee.
Dacă există o evoluţie în descoperirea indi-
vidului la sfârşitul Evului Mediu, ea ţine de
296
procedeele de analiză a realului, de unelte şi
de vocabular: practica disecţiei, deprinderea
spovedaniei, obişnuinţa corespondenţei parti-
culare, răspândirea oglinzii, tehnica picturii în
ulei. Dar înmulţirea punctelor de vedere, vir-
tuozitatea în imitaţie, descompunerea mecanis-
melor corpului nu sunt suficiente pentru a în-
ţelege individul în intimitatea sa, după cum
nişte cuburi de sticlă colorată nu sunt de-ajuns
pentru a forma un mozaic.
Dincolo de descrierea realistă a unui obraz
ori a unei scene de interior, marea pictură fla-
mandă a secolului al XV-îea fascinează pentru
că izvorăşte dintr-o gândire, dintr-o viziune
simbolică. In faţa pânzei netede a tabloului, îi
revine privirii spectatorului să găsească cheia,
să recompună individul, să-i restituie taina.
Donatori şi eroi. Aşa cum s-a văzut prin
câteva exemple regale, portretul pictat ori
sculptat înlesneşte, la finele Evului Mediu,
multiplicarea confruntărilor de surse şi verifi-
carea exactitudinii descrierilor: printr-un fel
de instinct, am fi înclinaţi să ne încredem mai
degrabă în pictor decât în cronicar.
Totuşi, pictura comportă o latură de am-
biguitate, care ţine de convenţii sociale şi de
intenţiile comanditarului: dacă utilizăm por-
tretul ca document isteric pentru viaţa particu-
lară, trebuie numaidecât fixate nişte limite,
căci documentul îl înfăţişează pe particular
în public, eternizându-1 într-o. atitudine care
îmbracă adesea protagonistul în haine de săr-
bătoare. Europa sfârşitului de Ev Mediu e plină
de portrete, mai întâi în biserici şi în capelele
de familie, în care ctitorii împreună cu ai lor
Şi-au câştigat locul alături de Fecioara cu
Pruncul sau de sfinţi oblăduitori, sporin-
du-şi treptat autoritatea prin această frecven-
tare fizică a sacrului: cancelarul Rolin nu pare
surprins s-o găsească pe Fecioară pozând în
atelierul sfântului Luca; el îngenunchează aşa
c
um se cuvine.
29?
 Gustul pentru antic, cu toate acestea, reînvie
portretul cizelat din profil, cu toate variaţiu-
nile estetice ale pieptănăturilor şi ale pălăriilor,
de la Piero della Francesca la Uccello. Portret
aristocratic, punând în valoare şi uneori idea-
lizând trăsăturile impasibile ale eroului ori ale
doamnei. Spiritul în care aceste comenzi erau
executate, poziţia adoptată pentru ~ă eterniza o
figură şi un nume ţin de istoria formelor, de is-
toria modei, şi chiar — în cazul panourilor din
altar — de istoria socială a reprezentărilor. O
dublă evoluţie, care se schiţează în secolul al
XV-lea în Ţările de Jos şi în Italia, ca şi în ora-
şele Imperiului, oferă o mai amplă materie pen-
tru cunoaşterea indivizilor.
O primă mişcare îl aşaza pe comanditar în
cadrul activităţii sale profesionale: argintarul,
zaraful, omul de afaceri, geometrul s-au lăsat
reprezentaţi în atelierul ori în biroul lor şi, cu
toate că e încă vorba de o punere în scenă,
mândria reuşitei personale a comanditarului şi
exaltarea inventivă a pictorului aflat în căuta-
rea unui gen nou conlucrează în urmărirea ilu-
zionismului. Asemănarea modelului se deta-
şează pe un fundal familiar în trompe-l'oeil,
care aduce preţioase informaţii despre spaţiul
de lucru, decorul cotidian, uneltele de lucru
mai adevărate ca în realitate. Tema spaţiului in-
tim în care, în tăcere, dincolo de cărţi şi căli-
mară, se defăşoară gândirea umanistului, este
tratată pentru ea însăşi, avându-1 drept pretext
pe sfântul Ieronim, de Carpaccio, de Durer şi
de atâţia alţii.
Viaţa de familie prelungeşte uneori această
deschidere către viaţa de interior; adesea ea se
substituie vieţii profesionale, închizând în urma
ei uşa biroului sau a prăvăliei. Cercetând op-
ţiunile burghezilor şi notabililor care s-au lă-
sat pictaţi într-un cadru ori într-altul, putem
fără îndoială constata câ orgoliul familial
primează faţă de cel profesional de îndată
ce ambianţa intimă relaxată atestă reuşita so-
cială. Ieşind de pe panourile bisericeşti, unde
298
se aliniau după vârstă şi în genunchi, membrii
familiei alcătuiesc, cu ajutorul pictorului, un
cerc paşnic, în care vârsta, caracterul, apti-
tudinile nuanţează o armonie de bun gust. La
capătul evoluţiei, Konrad Rehlinger din Augs-
burg, prezentându-şi cei opt copii în viaţă şi,
într-o spărtură de cer, şi pe micuţii morţi
înainte de vreme, a comandat pictorului Bern-
hard Strigel o scenă de interior perfect ab-
stractă, de fapt viziunea de ansamblu a unui
nivel genealogic.
Priviri şi taine. Se poate totuşi întâmpla ca
relaţiile de afecţiune care-i leagă pe membrii
familiei să constituie dominanta tabloului, chiar
până la eliminarea oricărei urme de decor am-
biental. Francesco Sassetti, procuristul casei
Medici, s-a lăsat reprezentat de Ghirlandaio
fără vreo referire socială nici în costum, nici
în poza adoptată, singur cu tânărul său fiu
Teodoro al II-lea: copilul ridică o privire încre-
zătoare către tată, care n-are ochi decât pen-
tru el. Studiat, tot cât ar putea fi astăzi o
fotografie, portretul ilustrează o pronunţată
reciprocitate a sentimentului; ne simţim dintr-o
dată de conivenţă cu cele două personaje, pen-
tru că nu suntem provocaţi direct şi pentru că
privirea noastră n-ar putea să le întrerupă
dialogul. Impresia de armonie (congruentia) nu
e tulburată de realismul unui nas vânos şi plin
de coşuri, sentimentul primează şi înnobilează
totul. Tonalitatea frandscană plină de simpli-
tate şi de dragoste trebuie asociată seninătăţii
grave a testamentului pe care Sassetti îl re-
dactează în 1488, cu doi ani înainte de a muri.
Acest portret intimist, rodul unei comenzi
— şi trebuie subliniat acest lucru —, dobân-
deşte semnificaţia unui manifest, în anii când
bancherul florentin era răspunzător de situa-
ţia financiară catastrofală a casei Medici.
Totuşi, o a doua tendinţă caracteristică în
pictura europeană a secolului al XV-lea foca-
lizează atenţia portretiştilor asupra feţei privite
frontal sau din trei sferturi, suprimând pito-
299
 rescul decorului, mizând pe contrastele vii saci pe
catifelarea negrului şi nereţinând decât con-
trapunctul unor semne (armoarii, devize) şi
limbajul mut al câtorva obiecte (carte, floare,
mătănii). La nivelul spectatorului, privirea:
privirea incisivă din portretul de bărbat pictat de
Memling, de la Academia din Veneţia; privirea
umedă şi blândă a bărbatului cu garoafa de Van
Eyck; privirea implacabilă a condotierului pictat de
Antonello da Messina; privirea aproape rătăcită a
lui Oswolt Krel pictat de Diirer. în momentul în
care se afişează, o dată eu acea ars moriendi şi cu
dansul macabru, totala descompunere a trupului şi
desprinderea definitivă a sufletului, portretul
individual speculează cu virtuozitate o mutaţie
tehnică din pictură, care, de la Van Eyck, conferea
privirii o profunzime şi o transparenţă fără egal:
pictura în ulei şi diversele reţete de lacuri
permiteau obţinerea unei străluciri ca de oglindă a
pupilei, un tremur luminos care însufleţea portretul,
precum sufletul — trupul. Când Alberti afirma că
pictura este „o fereastră transparentă", definiţia lui
poate fi interpretată ca un omagiu adus reprezentării
intimităţii. Portretul european din secolul al
XV-lea te lasă să pătrunzi într-un spaţiu
imaginar, care e cel interior, şi într-un spaţiu
vertiginos, de vreme ce portretul s-a născut din
întâlnirea dintre pictor şi modelul său, şi e destinat
sâ suscite tot atâtea întâlniri personale cate priviri
aţintite pe imaginea asemănătoare modelului
dispărut.
Acest joc al privirilor explică fascinaţia încă
exercitată de dublul portret numit al lui Arnol-
fini şi al soţiei sale, atât de comentat şi al cărui
subiect veritabil este poate întâlnirea dintre
realitatea care a fost şi ficţiunea care rămâne.
Jan Van Eyck fuit Mc: pictorul şi-a semnat pre-
zenţa deasupra oglinzii în care personajele sale,
în picioare, apar din spate; în faţa lor, adică în
adâncimea câmpului introdus prin simetria
300
oglinzii, se află Van Eyck, pe locul ocupat de
toţi cei care privesc tabloul.
■ Variaţiunile pe tema intimului nu-şi livrează
întotdeauna secretele, fie că am pierdut noi
căile de acces la gândirea simbolică a unei so-
cietăţi moarte, fie câ pictorul, modelele şi. co-
manditarii au încâlcit înadins referinţele şi au
încurcat pistele. Este cazul tablourilor de şeva-
let ale lui Giorgione: Furtuna, Cei trei filozofi
propuneau meditaţiei amatorilor veneţieni plă-
ceri rare, asupra descifrării cărora s-au aplecat
numeroase anchete. A multiplica simbolurile,
care nu se clarifică decât prin raportare reci-
procă, a ascunde semnificaţia printr-o insis-
tenţă pe detalii, a disimula adevărul în cutele
frumosului — iată preocupări elitiste ale unui
mediu de snobi cultivaţi.
într-un climat propice enigmei, un portret
nu e inocent: el spune mai mult spunând mai
puţin, după retorica mărturisirii fără fraze. în
cazurile cele mai simple, câteva obiecte ajung
pentru a evoca, a sugera, fie că e vorba de
o carte de rugăciuni, de iniţiale brodate ori de
o poliţă. Dar cum să treci dincolo de „acest
mie vraf de lucruri derizorii"? Fiinţa care a
existat nu poate fi rezumată în acest instan-'
taneu cu accesorii, şi pictura comportă tot atâ-
tea lucruri nespuse ca şi descrierea literară.
La un nivel superior de artificiu, preocuparea
pentru prezentarea virtuţilor personale şi a dis-
tincţiei determină naşterea unor compoziţii mai
subtile şi mai interesante: astfel, marele por-
tret al lui Francesco Măria Della Rovere, duce
de Urbino, pictat de Carpaccio, datat 1510, în
care eroul se detaşează în picioare pe fundalul
unei păduri de semne. Spaţiul organizat ca un
puzzle heraldic pare încărcat de meditaţiile şi
himerele cavalerului adolescent cu ochii blânzi.
Oglinzi. O dimensiune suplimentară a mis-
terului fiinţei a fost introdusă în pictură prin
invenţia autoportretului. Sunt nenumăraţi acei
pictori care, ca şi meşterii sculptori de chei
ie boltă, au fost tentaţi să se reprezinte; la în-
301
 ceput s-au strecurat în grupurile şi cetele de
credincioşi pe care le pictau: H-ans Mem-
ling, curios, în spatele unui stâlp diri altarul
lui sir John Donne; Botticelli, adoptând ţinuta
trufaşă a conducătorilor florentini pe care-i
frecventa. Pe urmă, cedând pornirii imperioase
de a-1 neglija pe comanditar, pictorii ne-au
lăsat propriul lor portret solitar. Forţa pe care
o exercită un portret asupra spectatorului pro-
vine din faptul că relaţia pictorului cu el însuşi
include oglinda în câmpul transparenţei; auto-
portretul schiţează un roman al sinelui, cu o
privire şi câteva semne.
Inaugurând lunga serie a dublurilor (Dop-
pelgănger) din istoria intelectuală germanică,
Albrecht Diirer s-a reprezentat de cel puţin opt
ori pentru el însuşi; încă de la paisprezece ani,
se scruta în faţa oglinzii.
Cele trei autoportrete în ulei ale sale con-
stituie jaloane în istoria introspecţiei la hota-
rul dintre Evul Mediu şi Renaştere: trei priviri
asupra intimităţii, trei momente ale unui iti-
nerar spiritual.
Portretul „cu scaietele", conservat la Luvru,
datează din 1493; a fost pictat când artistul
grava la Basel frontispiciul Scrisorilor sfântului
Ieronim. Tânărul sprijinit în coate de baza
tabloului — acea „fereastră transparentă" de
care vorbea Alberti — ţine în mână scaietele
care a dat numele lucrării. Privirea gravă, fon-
dul neutru concentrează atenţia pe această
plantă simbolică şi. gândurile pe care le suscită;
controversa între cele două niveluri de interpre-
tare propuse nu se va putea dezlega:' Albrecht
Diirer este în ajunul căsătoriei sale (1494) şi
scaietele este aici, anticipativ, simbolul fide-
lităţii conjugale (Mănnestreue); sau, scaietele
fiind numit în greceşte dypsakos (însetatul),
portretul proclamă că acest tânăr de douăzeci
şi doi de ani este însetat de adevăr. Legenda
în stil naiv — rimată, o confidenţă spirituală? —-
(„My sach di gat / als es oben schtat") nu e de
mare ajutor în elucidarea enigmei.
302
 O etapă însemnată este depăşită în 1498, în
momentul celui de-al doilea autoportret în ulei,
conservat la Prado. Diirer a descoperit la Veneţia
lumina şi culoarea, dar şi pe Mantegna şi
desenul în stil antic; el a inventat peisajul au-
tonom şi acuarela de atmosferă; cunoaşte succe-
sul o dată cu Apocalipsul cu figuri, operă pe
care Europa şi-o dispută. Fără aroganţă, dar cu
încredere în propria valoare, artistul lansează
o provocare mediului de artizani şi de negus-
tori care e al său; cu mândrie revendică un statut
social la înălţimea misiunii sale. De la Veneţia îi
scria în 1506 prietenului său Willibald •
Pirckheimer: „Aici sunt cineva; la mine, un
musafir nedorit" („Hier birt ich ein her, da-
heim ein schmarotzer"): de aici eleganţa pozei,
insolenţa provocatoare a vestimentaţiei şi ve-
duta leonardescă, ce exprimă acordul între
secretul personal şi misterul naturii.
Ultimul portret frapează prin poza riguros
frontală, mâna dreaptă ridicată, atmosfera de
fervoare mistică. Oricare ar fi data (1500 sau
1518), portretul de la Miinchen impune ideea
unei asemănări accentuate cu imaginea lui
Hristos. Fie că i se interpretează spiritul ca un
manifest de imitaţie şi de reformă interioară,
fie ca o afirmare a puterii creatoare a artis-
tului emanând din puterea creatoare a lui Dum-
nezeu, ceea ce e sigur e că spiritualitatea ilu-
minează de aici înainte viaţa lui Diirer: o do-
vedesc tonalitatea ferventă a operei sale, scrie-
rile sale intime şi testamentul public care înso-
ţeşte donaţia către oraşul Niirenberg a celor
Patru Apostoli, ultima sa operă monumentală.
Sinceritate. Fie că e descris, fie că se des-
tăinuie, individul ni se pare, la sfârşitul Evului
Mediu, mai accesibil decât în secolele ante-
rioare. Poate că şi circulă în Europa o idee
nouă, dacă prin aceasta se înţelege că grupuri
de-privilegiaţi ai culturii şi ai rangului social
par mai sensibili decât strămoşii lor la fragili-
tatea gloriei şi la preţul vieţii lor personale.
Făcând o virtute din ceea ce sub legea ve-
303
che era o încălcare a rezervei, ei au îndrăznit
să exalte singularul din om şi, mai ales, au găsit
în acest scop mijloace noi de expresie, graţie
cărora putem încerca să-i înţelegem. Avem
despre societăţi, în esenţă despre societăţile ur-
bane ale sfârşitului Evului Mediu, o viziune al-
cătuită pe baza unor izvoare publice şi a unui
număr în creştere de izvoare private; acestea
furnizează despre indivizi instantanee care-i
fixează aşa cum ei înşişi s-au văzut sau s-au
lăsat văzuţi de contemporanii lor.
Dar o serie de instantanee nu constituie un
film, care singur ar putea restitui densitatea şi
dinamismul vieţii particulare. Am risca să ră-
mânem doar la o evidenţă corporală şi la per-
manenţa sentimentelor dacă am fi insensibili
la voce şi la cadraj: simularea nu ar duce de-
cât la inventarierea unor lucruri fără viaţă.
Nu iubirea conjugală ne va surprinde, ci
inventarea dublului portret al soţilor, repre-
zentaţi pe avers în deplinătatea înfăţişării lor,
iar pe revers în putreziciunea morţii. Cât despre
realismul descrierilor fizice, acesta trebuie sâ
ne frapeze din două puncte de vedere: atunci
când se manifestă,; cu cutezanţa imitării cli-
nice, fără nici o conotaţie morală; atunci când
exprimă, prin analiză ori confidenţă, un nivel
de cunoaştere medicală ori un raport intim al
omului cu propriul trup. Din acest punct de
vedere, unul din ultimele portrete pe care Dii-
rer le-a trasat în faţa oglinzii ne oferă imagi-
nea îngrijorată şi lipsită de pudoare a unui
trup vlăguit. încă o treaptă în destăinuirea
intimă, justificată de boală. Dar, înainte de a
ajunge la această sinceritate, să vedem cum ne
informează convenienţele şi gustul despre
aparenţă. -

APARENTA ÎNVEŞMÂNTATA

Una din nuvelele lui Sercambi pune în

scenă un blănar din Lucea care, ducându-se la
304
baia publică şi dezbrăcându-se de haine, a fost
dintr-o dată cuprins de panică la ideea de a-si
pierde identitatea în mulţimea de trupuri ano-
nime. Îşi pune atunci pe umărul drept o cruce
din paie şi se agaţă de acest semn ca de un
colac de salvare; dar crucea se desprinde şi
alunecă pe vecinul său, care pune mâna pe ea:
„Eu sunt tu; dispari! ai murit!" şi blănarul,
de-a dreptul rătăcit, e convins de moartea sa.

Costume ţi societate
Umorul negru aparţine tuturor timpurilor, ca
şi omul fără calităţi, pe care logica verbului
îl poate ucide. Dar fabula toscană are mai cu
seamă meritul de a aminti fragilitatea defini-
ţiilor profesionale şi a orgoliului social pe un
teren şi într-un mediu în care reuşita indi-
viduală era slăvită în toate chipurile. Identi-
tatea se pierde o dată cu costumul, căci omul
social este un om îmbrăcat.
în plus, e maliţios a-1 evoca pe blănar în
pielea goală, mai întâi pentru că portul blă-
nii este un element discriminator al reprezen-
tării sociale, pe urmă pentru că goliciunea,
într-o societate a ordinii, îl defineşte pe cel
rătăcit sau pe cel exclus în ochii oamenilor
îmbrăcaţi, în sfârşit, pentru că nuditatea se
asociază cu firescul omului sălbatic, care po-
pulează visele şi pădurile de dorinţe. La gra-
niţa fabulei mijeşte subversiunea: şubrezenie
a unei societăţi care nu stă în picioare decât
prin consensul exprimat de aparenţa indivizi-
lor, scandal provocat de fratele Genievo, unul
din primii discipoli ai lui Francisc din Assisi,
fiul negustorului de stofe, care s-a expus gol
în piaţa centrală din Viterbe.
Societăţile de la sfârşitul Evului Mediu au
rămas credincioase schemei trifuncţionale, dar
ele au făcut-o mai complexă şi mai greu des-
cifrabilă. Avântul economic urban a multi-
plicat statutele dintre muncitori şi conducători;
305
 cei mâi bogaţi dintre producători sunt în mă-
sură să ia in serviciul lor sabia care îi apără
şi se simt mai aproape de puterea de decizie
decât de munca înrobitoare. Or, ambiţia de a
reuşi, ascensiunea socială ' estompează dife-
renţele tranşante şi, de la un oraş la altul, sta-
tutele profesionale nu stabilesc ierarhii omo-
gene: artele joacă la Florenţa, în secolul al
XlV-lea, un rol determinant în definirea cor-
pului politic şi social; la Veneţia, nu, joacă nici
unul. Astfel încât imaginea pe care o dau de-
spre ele societăţile urbane reflectă particulari-
tăţile istoriei lor; grupurile aflate la putere
apreciază şi canalizează fluiditatea indispensa-
bilă, ici sau colo, „binelui colectiv", dar, la
sfârşitul secolului al XlV-lea, codificarea tinde
să fixeze definitiv contururile claselor domi-
nante în majoritatea oraşelor din Europa care
se guvernează.
Vestimentaţia este unul din semnele esenţiale
ale convenienţei sociale, într-atât obişnuiesc
adunările şi procesiunile să atribuie fiecărei
părţi din populaţie un rol şi un loc anume,
uşor de recunoscut prin formă şi culoare, în
consecinţă, costumul este miza unui conflict
surd între ordinea politică şi mişcarea
economică; el face obiectul unei reglementări
care, în numele „binelui colectiv", tinde să
frâneze orice ostentaţie arogantă din partea
particularilor; sunt nenumărate oraşele care au
emis legi somptuare şi au intensificat rigoarea în
prevenirea cheltuielilor exagerate, în seco- -lele
al XlV-lea şi al XV-lea, pe măsură ce bunăstarea
păturilor de meşteşugari şi luxul celor avuţi
ridicau mereu miza. Menţinut pe locul lui, în
rangul care-i este desemnat prin Providenţă,
fiecare individ participă la armonia corpului
social, fie el puternic sau sărac: teorie a unei
ordini intangibile, sub ochiul divin, a cărei
expresie este costumul. E ceea ce reiese din
volumul cu gravurile de veşminte corespunzând
profesiunilor, publicat de Jost Am-mann la
Augsburg, la mijlocul secolului al
306
jXVI-lea, sociologie pitorească pornind de la
aparenţe.
De mai multe generaţii, se recunoaşte ne-
gustorul după ţinuta lui, senatorul veneţian
după culoarea neagră pe care o arborează,
evreul după stea şi femeia de moravuri uşoare
după galbenul rochiei: un proces veneţian de
la finele secolului al XlV-lea o evocă pe nefe-
ricita sechestrată într-o cocioabă mizeră şi că-
reia i s-a sărit în ajutor graţie urletelor ei,
când, după hainele care î s-au pus, şi-a dat
seama ce soartă şi ce statut i se pregătesc.
In cazul prostituatelor, ca şi în cazul re-
gilor, stereotipia funcţiei sociale impune un fil-
tru care reduce aparenţa la un semn, cu mici
variaţii. De aceea, întrebarea pe care reprezen-
tarea veşmântului o pune istoricului este de
a şti dacă viaţa privată n-ar fi întotdeauna
faţa ascunsă a aparenţelor. Despre omul public
se ştie că la un moment daţ îşi depune podoa-
bele şi se lasă prins de viaţa lui particulară
cotidiană, întrezărită doar întâmplător în spa-
tele unei uşi a istoriei. Cât despre omul săr-
man, acesta are oare o viaţă particulară? Cum
ne poate ajuta haina lui să ni-1 închipuim, de
vreme ce în afara sărbătorilor, când se îndreap-
tă, se aşază ori dansează, el poartă în văzul
tuturor o îmbrăcăminte practică de lucru?
Munca sub cerul liber e foarte puţin compa-
tibilă cu intimitatea şi când ţăranul se vâră în
pat, el este, ca şi burghezul, gol-goluţ.

