IMPLICAREA MICROORGANISMELOR N REALIZAREA CIRCUITELOR MICRO I MACRO ELEMENTELOR

CIRCUITUL ELEMENTELOR n procesele biologice ale sintezei, transformrii i degradrii, fiecare element parcurge un circuit de la starea anorganic la cea organic i din nou la cea organic. Aceste procese nu se desfoar n mod simplu, ci n lanuri de reacie, adeseori lungi i strns legate ntre ele. Rezult o dependen reciproc i indisolubil ntre activitatea de sintez a plantelor cu clorofil, activitatea de transformare i, n cadrul acesteia n parte i de degradare, desfurat de organismele animale i aceea a microorganismelor care mineralizeaz orice substan organic. Elementele trec n cadrul acestui circuit din stare oxidat n stare redus i invers. O parte din ele pot rmne fixate un timp mai mult sau mai puin lung, atunci cnd sunt folosite la sinteza substanelor plastice sau de rezerv. n sol, ia natere pe aceast cale humusul stabil, o substan de rezerv din care elementele nu mai sunt eliberate dect foarte ncet. Local i temporar se pot acumula produi intermediari, care stnjenesc un circuit regulat al elementelor , de exemplu inhib descompunerea substanei vegetale organice, ducnd la formarea de turb. Fenomenele de alterare de la suprafaa pmntului sunt induse n mare parte pe cale biologic, att prin plantele verzi ct i prin organismele din sol. Substanele dizolvate sunt absorbite i ferite astfel de splare. CIRCUITUL FIERULUI Circuitul biologic al fierului prezint trei etape principale, dup cum urmeaz: Prima etap este caracterizat prin fixarea organic; A doua etap este caracterizat prin oxidarea mineral; A treia etap este caracterizat printr-o form de fixare mineral redus. Fierul fixat n substana vegetal sau animal este mineralizat i pe cale microbiologic i transformat n forma oxidat de Fe +++, sau n cea redus de Fe++. Compuii minerali ai fierului care iau natere pe aceast cale, pot fi redui sau oxidai din nou, cu sau fr participarea microorganismelor. Deci la circuitul biologic al fierului particip organisme care sunt capabile s dea natere, s transforme i s reduc compui ai fierului, precum i s oxideze sau s reduc compui minerali. Cercetrile arat c n natur i in special n apele feroase, n mlatini i sol exist multe organisme care conin hidroxid feric n celulele lor, pe care l -au dobndit i depozitat prin oxidarea compuilor de fier din ap, respectiv din sol. De asemenea este cunoscut c oxidarea compuilor de fier din ap i sol poate fi i pur chimic, n cazul unei cantiti suficiente de oxigen, deci fr participarea bacteriilor feruginoase. Ca urmare a cercetrilor s-au stabilit urmtoarele patru forme de baz ale oxidrii compuilor fierului: 1. Oxidarea cu ajutorul bacteriilor feruginoase autotrofe; 2. Oxidarea Fe++ ca o consecin a descompunerii compuilor organici feruginoi de ctre microorganismele heterotrofe; 3. Oxidarea prin cedare de H2, adic mrirea cantitii de O2 n procesul de asimilare la alge, sau n cursul formrii microbiene a amoniacului;

4. Oxidarea pe cale abiotic, adic pe cale pur chimic. NUMEROASE MICROORGANISME CARE PARTICIP LA TRANSFORMAREA COMPUILOR ORGANICI FERUGINOI Dintre bacteriile participante la circuitul fierului, bacteriile de fier tipice, denumite i siderobacterii sau ferobacterii, sunt cel mai bine descrise, fiind n special bacterii de ap. Speciile familiei Caulobacteraceae sunt bacterii flagelate. Celula este prins la captul unui peduncul. Pedunculul nsui este un produs de secreie al bacteriei. Celula are dimensiunea aproximativ de 1,5mx0,5m i puin curbat. Pedunculii tineri nu sunt colorai, cu toate c ei pot produce reducerea Fe +++, ca i cei vrstnici de culoare brun. Hidroxidul feric poate fi constatat i n celule. n primul rnd ele triesc n ap, iar n sol se gsesc foarte rar. Organismele familiei Sidorocapsaceae sunt bacterii feruginoase de form rotund spre oval, fr peduncul, izolate sau perechi, libere sau trind n colonii. Bacteriile de fier tipice sunt i cele din familia Chlamydobacteriaceae. La aceste bacterii celula este nconjurat, n fazele caracteristice ale dezvoltrii, de o teac mai mult sau mai putin fibroas. Aceasta este deseori ncrustat cu o substan mineral i n cea mai mare parte cu hidroxid feric. Bacteriile feruginoase din familia Crenotrichaceae sunt foarte asemntoare cu reprezentanii familiei amintite anterior. O diferen const n aceea c la aceasta filamentele sunt fixate. Teaca este format dintr-o substan mucilaginoas care conine fier. Aceste bacterii se ntlnesc deseori n conductele de ap confecionate din fier i pot provoca din cnd n cnd nfundarea acestora. Capacitatea de a reduce compui ai fierului o prezint i multe bacterii feruginoase netipice. Procesul este anaerob. Printre reprezentanii acestei grupe de bacterii fiziologice, care se gsesc mai des n sol i n special n orizontul gleic, sunt socotii Bacillus circulans i Bacillus polymyxa. Dac ntr-un substrat exist o surs de hidrogen adecvat FE(OH)3 precum i aceste bacterii, atunci se poate constata deseori i reducerea Fe+++ n Fe++. Chiar dac problema autrofiei bacteriilor feruginoase tipice rmne nc discutabil, totui este o realitate dovedit c oxidarea Fe++ n Fe+++ poate reprezenta o surs de energie. Dac FeCO3 este oxidat, de altfel ca n majoritatea cazurilor, reacia respectiv poate fi descris astfel: 4FeCO3+6H2O+O24Fe(OH)3+4CO2+64,8 cal. Reacia prezentat are o importan special n transformarea fierului din ap i din soluri mltinoase. Compuii feroi, cum este Fe(OH)2, se solubizeaz n ap i prin reacia cu CO2 prezent dau carbonatul feros (FeCO3) care este mai uor solubil. Acesta este transformat de ctre bacteriile feruginoase n hidroxidul feric, Fe(OH)3, de culoare ruginie. Acesta este foarte greu solubil n ap, se precipit i se depune pe fundul apelor. Procesul se poate desfura i prin oxidarea bicarbonatului de fier, avnd loc reaciile: Fe(OH)2+2CO2Fe(HCO3)2 Fe(HCO3)2FeCO3+H2O+CO2 4FeCO3+6H2O+O24Fe(OH)3+4CO2+64,8 cal. Dup cum s-a mai artat exist nc multe alte forme de oxidare biologic a fierului. De asemenea i bacteriile de fier autotrofe, adic cele tipice, sunt capabile,

ca pe seama oxidrii compuilor organici, sp absoarb energia necesar pentru reducerea CO2. Pn n prezent au euat toate experienele prin care s -a cutat s se dovedeasc autotrofia exclusiv la a acestor organisme. Dup capacitatea lor, bacteriile de fier se mpart in trei mari grupe: 1. Bacterii care oxideaz bicarbonatul de fier n hidroxid feric, prin precipitare; 2. Bacterii care nu au nevoie de bicarbonat de fier; 3. Bacterii care transform radicalul compuilor organici ai fierului. n timp ce dispune de date, relativ satisfctoare asupra circuitului hidrobiological fierului, procesele biologice din sol sunt nc insuficient cercetate. Se tie c multe dintre organismele deschise, care particip la circuitul hidrobiologic al fierului, sunt active i n sol. Cercetrile au artat c o nsemntate deosebit asupra oxidrii i respectiv reducerii fierului din sol revine urmtorilor factori: - Forma i gradul de solubilitate a compuilor fierului; - Condiiile de aer i ap; - Potenialul redox i reacia solului; - Acizii humici i mineralele argiloase. Fierul provine iniial din reducerea minereurilor primare sau secundare. n soluri cu exces de umiditate, colorarea brun, cunoscut, este produs n majoritatea cazurilor de oxidul de fier mult rspndit, denumit limonit, iar n solurile desecate este produs, de asemenea de hidroxidul de fier mult rspndit, denumit goetit. CIRCUITUL MANGANULUI Circuitul biologic al manganului este numai parial cercetat. Manganul provine din mineralele cu coninut de mangan care alcatuiesc rocile, ca manganit, hausmanit, etc. Manganul se gaseste n sol sub forma bi- tri- si tetravalenta. Pentru majoritatea plantelor, manganul are o importanta vitala. In metabolism el joaca un rol important ca parte component a enzimelor respiratorii si a enzimelor care participa la sinteza albuminei. Plantele asimileaza numai manganul bivalent. Cantitatea