Obiecte doveditoare
Din fericire există şi alt mod de a aborda cos-
tumul, acela de a recurge direct la obiectele do-
veditoare, întorcând spatele unui spectacol pe
care o societate şi-1 dă sieşi: garderobele, în
toate amănuntele lor, aşa cum le înfăţişează
inventarele trecute prin notariat şi conturile.
Nu atât garderobele principilor, în care deosebi-
rea între ceremonie şi existenţa de zi cu zi este
greu de făcut: articolele cele mai curente vor
307
fi dispărut fără îndoială şi distanţa ţine mai
puţin de calitatea materialelor cât de prezenţa ori
absenţa mânecilor brodate, a vălurilor cu perle şi
mărgele, a coafurilor savante, a man-tourilor de
ceremonie; ci garderobele burgheze şi ţărăneşti,
care echilibrează documentarea, lărgesc cercul
strâmt al observaţiilor oferite de pictură şi de
textele narative, prin forţa lucrurilor limitate.
Aceste piese de îmbrăcăminte vechi aliniate în
faţa notarului şi descrise în câteva cuvinte sunt
mai mult ori mai puţin uzate („o pereche de
nădragi vechi, două scufe, dintre care una
veche") şi o privire estimativă distinge rapid
piesele din inventar' care mai pot face cinste ori
da iluzia. La descrieri, contabilitatea privată
adaugă preţuri, permite calculul separat al
materialului, al ornamentaţiei, al lucrului,
evaluarea ciclului necesar reînnoirii tmei
garderobe sau rolul cheltuielilor vestimentare în
bugetul familial.
Cercetând populaţii care au marcat- în ves-
timentaţie diferenţele după sex sau şi-au împo-
dobit trupul mai degrabă decât şi l-au acoperit,
analiza etnologică îi sugerează istoricului că
funcţionalitatea costumului nu era neapărat
prima lui calitate. Totuşi, garderoba celor ne-
voiaşi, cea care supune înregistrării notarului
cu multă impudoare viaţa lor particulară, în
secolele XIV şi XV, face obligatoriu loc —
atunci când se compune din două sau trei piese
— protecţiei contra ploii sau frigului: apar .
atunci pălăria sau cojocul de blană.
Costumul ţărănesc. Despre minimum,
atunci când nu e temporar, ci structural,
inventarele după deces oferă de-a lungul
întregii Europe o imagine monotonă. In-
ventarele săteşti din Burgundia, în a doua
jumătate a secolului al XlV-lea, cum ar
fi cele cercetate de F. Piponnier, dezvăluie
prezenţa unei trilogii de bază, constituită din-
tr-o cămăşoaie, un cojoc şi o pălărie. Când
vreuna din piese lipseşte, e adesea pentru că
a slujit la plata cheltuielilor de înmormântare.
308
Intre haina masculină şi haina feminină, dis-
tincţia se şterge: rochia desemnează ori echi-
valentul cămăşii lungi, ori al tunicii de deasu-
pra ori al ansamblului straielor, la fel ca în
Toscana, în aceeaşi vreme, unde îmbrăcămin-
tea feminină se compune din două tunici su-
prapuse şi o manta. Pelisson este o vestă de
blană întoarsă ori un cojocel căptuşit cu blană
de iepure şi, pentru cei mai înstăriţi, de pisică.
Pălăria de pânză şi, pentru bărbaţi, nădragii
completează ţinuta ţărănească. Să semnalăm
lenjeria de corp, cămăşi de pânză, izmene băr-
băteşti şi de asemenea să precizăm culorile care
caracterizează distinct sexele: bărbaţi şi femei
se îmbracă în dimie, ţesătură mediocră, dar
destul de călduroasă, pe care bărbaţii o poartă
de cele mai multe ori în nuanţa ei neînălbită,
bej, în vreme ce femeile sunt în albastru; pă-
lăriile bărbaţilor sunt de obicei albastre, cele
ale femeilor adesea roşii, dacă nu albastre ori
albe. înstărirea, în această societate rurală, se
cunoaşte, chiar când e de calitate proastă, după
numărul de articole de îmbrăcăminte (o prosti-
tuată are cinci pălării în garderoba ei) şi după
cele câteva elemente de decor, aduse de negus-
torii ambulanţi în coşurile lor şi descoperite cu
prilejul săpăturilor arheologice, la Rougiers,
Dracy, Brandes în Oisans: catarame şi clipsuri
de argint, aplicaţii metalice pe pungi, nasturi
la pălărie. Bijuteriile sunt rare, în afara unor
inele; mănuşile sunt de efect: un tânăr ţăran le
foloseşte drept momeală atunci când face curte
fetei, într-un jăbliau.
Poporul „gras". S-ar descoperi desigur ace-
eaşi parcimonie vestimentară în mediile cele
mai modeste din oraşele europene de la sfârşi-
tul Evului Mediu; dar până în prezent, hainele
poporului „gras" sunt cele care au făcut obiec-
tul cercetărilor celor mai sistematice şi mai
subtile, fie cu privire.la difuzarea postavurilor
fabricate cam peste tot în Europa, fie pentru
a verifica eficacitatea legislaţiei somptuare. Ast-
fel, în 1401, burghezele din Bologna au avut
309 . -
răgaz două zile pentru a supune aprecierii unei
comisii rochiile lor, care riscau să cadă sub in-
cidenţa unei legi prevenind luxul vestimentar;
210 obiecte de îmbrăcăminte au fost sigilate
şi descrierea lor e o contribuţie utilă în istoria
privată a costumului, în măsura în care infor-
mează despre ceea ce era socotit excesiv în
găteala burghezelor, în raport cu normele bu-
getului familial; ceea ce nu se mai admite e
extraordinara varietate a ornamentelor. Stele
de argint, ciucuri şi cordeluţe împletite din aur,
broderii cu raze, frunze, animale, garnituri din
blană la guler şi manşete, culori vii care pre-
supun folosirea de coloranţi — coşenilă ori chir-
miz — fără a mai vorbi de perle ori pietre
preţioase cusute. Efectiv, atunci când există po-
sibilitatea de a calcula defalcat preţul unei ro-
chii, partea reprezentând materialul separat de
cea privind lucrul şi ornamentarea, rezultă că
la Florenţa, în 1363, toaleta extravagantă pe
care Simone Peruzzi o oferea nevestei sale re-
prezenta echivalentul salariului pe 140 de zile
al unui zidar, din care doar 30% din suma to-
tală erau cheltuielile pe stofă şi lucru, restul
fiind nasturii de argint, bordurile din blană,
şnurul de aur. Scandal comparabil, dacă rapor-
tăm la aceleaşi norme cheltuielile făcute pen-
tru parura unei logodnice Strozzi, în 1447, şi
anume 500 de zile de lucru ale unui muncitor
calificat: ghirlanda cu opt sute de ochi de coadă
de păun, cu grăunţe de -aur „mişcătoare", cu
perle, flori emailate şi frunze aurite veneţiene,
valora ea singură 212 livre, adică o treime din
total. Dar şi Peruzzi, şi Strozzi, în plină glorie,
scăpau de restricţii. Şi ce reprezenta garderoba
unei doamne Spinelli, născută Gherardini, în
1380, şi anume 500 de fiorini, pentru vreo
douăzeci de piese inventariate, pe lângă cei
50 000 de fiorini lăsaţi de soţul ei după moarte,
adică salariul cumulat pe opt până la zece ani
de muncă al unui zidar?
Economie şi buget al aparenţei. Aceste câ-
teva cifre dau dimensiunea economică a unui
310
fapt social; ele stabilesc distanţa exactă dintre
planeta bogaţilor, pe care o cunoaştem oare-
cum, şi cea a celor umili, care se disting greu
în umbră; viaţa cotidiană n-are acelaşi sens
psntru unii şi pentru ceilalţi, după cum nici
veşmântul, conceput ca o operă de artă sau
redus la funcţionalitatea sa. Pe de altă parte,
istoria costumului trebuie să se înscrie într-o
viziune dinamică asupra societăţii şi, rămânând
la Florenţa, este evident că o burgheză contem-
porană cu Dante nu era tentată să investească
în aparenţă tot atât cât a fost ulterior nepoata
ei; chiar fără a evoca modificările culturale şi
de mentalitate, piaţa florentină nu oferea îna-
inte de 1300 diversitatea de ţesături şi de ten-
taţii de care va dispune la începutul secolului
al XV-lea.
Extrasele dintr-un cont de tutelă florentin
din ultima treime a secolului al XlII-lea pun
în evidenţă întrebuinţarea unui material ieftin
pentru rochiile mamei, a unuia de calitate mai
bună pentru hainele băieţilor — stanfort căl-
duros şi des pentru iarnă, serj roşu de Caen
pentru vară — şi mai ales înnoirea t măsurată
a garderobei: în patru ani doamna şi-a îngă-
duit trei piese noi, adică mai puţin de două
„vestire" complete.
Acest simţ al economiei domestice şi-ar găsi
corespondentul în sfaturile din Menagier de
Paris sau în conturile private ale burghezilor
veneţieni, franconieni, hanseatici din secolele
XIV şi XV. Economiei familiale — care e ni-
velul cel mai de jos al cheltuielilor necesare —
i se suprapun. în mod excepţional cheltuielile
ostentative impuse fiecărei generaţii de căsă-
torii: ceremonii, cadouri, constituiri de .zestre
sunt prilejuri de investiţii în stofe, podoabe şi
bijuterii.. Lucas Rem de Augsburg a recapitu-
lat cu grijă în al său Jurnal (Tagebuch), într-o
secţiune specială, preţul postavului negru de
Lindau, al catifelei brune şi al satinului cenu-
Şiu, cumpărate pentru costumul lui de nuntă,
valoarea rubinelor, a diamantului şi a safirului
311
 oferite nevestei, laolaltă cu totalul costului re-
cepţiei.
Cheltuieli rare, faţă de fluxul egal al celor
zilnice sau al celor legate, de exemplu, de echi-
parea unui fiu trimis la învăţătură sau în uce-
nicie în vreun oraş îndepărtat, Praga sau Ve-
neţia: postav bun, rezistent, încălţăminte con-
fortabilă. Nimic nu se uzează mai repede ca
încălţările, iar costul pingelelor noi, în buge-
tul familiei lui Anton Tucher din Nurenberg,
în primii ani ai secolului al XVI-lea, revine
ritmic, o dată cu nevoile copiilor în creştere, în
trimestrele care trec. Comanda unui costum
nou pentru şcolarul de zece ani e un eveniment
în viaţa privată şi amintiri durabile se leagă
de nerăbdarea băiatului ale cărui veşminte,
prea lungi ori prea scurte, nu mai sunt la mo-
dă. Aplecat asupra trecutului său, Hans von
Weisenberg din Koln evocă silueta puştiului
care părăsea, în 1531, casa părintească pentru
internatul religios de la Emmerich: „Tata a pus
să mi se facă o haină de postav de culoare ce-
nuşie, cu multe cute, pantaloni albi, ghete
înalte şi, pe cap mi-a aşezat o pălărie neagră.
A f6st ţinuta mea curentă câtă vreme am fost
la Emmerich şi îmbrăcăminte mai bună nu
mi-ar fi folosit, căci acolo şcolarii nu stau în
bănci, ci pe jos. în plus, mai aveam ceva haine
vechi, uşoare, de vară, dar care-mi rămâneau
prea mici". Nu poate fi exprimată mai limpede
alegerea de veşminte practice şi solide şi apro-
barea de către adult a hotărârii paterne, chiar
dacă la vremea ei aceasta a înăbuşit dorinţa
adolescentului de a face o bună impresie: regre-
tul că hainele noi erau cenuşii, oftat rezona-
bil. Funcţia primă a îmbrăcăminţii curente este
să ţină cald. Istoria privată a costumului are la
bază această banalitate, preţurile calculate cât
mai exact, oftaturile de plăcere ori regret. Din-
colo de acest prag începe istoria costumului
public:-lux, modă, gust, superfluu.

312

Jl
Vestimentaţie şi comportament
Somptuos sau comod, veşmântul este strâns
legat de intim: locul pe care-1 deţine în listele
de cheltuieli, ca şi în reprezentările iconogra-
fice suscitate la finele Evului Mediu este în
această privinţă convingător. Şi dacă trebuie
să ne întoarcem la convenienţe şi la semne,
este pentru că nu i-am epuizat semnificaţia evo-
când nivelurile sociale ale aparenţei. Costumul
reprezintă de fiecare dată mai mult decât stofa
şi podoabele, se extinde asupra comportamen-
tului, pe care îl determină şi totodată îl pune
în valoare: el marchează etapele vieţii, con-
tribuie la alcătuirea personalităţii, defineşte
contrastul între sexe.
Ostentaţie şi urgenţă. La sfârşitul Evului
Mediu, bărbaţii şi femeile din clasele munci-
toare au păstrat, după cum s-a văzut, o îmbră-
căminte de bază nediferenţiată şi, la cealaltă
extremitate, formele publice de protocol îm-
bracă silueta încremenită a celor puternici cu
aceeaşi haină cu cute grele, căptuşită cu blă-
nuri preţioase. Intre cele două categorii, dina-
mismul modei mizează pe materiale şi pe cro-
ială pentru a adânci, într-o evoluţie paralelă,
deosebirea dintre sexe. Mobilitatea economică,
închiderea în caste şi în cercuri privilegiate
accelerează, la curte ca şi la oraş, ciclurile unei
mode mai scurte şi mai tiranice, care lungeşte
formele în mod incredibil, dezvăluie sau subli-
niază prin completări artificiale — lână, câlţi —
structura trupului, combină modelele strânse
pe corp cu pliseurile şi formele ample, vapo-
roase. O modă nervoasă, violentă, sofisticată
exaltă farmecele şi avantajele, expunându-le
sau sugerându-le. Renunţând la ţinuta de cle-
ric, tânărul fante îşi pune în valoare muşchii
Şi încheieturile ca să semene cu sfântul Gheor-
ghe sau cu tovarăşii de arme ai lui Arthur.
E foarte posibil ca evoluţia armurii, prin des-
compunerea formelor în plăci şi articulaţii, să
fi contribuit la sublinierea arhitecturii trupu-
313
 lui masculin, şi ca metalul să fi imprimat as-
pectului exterior, până la rafinament şi extra-
vaganţă, simularea unui caracter războinic, tru-
faş şi capricios. Începând de la mijlocul seco-
lului al XV-lea, gravura răspândeşte în Europa
modelul flăcăului îndrăgostit, care face din cu-
cerirea femeii o întreprindere provocatoare ca
o incursiune militară.
Faţă de aceşti filfizoni aroganţi şi siguri pe
farmecele lor, a căror imagine ne-au transmis-o
portretele, de la Pisanello la Diirer, tânăra fe-
meie din buna societate păstrează o atitudine
sobră. Silueta ei multă vreme graţioasă şi sub-
ţire se mai împlineşte spre sfârşitul Evului
Mediu, dar moda feminină, care urmează de la
distanţă moda costumului masculin, se mărgi-
neşte să marcheze talia, să dezvelească mai
mult ori mai puţin umerii, să acopere ori să
descopere părul şi pieptul; vălurile, pălă-
riile lungi purtate pe creştet, batistele, dan-
telele se interpun între public şi intim ca nişte
delicate şi insidioase mijloace de apărare. Se-
ducţia pe care o inspiră, cucerirea căreia i se
abandonează nu trebuie s-o facă să renunţe
prea repede la atitudinea discretă recomandată
la sfârşitul secolului al XlV-lea de cavalerul
de La Tour Landry în tratatul său despre edu-
caţia fetelor.
Călătoria permite adesea descoperirea la
alţii a ceea ce n-ai ştiut vedea acasă. Petrarca
descrie la Koln, în 1333, simplitatea, prospeţi-
mea tulburătoare a unui cortegiu de femei în-
deplinind pe malul Rinului un rit de neînţeles:
„Ce prezenţă! scrie el din Lyon amicului său,
cardinalul Giovanni Colonna. Ce alură! [„Que
forma! quis habitus!"] Cu fruntea încinsă cu
ierburi înmiresmate, cu mânecile suflecate peste
cot, ele muiau în apă mâinile lor albe şi bra-
ţele lor, murmurând în limba lor o blândă can-
tilenă [.. .]". O surprinzătoare impresie de ar-
monie, „atât de departe de civilizaţie*', adică
departe de rafinamentele şi perversiunile unei
societăţi mediteraneene mai mobile şi mai li-
314
 bere. Dar şi tinerele florentine erau crescute
în acelaşi ataşament pentru pudoare şi demni-
tate ca şi contemporanele lor din Franţa sau
din ţinuturile Imperiului, dacă e să judecăm
după tonul corespondenţei lor private sau.după
tema predicilor sfântului Antonin, arhiepiscop
ii Florenţei la mijlocul secolului al XV-lea.
întimentul convenienţei în costumul şi com-
>rtanientul tinerelor fete ori ale femeilor mă-
•itate se exprimă în termeni comparabili în
îtreaga Europă. Sexul şi vârsta. Dacă legile
somptuare re-
•imă înainte de orice excesele, ostentaţiei fe-
minine, acest lucru se datorează în primul rând
unei foarte vechi misoginii a legislatorului me-
dieval; apoi şi în funcţie de o simbolistică a
puterii masculine şi a unei concepţii patrimo-
niale a raporturilor dintre sexe. Coaptă pentru
căsătorie — în aceşti termeni le descrie Poggio
pe tinerele fete elveţience pe care le vede în
1416 lângă Zurich: „Puellae jam maturae viro
[...] in dearum habitum ac formam" —, tânăra
fată devine un capital ostensibil, pe care
diferenţa de vârstă între viitorii soţi o hără-
zeşte unui bărbat „instalat", chiar bătrâior.
Reglementările cu privire la lux sau la nivelul
zestrei vizează printre altele frânarea con-
curenţei matrimoniale, care înlesneşte ridicarea
mizei.
în schimb, nu e nici un risc să-1 vezi pe
burghezul însurat, care-şi inaugurează jurnalul
ca şef al familiei, continuându-şi în noua po-
ziţie provocările permise înainte: înmormân-
tându-şi existenţa de burlac, el aşterne o haină
întunecată peste nebuniile unei tinereţi care
s-a dus şi n-ar admite ca tânăra lui soţie să
se gătească ori să se afişeze în particular. Pie-
trele preţioase din dotă se pun deoparte, for-
jele se acoperă, armoniile de culori se fac mai
discrete şi iată-1 pe „negustorul perfect" şi fa-
milia lui, după Francesco Sassetti: expresie
amabilă, dar plină de gravitate, ţinută de bon
to
n, mers şi gesturi studiate, Chiar dacă e mai
315
tânăr, „curteanul desăvârşit", care-1 anunţă pe
„omul onest" al secolului al XVII-lea, trebuie
să-şi compună bine comportamentul, în care
costumul are un rol important. Pus în scenă
de Baldassare Castiglione, care reînvie dialogu-
rile purtate în anturajul lui Laurenţiu Magni-
ficul, omul cU gust îmbină respectul pentru
convenţii cu o eleganţă calculată. Element de
discriminare socială, veşmântul îl ajută pe in-
divid să-şi construiască aspectul după vârstele
vieţii: moda îi sade bine tinereţii, perioadă
strălucitoare între cenuşiul copilăriei şi culorile
spălăcite ale maturităţii şi bătrâneţii.
în timpul anilor tinereţii şi ai formării, ves-
timentaţia permite într-adevăr exprimarea sen-
timentelor personale. Sfârşitul Evului Mediu
n-a avut privilegiul exclusiv de a indica, prin
detalii cifrate ale aparenţei, gusturi, intenţii şi
dorinţe: a fi adept al modei înseamnă, în toate
timpurile, să te supui dominantei distingân-
du-te totodată de ceilalţi. Dar la finele Evului
Mediu mai multe curente vin să întărească do-
rinţa individuală de deosebire: puterea orga-
nizatoare a statului, care transformă oamenii
liberi în supuşi, închiderea progresivă a institu-
ţiilor care impune afilierea la cercuri, voga per-
sistentă a romanelor cavalereşti, care face din
regele Arthur şi din vasalii săi modele pentru
capetele încoronate, de la Carol al Vl-lea la
Carol al VlII-lea. Inventarea şi promovarea
propriei persoane, pentru tinerii de neam, tre-
ce prin ucenicia ceremonialului şi a simbolis-
ticii: sub domnia lui Carol al Vl-lea, moda per-
sonală, născută la curtea Franţei, se constituie
ca un uluitor contrapunct al întăririi etichetei.
Semne şi coduri. Semne distinctive, semne
de recunoaştere având origini militare şi vir-
tuţi familiale şi politice, armele, devizele, în-
semnele îi înscriu pe deţinătorii lor în cercul
larg al tovarăşilor şi prietenilor. Cercetările ge-
nealogice ale notabililor toscani au pornit adesea
de la aceste indicii, iar memorialul cavalerului
Georg von Ehingen, nobil franconian de la mij-
316
locul secolului al XV-lea, descrie răbdătoarea
reconstituire a patrimoniului de familie, legat
de cruci, armoarii, paveze risipite între Main
şi Dunăre. Semnele se înmulţesc la sfârşitul
Evului Mediu şi ele înregimentează societatea:
apar „cluburile" ori Stuben ale notabililor re-
nani, hanseatici, saxoni; apar companiile tine-
rilor patricieni, cum ar fi Calza veneţiană, al
cărei costum e semnalat de Carpaccio; se pro-
duce o extraordinară dezvoltare a confreriilor,
ale căror procesiuni se desfăşoară după rân-
duială, folosindu-se pelerine cu glugi şi lumâ-
nări de culori diferite. Chiar şi jocurile publice,
ca acel Schembartlaufen de la Niirenberg sau
Palio din Siena, grupează mulţimile formând
din ele figuri heraldice, care proiectează în spa-
ţiu şi fac să evolueze reprezentări codificate.
Anumite ordine laice cavalereşti, create în în-
treaga Europă încă din cel de-al doilea sfert
al secolului al XIV-lea, desemnează public,
nrintr-o cruce, un cordon, o mantie, pe cei care
se socotesc solidari, uniţi printr-o disciplină li-
ber consimţită, în urma unui legământ privat.
în sfârşit, se răspândeşte obiceiul distribui-
rii anuale de către prinţi de veşminte unifor-
me, care atestă liberalitatea celor puternici şi
totodată adună sub aceleaşi însemne şi aceleaşi
culori pe toţi cei care se socotesc dependenţi
de ei. S-au păstrat cărţile cu costumele case-
lor de Saxa şi de Bavaria, de la sfârşitul secolu-
lui al XV-lea şi1 începutul secolului al XVI-lea:
ducii gustau spectacolul defilării acestor
mulţimi de supuşi purtând pecetea lor şi agre-
mentau periodic uniformele lor cu amănunte
noi care le făceau la modă. Din această tra-
diţie imperială decurge, în Renaştere, avatarul
burghez care este distribuirea de către casa
Fugger a unor ţinute de ceremonie întregului
ei personal, pentru a se celebra în mod uni-
form căsătoria — în roşu — şi moartea — în
negru — a celor de la cârma firmei.**
Ucenicia aparenţei. în raport cu aceste sis-
teme codificate, libertatea de opţiune vestimen-
317
111 I
tară. presupune o ucenicie care să evite gafele
şi să facă perceptibile aluziile.
Două din textele literare franceze ale mij-
locului secolului al XV-lea, în care ucenicia
aparenţei este un element esenţial al formării,
sunt opera unor oameni de acţiune, învăţaţi
cu strategia semnelor: Tinerelul de Jean de
Bueil şi Jehan de Saintre dei Antoine de La Sale.
Ultimul înfăţişează un băiat de treisprezece
ani pe care o nobilă doamnă îl ajută să-şi in-
venteze propriul sistem de recunoaştere; în
climatul de curtoazie şi educaţie amoroasă care
defineşte întreg romanul, tânărul îşi compune
laborios expresia publică a sentimentelor sale
intime. întrebat de doamnă despre podoabele
lui, Saintre descrie armele pe care şi le născo-
ceşte: „Şi dacă am una din damasc negru, ţe-
sută cu fir de argint şi brodată cu smocuri de
pene de struţ verzi, mov şi cenuşii, după cu-
lorile domniei voastre, mărginită de smocuri
albe presărate cu smocuri negre şi cu blană
de hermină [.. .]".
Invenţia nu poate fi însă o creaţie totală,
pe un fundal atât de încărcat de semne. Ea pre-
supune stăpânirea unui vocabular şi a unei
gramatici. Monograme, devize brodate — cea
a lui Charles d'Orleans, cea a Margaretei de
Burgundia şi cele ale unor personaje secundare,
care ar merita să fie studiate pentru a li se
analiza referinţele —, embleme heraldice pro-
filate pe faună şi floră şi inventând specii ne-
cunoscute, precum şi un întreg limbaj al cu-
lorii, în care se suprapun tradiţia simbolismului
mistic şi savant şi fondul comun de reprezen-
tări moralizate: când Carol al VH-lea luptă că-
lare îmbrăcat în cavaler verde, curtea pricepe
aluzia cavalerească; florentinii ştiu că expre-
sia „îmbrăcat în roşu" îl desemnează pe omul
bogat încă de la începutul secolului al XHI-lea;
Matthaus gjchwarz, când îşi aşază o coroană de
trandafiri pe pletele cenuşii, se gândeşte poate
la pălăria cu trandafiri a Iui Lancelot; iar Ana
de Bretania face o proclamaţie politică purtând
318
doliu negru după Carol al VlII-lea, ca în Bre-
tania, şi nu alb, ca în regat. De fapt, toate an-
gajările individului în fixarea aparenţei sunt
susceptibile de glose; unele au intrat în dome-
niul public şi emit mesaje foarte clare, altele
aduc o notă de libertate în câmpul obligaţiilor;
în fine, altele exprimă doar angajări private,
care nu pot fi înţelese decât de unul ori câţiva
aleşi: un secret provocator, un rebus, o ghici-
toare, suferinţe ale inimii străpunse, chiar
bâte o prinsoare între amici. Matthăus Schwarz,
Jurnalul lui, se reprezintă îmbrăcat în ace-
laşi costum cu prietenii lui din tinereţe, apă-
rând la un bal cu o clepsidră prinsă de-a lun-
gul piciorului: nu vom şti niciodată mai mult
despre limbajul unei serate.
Moda, vârsta şi memoria. încărcat de toate
implicaţiile culturale, economice şi sociale pe
care tocmai le-am evocat, veşmântul mai slu-
jeşte ' individului care-şi retrăieşte trecutul şi
ca referinţă biologică. Mai mulţi autori de la
sfârşitul Evului Mediu şi începutul Timpuri-
lor Moderne asociază memoria aspectului lor
personal unor evenimente din viaţa particulară
sau publică; sunt revelaţii adesea pline de ade-
văr psihologic, atunci când adultul revine amu-
zat ori emoţionat asupra stângăciei sale din
adolescenţă, când plutea în haine prea lungi: e
cazul tânărului conte de Zimmern, care-şi po-
vesteşte neplăcerea de a constata ce puţin caz
făceau părinţii lui de modă şi tentativa sa de
a^i impune croitorului îmbrăcămintea scurtă
la care jinduia din tot sufletul. Sentiment al
timpului care trece, asociat cu comentarii prea
puţin binevoitoare la adresa veşmintelor celor
tineri, ca în cronica de la Limburg (1360—1370),
ori în cronica domestică a lui Konrad Pellikan
de Ruffach, în care autorul îşi aminteşte im-
presia proastă pe care o lăsa prin extravaganţă
rnoda adusă de pedestraşii germani către 1480.
a
Documentul cel mai recent despre felul de
se îmbrăca la sfârşitul Evului Mediu şi în
Perioada Renaşterii este fără discuţie acel
319
Trachtenbuch al lui Matthâus Schwarz, pe-
reche a autobiografiei deja amintite: o istorie
prin ilustraţii comentate a propriilor sale cos-
tume; nu a celor publice, care, după el, sunt
costume de carnaval, ci a celor compuse şi exe-
cutate sub îndrumările lui de către croitor în
vederea diverselor ocazii ale vieţii private, ani-
versări, nunţi şi sărbători. Proiectul îşi dobân-
deşte densitatea în două feluri: pe de o parte
prin intenţia manifestă de a compara evoluţia
modei actuale cu costumele generaţiilor tre-
cute, astfel încât Matthăus Schwarz este pro-
babil cel dintâi istoric al costumului, atent la
modificări şi cicluri; pe de altă parte prin du-
bla preocupare de a transforma în cronică a
vieţii particulare ceea ce nu era decât un cata-
log de veşminte de lux şi de revenire în timp
până la primele amintiri perceptibile, „ca-ntr-o
ceaţă", la vârsta de patru ani, pe urmă, mai
înapoi, la adevărul începuturilor, în scutece,
,,prima îmbrăcăminte" pe acest pământ, şi în
burta mamei — „unde eram ascuns". Ca un in-
dicator al timpului privat, costumul începutu-
rilor stabileşte o simetrie cu hainele de inte-
rior ale bătrânului slăbit de un infarct („mâna
lui Dumnezeu") şi rătăcind prin casă cu paşi
mărunţi, într-un soi de manta cafenie, cu bas-
ton şi o scufă pe cap.
La acest grad de rezonanţă intimistă, nu
mai lipseşte decât trupul gol, cel care apropie
toate clasele sociale şi le confundă: bolnavul
la pat, negustorul îngrijorat, săracul rebegit de
frig, prinţul în mătăsuri. Printr-o piruetă că-
reia nu-i lipseşte o anume profunzime, Mat-
thăus Schwarz propune, la mijlocul lucrării lui,
cele două feţe ale propriului trup, „gras cum
ajunsesem", spune chiar el cu umor.
CORPUL DEZGOLIT

Dezgolirea

Protecţie ori podoabă, haina este ultimul înve-

liş al vieţii sociale înainte de misterele netede
ale trupului. Să ne întoarcem o clipă la blă-
narul din Lucea pus în scenă de Sercambi, că-
ruia îi era teamă să-şi piardă identitatea la
baie, o dată cu despuierea de veşminte: secole
de vigilenţă creştină şi de interdicţii moraliza-
toare îl opresc să se recunoască în corpul său
opac.
Nuditatea este semnul unui regres în raport
cu ordinea colectivă, al unei rupturi cu cercu-
rile sociabilităţii medievale; chiar în catedrale,
în spaţiile ogivale, cei aleşi şi cei damnaţi sunt
încă reprezentaţi îmbrăcaţi. Nuditatea feminină
reprezintă desfrânarea nesănătoasă şi roşcată,
aşa cum o vede Pisanello; mai este şi înfăţişa-
rea silită a prizonierelor captive, dintre care
împăratul îşi alege o femeie sau scene violente
la lumina torţelor. Cât despre nuditatea mas-
culină, ea e asociată, în reprezentările literare,
fantasmelor nebuniei sau ale vieţii sălbatice:
copilul-lup, cavalerul smintit nu au nici me-
morie, nici gesturi controlate, şi o piele nouă
îi acoperă; în catastrofa de la balul Ardenţilor,
care depăşea limitele convenabilului inţrodu-
cându-1 la curtea lui Carol al Vl-lea pe omul
sălbatic, opinia publică a fost confruntată cu
sancţionarea actului interzis. în fine, în cere-
monialul execuţiilor publice, condamnaţii pre-
zentaţi mulţimii sunt privaţi de haine: spânzu-
raţii lui Pisanello, cei ai lui Villon, schiţele lui
Andrea del Sarto pentru picturile reprezentând
infamia căpitanilor florentini, din 1530, sunt
tot atâtea înspăimântătoare şi groteşti mario-
nete în cămaşă.
Glorie şi supliciu. Fără îndoială că aceste
imagini şi,puneri în scenă trădează paroxisme
obsesive ale trupului; au în comun absenţa vio-
lentă, scandaloasă, degradantă a veşmântului
321
I care linişteşte şi deosebeşte între unul şi altul.
Apar alte imagini, care fac din nuditate un
aport al culturii creştine: Adam cel glorios şi
■ Iisus condamnatul la patimi impun poporului
credincios cei doi termeni ai istoriei Creaţiei
şi Mântuirii, splendoarea trupului neprihănit şi
suferinţa trupului martirizat. La sfârşitul Evului
Mediu, acest spectacol simbolic s-a încarnat:
limba germană nu dispune decât de un singur
cuvânt pentru carne (simţuri) şi carne (în sens
concret), Fleisch, şi această ambiguitate expri-
mă perfect povara umanităţii, în pictura nor-
dului Europei, care se simte începând din se-
colul al XV-lea în nuditatea triumfătoare a lui
Adam şi a Evei, şi în nuditatea lui fîristos tor-
turat până la moarte. S-a reţinut adeseori din
realism lecţia tenebrelor: virtuozitatea artişti-
lor şi expresiile unei cucernicii morbide au în-
mulţit reprezentările de trupuri moarte. De la
Pietă a lui Enguerrand Quarton la acele Ves-
perbilăer germanice şi la Hristos mort de Man-
tegna şi, în fine, la compartimentul inferior al
tabloului lui Holbein de la muzeul din Basel,
care are formatul unui sicriu pentru acest ca-
davru solitar, s-a străbătut un impresionant
parcurs pe calea mântuirii'.
Noul Adam, însă, îndeplineşte promisiunile
făcute trupului plin de glorie al celui dintâi
om. Adam şi Eva, pe panourile Mielul mistic
al lui Van Eyck, au pentru prima oară în is-
toria picturii occidentale pielea, părul, rotun-
jimile, cutele care sugerează circulaţia sânge-
lui şi suflul vieţii; ei freamătă în goliciunea lor
exemplară sub dalta lui Rizzo, la Veneţia; pic-
taţi ori gravaţi de Diirer, ei dobândesc toată
eleganţa pe care Antichitatea regăsită o im-
primă gesturilor lor armonioase. Imagini paş-
nice şi nobile care domesticesc trupul tinereţii,
exprimă frumuseţea lumii, în care omul de-
vine măsura lucrurilor.
Primul studiu de nud pozând în faţa unui
pictor este poate acel desen de Diirer, datat
H93, reprezentând o femeie tânără în picioare.
322
 A lăsat rochia să-i cadă, dar şi-a păstrat pa-
pucii de casă, care o izolează de podeaua rece
în timp ce pozează. Acest detaliu de viaţă pri-
vată dă o forţă nouă studiului acestui trup ex-
pus fără pretext şi fără vreun gând ascuns pri-
virii care-1 scrutează ca pe o floare ori un fruct.
Se poate măsura drumul parcurs de la Eva me-
tafizică din Autun, care ri-a lăsat nici o urmă
despre elaborarea ei; tânăra nemţoaică din
1493 este unul din nenumăratele portrete po-
sibile ale Evei din secolul al XV-lea şi nici măcar
nu se ia drept model al ei.
Dialogul dintre om şi imaginea lui, aşa cum i-o
transmit artiştii, ţine de conştiinţa nouă
despre trupul lor revelat, pe care bărbaţii şi
femeile au dobândit-o la finele Evului Mediu.
Fără a-şi face iluzii de altfel asupra trupului
atrăgător şi păcătos, din care sufletul se va
desprinde în ultima suflare pentru a se instala
în cenuşiul trupului dureros al purgatoriului.
In faţa nudului împăcat de la sfârşitul Evului
Mediu, să nu aşteptăm a pătrunde în fine în
intimitate. Zona privată a vieţii ne-ar scăpa
dacă am căuta-o sub haina convenţiilor şi a
semnelor. Nu se ajunge la intimitate aşa cum
se desface o ceapă. Intimitatea este într-adevăr
ultimul cerc privat, dar acesta trece oare în
mod necesar prin trupul oferit, despuiat, hăi-
tuit? Ridicând plapuma de puf de pe paturile
luxoase, cu lanterna în mână, medievistul n-ar
descoperi decât trupuri goale şi adormite. Go-
liciunea presupune o privire, o privire perce-
pută încă din primele zile ale raiului ca o che-
mare. Să încercăm măcar să surprindem, în
această etapă, privirea pe care bărbaţii şi fe-
meile de la sfârşitul Evului Mediu o aruncă
asupra propriului trup.
Funcţiile naturale. Dacă sănătatea trupească
.. este un element determinant al vieţii private
a indivizilor, nu ne putem' apropia de acest
adevăr decât printr-o analiză a faptelor sta
tistice. ■
Pentru că, începând din ultima treime a
323
secolului al XlV-lea, despre indivizi există o
documentaţie iconografică mult mai amplă şi
sigură decât pentru generaţiile anterioare, ar
merita să considerăm drept populaţie statistică
ansamblul portretelor conservate, pe vârste şi
pe regiuni, pentru a încerca, prin fotografii de
grup, o abordare a sănătăţii fizice. Prin filtrul
picturii am conchide neîndoios de pe urma
acestei analize că orăşenii cu vază erau bine
hrăniţi, dar unele amănunte ar putea revela în
plus constituţii sau afecţiuni lămuritoare pentru
istoria fiziologică a unui mediu social. Măcar o
clasificare după temperamente, de la sangvin la
melancolic, este posibilă, secretele caracterului
fiind, după Calendarul păstorilor, demascate de
obraz. Tenul, fruct al unor decoc-ţiuni interne,
este esenţial în Evul Mediu în perceperea
identităţii personale, până-ntr-atât încât
anumite eroine de roman îşi vopsesc pur şi
simplu faţa ca să treacă neobservate. Sub
piele şi ten, scheletul. Şi osatura este un reper,
care trebuie măsurat statistic: dimensiunile
pietrelor funerare şi gisanţilor, gabaritul armu-
rilor, ale căror colecţii se regăsesc în întreaga
Europă şi care nu dau impresia că luptătorii
şi şefii războinici ar fi fost de talie măruntă.
Cercetările sistematice ale mormintelor săteşti
sunt însă cele care, de curând, îmbogăţesc cu-
noştinţele istorice despre partea cea mai nume-
roasă a populaţiei europene la finele Evului
Mediu. Ţăranii, care n-aveau răgazul să facă
speculaţii asupra temperamentelor, aveau, cum
e lesne de bănuit, pielea brună. Astfel îi zugră-
vesc textele literare care-i aduc în scenă. Ra-
rele portrete care-i înfăţişează ca persoane şi
nu ca figuri stereotipe subliniază vigoarea, să-
nătatea modelului, cea a femeii slovene care,
surâzătoare, i-a pozat lui Diirer, cea a bărbo-
sului cu căciula de blană de miel, care s-a pre-
tat jocului în faţa lui Lucas Cranach cel Bă-
trân.
Cercetările pasionante care pornesc de la
examinarea scheletelor, precum cele efectuate
324
în zona Saint-Jean-le-Froid de F. Piponnier şi
R. Bueaille, au dus la noi concluzii cu privire
la constituţia fizică, regimul alimentar, chiar
grupele de sânge ale populaţiilor rurale. Spre
deosebire de mineri, de pildă cei din satul de
altitudine Brandes din Oisans, atinşi de satur-
nism şi suferind de deformări osoase datorate
condiţiilor de lucru, ţăranii din Burgundia au
lăsat incontestabile semne ale unei bune să-
nătăţi: bine clădiţi, ei aveau o dentiţie exce-
lentă, iar oasele lor nu prezintă urmele unor
boli îndelungate. Să nu extindem la întreaga
Europă rezultatul unor anchete de pionierat,
dar să constatăm, împreună cu M.-Th. Lorcin,
că arheologia confirmă în acest caz imaginea
pe care o dau despre ţăran texte precum aşa-
numitele jabliaux sau acel Novelliere al lui
Sercambi sau miniaturi precum cele din Cartea
de rugăciuni a ducelui de Berry. Personajele
prezentate sunt în plină maturitate; ele au li-
bertatea de expresie inocentă şi brutală pe care
Emmanuel Le Roy Ladurie o observă la po-
pulaţia din Montaillou; îndeplinesc cu tragere
de inimă funcţiile naturale ale trupului, mă-
nâncă şi beau, se uşurează şi fac dragoste.
A se hrăni. Acest trup în bună stare este
desigur mai bine hrănit la sfârşitul Evului Me-
diu decât în secolele trecute. Supravieţuitorii
ciumei negre şi descendenţii lor au cunoscut,
cel puţin în unele ţinuturi, condiţii materiale
de viaţă mai bune, dacă luăm în considerare
avântul productivităţii cerealiere, consumul
mare de carne în toate mediile urbane despre
care ne informează sursele, creşterea conside-
rabilă a consumului de vin şi bere, din Gasco-
nia până la Baltica şi în Europa centrală, în-
tre secolul al XlII-lea şi secolul al XVI-lea.
Salariile reale distribuite pe şantierele de con-
strucţii, masa servită bolnavilor spitalizaţi, re-
gimul caloric echilibrat studiat la Ar Ies la mij-
locul secolului al XV-lea de L. Stouff dau im-
presia unor bugete mai puţin restrânse şi a
unei atenţii mai pronunţate acordate valorii nu-
325
mi tritive a alimentelor; impresie de ansamblu
care nu trebuie să ne facă să uităm nici curţile
Miracolelor, nici vagabondajul celor săraci în-
tre pământurile lăsate în paragină şi oraşele
suprapopulate, nici victimele incursiunilor ar-
mate şi ale gherilei, nici lipsa de rezistenţă
chiar şi a celor mai bine hrăniţi faţă de conta-
giunea epidemică. O masă bună rămâne pen-
tru mulţi, ca Till Eulenspiegel, o realitate in-
termitentă pe care o suplinesc aroma cărnii şi
mirosurile bucătăriei celor bogaţi; ţara unde
curg laptele şi mierea este teritoriul oniric al
plăcerilor neîmplinite, unde totul se mănâncă;
dar chefurile rabelaisiene se înscriu într-o tra-
diţie care cultivă rituri de sociabilitate comune
tuturor grupurilor sociale, chiar dacă sunt oca-
zionale, între funcţiile naturale ale corpului,
mâncatul şi băutul, în familie ori la han, cer
o tovărăşie: să bei împreună cu alţii poate re-
prezenta o primă treaptă a politeţei, căci cine
va bea primul? Emmanuel Le Roy Ladurie a
vorbit despre o „cultură a promiscuităţii".
Celelalte funcţii sunt mai discrete,, şi în
toate societăţile; relativa bogăţie documentară
din secolele XIV—XV n-a transmis imagini,
ci texte şi subînţelesuri despre uşurare' şi îm-
preunare, două funcţii anatomic învecinate. în
mintea contemporanilor, autorii de texte me-
dicale şi chirurgicale erau asociaţi — aşa cum
ne arată M.-Ch. Pouchelle — haznalagiilor şi
măcelarilor.
Uşurarea. Chirurgul Mondeville, autor al
primei lucrări în limba franceză consacrate cor-
pului deschis şi descris, i-a îmbălsămat pe Filip
cel Frumos şi pe Ludovic al X-lea „Arţăgo-
sul" şi s-a uitat şi la părţile mai puţin nobile
din trup, aşezate sub diafragmă, acolo unde,
umorile nutritive fiind concoctate, deşeurile se
acumulează şi se evacuează.
Sunt cunoscute problemele edilitare cu care
s-au confruntat, la finele Evului Mediu, orga-
nisme urbane de toate gradele în legătură cu
evacuarea deşeurilor. Comisii de notabilităţi,
326
arhitecţi-şefi ai municipalităţilor au deliberat
asupra unor probleme de fiecare zi, care nu
reprezintă decât multiplicarea problemelor fa-
miliale şi individuale. Din acest punct de ve-
dere, o privire asupra vieţii particulare este o
privire asupra locurilor de uşurare. Ca să scapi
de promiscuitate trebuie să ^beneficiezi de „lo-
curi de retragere şi uşurare", unde să te poţi
izola pentru o clipă. Castelele, oraşele fortifi-
cate cu ziduri au latrinele lor publice, care dau
spre şanţurile cu apă înconjurătoare; încă se
mai văd, dispuse în sala gărzilor din castelul
conţilor din Gând. Oraşul Nurenberg avea pre-
văzute în secolul al XV-lea locuri de scurgere
deschise, paralele cu spatele caselor şi perpen-
diculare pe cursul fluviului; depunerile care se
adunau, în lipsa curenţilor, trebuiau periodic
cărate şi împrăştiate în afara zidurilor. Chel-
tuielile reparaţiilor la castelele ducilor de Bur-
gundia, procesele între vecini pe colina Sainte-
Genevieve studiate de S. Roux demonstrează
miza confortului privat; când Diirer descinde
într-un hotel din Veneţia, în 1506, el nu negli-
jează să noteze latrinele, la fiecare etaj, pe
planul casei pe care-1 desenează.
O circumstanţă când promiscuitatea de ne-
înlăturat ultragiază efectiv pudoarea este lun-
gul drum pe mare, pe o galeră, care-i obligă
pe pelerinii Ierusalimului, indiferent de ordi-
nele lor religioase, să fie involuntar laolaltă
chiar( în posturile cele mai intime. Fratele do-
minican Felix Faber din Ulm, care s-a dus în
Ţara Sfântă de două ori, în 1480 şi în 1483, a
redactat pentru uzul succesorilor lui un text
de un realism şocant; întors în chilia lui in-
timă din mănăstirea şvabă, aventurierul îşi po-
vesteşte întâmplările şi dă câteva sfaturi de
comportament privat:
„Cum spune poetul: când te apucă pânte-
căraia e-o treabă insuportabilă (ut dicitur me-
trice: maturum stercus est importabile pondus).
Câteva cuvinte despre cum să urinezi şi cum
să te e... i pe o corabie,
327
 Fiecare pelerin ale lângă el pe pat o ploscă
— recipient din pământ ars, fiolă — în care
urinează şi vomează. Dar cum locurile sunt
strâmte pentru mulţimea conţinută, şi întune-
coase pe deasupra, şi e un du-tfe vino neînce-
tat, rareori aceste recipiente nu se răstoarnă
până-n zori. într-adevăr, de regulă, împins de o
nevoie grabnică ce-1 sileşte să se scoale, câte un
neîndemânatic răstoarnă în drumul lui, cinci
ori şase ploşti, răspândind o duhoare de nesu-
ferit.
Dimineaţa, când pelerinii se trezesc şi burta
le-o cere, se suie pe punte şi se îndreaptă spre
proră, unde, de-o parte şi de alta a pintenului,
s-au amenajat latrine. Se formează uneori în
dreptul lor o coadă de .treisprezece ori şi mai
multe persoane, care aşteaptă la rând să se
aşeze şi nu ienă, ci iritare se produce (nec est
ibi verecundia. sed potius iracundia) când vre-
unul întârzie prea mult. Comparam bucuros
această aşteptare cu cea a oamenilor care se
spovedesc în pemea postului când. în picioare,
se enervează din pricina spovedaniilor intermi-
nabile, aşteptându-şi rândul, prost dispuşi.
E o întreprindere grea să ajungi noaptea la
latrine din cauza gloatei culcate şi adormite de
la un capăt la celălalt al galeriei. Cel care vrea
să încerce trebuie să treacă peste mai bine de
patruzeci de inşi, încălecând la fiecare pas pe
câte cineva, riscând să dea câte-o lovitură de
picior sau, alunecând între două trepte, să cadă
peste un pasager adormit. Dacă în drum atinse
pe unul ori altul, înjurăturile nu întârzie. Cei
care nu se tem şi n-au ameţeli pot urca la proră
eăţărându-se pe marginile vasului şi propul-
sându-se din frânghie în frânghie, ceea ce eu
am .făcut adesea, cu tot riscul şi primejdia. Se
mai poate si, ieşind pe la tambuchiuri, să treci
şezând de la o vâslă la alta; nu e nimerit pen-
tru fricoşi, căci a te aşeza călare pe vâsle e
oericulos şi nici chiar marinarii nu se avântă
la aşa ceva.
Greutăţile devin însă considerabile mai cu
323
seamă când vremea e rea, când latrinele sunt
continuu înecate de valuri mari, iar vâslele
strânse pe deasupra băncilor. Să te aşezi acolo ' în
plină furtună înseamnă a te expune să fii udat din
cap până-n picioare, aşa că mulţi pasageri îşi lasă
hainele şi se duc în pielea goală. In această situaţie,
pudoarea (verecundia) are mult de suferit şi părţile
ruşinoase (verecunda) trec prin destule emoţii. Cei
care nu vor să se lase observaţi în asemenea poziţii
se chircesc prin alte unghere, pe care le spurcă, se
stârnesc scandaluri, tărăboi, iar oameni onorabili
sunt desconsideraţi. Mai sunt şi cei eare-şi umplu
recipientele de lângă pat, ceea ce e infect, îi
otrăveşte pe vecini şi nu poate fi tolerat, decât în
cazul bolnavilor, pe care nu te poţi supăra: câteva
cuvinte n-ar ajunge să povestesc ce-am pătimit din
partea unui vecin de pat bolnav. Pelerinul trebuie
să fie atent nici să nu se reţină, dintr-o falsă
pudoare, şi nici să-şi dea drumul la nevoi: ambele
atitudini îi fac rău , călătorului îmbarcat. Pe mare
eşti adesea con-stipat. I-aş da pelerinului un bun
sfat de igienă, acela de a se duce zilnic de trei-
patru ori la locul de uşurare, chiar fără o nevoie
firească, ca prin eforturi discrete să grăbească
uşurarea; şi să nu dispere dacă ea nu se produce
la a treia ori a patra oară. Să se ducă foarte des,
să-şi dezlege cureaua, să desfacă toate legăturile
prea strânse din îmbrăcămintea lui, de pe piept şi
de pe burtă, şi va obţine evacuarea chiar de-ar
avea pietre în intestine. Un bătrân marinar mi-a dat
acest sfat, odată când fusesem grozav de constipat
mai multe zile în şir; şi nu e deloc un leac sigur să
iei, pe mare fiind, pilule ori supozitoare (pilulas aut
suppositoria accipere), pentru că rişti, cu prea multe
purgative, inconveniente mai grave decât constipa-
ţia".
Interesul deosebit al acestui text, bazat pe
o experienţă personală, este că se înscrie ca
un jalon precursor în descrierea intimităţii tru-
peşti. Cu mai mult umor decât Samuel Pepys,
329
 â Samel W d^ ?,
Pentru a r^&e sa-şi aducă ." ™ n florenţa
e lnstru le la r
firii n i desnrp « P edici