disponibila este influentata de insusirile fizice (temperatura si umiditate), chimice (reactia solului, potential redox, raportul C:N, etc) si biologice (oxidarea microbiana, reducerea, etc) ale solului. Pe alocuri alkaline sau soluri cu continut prea mare de carbonat de calciu, plantele prezinta deseori fenomene de carenta de mangan. La un pH=5 si mai mic, manganul poate devein toxic pentru plante, din cauza acumularilor prea mari. Oxidarea microbiologica a manganului a fost dovedita pentru prima data de M. Beijerinck (1913), cand a aratat ca bacteriile si ciupercile transforma carbonatul de mangan in oxid de mangan. G. Sherman si P. Harmer (1943) au demonstrate reducerea bioxidului de mangan hidrolizat in mangan bivalent de catre bacteria, in prezenta furnizorilor si beneficiarilor de hydrogen adecvati. Dupa G. Leeper (1947) reducerea biologica este promovata la o presiune scazuta de O2. De asemenea si reactia solului exercita o influenta asupra proceselor redox. Daca solul este acid, atunci reducerea manganului este avantajata prin formarea de Mn++, iar daca mediul este neutru sau alcalin este favorizata oxidarea in Mn++. CIRCUITUL FOSFORULUI

Circuitul biologic al fosforului este in mare masura dirijat de microorganismele din sol. Acestea participa la solubilizarea, mobilizarea si fixarea temporara a acidului fosforic. Dupa cum se stie, fosforul reprezinta una dintre cele mai importante substante nutritive ale regnului vegetal si animal. Necesarul de fosfor al plantelor este mare; el oscileaza la culturile agricole, in functie de specie si productie, in medie intre 30 si 80 kg P2O5 la ha pe an. Faptul ca reducerea microbiana a compusilor organice ai fosforului este hotaratoare pentru nutritia plantelor superioare, l-au dovedit A. Itano si Y. Kan, printro experienta in vase si in camp in care inocularea graului cu Bacilium megaterium var. phosphaticum a marit considerabil productia. Un effect pozitiv se poate obtine la astfel de transformari numai atunci cand continutul de fosfor al compusilor organic, din care sunt pusi in libertate de ioni de PO4 este atat de mare, incat aceasta eliberare sa foloseasca intr-adevar plantelor superioare, iar ionii de PO4 sa nu fie consumati numai de bacteria. CIRCUITUL POTASIULUI Circuitul biologic al potasiului este inca foarte putin cercetat, in ceea ce priveste participarea microorganismelor din sol. Despre transformarea biologica a compusilor minerali ai potasiului proprii solului exista cunostiinte sigure in special referitor la capacitatea de solubilizare a lor de catre plante superioare. Faptul ca la aceste procese participa in mod hotarator microorganismele din sol s-a putut sublinia prin cercetarile intreprinse in ultima vreme. Continutul total de potasiu in sol este de 0,2-4,0% K2O. Cea mai mare parte a acestui potasiu se gaseste sub forma de dendrite cristalina in minereurile component ale rocilor si solului, in fosfatul de potasiu, muscovite, biotit si in minerale din grupa illitului. Numai o parte mica din continutul total de potasiu, in majoritatea cazurilor nu peste 5%, se gaseste in forma active. Majoritatea potasiului active este accesibil plantelor, insa si o parte din cel inactive. Masura in care potasiul schimbabil este accesibil plantelor depinde de gradul de saturatie cu potasiu a coloizilor solului. Cu cat saturatia este mai redusa cu atat sunt mai mult retinuti ionii de K. Accesibilitatea pentru plante a potasiului neschimbabil care provine in principal din zonele marginale ale interstraturilor mineralelor argiloase micacee si care in cazul saracirii solutiei din sol trece sub forma schimbabila accesibila plantelor, depinde in primul rand de natura si cantitatea mineralelor argiloase micacee si de specia plantei de cultura. In acest fel se manifesta capacitatea mare de solubilizare pe care o prezinta ovazul. Pierderea potasiului neschimbabil este asociata cu transformarea mineralelor argiloase micacee.