alarmează
în depoziţiile făcute sub jurământ — ceîe care ne-au învăţat atâtea despre enoriaşii din Montaillou şi
despre preotul lor —, actul sexual apare ca satisfacere a unei nevoi elementare a bărbaţilor, care găsesc
întotdeauna, de bunăvoie ori cu forţa, o parteneră. Violenţa intră în joc adeseori: castelana din Montaillou e
constrânsă să-i cedeze vărului preotului. Uneori situaţia e răsturnată; vicarul Bart/he-lemy Amilhac relatează
următoarea conversaţie: „Ea-mi spuse: «vino deseară la mine», ceea ce am făcut. «Ce vrei?» Şi ea-mi spuse:
«Te iubesc. Vreau să ma culc cu tine*. Şi i-am spus.: «Bine!»". Sanda simplicitas... La Montaillou, plăcerea
garantează inocenţa unei le-' gaturi, mai cu seamă când diferenţa de vârstă între soţi acordă o şansă ambiţiosului
ademe- i nit de o ,,rău măritată"; este tema prin excelenţă a literaturii în limbă „d'oc", ilustrată în secolul
al XIII-lea de romanul Flamenca. Acelaşi zel, aceleaşi gâfâieli ne transmite lectura actelor judiciare, în care
există violenţă şi plăcere smulsă trupului supus; dar partenerii sunt prea adesea inegali. Femei cinstite
înşelate, băieţi şi fetiţe victime ale unor smintiţi. în timp ce învăţătorul lor întârzie într-o zi a anului
1412 pentru a juca şah în apropiere, într-un han din Veneţia, cei doi fii ai unui bogat negustor de mătăsuri.
Amado di Amadi, sunt ademeniţi în camera din spatele prăvăliei şi violaţi. Nu e sigur că homosexualitatea, sancţionată
în mod cumplit la adulţi, ar fi doar un fenomen urban, cum pare să creadă Jacques Fournier în cursul
anchetei sale asupra catarilor meridionali. Ea ţine mai degrabă de o categorie de vârstă, şi aceasta în toate
mediile. Promiscuitatea în pat şi atingerile care rezultă din aceasta — Arnaud de Verniolles, unul din
personajele de la Montaillou, a fost iniţiat la Pamiers, la doisprezece ani, de unul dintre camarazii lui noc-
turni —, obişnuinţa de a trăi între băieţi timp de zece până la cincisprezece ani înainte de a
332
se fixa, ar fi de-ajuns pentru a face curente şi
banale, înainte de căsătorie, jocurile mai mult
ori mai puţin exagerate cu trupurile tovarăşi-
lor. Şi mai puţine informaţii ne-au parvenit
despre relaţiile dintre fete, despre viaţa de
gineceu suspectă misoginilor („femeile vorbesc
urât când sunt singure între ele", scrie în
1340 Jean Dupin), despre domnişoarele care
se scaldă împreună în Romanul Trandafiru-
lui; pictura aristocratică e cea care difuzează,
în prima treime a secolului al XVI-lea, tema
prietenelor la ora îmbăierii, schimbând cu o
liniştită impudoare de zeiţe mângâieri şi dez-
mierdări foarte senzuale.

Guvernarea trupului

Mai liber în mişcările sale în reprezentări,

dacă nu şi în viata cotidiană, trupul face
obiectul unor îngrijiri mai atente la sfârşitul
Evului Mediu. Diferitele curente ale cunoaş-
terii şi sensibilităţii converg într-o morală prac-
tică, al cărei scop e cât mai buna întreţinere a
,mecanicii corporale. Desigur, formele noi dp de-
voţiune, începând din secolul al XlV-lea,
păstrează din tradiţia ascetică preocuparea de
a-i acorda trupului acelaşi loc limitat; dar,
dacă extrema sfinţenie presupune în conti-
nuare abandonarea cărnii şi nepăsarea faţă de
Propriul trup, dacă mişcarea de penitenţă face
din flagelanţi nişte specialişti ai rănirii şi ai
umilirii trupului, masa credincioşilor e chemată
sâ-1 imite pe Hristos, care nu era un schimnic,
ci un om din mijlocul poporului. Predica sfân-
tului Antonin, cea a lui Geiler von Kaisers-
berg nu se ridică împotriva trupului, ci îm-
potriva exceselor de atenţie acordate trupului,
care distrag de la esenţial, adică de la viaţa
spirituală. Pe acest teren, ea nu contrazice
curiozitatea naturalistă, încurajată de noul
Aristotel, care urmăreşte o mai bună înţele-
gere a funcţiilor trupeşti pentru a-1 ajuta ps
333
 individ să-şi echilibreze comportamentul: me-
dicina şi morala sunt indisociabile de vreme
ce împreună fac să triumfe ideea de măsură.
Este ideea centrală a marelui tratat Cartea
naturii (Das Buch der Natur) de Konrad von
Megenberg, datat 1394, care recomandă un
stil de viaţă trupească perfect compatibil cu
interioritatea. Dietă, mişcare în aer liber, băi
frecvente, mens sana in corpore sano. Apro-
bând vitejiile cavalerilor în turniruri, dar tot-
odată respingând orice ar putea fi de natură
să împiedice virtualităţile spirituale ale atle-
ţilor lui Hristos, cum ar trebui să fie toţi creş-
tinii: se cunoaşte favoarea de care s-au bucurat
sfântul Gheorghe şi sfântul Mihail în în-
treaga Europă, la sfârşitul Evului Mediu.
Reţete de viaţă. S-au păstrat numeroase
reţete, copiate prin cărţi de însemnări zilnice,
printre socoteli şi rugăciuni, grupate în fas-
cicule, care atestă preţul acordat regulilor de
sănătate care întreţin şi,apără trupul; breviar
de ştiinţă şi experienţă, corpus european de
igienă raţională — în care se strecoară fireşte
şi nerozii pompoase şi obscure —, constituit
în baza unor tradiţii familiale, în care cunoş-
tinţele celor simpli sunt transmise de femei,
iar practica savantă a medicinei e difuzată de
universitari aflaţi în slujba prinţilor şi a co-
lectivităţilor. Se vede astfel dezvoltându-se în
secolul al XV-lea un studiu asupra copilului
în primii săi ani, care propune mamelor un
plan educativ complet. Un tratat âl dr. Bar-
tholomeus Metlinger din Augsburg, datând
din 1475, consacră lungi pasaje alăptării şi
înţărcării, dentiţiei, legănării şi plimbării, re-
gimului alimentar şi primilor paşi.
La dezvoltarea, la întreţinerea trupului con-
tribuie pe de altă parte obiceiuri profilactice
bazate pe respectarea unor sfaturi şi remedii:
fumigaţii, coliere şi bile din chihlimbar, me-
dicament veneţian cu opiu, care vindecă orice
boală. în secolele XIV şi XV se înmulţesc
semnele vigilenţei de care se dă dovadă pre-
334
 ventiv. Călătorii trebuie să se asigure — aşa
cum am văzut în cazul galerelor — contra
riscurilor pe care le întâmpină, departe de
mediul lor, expuşi schimbărilor de aer pro-
pice germenilor infecţioşi şi atacului nepre-
văzut al molimei; anumite tratate veneţiene
adună pentru uzul ambasadorilor informaţii
despre drumurile Europei centrale şi precau-
ţiile ce trebuie luate, călare ori la han.
Prinţi, amatori ca medicul Hartmann Sche-
del din Niirenberg, colecţionează tratate în care
materia medicală concentrează ştiinţa antică,
adăugându-i alte cunoştinţe: cea a pietrelor
preţioase, anatomia, semnele zodiacului, far-
macopeea, formulele invocând graţia divină,
atât e de vast câmpul ocupat — între stele şi
alambic — de trupul omului. Folosite în condiţii
precise, multe reţete urmăresc să asigure
împotriva oricăror surprize ale inamicului.
Cartea de reţete a împăratului Maximilian,
reţete redactate în anturajul lui contra peşti-
lenciam, are scopul de a preveni boala. „Nu se
cunoaşte un exemplu de moarte prin otrăvire
sau de gravă îmbolnăvire de dumă la cei care
au băut din această aquavita zilnic, dimineaţa
şi seara. Cine a luat acest obicei va elimina
orice otravă care ar încerca să-1 atace". Cău-
tarea imunităţii, noţiunea de regim au intrat -
în conştiinţa publicului, care se înarmează
pentru a se apăra.
Răul dă târcoale. Inamicul e puternic şi,
.până să-i analizezi simptomele, contagiunea
îşi face efectul. De îndată ce răul pândeşte în
camera bolnavului, trebuie să-ţi aduni forţele
pentru a-ţi orândui toate treburile pământeşti
Şi a împiedica victoria diavolului. Viaţa parti-
culară se încheie în această bătălie publică în
care freamătă puterile supranaturale; febrile
codicile adăugate în grabă unui testament, o ul-
timă scrisoare către apropiaţi când mori de-
Parte de ei. Organismele cele mai bine consti-
tuite sucombă repede, şi trebuie să te resem-
nezi. Ultimele clipe în care trupul încă mai
335
adăposteşte o viaţă spirituală sunt deose-
bit de mişcătoare, în izvoarele scrise ale Evu-
lui Mediu târziu. Iată şi câteva exemple care
ne fac să asistăm la dispariţia unor persoane
particulare.
1478. O molimă cuprinde Veneţia. Un mare
negustor din nord, Heinrich von den Chalden-
heroergen, simte că e pierdut. Culcat în odaia
lui din Fondaco, unde trag nemţii şi trăiesc
laolaltă, îşi cheamă nişte prieteni de afaceri
pentru a le cere ajutor în dezlegarea unei si-
tuaţii complexe, mult schimbate faţă de testa-
mentul lui făcut la Roma în 1476.
„Eu, Heinrich Kufuss din Anvers, certific
cu toată sinceritatea că Heinrich von den Chal-
denherbergen, reprezentant al domnului An-
dolph von Burg, mi-a cerut să vin în camera sa.
M-am dus şi-am constatat că se simţea foarte
rău. Şi numitul Heinrich m-a rugat să merg
la banca Soranzo şi să trag o poliţă pe numele
domnului Piero Grimani, ceea ce am făcut în
numele lui, I-am spus în plus că trebuia să
se spovedească şi să-şi întocmească testamen-
tul, şi să continue să trăiască creştineşte, şi
că nu va muri mai repede din aceste pricini.
Mi-a răspuns că într-adevăr ar fi bine s-o
facă şi că vroia s-o facă. Şi i-am răspuns:
«Când erai la Roma, după câte ştiu, acum vreo
doi ani, ai făcut un testament şi ai luat nişte
dispoziţii», şi i-am mai spus: «Vrei ca testa-
mentul de la Roma să rămână neschimbat?»,
,şi i-am spus: «Cine îţi sunt delegaţii?» Şi el
mi-a răspuns că exista, într-adevăr, un testa-
ment, dar că altfel nu mai ştie nimic [... ]".
In acelaşi an, o doamnă nobilă, Anna von
Zimmern, se simte rău, se prăbuşeşte, scrie
şi moare.
„In timp ce ţinea în mână un ciorchine de
strugure fără a-i da prea mare atenţie, un
viermişor galben, asemănător unei râme mici,
a ieşit din fruct, s-a târât de-a lungul degetu-
lui ei mic, cel numit degetul de aur, de la
mâna stânga, s-a încolăcit şi s-a agăţat. Când
336
a băgat ea de seamă, 1-a chemat.pe Sixt von
Hausen să-i scoată viermele de pe deget.
Dar abia făcuse aceasta că se şi simţi rău, pă-
răsi masa şi, cu ajutorul tinerelor fete şi al
altor persoane care-o întovărăşeau, fu întinsă
pe un pat. Şi în mare grabă, la porunca ei, se
merse la Zurich, la distanţă de abia o milă
germană, după un doctor.
Şi numaidecât, în mare grabă, ea a reuşit
sâ-i scrie fiului ei, domnul Johann Wernher,
şi soţiei lui o misivă, al cărei conţinut era ur-
mătorul:
«Toată dragostea mea maternă şi gândurile
mele cele mai bune, prea iubite fiu şi prea
iubită fiică. Aflaţi că un viermişor, ieşit dintr-un
ciorchine, mi-a contaminat un deget şi că to-
tul s-a agravat, aşa că sunt în pat şi, una peste
alta, mă simt destul de rău, sunt slăbită şi
abia vă pat scrie şi ruga ceva. Dragii mei co-
pii, nu uitaţi să-mi trimiteţi neîntârziat un
mesager şi să-mi transmiteţi prin el cum le
merge iubiţilor mei copii, cei tineri, căci îmi
lipsiţi îngrozitor, şi ei, şi voi. Dar nu fiţi prea
îngrijoraţi şi, înainte de toate, daţi-mi veşti
despre cei mici. Scris, la Baden, în seara de
luni a zilei Naşterii Maicii Domnului 1478.»
Nu mă pot împiedica să inserez aici o a
doua scrisoare, al cărei conţinut era urmă-
torul:
«Dragul meu fiu, află că starea mea se în-
răutăţeşte, până-ntr-atât încât mare nădejde
nu mai am, decât să mă las în grija lui Dum-
nezeu Atotputernicul; sunt acum prizonieră a
voinţei Lui şi va face cu mine după voinţa
Lui divină; şi am avut creştineşte grijă de toate
tainele bisericeşti, în mare grabă înainte de
căderea nopţii, căci nu ştiu ce mi se-aşterne de-
acum şi până mâine. De-aceea nu te abate .de
la ocupaţiile tale, dar trimite-mi imediat
scrisoarea mea de indulgenţă, s-o am lângă
mine. Fă-mi acest serviciu cât mai bine şi
arată-mi cât mai sunt în viaţă şi după moar-
tea mea toată afecţiunea de care eşti capabil.
337
Iubite fiule, scrisoarea de indulgenţă se află
sus, in dulap şi cheile sunt în sertar. Scris în
ziua Naşterii Maicii Domnului în anul 1478.»
Dar, înainte ca această scrisoare să ajungă
la Mosskirch, ea murise".
Intr-unul din cele două fragmente ale jur-
nalului său, redactat în 1503, Diirer povesteşte
moartea crâncenă care-i loveşte pe tatăl, apoi
pe mama lui. Sculat prea târziu pentru a-1
asista pe tată, care transpiră cumplit înainte
de a-şi da duhul, artistul păstrează despre
moartea mamei" sale imaginea unei lupte în-
spăimântător de inegale: „Ea a cunoscut o
moarte crudă — spune el — şi-mi dădeam
seama că vedea în faţa ei ceva groaznic [.'. .]
şi-a dat sufletul în plină durere". Această con-
fruntare o prefigurează pe cea a artistului în-
suşi, al cărui trup nu-1 slujeşte. El ştie foarte
bine când anume boala devine iremediabilă, aşa
cum se vede din desenul în care se reprezintă
gol, cu degetul îndreptat spre şold, cu inscrip-
ţia: „Aici se află răul care mă doare" (Do ist
mir iveli).
Dar dacă agonia este, din toate timpurile,
o confruntare solitară, o persoană publică e
datoare, şi faţă de ea însăşi şi faţă de cei care o
înconjoară, să fie un exemplu de demnitate
impasibilă. Margareta de Austria scrie o scri-
soare scumpului ei nepot Carol Quintul, care
îi pecetluieşte viaţa ca un act oficial:
Malines, ultima zi din noiembrie 1530
Către Carol Quintul
Monseniore,
A venit- ceasul când nu vă mai pot scrie
cu propria-mi mână, căci mă simt atât de
rău încât cred că viaţa mea nu mai ţine
decât puţină vreme. Liniştită în cuget şi
decisă să primesc tot ceea ce Dumnezeu
îmi va hărăzi, fără durere alta decât aceea
de a fi lipsită de prezenţa voastră, de a nu
vă mai vedea înainte de sfârşitul meu,
333
 nici de a putea să vă vorbesc, trebuie
totuşi să suplinesc întrucâtva acele cu-
vinte prin — iată —- prezenta scrisoare,
care, mă tem, va fi ultima pe care o
veţi primi de la mine.
V-am desemnat drept legatarul meu
universal şi vă las statele voastre, pe care
în absenţa voastră nu numai că le-am
conservat aşa cum mi le-aţi încredinţat
la plecare, dar le-am sporit considerabil
şi vă predau senioria lor în aşa fel încât
cred c-am meritat nu doar satisfacţia voas-
tră, Monseniore, ci şi mulţumirea supu-
şilor voştri şi răsplata cerului. înainte de
orice vă recomand pacea şi vă rog, Mon-
seniore, în numele dragostei pe care o
veţi arăta acestui biet trup, să păstraţi
şi amintirea sufletului meu. încredinţez
bunăvoinţei voastre pe sărmanii mei ser-
vitori şi slujnice, şi vă adresez un ultim
salut, rugându-l pe Dumnezeu să vă dea,
Monseniore, fericire şi viaţă lungă.
A voastră foarte devotată mătuşă
Margareta.