Accesibilitatea pentru plante a potasiului schimbabil cat si a celui neschimbabil este de asemenea in functie de umiditatea solului; astfel aprovizionarea cu potasiu este mai mare in anii ploiosi, decat in cei secetosi. In soluri sarace in potasiu se intampla, deseori ca procesul descris mai sus sa se desfasoare invers, potasiul schimbabil sa se transforme in potasiu neschimbabil. In acest caz se vorbeste de o fixare a potasiului. O alta parte a potasiului existent in sol se gaseste fixat sub forma organic in substanta humica a solului. Continutul de potasiu al resturilor vegetale este foarte diferit, in functie de planta, de gradul ei de dezvoltare precum si de stadiul de descompunere a substantelor organice din sol. Dupa cum se stie, importanta potasiului pentru vegetatie este foarte mare. In cadrul metabolismului, potasiul este in special important ca regulator al hidratarii in timpul sintezei vegetale a hidratilor de carbon, proteinelor, etc. Este cunoscut si ca potasiul dirijeaza valorificarea azotului de catre planta. Daca planta sufere de carenta de potasiu atunci are loc o acumulare de nitrati, amide sau aminoacizi, iar sinteza zaharurilor prezinta tulburari. Potasiul se gaseste in tesuturile plantelor si a animalelor fie sub forma de ioni, fie adsorbit, fie sub forma de saruri de compusi organic. Astfel, se stie ca ionul de K impreuna cu acizii organic formeaza acetat de potasiu, oxalate de potasiu si butirat de potasiu.in cazul descompunerii microbiene a resturilor vegetale si animale, potasiul ramane sub forma de K+ care reactioneaza in sol cu anionii. In modul acesta iau nastere compusii mai mult sau mai putin solubili, care pot fi valorificati de catre microorganism si plante, cum ar fi KNO3 si K2CO3, respective KHCO3. O mare parte a potasiului rezultat si pus in libertate din compusii organic poate fi absorbita de catre coloizii solului. Microorganismele din sol participa in mod hotarator si la punerea in libertate a potasiului inclus in reteaua cristalina a mineralelor component ale solului si probabil si la solubilizarea potasiului active. CIRCUITUL CALCIULUI Circuitul biologic al calciului a fost inca putin cercetat din punct de vedere microbiologic. Calciul face parte dintre cele mai importante elemente ale scoartei terestre. Sub forma de carbonat de calciu se gaseste in cantitati mari in zacamintele de dolomite, piatra de var, marmura si creta; ca sulfat de calciu, in gips si alabastru; iar ca fosfat de calciu in fosforita si apatite. Calciul este present si in feldspatii de calciu si in feldspatii de calciu si alkali si in hornblende. Calciul accesibil plantelor se gaseste in sol in saruri mai mult sau mai putin solubile ca CaCO3, respective Ca(HCO3)2, CaSO4, Ca(NO3)2 si altele precum si sub forma active. El joaca un rol foarte important ca substanta nutritive pentru plante, precum si ca factor de mediu fizic, chimic si biologic.

Pierderile de calciu prin extragerea substantei nutritive si prin levigare pot fi inlocuite la solurile cu minerale bogate in calcar, prin dezagregarea naturala a mineralelor si rocilor. Daca pierderile sunt mai mari decat aprovizionarea, atunci se recomanda aplicarea amendamentelor cu var in scopul mentinerii fertilitatii solului. Cantitatea de calciu fixate in substanta organic a solului este redusa. Calciul fixat organic, care ramane in sol o data cu resturile vegetale ale produselor recoltate, este in majoritate doar o fractiune a celui extras din recolta. Continutul de calciu al microorganismelor este relative mare. La bacteria, calciul reprezinta 3-14% din cenusa, la ciuperci 1-14%, iar la drojdii 1,5%. In circuitul biologic al calciului, microorganismele solului intervin prin punerea in libertate a calciului fixat organic si prin solubilizarea calciului fixat anorganic, deoarece ele participa si la procesele de dezagregare a mineralelor si rocilor care contin calciu. In cadrul proceselor de reducere microbiana, compusii minerali ai substantei organice a solului, printer care si calciul fixat organic, sunt pusi in libertate sub forma de ioni. Deoarece ionii de Ca sunt capabili sa reactioneze in prezenta acizilor, se combina deseori cu acizii, care se formeaza in sol in timpul proceselor de reducere, in special cu acidul carbonic. Pe langa acestea, ca rezultat al reactiei calciului cu acizii organic, iau nastere saruri cum sunt oxalatul de calciu, lactatul de calciu si acetatul de calciu. Dupa cunostiintele actuale nu exista microorganism specific din punct de vedere al nutritiei si energetic care sa fie specializate in formarea carbonatului de calciu. Este mai probabil ca procesul de sedimentare al varului sa faca parte din reactii microbiologice la care participa mai multe grupe microbiene ce actioneaza impreuna din punct de