Purificarea de sine

Trupul preamărit în virtatea chiar a fragili-

tăţii sale este trupul fermecător al tinere-
ţii: Giuliano de Medici şi-a oferit culoarea
blondă a părului şi prestanţa drept stindard
al sărbătorilor care glorificau renaşterea flo-
rentină. Bătrâneţea, un naufragiu din punct
de vedere fizic ■— Petrarca era convins de
aceasta şi o explică într-o scrisoare către
Guido Sette —, nu merită îngrijiri ridicole:
Geiler von Kaisersberg, din amvon, râde de
femeia bătrână şi ridată din Strasbourg care a
Vrut să se dreagă (auspiifizen) şi s-a urâţit
^ai râu ca înainte. Există o vârstă a înfrumu-
seţării şi i se iartă tinereţii, care n-are nimic
339
 I de restaurat, că vrea să-şi pună în valoare ca-
lităţile naturale, cu condiţia să păstreze mă-
sura. Toaleta are virtuţi terapeutice şi trata-
tele de medicină cele mai austere se fălesc cu
capitole despre întreţinerea frumuseţii. Toa-
leta trimite la îmbăiere, unde regăsim trupul
gol, dar nu neapărat intimitatea, după cum ne
vom da seama. înainte însă de a-1 spăla, tru-
pul trebuie scăpat de fauna sa.
Paraziţi. Faună obişnuită, care apropie in-
divizii, de vreme ce te laşi despăducheat de
l i 1 I 1 ii' 1 cei pe care-i iubeşti; la Montaillou, la soare,
pe acoperişuri, în pragul uşilor, este rolul ne-
vestelor, al amantelor. Pierre Clergue, stând
de vorbă, se lasă despăducheat de Beatrice de
Planissoles. Să ne întoarcem la galera cu pe-
lerini, acel microcosmos; fratele Felix Fabei
ne relatează experienţa lui în această privinţă,
ca şi-n altele. Paraziţii prosperă dacă nu te
aperi: „Prea mulţi inşi de pe vas nu s-au în-
grijit să aibă haine de schimb, stau în su-
doare şi în duhori, mişună vermina, în îmbră-
căminte, ca şi în bărbi şi în păr. De-aceea pe-
lerinul nu trebuie să se lase, ci dimpotrivă să
se. cureţe în fiecare zi: cutare, fără nici un pă-
duche acum, poate avea o mie în următorul
ceas dacă a venit în contact cu un pelerin ori
un marinar păduchios. Să-şi îngrijească va să
zică zilnic barba şi părul, fiindcă dacă păduchii
i se înmulţesc, va fi obligat să se radă şi să-şi
piardă astfel demnitatea, căci e scandalos să
nu porţi barbă pe mare. Inutil pe de altă parte
să porţi părul lung la care anumiţi nobili nu
vor să renunţe şi pe care i-am văzut atât de
plini de păduchi, că îi aprovizionau pe toţi
prietenii şi stinghereau pe toţi vecinii. Să nu-i
fie ruşine unui pelerin să ceară să i se caute
păduchii în barbă".
Trebuie să respingi imundul, transmiţător
al flagelurilor epidemice; bunul simţ privat
coincide cu interesul general. întreţinerea tru-
pului este un act de salubritate care comportă
o latură agreabilă; eroii şi eroinele cu fru-
340
moaşe plete şi cu tenul alb şi rumen ştiu cât
timp hărăzesc toaletei lor; bărbaţi şi femei, la
sfârşitul Evului Mediu, se spală şi se supun
masajului mai des decât descendenţii lor. Cel
puţin aceasta este impresia pe care o lasă abun-
denţa izvoarelor relative la înfrumuseţarea şi
îngrijirea trupului.
înfrumuseţare. Bărbaţii limitează aceste mă-
suri la marile asudări sportive, la abluţiunile
şi masajul care le urmează, la serviciile foar-
fecelui şi pieptenelui pentru păr şi barbă după
canoanele modei — care se tot schimbă, ca şi
costumul, portretele fiind în acest sens o măr-
turie convingătoare. Este tot ce suportă virili-
tatea, cu câteva loţiuni în plus. Ovidiu, rămas
în secolul al XV-lea arbitrul eleganţei, amin-
teşte că trupul masculin nu cere nimic de pri-
sos, iar filfizonii frizaţi de la Veneţia şi Flo-
renţa, de la Bruges şi Paris exagerează. Femeile
îşi dau mai multă osteneală ca să seducă, atunci
când îşi pun mintea; şi aşa cum un bun medic
trebuie, după Hipocrat, să răspundă tuturor
întrebărilor despre trup, tratatele de chirurgie
includ Un număr de- reţete de înfrumuseţare,
fie că e vorba de farduri, de soluţii depila-
toare, de unguente pentru sâni, de vopsele
pentru pâr, ba şi de pomezi pe bază de pili-
tură de sticlă, astringente şi de coloranţi care
să simuleze virginitatea.
Departe de tărăncile solide din Cartea de ru-
găciuni a ducelui de Berry, de depanatoarele
şi torcătoarele de lână din oraşele cu postă-
varii, de cele care spălau şi alegeau minereul
din munţii Vosgi ale lui Heinrich Gross sau de
ţigâncile lui Mathias Illurainator, se contura
astfel, insensibilă la criticile Bisericii, imaginea
unei femei artificiale, o Agnes Sorel cu pielea
palidă şi sprâncenele epilate, care îndrăznea
să pozeze cu sânii descoperiţi pentru Fecioara
cu Pruncul sau, mai târziu, în vremea Războ-
iului Ţăranilor, uluitoarea păpuşă pictată de
Baldung Grien, sulemenită cu alb de ceruză
sub marea ei pălărie neagră.
341 "
 In vreme ce aerul hirsut indică
doliul — în neagra lui melancolie, Carol
Temerarul îşi lasă unghiile să crească
întocmai ca o fiară —, grijile pentru corp
caută să ordoneze, să amelioreze prin
renunţare la inutil natura cea darnică.
Construcţie a culturii, femeia va trebui să
fie netedă pentru a fi plăcută. Tratatele de
medicină explică celor interesate că părul
este condensarea unor fumuri grosolane, şi că
surplusul de umiditate feminină care nu se
scurge in mod firesc se transformă în
muşchi, care trebuie tăiat. Se procedează la
smulgere cu ajutorul unor fâşii de pânză îm-
bibate în smoală, se distrug bulbii perilor cu ace
fierbinţi, se folosesc şi depilatoare de te- , mut.
într-un Mister hi Patimilor care biciuie desfrâul
parizian, Magdalena este astfel apostrofată de
credincioasa ei slugă Pasiphae. „Iată uleiurile
voastre preţioase care vă fac pielea frumoasă
şi proaspătă. — Oare lucesc destul? — Sunteţi
mai lucitoare decât o icoană".
A se spăla. Pielea curată, netedă, strălu-
citoare şi tot trupul pe măsură, iată rodul băilor
repetate şi al unei îndelungate trude, pe care
o perfectează alifiile.
Spălarea corpului nu mai stârneşte la fi
nele Evului Mediu ameninţările moralismului
monastic; sau cel puţin practica băii şi a etu
vei devine atât de generală în toate mediile,
încât rezervele asupra spălării complete şi
dese a corpului nu mai par potrivite. Domini
canul Felix Faber, aşa cum s-a văzut, reco
mandă energic curăţenia corporală şi în plus
insistă asupra schimbării periodice a rufăriei
de corp. Vom avea chiar ocazia să ne între
băm dacă spălatul frecvent n-a câştigat aceeaşi
valoare spirituală ca spovedania frecventă în
reprezentările colective. Dar să revenim la
practică şi la lighean. - ■
Există două feluri de a te spăla, în apa din
baie sau în aburii etuvei, singur ori cu mai
mulţi odată. Când faci baie la domiciliu, ţi-o

342
pregăteşti în cameră, lângă focul care încălzeşte apa; este una din primele
îndatoriri ale ospitalităţii. Când seniorul Barnabâ Visconti, in povestirea lui
Petro Âzario, îndeplineşte promisiunile făcute incognito ţăranului care 1-a
ajutat să-şi regăsească drumul, el pune să-1 spele cu apă călduţă înainte de a-i
da patul cel mai somptuos pe care bietul om 1-a văzut vreodată. In opulenta
locuinţă burgheză de la ■ sfârşitul Evului Mediu, te dezbraci şi te scalzi în
intimitate. In casa lui Anton Tucher din Niirenberg, către 1500, stăpânul casei
trece din odaia lui într-una mică, în care-şi scoate hainele, în care se află un
hârdău lângă o sobă de alamă pe podeaua pavată şi cu scânduri aşezate peste
ea. Se face o infuzie cu plante aromate, după o reţetă a lui Galehus, cel care se
îmbăiază e stropit cu petale de trandafir: „S-au zvârlit atâtea peste mine, că
nici nu se mai vedea apa din baie" — spune cavalerul ' dintr-o epopee austriacă
scrisă la sfârşitul secolului al XIII-lea de Ulrich von Lichtenstein. La ţară, dacă e
să judecăm după fabliaux, obiceiul băii nu e mai puţin răspândit decât la oraş;
în casă ori afară, te aşezi într-un hârdău cu apă caldă, sub un cearşaf care
păstrează vaporii şi adaugă aburi băii. Te poţi îmbăia în doi, şi chiar mai mulţi:
ospitalitatea şi sociabilitatea favorizează ritualurile, cel al băii culegătorilor de
struguri, cel al băii mirelui, în ajunul nunţii, împreună cu tinerii lui prieteni,
a miresei laolaltă cu prietenele ei.
In afara locuinţei proprii, la oraş sau la ţară, te puteai duce adeseori la
stabilimente publice, girate în unele cazuri de comunitate, într-unele i se
adăuga abluţiunii cura termală; tradiţia antică a termelor se perpetua în lo-
Clj
ri natural privilegiate. In secolul al XV-lea, cura devine un fenomen modern,
de exemplu ■ a Bad Teinach, în Pădurea Neagră, unde Wdbad-ul („baie
sălbatică", adică ţâşnitoare) atrage în 1476 pe ducele Wilhelm de Saxa, în-
tovărăşit de medicul lui; sau la Hali, în Tirol,
343
 stabiliment ale cărui instalaţii sofisticate sunt
descrise de ambasadorul Agostino Patrizi, care
se afla în drum spre Regensburg, in 1471.
Plăcerile apei sunt larg răspândite la finele
Evului Mediu. La nord de "Alpi, practica etu-
vei e foarte veche şi curentă; tratatul italian
De ornatu despre toaleta feminină precizează
că baia de aburi — sau stuphis — era o reţetă
germanică (sic faciunt mulieres ultramonta-
nee). într-adevăr, sauna, cea mai veche descri-
ere a ei fiind transmisă de geograful şi di-
plomatul Ibrahim ben Yacub în 973, când
vizita Saxa şi Boemia, este o instituţie foarte
răspândită în lumea slavă şi germanică; în
majoritatea satelor, etuva, semnalată în exte-
rior de un mănunchi de crengi înfrunzite, func-
ţiona câteva zile pe săptămână.
Un poem epic de la sfârşitul secolului al
XlII-lea, atribuit austriacului Siegfrid Hei-, '
bling, descrie cu lux de amănunte toate fazele
unei băi de aburi, pe care o fac împreună, printre
alţii, un cavaler şi valetul lui. De îndată ce
stăpânul băii sună din goarnă, oamenii vin, în
picioarele goale şi fără cingătoare, cu o
cămaşă sau un halat pe braţ; se culcă pe bănci
de lemn, în obscuritatea aburilor, în jurul
unor pietre încinse care se stropesc în mod re-
gulat, şi se lasă masaţi pe spinare, pe braţe, pe
picioare; se activează sudaţia prin lovituri cu
crengi înfrunzite, se freacă trupul cu cenuşă
şi săpun; pe urmă vine. frizerul care îndreaptă
barba şi părul; în sfârşit, cu halatul pe tine,
treci să te odihneşti pe un pat, alături, într-o
încăpere. Descrierea concordă cu ilustraţiile
Bibliei regelui Wenceslas de Boemia şi cu Ca-
lendarul păstorilor din 1491: baia şi etuva sunt
locuri de de'stindere, unde-ţi cureţi trupul, unde
poţi totodată să discuţi, să te hrăneşti, să te dis-
trezi. Ce loc poate fi mai nimerit pentru întâlniri
galante de tot felul? Proasta faimă a anumitor
locuri se răsfrânge asupra profesiunii de băieş
şi duce la desconsiderarea meseriei de maseuză;
erotismul, apei colorează întâlnirile
344
 ascunse de la băile din Bourbon-l'Archambault,
povestite în Flamenca, poem occitan al dra-
gostei vinovate. Trupuri impudice, trupuri
inocente se încrucişează şi se dau în spectacol;
individul e cercetat cu de-amănuntul, cântă-
rit, dorit, sedus. Se pot închipui schimburile
de priviri; se poate merge şi mai departe în
căutarea intimităţii graţie unui text contempo-
ran care restituie anumite comportări şi le şi
judecă. Ochii unui străin — e vorba de Poggio
care vizitează Elveţia — fac să cadă clişeele.
Bucurii ale trupului, baie a sufletului. în-
tovărăşindu-1 pe papa Ioan al XXIII-lea, în
1414, la conciliul din Konstanz în calitate de
secretar apostolic, Poggio, autor la modă, prie-
ten al umaniştilor florentini de prim rang,
mare colecţionar de manuscrise antice pe care
le vânează prin toată Europa, se trezeşte de-
odată fără funcţii şi fără post după destituirea
protectorului său, Baldassare Cossa. Aşa că se
duce ca spectator fără ocupaţie la băile de la
Baden, lângă Ziirich, în 1416, şi spectacolul e
într-adevăr surprinzător:
„Oraşul Baden — numele înseamnă «băi»
în nemţeşte — e destup de înfloritor, aşezat
într-o vale dominată de munţi foarte înalţi,
lângă un râu mare cu ape repezi care se varsă
în Rin la şase mii de paşi depărtare de oraş.
în apropiere de oraş, la vreo 6—700 metri, se -
află un stabiliment superb clădit pe malul apei
Şi destinat băilor. în centrul stabilimentului se
întinde o imensă piaţă şi, de jur împrejur,
clădiri magnifice, capabile să primească mul-
ţimi întregi. Fiecare edificiu are în interior
băile sale, în care se scaldă doar cei admişi.
Dintre aceste băi, unele sunt publice, altele
sunt private, cu totul vreo treizeci.
;
Băi publice sunt două, accesibile de o parte
i de alta a pieţei, cu bazine pentru tot popo-
rul, unde se duc femei, bărbaţi, copii, fete ti-
nere şi toată drojdia care-i înconjoară.
în aceste bazine, un soi de gard a fost
construit între oameni paşnici: el separă pe
bărbaţi de femei. E de râs, zău, să vezi nişte
babe intrând o dată cu tinerii în apă, în pielea
goală, sub privirea bărbaţilor, arătându-r-:i
atributele fireşti şi dosul; mi s-a întâmplat
adesea să râd de asemenea spectacol pitoresc,
evocând prin contrast bătăile cu flori, şi admi
ram în mintea mea inocenţa acestor inşi care
nu zăbovesc asupra tuturor fleacurilor şi
nu-şi închipuie — şi nici nu-şi spun — ni
mic rău. . .
Cât despre băile adăpostite în case private,
sunt foarte elegante şi de asemenea comune
bărbaţilor şi femeilor, li despart simple împle,
tituri, în care sunt decupate mici ferestre prin
care se poate bea împreună, conversa, privi
de o parte şi de alta şi ciiiar atinge, ceea ce
este un lucru obişnuit. Pe deasupra bazinelor
există galerii unde bărbaţii se aşază pentru a
observa şi a discuta. Căci e îngăduit tuturor
să meargă la băile unora şi altora pentru a
contempla^ a pălăvrăgi, a se juca, a-şi relaxa
mintea, a rămâne pe loc spre a le măsura cu
privirea pe femeile aproape goale, care ies ori
intră în apă.
Nici o pază la intrări, nici o uşă care să
interzică accesul, nici o bănuială deşucheată.
In majoritatea cazurilor, aceeaşi intrare ser-
veşte şi bărbaţilor şi femeilor, iar bărbaţii în-
tâlnesc femei pe jumătate goale, iar femeile
bărbaţi goi. Bărbaţii folosesc cel mult un fel
de izmene, femeile poartă nişte tunici de
pânză, deschise sus ori pe-o parte, care nu aco-
peră nici gâtul, nici pieptul, nici braţele, nici
umerii. Foarte des în apă se ia masa, al cărei
preţ e inclus în taxa de intrare, mesele fiind
montate pe apă, iar spectatorii asistă de obi-
cei la aceste prânzuri [...].
Cât desore mine, priveam de la galerie, cu
ochii măriţi şi cu nesaţ, moravurile, obiceiu-
rile, plăcerile sociabilităţii, libertatea, ba chiar
indecenţa modurilor de viaţă. E într-adevăr
de mirare cu câtă inocenţă, cu câtă acceptare a
adevărului trăiesc ei. Unii soţi îşi văd nevestele
346
pipăite de străini şi nu se emoţionează, nu dau
atenţie, luând partea bună a lucrurilor. Ni-
mic delicat care să nu devină firesc prin obi-
ceiurile lor de viaţă. S-ar fi adaptat uşor la
politica lui Platon, socotind totul comun tutu-
ror, de vreme ce, fără a-i cunoaşte teoriile,
s-ar număra de la bun început printre adepţii
lui. In unele băi, bărbaţii se amestecă direct
cu femeile, că le sunt ori nu apropiaţi prin
sânge ori alte complicităţi; zilnic intră în baie
de câte trei-patru ori, petrecând astfel mai
toată ziua, .cântând, .bând sau dansând. Ei
cântă într-adevăr în apă, în sunetul ţiterei, în-
doindu-se uşor; şi e un spectacol plin de farmec
să vezi fete tinere, coapte pentru căsătorie, în
plenitudinea formelor lor nubile, cu faţa ra-
diind de nobleţe, în atitudini şi cu mişcări de
zeiţe; în timp ce cântă, hainele lor plutesc pe
suprafaţa apei ca o trenă mişcătoare, încât
le-ai putea lua drept înaripate Venus".
Descriind pe urmă jocurile la care se par-
ticipă, după-amiaza, într-o mare pajişte cu
p^.ni plantaţi de-a lungul râului, mai ales con-
cursuri de aruncare a suliţei şi prezentări de
dansuri, Poggio continuă: „Cred într-adevăr că
aceste locuri trebuie să fi văzut năseându-se
primul om, locul pe care evreii îl numesc Eden;
chiar aşa, o grădină a voluptăţii. Căci dacă vo-
luptatea poate face viaţa fericită, nu văd ce
lipseşte aici pentru a atinge perfecţiunea unei
voluptăţi consumate în toate privinţele".
Este posibil ca trupul să fie în acelaşi timp
oferit şi pur? Omul de cultură, omul de lume
pierde, ca înta-un vis cu ochii deschişi, toate
referinţele literare, naţionale, merale. Simţul
convenţiilor îi este adânc răsturnat de sprin-
teneala spectacolului care amestecă vârstele şi
sexele: nu, bătrâna decrepită nu-şi ascunde
formele veştede şi nu stârneşte ilaritate; nu,
tinerii care se privesc aproape goi n-au ochii
a
Prinşi de poftă. Hotarul dintre bine şi rău
a
dispărut pe-ascuns, şi, deşi trupurile se
itin
g, deşi femeile nu-şi feresc nici gâtul, nici
">
pieptul, nici umerii, nici braţele (neque . . _
neque . . . neque), Poggio este cel care le dez-
bracă cu privirea, buzele lui rostesc cuvintele
impudoare şi lubricitate; simplitatea, sănăta-
tea mentală se degajă din spectacol, necuviinţa
sălăşluieşte doar în vocabularul umanistului.
Nu-i rămâne decât să se despoaie la rândul
lui şi să facă o baie de tinereţe, care să-i cu-
reţe mintea; se teme oare să fie dezgolit de
ochii celorlalţi? îşi aminteşte că a vorbi fru-
mos e profesiunea lui; poate oare un intelec-
tual să se-aşeze lângă^jiişte doamne în baie
fără a căuta să le dea gata? Nu ştie nemţeşte? N-
are importanţă, se transformă într-un privitor
pasiv în faţa acestei colectivităţi de trupuri
împăcate, vesele şi fără dorinţe, căci nu le
lipseşte nimic; dureros sentiment al unei
plenitudini la care el nu participă. Un ultim
element al tulburării lui: această grădină a
voluptăţii, acest Eden se află la nord de Alpi.
Un nou contract social, cel al Cetăţii lui Pla-
ton, bazat pe moravuri, pare realizat în ar-
monie, fără violenţe, fără gelozie: fără pază
la uşă, fără soţi geloşi, ca italienii. Zurich e
totuşi la nord de civilizaţie, de civilizaţia din
care provine Poggio. Trupul, intimitatea care
îl compune ţin întru totul şi fără tăgadă de
muma sa Mediterana. Din nord, el repatriază
manuscrisele Antichităţii care-1 hrănesc: de la
Cluny, de la Koln, de la Saint-Gall aduce o
mulţime de texte, unele complet necunoscute:
treisprezece noi discursuri ale lui Cicero, şi
Instituţia oratoriei de Quintilian, şi întreaga
operă a lui Lucreţiu. Faţă de această patrie
care ea sa, cât cântăreşte dureroasa viziune
a unui paradis nordic? Sensibilizat pentru o
clipă, poate şi din pricina crizei din cariera
lui, Poggio îşi va reveni. Paranteza se închide,
enigmatică, asupra acestei adunări, a acestei
privelişti de trupuri fericite, care anunţă Re-
naşterea, atleţii lui Michelangelo în spatele
unei Fecioare musculoase şi sărbătorile galante,
"de la Primaticcio la Cranach.
348
Dar iată că trupul expus la baie trezeşte s i
alte rezonanţe la sfârşitul Evului Mediu.
Renaşterea nu reprezintă numai o viziune spa-
ţială a fericirii, ea este şi o viziune profunăă
a unei înaintări interioare. Alături de fântâna
unei tinereţi de vară veşnică, fântâna vieţii,
a vieţii veşnice. Trupul luminat de plăcerea
simţurilor inspiră gesturile şi demersul unei
reforme spirituale. Apa mântuirii este cea
care îi inspiră poetului Thomas Murner din
Strasbourg lucrarea Badenfahrt, publicată în
1514, o alegorie a convertirii la chemarea lui
Hristos, în tonul solemn al goarnei stăpânului
băii: „Atunci Dumnezeu milostivindu-se de
noi / A început să ne înveţe / Cum trebuie
să ne ducem la baie / Să ne spălăm, să ne
purificăm, să uităm de ruşine / în atotputer-
nicia sfântului Său nume. / A făcut-o atât de
la vedere / Că lumea întreagă 1-a zărit: / Ni-
meni n-ar putea într-adevăr pretinde / Nici
spune, nici a se plânge / Că n-a ştiut / Cum
să te scalzi, cum să te purifici / Să te purifici
nou prin Dumnezeu / Să te ridici ca un i
Adam / Pe care botezul îl reînvie. / Căci
Dumnezeu în mila Sa ne spune / Că nici un
păcat originar nu ne mai zdrobeşte. / Aceasta
s a săvârşit atât de deschis de Domnul / Că
lumea-ntreagă a văzut: / A fost chiar Domnul
cel care ne-a chemat la baie în sunet de
trompetă".
Pe aceste temeiuri, încurajat de admira-
bile xilografii a căror difuzare trebuie să se fi
făcut sub forma unor foi volante, se dezvoltă
un vocabular suscitând imaginile cele mai
curente ale băilor de aburi, ca şi cum genera-
rea gesturilor simple ar face să se nască cu-
vântul divin. Viaţa trupească este o perfectă
homeotetie, o demonstraţie a vieţii spirituale.
Convertirea nu este o căutare îndepărtată, un
Pelerinaj la extremităţi, ci un demers coti-
dian, călăuzit de simţuri: de câte ori ai făcut
cutare gest, Hristos s-a apropiat de tine. La-
să-te chemat la baie, dezbară-te de vicii, de
349
 elanul binelui,

Baia sufletului
cura termală purificarea
die badecur
revelaţia
in das bad spovedania
laden a invita la baie
sich selbst unrein a se recunoaşte a-şi depune viciile
erkennen murdar ruşinea
sich abziehen a se dezbrăca
vor Gott a se prezenta
nackent stehen gol în faţa
lui Dumnezeu
die fus weschen a spăla picioarele umilinţa
den leib reiben a-şi freca trupul a asculta
spovedania
die haut kratzen a-şi curăţa pielea penitenţa
»■-J Tocken
se biciui cu a se biciui a
in bad lecken crengi
giulgi"!
halatul botezul
de , badmantel
baia de ulei şi miruirea
clas olbad
slujba
baia zilnică convertirea'
das tăglich bad
baia termală înaintea morţii
uiildbad
a mulţumi lui
a muiv""
dem mulţumi Dumnezeu

bader stăpânului ban

dancken
trezi avântul

rii senzo
riale.
 i .or,

ţe abordării

la încp
AC<
- ttvă- apro
SS

pedagogia s-ta orig.m

351
accesibilă fără a mai fi nevoie de organizarea
logică a spaţiului: imaginaţia şi memoria per-
miteau majorităţii credincioşilor sa descompună,
să izoleze şi să reunească elementele unei scene
pictate ori sculptate. începând din secolul al
XlV-lea, îşi face loc un alt tip de reprezentare
figurativă, bazată pe sugerarea unei libertăţi de
mişcare a figurilor în spaţiu: gesturile, pereţii
fictivi, profunzimea planurilor presupuse, într-
un cuvânt aşa-numitul trompe-l'oeil, fac din
perspectivă o categorie nouă de forme
simbolice. Ceea ce am fi îndemnaţi să
apreciem la finele Evului Mediu ca o evoluţie
către realismul reprezentării este de fapt o
elegantă simulare a realului, care satisface o
clientelă pentru care opulenţa- stă în obiecte,
iar gândirea în spaţiul care le uneşte.
Adevăraţii cucernici, fie ei nevoiaşii şi
ignoranţii de care se preocupă un Gerson,
rămân ataşaţi unor imagini sensibile, a căror
contemplare — vom reveni asupra acestui lucru
- - reînnoieşte neîncetat puterea prin simbol.
Este adevărata miză a dezbaterii instaurate
prin imaginea Renaşterii între profan şi sacru,
şi care se sprijină pe trăsăturile fizice şi
culturale ale percepţiei.
Notarea culorilor nu trădează mai puţin o
abordare a intimităţii ca perceperea spaţiului.
Din acest punct de vedere, heraldica, moda
vestimentară, pictura de interior ne-ar putea
convinge de la început că oamenii secolului
al XV-lea aveau acelaşi gust al contrastelor şi
acelaşi simţ al nuanţelor ca noi. Uităm adeseori
ceea ce valoarea simbolică a culorii adăuga
farmecului unei opere, şi anume intenţii pe-a-
tunci percepute, astăzi ascunse. Mai straniu
încă este contrastul dintre realismul aparent
al picturii şi al sculpturii secolelor XIV şi XV
.şi sărăcia vocabularului descriptiv din textele
contemporane.
Când Froissart descrie campaniile din
Ariege, când poposeşte la curtea contelui de
Foix, Qaston Phebus, decorul pe care-1 înfă-
.552
tişeazâ este aceia al unor „vesele" dealuri şl
a l unor râuri „limpezi"; departe de pitoresc
sau de naturalism, cronicarul n-are alt scop
decât acela de a afirma puterea gazdei sale,
clădită pe bogate avuţii. în schimb, descriind
intrarea în Paris a reginei Isabeau de Bava-
r ia, zăboveşte o dată cu cortegiul regal asu-
pra fiecărei opriri protocolare şi pana lui
scânteiază de roşu, albastru şi auriu; dar
culoarea nu este folosită aici decât pentru
a atesta prin caracterul ei simbolic omagiul
adresat monarhiei de către burghezia pari-
ziană.
Mult ar trebui căutată în literatura isto-
rică a sfârşitului de Ev Mediu o calitate de-
scriptivă comparabilă cu cea a acuarelelor al-
pestre ale lui Albrecht Diirer, primele peisaje
din istoria artei occidentale eliberate de orice
semnificaţie sau de orice utilitate. Convenţia
simbolică, fie ea colorată ca trandafirul pur-
puriu, nu cedează locul realităţii trăite decât
în rare texte emotive, în care peisajul apare
ca fundal al vreunei întâmplări rememorate,
astfel fântâna din Vaucluse care-i inspiră în
plină noapte lui Petrarca fascinaţia nelinişti-
toare a apelor sale negre sau pădurile din
Cadore, izolate şi sălbatice, unde Carol al
IV-lea, împreună cu armata sa, e cât pe-aci
să se piardă, sau deşertul din Sinai, unde era
gata să piară călugărul Felix Faber, tentat de
incomensurabil.
După cum,se vede, câteva scene nocturne
Şi angoasante ne prilejuiesc schiţarea unei
descrieri. Nimic comparabil cu jurnalele de
călătorie ale secolului al XIX-lea: chiar pele-
rinii Orientului, cei mai receptivi la exotism,
veniţi să descopere, uneori cu lacrimi în ochi,
locurile biblice atât de des evocate în imagi-
naţie, se mărginesc să noteze pentru cititorii
lor veracitatea informaţiilor de care dispuneau
lr
*ainte de plecare. Să nu tragem concluzia că ar
fi insensibili la culoareff locală, ci că nu
353
 beneficiază de %roeabularul necesar descrieri^
şi că, dintre cele cinci simţuri, văzul nu. este
poate cel mai sensibil.

Celelalte simţuri
într-adevăr, aceleaşi texte turistice zăbovesc ■
bucuros asupra grădinilor Ţării Sfinte, în care,
pentru europeni, par reunite toate condiţiile
delectării, premise ale paradisului. Cântecul
păsărilor, susurul căderilor de apă, miresmele
speciilor vegetale grupate la un loc , încântă
simţurile cavalerilor, burghezilor, oamenilor
Bisericii veniţi să guste deliciile Orientului.
Chiar şi în Europa, grădina împrejmuită pri-
lejuieşte intimităţii celor sus-puşi, îndrăgostiţilor,
rafinaţilor, adevărate sărbători ale sim--ţurilor,
care trebuie asociate plăcerilor polifoniei ori
combinării gusturilor în mâncăruri, a acrului cu
dulcele. în medii mai.puţin înstă-' rite,
descrierea felurilor de mâncare, varietatea
condimentelor, gustul pentru florile tăiate,
prezenţa păsărilor în colivii sunt ţot atâtea
semne ale bucuriei de a trăi. într-o lume mai
puţin aseptizată şi mai puţin uniformă decât
astăzi, mirosul, auzul şi gustul jucau fără în-
doială un rol esenţial în definirea fericirii
senzoriale, atât în realitate, cât şi în ficţiune:
descrierile fericirii recurg mai degrabă la sunete
armonioase şi la insesizabile parfumuri, decât la
viziuni serafice pentru a transmite o stare de
graţie. Astfel, pentru mistica Marga-retha Ebner,
străbătută de fiori inefabili, prezenţa divină, în
corul bisericii sale, se manifesta prin dulci
adieri şi o mireasma minunată.
Dimpotrivă, mirosurile insuportabile indică
limite sociale şi conturează xenofobia; duhoarea se
leagă temeinic de anumite profesiuni, '
delimitează sectoare urbane, închide grupuri de
populaţie în singularitatea lor. Călugărul Felix
Faber, care Suferă, după cum s-a văzut,
354
 de promiscuitatea de pe galera care-1 ducea în
Ţara Sfântă, are grijă să deosebească pe
musulmani şi evrei după miros, la băile de la .
Gaza, în vreme ce creştinii, pretinde el, nu
miros urât. Printre locurile comune care se
aplică în mod curent nemţilor sub pana ita-
lienilor figurează mirosul greu care ar domni
în ţinuturile Imperiului şi pe care locuitorii
acestora, oricare le-ar fi statutul, chipurile l-
ar duce cu ei. Campano, un umanist în mi-
siune la Reichstag-ul din Regensburg, în 1^71,
vorbeşte de un miros fetid şi persistent, care-1
sileşte pe străinul întors acasă să se spele
de cinci, ba şi de şapte ori pentru a se, dez-
băra de el. Dincolo de exagerarea polemică
sau fabulatorie, e foarte posibil ca obiceiurile
alimentare să fi trasat în chip durabil prin
mirosurile zilnice nişte graniţe culturale. Geo-
grafia mirosurilor a lui Andre Siegfried nu era
doar invenţia amuzantă a unui economist
serios.
Nimic surprinzător în faptul că diversitatea
de zgomote rezultând din. promiscui,tate este
resimţită ca o plagă insuportabilă de un călugăr
învăţat cu liniştea mănăstirii; Felix Faber a
disecat bine toate neplăcerile la care erau
condamnaţi pelerinii în cursul une"i călătorii în
masă, şi zgomotul e una dintre ele. în general,
zgomotele naturale violente —: doar în deliberări
orăşeneşti se găsesc referiri la neajunsurile
legate de industrii — întovărăşesc evenimente
prevestitoare de rele, ca moartea unui tirarr sau
venirea diavolului: în noaptea în care a murit
Gian Galeazzo Vis-conti, după istoricul
florentin Goro Daţi, un uragan şi trombe de
ploaie au semnalat înghiţirea sufletului lui de
către iad. Şi în relatările călătoriilor spre puţul
Sfântului Patriciu, gură irlandeză a iadului,
viteazul cavaler are de înfruntat vijelii
impetuoase, ţipete oribile Şi un vacarm drăcesc,
atât de dezlănţuit „că toate râurile de pe lume
adunate la un loc ft-ar fi mai zgomotoase" ...
355
 Astfel, fie că e vorba de fericire ori de
situaţiile cele mai insuportabile, ansamblul
simţurilor este cel afectat de invazia impresii-
lor lumii exterioare, lume în care sufletele
morţilor foiesc în jurul celor în viaţă, în care
îngerii lui Fouquet, roşii şi albaştri, o cu-
prind pe Fecioara cu Pruncul, şi în care chiar
şi pustiurile sunt năpădite de demoni gata să
sfâşie.

Exprimarea sentimentelor

Confruntat cu puterea realului, individul caută

să-şi stăpânească exprimarea sentimentelor.
Preceptele educative, exemplul poemelor eroice,
oglinzile principilor hotărăsc ce revine publi-
cului şi ce nu trebuie exprimat decât în par-
ticular. •
Pudoarea interzice să vorbeşti peste mă-
sură despre propria fericire sau să insişti asu-
pra tristeţii tale. Ludovic de Diesbach, care
povesteşte moartea soţiei lui, precizează că
şi-a concediat slugile pentru a rămâne singur
cu muribunda, a o alina şi a o veghea. Ana de
Bretania, aflând la unsprezece seara de moar--
tea, la, Amboise, a lui, Carol al VUI-lea, s-a
retras la ea şi n-a îngăduit nici o companie;
a doua zi a primit condoleanţele cardinalului
Briconnet, nu i-a răspuns nimic şi s-a închis
pentru vreo douăzeci şi patru de ore. Desigur,
este imposibil de stabilit câtă durere, câtă
scrutare-a propriei conştiinţe,^ câtă meditaţie
politică intră în această retragere. Oricum, ea
demonstrează dorinţa afişării unei atitudini
rezervate a cuiva care nu se bizuie decât pe
sine şi poate pe Dumnezeu.
Cu toate acestea, câţiva taţi au încredinţat
scrisului exprimarea sentimentelor lor răvă-
şite după moartea copiilor. Lucas Rem din
Augsburg, în jurnalul său, consemnează lita-
niile pentru morţii apropiaţi, trăsăturile fizice
ale unor copii dispăruţi prea devreme, de care se
356
ataşase: astfel, acel băiat cu ochii negri, mort
de langoare după douăzeci de săptămâni de
stingere lentăf ,,cel mai trist spectacol din
viaţa mea". Giovanni Conversini din Ravenna
declară că pudoarea „îl opreşte să etaleze du-
rerea care-i strânge inima". Mai prolix, şi atât
de mişcător, Giovanni di Pagolo Morelli din
Florenţa, după ce povesteşte moartea fiului
său Alberto, adaugă: „Luni de zile s-au scurs
de când a murit, dar nici eu şi nici mama lui
nu-1 putem uita. Mereu avem imaginea lui în
faţa, ne amintim felul său de a fi şi situaţiile,
vorbele şi gesturile lui, îl vedem ziua, noaptea,
prânzind, cinând, în casă, afară, dormind ori
veghind, în vila noastră ori la Florenţa; ori-
cum ne-am comporta, un cuţit ne străpunge
inima". Şi, ceva mai departe: ,,Mai bine de
un an n-am putut intra în acea cameră, fără
alt motiv decât durerea-mi extremă".

INTIMITATEA STRICTĂ

Retragerea

„Camera cugetărilor". în afara mănăstirilor şi

a chiliilor de recluziune voluntară, există un
bun obicei civil al singurătăţii, care presupune
voinţă şi capacitate de retragere. ,,Odăiţa din
fundul prăvăliei" a lui Montaigne se înca-
drează în tradiţia „camerelor private" în care
se închideau bucuros poeţii, umaniştii şi cre-
dincioşii la finele Evului Mediu.
într-adevăr, e vorba mai întâi de un loc
amenajat anume pentru lucru şi meditaţie,
acel studiolo în stil italian din care Carpaccio
Şi Diirer au făcut cadrul intim şi solitar al ac-
tivităţilor sfântului Ieronim. S-a văzut, că fo-
losirea acestei încăperi intrase în obişnuinţa
vieţii private din nordul Alpilor. Studiolo-ul
^ai desemna şi camera de joc încuiată cu
c
heia, în care micul Conrad von Weinsberg
357
din Koln îşi transportase comorile şi făcea pe
preotul în "faţa unui altar improvizat.
. In camera sa se închidea Daute pentru a se
lamenta fără a fi auzit, dacă judecăm după
Vita niiova. Şi tot într-un loc privat, citind
Confesiunile sfântului Augustin, Petrarca se
lăsa pradă lacrimilor, îşi lovea fruntea, îşi
frângea mâinile, într-atât participa la zbuciu ■
mul modelului sau; nu ţinea să aibă martori
în asemenea împrejurări. Retragerea spirituală
este cu atât mai favorizată de liniştea unui loc
ferit: constituţia călugărilor .Vieţii Comune,
canonicii din Windesheim, recomanda „să te
desprinzi de lume pentru a-ţi îndrepta inima
cât mai intens spre Dumnezeu".
Retragerea poate însemna un loc de sin-
gurătate şi totodată voinţa de a renunţa la
lume. Spre deosebire de Datini, negustorul
din Prato, care ezită sa ia parte la reprezen-
tările soţiei sale şi a!e prietenilor lui şi să se
gândească în sfârşit la sufletul său, „negusto-
rul desăvârşit" — aşa cum îl vede Benedetto
Cotrugli în tratatul său de morală practică —
îşi închide registrul de socoteli şi, retras în
casa lui de la ţară, îşi petrece timpul care-i
mai rămâne de trăit pregătindu-şi mântuirea.
în sfârşit, în sens spiritual, retragerea se
defineşte ca o mişcare ascendentă, năzuind sa
atingă a treaptă înaltă,' simbolică şi intimă.
Suind în vârful muntelui Ventoux, Petrarca e
pătruns de valoarea demonstrativă a demersu-
lui său care-i permite concomitent să contem-
ple panorama vieţii sale trecute şi să se apro-
pie de esenţă. După cum scrie Ludolph von
Sudheim: ,,Omul se schimbă într-adevăr doar
atunci când se înalţă mai su.s". Retragerea
devine în acel caz o „fortăreaţă a tăcerii", în
care omul, după ce s-a detaşat de cele lumeşti,
îl poate primi pe Iisus Hristos. Dintre toate
definiţiile sufletului propuse de Maestrul Eck-
hart în Predicile sale, una dintre cele mai
frapante este cea a cetăţii: ,,Această mică ce-
tate este atâ,t de sus deasupra lumii şi a ori-
,153
cărei puteri încât singur Dumnezeu poate
vreodată s~o pătrundă cu privirea. Şi fiindcă
e Unul şi Singurul, El intră în această unici-
tate pe care o numesc o mică fortăreaţă a su-
fletului".
In această ultimă fază a retragerii în sine,
camera izolată, camera înaltă a Scripturii nu
trebuie căutată în vreun loc ideal; ea se află
în fiecare din noi, dacă ştim să o orânduim
şi să ne retragem în ea. A ne ridica în noi
înşine şi a închide porţile spre lume înseamnă
a crea acea ,,intimă tăcere a sufletului", cum
spunea mistica Mechtilde de Magdeburg.
Atunci, fie că ,,veghezi ori dormi, că V 2*.
mănânci şi bei, poţi fi singur chiar în mijlocul
relorlalţi, singur cu Hristos" (J. Mombaer).
Desigur, această formă supremă de retra-
gere nu era, în secolul al XV-lea, mai mult
decât în oricare altă epocă, la îndemâna ori-
cui. Charles d'Orleans, care poseda o vastă
bibliotecă filozofică şi teologică, nu depăşeşte
pragul etapei de inventariere a sinelui în „ca-
mera cugetului său", în care îşi macină me-
lancolia. Insă introspecţia, exemplificată de
atâţia autori din secolele XIV şi XV, chiar
când se limitează la formule testamentare, se
înscrie în orizontul de nelinişti sincere şi fer-
vente. O dovedesc trecerea de care se bucură
din nou în secolul al XV-lea ordinele ascetice,
succesul confreriilor cucernice, aspectele cele
mai spectaculare ale propovăduirii Cerşetorilor,
Şi mai ales bogăţia manifestărilor personale de
devoţiune.
Disciplina memoriei. Bineînţeles, aceste
dispoziţii ale spiritului se consolidează prin-tr-
un antrenament al stăpânirii de sine. Ucenicia
disciplinei începe cu tăcerea impusă şcolarilor,
considerată ca un element formativ la ■fel ca
abecedarul: un anume giuvaergiu din ■Franken,
la începutul secolului -al XVI-lea, aŞază pe
acelaşi plan, în amintirile sale din Copilărie,
statul pe scaun în tăcere (stiîle sitzen) şi
învăţarea literelor (buchsîabieren).
359
 Tăcerea este generatoare de structuri mentale,
dacă pune în mişcare memoria! O memorie
dezvoltată prin tehnici vizuale şi o deprindere
a recapitulării.
Despre forţa şi precizia memoriei bărbaţilor şi
femeilor din mileniul medieval, când raritatea
cărţii face din imagine —- imaginea religioasă —
■ documentul de referinţă, exemplele abundă. Nu
numai în mediile cultivate în care memoria e unul
din elementele unei culturi cumulative, ci şi în
mediile populare, după cum o reflecta practica
judiciară a mărturiei. Viaţa particulară, în
aspectele cele mai personale ale individului, se
bazează pe cercuri ale memoriei în care elemente
dobândite de pe urma studiului şi a experienţei se
adaugă transmiterilor orale; şi dacă memoria
familială nu pare să depăşească trei generaţii,
dincolo de care arhivele, tradiţiile, legendele
compun trecutul celor mari, memoria individuală
a unor evenimente, şi chiar a unor cuvinte rostite,
actualizează cu o surprinzătoare sugestivitate
sfertul de secol ce s-a scurs.- Când, în Rerum vulgar
iur*. fragmenta, Petrarca face cronica zilnică a ope-
rei sale, el poate scrie: „în această zi de vineri 19
mai 1368, în plină insomnie, mă ridic, căci iată,
îmi vine în minte o foarte veche amintire, de acum
mai bine de.douăzeci şi cinci de ani [ . . . ] " . Şi
mai uimitoare sunt declaraţiile făcute în faţa
judecătorului inchizitor de către Beatrice de
Plariissoles, castelana din Montail-lou, care evocă o
întâmplare veche de douăzeci şi şase de ani, din
luna august; sau cele ale unei .sărmane
muncitoare din Douai, în stare să citeze, după
moartea puternicului şi de temut negustor
postăvar Jehan Boinebroke, vorbele batjocoritoare
adresate de acest om de afaceri tinerei ei mame,
cu treizeci de ani în urmă.
 spiritul
ui
Acest exerciţiu
societăţi î
i

de g

Semne
r fo
ebusurij e
evocat
ă

l
0
lumină
362
 venţi creştini, fie ci grupaţi în confrerii cucer-
nice ori izolaţi în exerciţiile lor spirituale, a re-
trăi punându-şi şi trupul, şi spiritul la grea
încercare fiecare episod al Patimilor. „A avea
neclintit în minte" (frequenter in mente . . .,
spune G. Groote), a se pregăti ,,prin cucernice
efuziuni" (per pias affectiones . . . spune capi-
tolul despre liturghie din constituţia Fraţilor
Vieţii Creştine), a cântări „lent şi cu lacrimi"
(sfântul Bonaventura în tratatul său de învăţă-
tură pentru novici); iată în ce dispoziţii tre-
buie să se afle credinciosul.
„Priveşte — scrie Bonaventura — sudoarea
însângerată, loviturile în plin obraz, îndârjirea
biciului, coroana de spini, batjocura şi scuipa-
tul, înfigerea cuielor în palmele mâinilor şi
labele picioarelor, ridicarea crucii, faţa descom-
pusă, gura lividă, amarul buretelui, greutatea
capului căzut, moartea atroce [. . . ]". Credincio-
sul e chemat să pătrundă în toate etapele unui
supliciu, să cerceteze cu de-amănuntul şi pe
îndelete semnele şi efectele execuţiei, să mi-
meze în gând şi în fiinţa lui trupească "abjecta
agonie impusă Mântuitorului lumii.
Formată de tehnicile memoriei şi emoţiei,
privirea cu care contemporanii îmbrăţişau pânze
care nouă ni se par în primul rând superbe
piese de pictură, aminteşte de ambiguitatea pe
care arta religioasă a secolului al XV-lea o
datorează originilor sale. Astfel, Coborârea de
pe cruce a lui Rogier Van der Weyden, pictată
pentru arcaşii din Leuven. care au aşezat pânza
pe altarul confreriei lor, se leagă de un moment
de întrerupere din istoria Patimilor, recreat de
iluzia atitudinilor. Această somptuoasă relatare
oprită în loc lansează totodată dublul semn di-
fuzat în epocă de umilele foi volante de o pie-
tate oarecum discretă: corpul livid şi chinuit
al lui Hristos mort, compasiunea Fecioarei le-
şinate. Alt exemplu, şi mai subtil încă, cel al
Madonei lui Giovanni Bellini conservată la Aca-
demia din Veneţia, în care Fecioara iubitoare nu
poate ignora destinul viitor al Pruncului-Dum-
364
 nezeu cu braţul atârnând ţeapăn. Aceste exem-
ple atestă că icoana de altar şi imaginea pioasă
personală nu sunt în mod necesar despărţite,
că liturghia şi intimismul nu se opun întot-
deauna. Există trepte în perceperea sacrului şi
în eficacitatea semnelor: cea mai adâncă inte-
rioritate se poate acomoda cu ostentaţia pieţei
publice.
Rugăciunea. Totul e rugăciune, după teolo-
gia mistică a cancelarului Gerson, atunci când
credinciosul cel mai umil, spiritul cel mai sim-
plu (etiamsi sit muliercula vel ydiota) practică
îără să delibereze elevaţia spirituală. Creştinul
poate include în rugăciunea sa orice aspect care
i se prezintă în faţă. Fervoarea personală, în-
rădăcinată într-o atitudine de umilinţă perma-
nentă, este disponibilitatea la venirea Sfântului
Duh. Rugăciunea, scrie Gerson, este „lanţul
care ajută corăbiei să se apropie de mal, fără
a apropia malul de ea". Meditaţia, sprijinită de
o ucenicie a memoriei şi de un antrenament al
sensibilităţii mai larg răspândite către sfârşitul
Evului Mediu decât ar crede categoriile noastre
intelectuale, duce la contemplare. Dacă jude-
căm după miile de rugăciuni manuscrise, de
orice natură şi de orice nivel, păstrate în arhi-
vele europene, şi care, cu sutele, prezintă sem-
nele unei mişcătoare spontaneităţi, se poate so-
coti că obiceiul rugăciunii, adică al unei con-
vorbiri intime a fiinţei cu o autoritate supe-
rioară, a lăsat urme adânci în. aspectele cele
mai tainice ale vieţii particulare din secolele
XIV şi XV.
Ca şi în cazul imaginilor, nu trebuie să
opunem radical o rugăciune oficială, liturgică,
unei rugăciuni personale, intime: alături de ma-
rile texte ale psaltirii, de celebrele rugăciuni
atribuite Părinţilor Bisericii şi unor mistici, di-
fuzate prin copii nenumărate şi imprimate,
trebuie totuşi constatată extrema varietate de
rugăciuni redactate, adunate, rostite în. toate
ocaziile vieţii cotidiene. Să notăm bineînţeles
inflaţia de rugăciuni către Fecioara Măria, fe-
365
nomenele de modă, care, de la o generaţie la
alta ori de la o regiune la alta, substituie in-
vocări şi mijlocitori, fără a modifica textul.
Dar, scrise pentru sărbătoriri, pentru zilele
săptămânii, pentru a însoţi decizii, pentru iertă-
ciune, pentru încercări, rugăciunile conservate
au dat curs liber de multe ori exprimării unui
impuls personal. Pe lângă anumite cărţi de
rugăciuni, zilnic răsfoite, culegeri de copii ma-
nuscrise unde rugăciunile se învecinează cu
reţete şi formule, s-au păstrat rugăciuni scrise
pe pergamente făcute sul, cusute în căptuşeala
hainelor, închise în cutiuţe, şi care dovedesc
rolul profilactic pe care-1 puteau juca aceste
mărturii materiale ale legăturii dintre om şi
invizibil.
Extazul. De la meditaţie la rugăciune, dis-
tanţele nu sunt limpede stabilite; şi una şi alta
sunt modalităţi de acces la o realitate mai vastă,
mai înaltă, mai călăuzitoare: lumea spiritului
se întredeschide către lumea spiritelor prin vi-
ziune. Chiar dacă nu se poate vorbi decât de o
manifestare extremă a vieţii spirituale, mis-
ticismul sfârşitului de Ev Mediu a cunoscut
în întreaga Europă un răsunet care depăşeşte
limitele marginalităţii. Dacă misticismul se de-
fineşte ca nimicirea sinelui pentru a-1 lăsa pe
Dumnezeu în loc (cerul pe pământ), anumite
relatări autobiografice sau „revelaţii" vin să
demonstreze, cu ajutorul unor experienţe asu-
mate şi descrise până la inexprimabil, contacte
intime, trăite de bărbaţi şi mai cu seamă de fe-
mei, cu lumea de dincolo. In dialogurile ei cu
Hristos, călugăriţa Margaretha Ebner declară a
fi primit multe răspunsuri ,,imposibil de tran-
scris după normele acestei lumi, căci cu cât
graţia divină abundă cu-atât e mai puţin posibil
s.-o exprimi prin gânduri".
Aceste manifestări extatice, desemnate înce-
pând din secolul al XlII-lea în lumea germanică
prin termenul de kunst, adică dibăcie — tehnică
şi disponibilitate — mai degrabă decât o stare,
au făcut obiectul unor analize psihologice, psiha-
3(56
nalitice şi clinice, care insistă cu drept cu-
vânt pe aspectele corporale ale experienţelor
raite; însă nici o interpretare' restrictivă a tul-
burărilor intime descrise de mistici nu poate
ştirbi adevărul pur şi dureros al iubirii descrise
ca iubire divină.
Viziunile Margarethei Ebner, călugăriţă la
Medingen, moartă la capătul a lungi ani de
suferinţă, în 1351, erau însoţite de o stare de
excitaţie sau o paralizie senzorială şi motrice.
Excitaţia se traducea printr-o pornire muzicală
şi luminoasă şi un soi de sprinteneală a trupu-
lui care o făceau să îngâne ceva automat într-o
limbă de nicăieri: „Când începeam să rostesc
Tatăl Nostru, inima-mi era cuprinsă de har şi
nu ştiam unde mă purta; incapabilă uneori să
mă rog, rămâneam cuprinsă de o bucurie divină
dinainte de zori şi până dimineaţa; câteodată
calea mi se deschidea de-acolo de unde venea
cuvântul (Rede); câteodată eram înălţată într-a-
tât încât nu mai atingeam pământul [, .. ]".
Paralizia declanşată de evocarea Patimilor,
apoi chiar de simpla rostire a numelui lui Iisus,
se traducea, la intervale din ce în ce mai scurte,
printr-o pierdere a capacităţii de folosire a
membrelor şi a vorbirii: catalepsie, pe care Mar-
garetha Ebner o numeşte swige, adică tăcere.
Ne aflăm aici într-o situaţie-limiţă a vieţii cu-
cernice, cea în cauză înregistrând cu o admira-
Mlâ constanţă etapele unei arderi mistuitoare,
înverşunării de a împărtăşi o aventură care le
aprinde întreaga viaţă îi datorăm paginile- cele
îai libere şi mai surprinzătoare ale literaturii
afective sau de dragoste scrise de femei în
Hvul Mediu. .
Hristos este copilul divin care se plimbă la
sfârşitul secolului al XlV-lea prin galeriile mâ-
lâstirilor de femei. „Cine e tatăl tău? — Pater
Joster!" răspunde copilul, care dispare. O maică
din Adelshausen n-a încetat ani de zile să
geamă zi şi noapte, inconsolabilă pentru" că nu-1
mai vedea pe copilaşul întâlnit cândva. Mai
fericită, Umiliana dei Cerchi păstrează multă
367
 vreme vie amintirea vizitei acelui bambino.
Violentă, Agnes de Montepulciano refuză să-i
restituie Fecioarei pruncul care i-a fost încre-
dinţat pentru un ceas; ea păstrează din această
întâmplare cruciuliţa pe care copilaşul o purta la
gât. Identificarea cu Fecioara, prin grija
atentă faţă de simulacre reale, păpuşi din lemn
ori din stuc, sau faţă de copii de vis, îşi are
obârşia în precepte de devoţiune bazate pe par-
ticiparea la istoria biblică. Contactul vizual cu
imaginile sacre preschimbă, prin manipulări
imaginare, frustrările tinerelor călugăriţe. Mar-
garetha Ebner avea în odaie un leagăn în care,
chipurile, un copil lisus, refuzând să doarmă, ti
cerea să-1 ia în braţe.
Hristos mai este, foarte frecvent, şi mirele
divin. Adela de Brisach vorbeşte de o „unire cu
Dumnezeu care ajunge la sărut"; Kristine Ebner se
lipeşte de Hristos „ca ceara în care sigiliul se
întipăreşte"; Adela Langmann îl vede pe Hristos
intrând în celula ei şi dându-i o bucată de carne
s-o mănânce („Acesta este trupul meu ...'»);
Margaretha Ebner îl vede pe Crucificat aplecându-
se către ea, cu braţele pregătite s-o îmbrăţişeze; se
sprijină de el ca apostolul loan şi se hrăneşte
din el. Aceste scene arzătoare sunt foarte departe
de picturile elegante şi caste înfăţişând căsătoria
mistică a sfintei Caterina, executate de Rafael sau
de Perugino pentru un public care n-ar fi admis
reprezentări atât de tulburătoare.
Elanurile, viziunile misticilor au ridicat fi-
reşte întrebări cu privire la originea lor. Mar-
garetha Ebner ştie foarte bine că diavolul are
obiceiul să apară sub înfăţişarea unui înger de
lumină: „Deodată — scrie ea — totul s-a
întunecat în mine, într-atât încât am ajuns să
mă îndoiesc, împotriva voinţei mele, de cre-
dinţa mea". Doar agravarea durerilor ei fizice i-
a redat certitudinea mântuirii. Pentru Robert
d'Uzes, îndoiala nu este posibilă; el a fost
efectiv asaltat, la căderea serii, de melancolie:
„Satana a vrut să mă înşele •— scrie el — apă-
368
 •ând
NostruinIisus
faţaHristos".
mea sub înfăţişarea Domnului
Aerul rarefiat în care se mişcă
misticii dă o formă prezenţei reale a
divinului şi le permite să descopere
după anumite semne intime veracitatea
viziunilor lor.

A vedea invizibilul
însemnaţi sau anonimi, şi alţi indivizi au transmis
prin impresii ori relatări aptitudinea lor de a
vedea uneori invizibilul, sub toate formele:
sumbre ori luminoase înfăţişări de vis, coşma-
ruri, enigmatice întâlniri, scurte contacte cu
năluci ori cu morţi, care prelungesc realitatea
ori o dedublează.
Viziune şi angoasă. Unele din aceste viziuni se
înscriu în tradiţia antică a viselor profetice, iar
caracterul lor literar şi politic le ia din va-Joarea
de mărturie a intimităţii; cu toate acestea, forma
lor e bogată în informaţii despre imaginile
mentale şi reprezentările pe care oamenii le
zămisleau despre spirite. Pentru viitorul împărat
Carol al IV-lea, trezit în plină noapte în cortul
lui, lângă Parma, de un înger trimis de Dumnezeu,
identitatea solului — pe care-1 numeşte „senior"
(Herr) — nu-i provoacă nici o îndoială, după cum
nici zborul pe deasupra întinselor peisaje, ţinut de
păr, nici epuizarea fizică la trezire, după
străbaterea prin văzduh a unor distanţe atât de
mari.
Contele de Zimmern este, după cronica de
familie, martorul şi actorul unei scene fantastice,
care ţine de o pioşenie legendară. Pierdut în
codrul des, vede ridicându-se în faţa lui o figură
umană tăcută, însărcinată să-i facă o revelaţie.
„Cum îi vorbea de Dumnezeu, contele a acceptat să
călărească în spatele lui". Priveliştea unui castel
fermecat, ai cărui locuitori mimau în tăcere un
interminabil ospăţ, e un fragment antologic din
literatura fantastică, -Până la dispariţia ca prin
vrajă a peisajului şi 369
a figurii iniţiatice, într-un miros de pucioasă
şi în ţipete, care fac deodată să se ivească ia-
dul. Contele de Zirnmern, îngrozit de a fi asis-
tat la chinul veşnic la care e supus unchiul lui
mort, hotărăşte numaidecât să ctitorească o bi-
serică de ispăşire, dar prietenii abia îl recunosc,
„atât de albite îi sunt pletele şi barba". Lite-
ratură? Rămâne de văzut. Spaima contelui este
poate, alături de clădirile care supravieţuiesc,
punctul de pornire al relatării.
Altă poveste, extrasă din autobiografia lui
Burkard Zink, burghez din Augsburg, consem-
nează o angoasă comparabilă, însă şi mai in-
solită, pentru că nu are funcţie morală şi nici
finalitate literară. Pe urmele a doi călăreţi, prin-
tr-Un codru din Ungaria, pe care nu-1 cunoaşte,
autorul îi vede pe cei doi din faţa lui dispărând
şi e el însuşi dintr-o dată oprit din drum, pe în-
serat, de nişte mistreţi ameninţători, în faţa unui
castel lugubru. Abia apucă să-1 cheme pe
Dumnezeu în ajutor şi castelul dispare, şi o cale
de scăpare i se deschide în faţa:, „Am văzut
atunci că fusesem înşelat şi că urmărisem nişte
strigoi călărind în spatele celor două personaje,
prin pădure f. . .]. Când l-am implorat pe Dum-
nezeu şi mi-am făcut semnul crucii, tot ceea ce
era simulacru s-a şters din faţa ochilor mei".
Prezenţa Duşmanului se manifestă chiar în
locuri închise şi păzite, după cum reiese din
anecdota insolită pe care Carol al IV-lea a ţi-
nut s-o includă în relatarea politică şi militară
a anilor lui de tinereţe, când spiritul cel viclean
s-a făcut simţit prin răsturnarea pe podea
a unui păhărel de vin si un zgomot de paşi.
O dată cu obiectul regăsit pe jos a doua zi de
dimineaţă, povestirea intră în categoria spai-
melor inexplicate. Diavolul, niciodată numit,
este acea zvâcnire de sânge în obraz, acea-ac-
celerare a bătăilor inimii din pricina panicii,
care, în singurătate şi în locuri ostile, sau în
locuri închise invadate subit, provoacă'iluzia
şi incomprehensibilul.
370
Această nelinişte difuză, care se preschimbă
uneori în groază, înlesneşte înţelegerea dublei
înfăţişări a diavolului medieval: exactitatea
ireală a aspectului său pentru cei care nu l-au
întâlnit şi imprecizia apăsătoare a prezenţei
lui reale pentru cei pe care-i atacă. Când cer-
cetezi îndeaproape textele care-i descriu inter-
venţia în existenţa de fiecare zi a bărbaţilor şi
femeilor de la sfârşitul Evului Mediu, constaţi că
demonul adoptă, de fiecare dată când e recunoscut
— adică atunci când a şi dispărut — iparenţa
cea mai comună, şi că alterările fizice
îmbătrânire prematură, letargie, ieşiri isterice)
eterminate de prezenţa lui sunt reale. Există
iră îndoială o experienţă subiectivă a
prezen-;i răului, dar, aşa cum s-a scris,
demonii cei nai înspăimântători sunt
demonii interiori. Realul şi adevărul.
înconjuraţi de puterile e sus şi de cele de
jos, care, cu permisiunea | divină, le apar
câteodată şi-i ademenesc, solicitaţi până la
ultima suflare să aleagă între bine şi râu, ale
căror cohorte în rânduri strânse ocupă toată
camera agonizanţilor, bărbaţii şi femeile au, la
finele Evului Mediu, ochii deschişi asupra lumii
nevăzute.
Clericii şi ignoranţii, pe care totul îi desparte
în afara angoasei, nobilii şi oamenii din popor,
pe care moartea batjocoritoare îi îmbrăţişează
cu aceeaşi vigoare, traversează laolaltă o lume
încă plină şi fremătătoare, cu hotare nesigure
între ceea ce este real şi ceea ce este adevărat,
chiar pentru privirile cele mai agere.
Armande Rives, din Montaillou, era con-
vinsă— pentru că le întâlnise adeseori — că
„sufletele au carne, oase şi toate membrele".
Câteva generaţii mai târziu, cavalerul Georges
le Hongrois îl întreabă pe îngerul care-1 călău-
zeşte prin purgatoriu dacă sfinţii pe care-i vede
au trupuri. Chiar şi invizibilul este înrădăcinat
în trupesc, comunitatea morţilor şi a sufletelor
prelungindu-şi viaţa terestră şi venind adesea
în contact cu cei vii. Toţi aleşii vor fi într-o zi
adunaţi în imobilitatea glorioasă a casei Tată-
371
mm
ţl

TlI aţl
"Puri nni umane iJ
 nale, Coucy (milieu Xl-e — milieu XIH-e sfecle),
Paris, Pubjications de la Sorbonne, 1984. Bloch M.,
La Sociâte feodale, Paris, Albin Miche],
1968, ed. a doua.
Bonassie P., La Catalogne du milieu du X-e ă la fin
du XJ-e siecle. Croissance et mulation d'une so-
ciete, Toulouse, univ. Toulouse-Le Mirail, 1975,
2 voi.
Bouchard C. B., „Consanguinity and noble Marriages
in the tenth and eleventh centuries", Speculum, 56
—2, 1981, p, 268—287.
Dauvillier F., Le Mariage dans le droit classique de
l'£glise, depuis le decret de Gratien (1140) jus-
qu'ă la mort de Clement V (1314), Paris, 1933.
Duby G., Le Chevalier, la Femme et le Pretre, Paris,
Hachette, 1981.
—- Guillaume le Marechal ou le Meilleur Chevalier_
du monde, Paris, Fayard, 1984.
— Hommes et Structures du Moyen Age ; Paris,
Mouton-De Gruyter, 1973 (culegere de articole,
dintre care cele mai multe consacrate structu-
rilor de înrudire aristocratice şi literaturii ge-
nealogice).
— Saint Bernard. L'art cistercien, Paris, AMG,
1976, şi Flammarion, col. „Champs 77", 1979. — La
Societe aux Xf-e et Xll-e siecles dans la region
mâconnaise, Paris, Mouton, 1971, ed. a doua.
Familie ■ et Parente dans L'Occident medieval, dir.
G. Duby şi J. Le Goff, Paris—Roma, EFR, 1978.
Fossier R., Enfance de l'Europe, Paris, PUF, 1982, ;
2 voi.
— La Terre et Ies Hommes en Picardie jusqu'ă la
fin du XLII-e siecle, Paris-Louvain, Nauwelaerts,
1968, 2 voi.
Gaudemet J., iglise et Societe en Occident au Moyen
Âge, Londra, Variorum reprints, 1984 ^culegere
de articole^ dintre care unul consacrat definiţiei
romano-canonice a căsătoriei, altul celibatului
ecleziastic).
Genicot L., Les Genealogies (Typologie des sources
du Moyen Âge occidental. I5)f Turnhout, Bre-pols,
1975.

374
 _ La Noblesse dans VOccidcnt medieval, Londra,
Variorum reprints, 1982 (culegere de articole
dintre care numeroase sunt consacrate structu-
rilor de înrudire aristocratice).
Goody J-, L'Evolution de la familie et du mariage
en Europe, trad. fr., Paris, Armând Colin, 1985.
Grisward J. H., Archeologie de l'epopee medievale,
Paris, Payot, 1981.
Guerreau-Jalabert A , ,,Sur Ies structures de parente
dans l'Europe medievale", Annales ESC, 36, 1981,
p. 1028—1049.
Heritier F., L'Exercice de la parente, Paris, Ed. du
Seuil, 1981. „La Femme dans Ies civilisations des
X-e—XlII-e siecles (Actes du colloque de Poi-
tiers, 23—25 sept. 1976)", Cahiers de civilisatîon
medievale, XX, 1977, p. 93—263.
Le Goff J., La Civilisation de l'Occident medieval,
Paris, Arthaud, 1972, ed. a doua.
Les Domaines de la parente, dir. M. Auge, Paris,
Maspero, 1975.
Levj-Strauss C, Les Structures elementaires de In
parente, Paris, Mouton-De Gruyter, 1967, ed. a
doua.
Molin J.-B. şi Mutembe P., Le Rituel du mariage
en France du Xll-e au XVI~c siede, Paris,
Beauchesne, 1974.
Musset L., „L'aristocratie normande au Xl-e siecle",
La Noblesse au Moyen Age, dir. Ph. Contamine,
Paris, PUF, 1976, p. 71—86.
Poly J.-P. şi Bournazel E., La Mutation feodale,
Paris, PUF, 1980.
Toubert P., Les Structures du Latium medieval, Paris—
Roma, EFR, 1974, 2 voi. ,,La theorie du mariage
chez les moralistes ca-rolingiens", Settimane di
studio del Centro italiano di studi sulValto
medioevo, XXIV, 1976: U matrimonio nella
societă altomedievale, Spo-leto, 1977, p. 233—285.
v
alous G. de, Le monachisme clunisien des origines
au XV-e siecle, Paris, Picard, 1935, 2 voi.
v
auchez A., La Spiritualite du Moyen Age occiden-
tal, Paris, PUF, 1975. '
375
 Vercauteren F., „Une parentele dans la France du
Nord au Xl-e et Xll-e siecle, Le Moyen Age
seria a patra, XIX, 1963, p. 223—245.
Warlop E., The Flemish Nobility before 1300, trad.
engl., Courtrai, 1975.
Arheologie (v.
partea a patra)
Boiiard M. de, Manuel d'archeologie medievale,
Paris, SEDES, 1976.
1. „De l'aula au donjon. Les fouilles de la motte
de la Chapelle â Doue-la-Fontaine (X-e—XI-e)",
Archeologie medievale, III, Caen, 1973, p. 5—110.
1. „La salle dite de l'Echiquier, au château de
Caen", Medieval Archeology, IX, Londra, 1965,
p. 64—81.
Callebaut D., „Le château des comtes â Gând",
Château-Gaillard, XI, Caen, 1983, p. 45—54.
Colardelle M., „L'habitat medieval immerg£ de Col-
letiere â Charavines. Premier bilan des fouilles",
Archeologie medievale, X, 1980, p. 167—203.
Debord A., „Fouille du castrum d'Andone â Vîlle-
Joubert (Charente)", Château-Gaillard, VII, Caen,
1975, p. 35—48. -
— ,,Motte castrale et habitat chevaleresque", Me-
langes d'archeologie et d'histoire medievales en
l'honneur du doyen M. de Boilard (Memoires ct
documents publies par la Sociite de l'Bcole des
chartes, XXVII), Geneva—Paris, 1982, p. 83—90.
Decaens J., „La motte d'OHvet â Grimbosq (Calva-
dos), residence seigneuriale du Xl-e siecle",
Archeologie medievale, IX, p. 167 sq. Fournier G., Le
Château. dans la France medievale,
Paris, Aubier Montaigne, 1978.
HeJfbt P., „Sur Ies residences princieres bâties en
France du X-e au Xll-e siecle", Le Moyen Age,
seria a 4-a, X, 1955, p. 27—61, 291 sq.
1. „Les origines du donjon residentiel et les don-
jons-palais romans de France et d'Angleterre".
Cahiers de civilisaţion medievale, XVII, Poitiers,
1974, p. 217—234.
1. „Nouvelles remarques sur les palais episcopaux

37$
 et princiers de l'epoque romane en France",
Francia, IV, 1976, p. 139 sq.
__ „Les fortifications de terre en Europe occiden
tale du X-e au Xll-e siecle (colloque de Caen,
2—5 oct. 1-980)", Archeologie medievale XI, 1981,
p. 5—12.3.
Lorren C, „La demeure seigneuriale de Rubercy
(milieu Xll-e — debut XIII-e)", Château-Gail-
lard, VIII, Caen, 1977, p. 185—192.
Mortet V., Recueil de textes relatijs ă l'histolre de
l'architecture et ă la condition des architectes
en France au Moyen Âge (Collection de textes
pour servir ă l'e'tude et ă l'enseignement de
l'histoire), Paris, Picard, 1911.
Pesez J.-M. şi Piponnier F., „Les maisons fortes
bourguignonnes", Château-Gaillard, V, Caen,
1972, p. 143—164,.
Van de Walle A., „Le château des comtes de Flandre
â Gând: quelques' problemes archeologiques,
Château-Gaillard, I, Caen, 1962, p. 163—109.

II. MĂRTURII ALE LITERATURII

Surse
Textele evocate în partea intitulată „Ficţiuni" sunt
numeroase: în principal au fost explorate versiunile
romanului Tristan şi Isolda, romanele lui Chretien de
Troyes (Cliges, Erec şi Enide, Cavalerul cu căruţa,
Cavalerul cu leul), Cânturile Măriei de Franţa,
povestiri arthuriene în proză cum ar fi Căutarea
Sfântului Graal şi Moartea regelui Arthur, Romanul
Trandafirului, Flamenca, aşa-numitele fabliaux, în
sfârşit, cântece de fesut. Alte texte, poate mai puţin
cunoscute, s-au dovedit a fi surse deosebit de
generoase: astfel, romane ca Guillaume de Dole,
Romanul gaiei, La Manekine, dar şi nuvele cum ar
fi Doamna de Vergi, Fata contelui de Pon-tieu,
Cântul cavalerului alb, Zisul prunului. Texte normative
cam ar fi Pedepsirea doamnelor de Robert de Blois şi
Cartea pentru învăţătura fiicelor sale a Cavalerului
de La Tour Landry s-au adăugat
377
1
378
'^bini
G
 •
Si
onon
:
^
7

"■
cl u

'
i
e
19
00

'
V
 B.
Spaţi
ul
Bardet
J.

le

r F

, .

r
3S2 -M

363
nd K . v
eu

'■ l
/iUSIRÂ7Illou

«»■ a) b) iubirii

tu
192
ns
' • ■ ■ ■ n u afli ' Bibi. n n ci ee$tt/«
unde

194.

S36)

387
 lei (Sărbătoare la Curtea regelui Arthur, bibi.
din Dijon, mss. 527).
197. „Altminteri, aşa cum ştiţi, peste tot unde există
cavalerismul, pe pământ păgân ori creştin, mem-
brii lui vin să se aşeze la Masa Rotundă şjr
dacă Dumnezeu le acordă harul de a-şi găsi
acolo locul, se consideră mai îndestulaţi decât
dacă ar fi avut lumea întreagă la dispoziţia lor".
Căutarea Sfântului Graal (Cartea lui_ Lancelot
du lac, secolul al XlV-lea, Paris, Bibi. naţ., mss.
fr. 120).
198. „... au poftit să stea jos pe toţi cei care-1 în-
soţiseră pe rege, cu condiţia să fie cavaleri".
Moartea regelui Arthur, secolul al XlV-lea (To-rino,
Bibi. naţ.). 199. Guiron cel Curtenitor. Jocul de şah (Către
1370—
1380, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 5243). 200. Aici
începe testamentul maestrului Jean de
Meun ..". (Stockholm, Bibi. regală). 201. Christine de
Pisan, Zisul adevăraţilor îndrăgoi tiţi, secolul al XV-lea
(Paris, Bibi. naţ., mss. ■ fr. 836).
202.' Troilus era cufundat în melancolie: „In puţin
timp, iatacul lui se umplu de doamne şi dom-
nişoare şi de instrumente muzicale de toate fe-
lurile ...". Romanul lui Troilus (Paris, Bibi. nat.,
mss. fr. 25528).
1. Creşterea rolului slovei scrise. Romanul lui
Troilus (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 25528).
1. Paris, Bibi. Arsenalului, mss. 5117.
205.„Cât timp vei vrea să mă ţii alături de dom
nia ta, nu mă întreba niciodată cine sunt, nu
mă întreba niciodată numele ţării mele
Cântul cavalerului cu lebăda (Munchen, Baye-
rische Staatsbibliothek).
206. Romanul. Flamenfiăi, a doua jumătate a seco
lului al XHI-lea (Bibi. din Carcassonne).
207. „Veţi găsi în stomacul său ceva ce seamănă cu
urma lăsată de o mănuşă: este locul unde mâna
a fost păstrată, ierni de-a rândul, veri de-a rân
dul!". La Manekine (Bibi. din Cambrai).
208. „Când Gauvain fu adormit, domnişoara, care
era tânără şi durdulie, adormi şi ea, legănata
 de dulcea prezenţă a prietenului ei". Atunci o
surprinse regele de Norgales pe fiica lui în
braţele cavalerului (Paris, Bibi. Arsenalului, mss.
3479).
1. Regele Arthur şi regina Guenievre părăsesc os
păţul, sec. XIV (Torino, Bibi. naţ.).
1. Vizită a unui cavaler la doamna sa, sec. XV
(Chantilly, muzeul Conde).
1. „Ursoaica îl îndrăgi pe copil şi-1 aîăptă un an
întreg". Din cauza acestei hrane, copilul deveni
păros ca un animal sălbatic: se hrănea cu carne
crudă ...". Valentin şi Orson (Manuscris ilustrat
de J. Bourdichon, sec. XV, Paris, Ecole des
beaux-arts).
1. Memoria gestului. Boccaccio, Despre clerici şi
doamnele nobile, către 1403 (Paris, Bibi. naţ.,
mss. fr. 598).
1. „Bătrâna îl duse în faţa găurii pe care o fă
cuse: contele privi printr-însa şi zări violeta pe
sânul drept...". Romanul Violetei, sec. XV (Pa
ris, Bibi. naţ.).
1. Boccaccio, Despre doamnele nobile şi renumite.
Cu îndemânare, Marcia şi-a făcut propriul por
tret cu ajutorul unei oglinzi... (sec. XV, Paris,
Bibi. naţ, mss. fr. 598).
1. Aici începe cartea adresată de cavalerul de La
Tour Landry fiicelor sale „încă tinere şi lipsite
de înţelepciune..." (sec. XV, Paris, Bibi. naţ.,
mss. fr. 1190).
1. „Aici începe Cartea Cetăţii Doamnelor al cărei
capitol dintâi spune de ce şi pentru care mo
tiv a fost scrisă..." (Prin 1405, Paris, Bibi. naţ.,
mss. fr. 607).
217. Fericitele locuitoare din Cetatea Doamnelor în
regatul Femeii. Christine de Pisan, Cartea Ce
tăţii Doamnelor, sec. XV (Chantilly, muzeul

**8- „... o cărticică numită Evanghelia furcii de

tors, în memoria şi în amintirea acestor femei,
scrisă pentru toate femeile viitoare" (sec. XV,
Chantilly, muzeul Conde).
219. Guiron cel Curtenitor, către . 1370—1380 (Paris,
' Bibi. naţ., mss. n.a. fr. 5243).
389
 220. „ ... povestea despre Griselidis şi uimitoarea e
răbdare: poartă titlul «Oglinda femeilor măritate".^
Povestea marchizei de Saluce prin personaje, 1395
(Paris, Bibi. nat, mss. fr. 22Q3). 221. „... Ea luă o
oglindă foarte frumoasă pentru a se privi în ea şi şi-
a văzut oglindită faţa plăcută şi rumenă şi formele
pieptului său alb -Beuve de Hantone (Chantilly,
muzeul . Conde). 222. „O doamnă trebuie să se
privească în oglindă din două motive, pentru a-şi
vedea chipul şj pentru a-şi vedea conştiinţa ..."
Podoabele doamnelor în versuri, de Olivier de La
Marche, sec. XVI (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 25431). "
223. O apă cu o temperatură plăcută. Tacuinum sa-
nitatis, către 1390—1400 (Liege, Bibi. generală,
mss. 1041).
224. „ ... Melusine se scălda într-un bazin mare din
marmură, cu trepte care coborau până jos..."
Romanul lui Melusine saii Povestea neamului
Lusignan (Paris, Bibi. naţ.).
225. Lăptuca înlătură insomniile şi gonoreea, dar
dăunează coitului şi vederii, efect ce poate fi
temperat adăugându-i-se puţină ţelină. Tacuinum
sanitatis, către 1390—1400 (Paris, Bibi. naţ., mss. n.a.
lat. 1673).
226. Luarea de sânge. Tratat de medicină şi Imagine
a lumii, sec. XIV (Paris, Bibi. naţ., mss. fr.
12323).
227. In timpul căutării lor, Inimă şi Dorinţă o în
tâlnesc pe pitica Gelozie, cu braţele păroase şi
părul vâlvoi, îmbrăcată cu două piei de leu...
Rene d'Anjou, Inima cuprinsă de văpaia iubi
rii (Viena, Bibi. naţ.).
228. Bărbaţi şi femei sălbatici. Jean Wauquelin, Po
vestea lui Alexandru, către 1448 (Paris, Bibi.
naţ., mss. fp. 9342).
229. Glorioasa Desăvârşire: perfecţiunea şi frumu
seţea ei sunt răsplata autorului (Cele douăspre
zece Doamne de fetorică, de seniorul de Mont-
ferrand, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 1174).
230. Seducţia feminină. Cei Patru Fii Aymon (Paris,
Bibi. Arsenalului, mss. 5073).

390
1. „Toate cântecele pe care le-am compus, întru
lauda ei le compuneam". Guillaume de Machaut,
Remediul Fortunei (Paris, Bibi. naţ., mss. fr.
1586).
1. „Intr-o noapte a lunii trecute...". Rene d'An-
jou, Inima cuprinsă de văpaia iubirii (Viena,
Bibi. naţ.).
1. David Aubert scrie sub privirile atente ale lui
Filip cel Bun. Povestea lui Olivier de Castilia
şi a lui Artus de Algarbe. Manuscris ilustrat i
de Loyset Liedet, sec. XV (Paris, Bibi. naţ, mss.
fr. 12574).
1. ,. ■ • • căci ea (Fortuna) nu este nici sigură, nici
statornică, nici dreaptă, loială şi adevărată. Când
o crezi miloasă, este zgârcită, aspră, schimbă
toare, înspăimântătoare". Guillaume de Machaut,
Remediul Fortunei (Paris, Bibi. naţ, mss. fr.
1586).
1. „înfăţişarea ei o arăta drept nestatornică, sau
cel puţin uşor schimbătoare: avea ochii legaţi
ca zeul Cupidon. în mâna. dreaptă, ţinea un
• sceptru re gal şi în mâna stângă, 6 roată care
nu înceta să se învârtească". Pierre Michault,
Dansul orbilor (Chantilly, muzeul Conde).
1. Dans macabru (Paris, Bibi. naţ, mss. lat.
1402).
1. Tristan în proză. Cavaler monocrom, 1463 (Pa
ris, Bibi. naţ, mss fr. 99).
1. Armoariile lui Bohort, cavaler al Mesei Ro
tunde. Lancelot în proză, miji. sec. XV (Paris,
Bibi. naţ., mss. fr. 115).
1. Boccacio, : Despre doamnele nobile şi renumite.
Talentul Irenei, fiică şi elevă a pictorului Cra-
tin, îl întrece pe acela al tatălui ei (sec. XV,
Paris, Bibi. naţ, mss. fr. 598).
1. „... mă culcasem într-o noapte, ca de obicei,
şi, pe când dormeam adânc, am avut un vis tare
frumos...". Guillaume de Lorris, Romanul Tran
dafirului (Chantilly, muzeul Conde).
1. „Regele Nabucodonosor a văzut în vis
lucruri
care s-au adeverit apoi, şi adesea
lucruri pe
care le-am gândit ziua reapar noaptea
când vi
săm", Philippe de Mezieres, Visul din
livadă,
sec. XV (Paris, Bibi. naţ. mss. fr. 12442).
 *" no-

251

392
 - * ■ ■ ■ » • -

tta stan"? ^^
(ia stânga); săpătu-
 au

260. Villv-i
**

iMlll
treisecolului, aI te

ntea^ £f d r ape r i i *1 colonete com- ţiu

dominat de suveran 3 SOlemn ^ea, un ^ sale de
V dn ca
iubire s " c ;5 ^e dictează cânte-f l a ^nga, îl
aco ^'. ln
. *™P ce la dreapta *; XIII,
Ca^^^TK?8 mU2ica
••
1 de la E cel
d? - -Six
(sfâr
■ ?itul sec
„■ Par».26 Montpellier
A r msS
»™
3
, documente de ta
Sloiul ^' - ^ JJOCU1 secolului al XlV-lea.

394
 Focul, unitate de impozitare pentru principe,
pentru senior. Redactorul registrului moşiei de
la Saint-Paul-les-Romans — seniorie a călugă-
rilor ospitalieri de la Sfântul-Ioan-de-la-Ierusa-
lim — a reprezentat grafic pe fiecare fermier
alături de lista îndatoririlor sale. Printre ei, o
femeie, fără îndoială văduvă, cu cei trei copii
ai ei (Arhivele din Drame, 40 H 2).
1. Cartea de rugăciuni a lui Charles d'Angouleme,
sfârşitul sec. XV. Alături de bucătărie, sala, cu
dalajul ei îngrijit (Paris, Bibi. naţ., mss. lat.
1173).
1. Carte de rugăciuni a abaţiei Montierneuf, la
Poitiers, sfârşitul sec. XV. întors acasă, să-ţi
încălzeşti picioarele la focul vesel din cămin;
este o atitudine obişnuită, reprodusă în multe
miniaturi (Paris, Bibi. naţ., mss. iat. 873).
1. Cartea ispitelor iubirii, sec. XV. („Livada plă
cerilor". Un simplu luminiş plantat cu pomi
fructiferi. Câinii şi vânătorii amintesc de pă
durea foarte apropiată (Paris, Bibi. naţ., mss. fr.
9197).
1. Cartea de rugăciuni a' lui Louis de Laval, sec.
XV. Un bărbat şi o femeie la lucru într-o vie.
De jur împrejur, un gard cu o uşă (Paris, Bibi.
, naţ., mss. lat. 920). " .
1. Noua carte despre vânătoare,, începutul sec. XVI.
între două păduri, vânătorul şi câinele său. La
orizont, trei castele despărţite prin garduri şi
pădurice (Paris, Petit Palais, col. Dutuit 217).
1. Trasat pe o întreagă piele de pergament, acest
desen al mănăstirii de femei Saint-Antoine-des-
Champs, la Paris, datează de la sfârşitul seco
lului al XV-lea. împrejmuirea propriu-zisă, la
stânga, cuprinde biserica, ansamblul clădirilor
mănăstireşti şi un porumbar, clădiri anexe şi
chiar o pădurice. Dincolo, la dreapta, ferma aba
ţiei cu curtea ei de păsări (Paris, Arhivele naţ.,
N III Seine 730).
1. Manuscris din sec. XV. Grădina unei mănăstiri
de călugăriţe. Ziduri solide prevăzute eu un
turn şi ferestruici. Alei bine trasate (Paris, BibL
Arsenalului, mss. 5216).

395
 t
-s Ud

de Af Or ,t

teilfe
na
, ?-. mss

' Arse«aiuiui mss _

 !
- Planul de la «

*o, î

f« omeneşti de GuiiT cu
baston net ezea /
« M^ / iar cu c e a rş a f ^.
cutare cântec" cu
i

Cic
< lucrării DP
j Z sec
PU e l a dois f â r ^ l
"
on se c

? Iu
"oiptuo,
.

^J f c

i
rşi

'"

295
- Viaţa în co , . H
arIe
y

Paturi
ara icuril
Pe
e în
ale
dintre

^ rulouri
SUnt
 323. Chip. Efigie funerară

1. Adam (P a r iS ) m u z
1. Rugăciune î n f a t a
M
la i. e u r e , d e a icoane i. I lustr
r
mss. lat. i 1 61) 327. 14io ( Par i ^
Giotto, Sfântul Fran ■

-ml- (detaliu), ,338-'

( F i o r 4

o r e 0 a r p a M 0
■
Iff
 ?dinta de n »
ta
W°Urile caZ -P°Zare

sec
- XVI, Credincioşii

402

r-
4O<5
 de n,"
1Cono
^af

- ş£ „I " ■ -
...................
■-
din via
^ c^ST^?. «" ,
(p
ans, Biw. »
când a străbătu

'Sfântului
Gri-
 5
6
9 a
9
. 10 . 13 14 15 17 17 18 19 21 24 27
28
28 29 31 32 34

36
37
38
39
40
41
42
45
46
.'«..„„-.