vedere metabolic. Dupa cum arata J. Smith (1933) si in sol ar exista o situatie asemanatoare. Reactiile de precipitare trebuie si aici privite ca fiind legate de produsele intermediare care iau nastere in cadrul proceselor biologice de descompunere obisnuite, care iau loc in sol. In literatura de specialitate mai veche exista unele precizari care se refera la izolarea bacteriilor calcaroase. Astfel Pseudomonas calcis a fost considerate de G. Drew (1913) drept alciobacterie, iar Pseudomonas calcipraecipitans si P. calciphila de catre H. Molisch (1925). Despre rolul ciupercilor din sol in circuitul microbiologic al ionilor de Ca se cunoaste relativ putin. In general se poate observa ca majoritatea ciupercilor microscopic se dezvolta foarte putin cand au calcar din abundenta; putin calcar favorizeaza insa cresterea majoritatii ciupercilor. Unele specii de Aspergillus si Penicillium poseda insa capacitatea sa acumuleze carbonat de calciu in celulele lor. CIRCUITUL MAGNEZIULUI

Circuitul biologic al magneziului are multa asemanare cu cel al calciului. Din cercetarile lui A. Jakob (1955) reiese ca magneziul face parte din substantele nutritive cele mai necesare plantelor. Magneziul este o component importanta a clorofilei plantelor verzi, el putand fi insa gasit si in albumina vegetala. Media consumului de magneziu poate fi evaluate per ha si an, la grau de 8-16, la leguminoase de 15-30, la cartofi de 20-30 si la sfecla de zahar de 20-50 kg MgO. Cenusa bacteriilor contine magneziu intre 0,1 si 11%, iar cea a ciupercilor care produc mucegaiuri si a drojdiilor 4-8%. Accesibil plantelor este in general magneziul active in sol. Dar si magneziul inclus in dolomite si in magnezita este usor dezagregat iar cu ocazia punerii lui in libertate se mareste cantitatea de magneziu schimbabil. Dintre silicatele care contin magneziu se dezagrega usor hornblende, augitul si olivine. Greu dezagregabile sunt unele minerale cu continut de magneziu ca talcul, cloritul, serpentinul si mineralele argiloase, vermiculite si montmorillonit. Solurile acide sunt in majoritate slab aprovizionate cu magneziu accesibil plantelor, iar cele neutre si usor alcaline sunt de obicei, bine aprovizionate. Magneziul sin sol se aseamana in unele privinte cu calciul. In viata plantelor el este important, fiind o componenta a clorofilei, de asemenea pentru reducerea acidului pectinic si ca activator al proceselor de fosforilare. Din punct de vedere al nutritiei organismelor vegetale raportul calciu-magneziu este foarte important. Acesta se poate considera favorabil cand raportul dintre Ca activ si magneziul activ este 7:1. Cu cat se modifica acest raport in favoarea magneziului cu atat mai mult se evidentiaza influentele daunatoare fiziologic-nutritive ale magneziului asupra plantelor. Magneziul fixat organic in humusul solului apare la sfarsitul reducerii microbiene de Mg++, care reactioneaza imediat cu anionii existenti in solutia solului. In legatura cu aceasta sunt foarte importanti ionii de SO4 care iau nastere in sol in timpul oxidarii microbiologice a sulfului. MgSO4 care se formeaza astfel reprezinta o sursa de Mg si S usor accesibila. Existenta magneziului se poate constata si in secretiile radacinilor plantelor. In cazul in care concentratia sarurilor de magneziu nu este prea mare, se poate observa o influenta favorabila asupra desfasurarii nitrificarii. De nenumarate ori s-a demonstrat insa, ca compusii magneziului si calciului influenteaza in general favorabil procesele biologice din sol, bazandu-se pe actiunea lor neutralizanta. Sulfatul de magneziu incetineste reducerea microbiologica a fosfatilor din sol, deoarece microbilor le este mai usor sa reduca in primul rand MgSO4, fosfatii ramanand temporar neatinsi. Nu se cunoaste o microflora specifica care ar transforma acesti compusi. De asemenea si dezvoltarea Azotobacterului este stimulata de catre magneziu. CIRCUITUL MICROELEMENTELOR Siliciul sub forma de SiO2 este component al cenusei vegetale, care in majoritatea cazurilor nu trebuie trecut cu vederea. Continutul de SiO 2 este mare in special in fan si paie. Astfel cenusa paielor de secara contine de exemplu 40-45%

SiO2. Corespunzator cu aceasta si consumul de SiO2 al gramineelor este foarte ridicat, el insumand la aceste culturi 120-240 kg/ha pe an; la celelalte culturi, necesarul de SiO2 este de cca. 5-10 kg/ha. In aproape toate solurile cantitatea de siliciu accesibil plantelor, provenita din degradarea silicatilor este suficienta incat o aprovizionare suplimentara nu este necesara. Deoarece silicatii sunt foarte diferiti din punct de vedere al componentei, reactiile microbiologice care au loc in cadrul descompunerii acestora sunt inca foarte putin cunoscute. A. Brussow (1933) vorbeste la unele bacterii de acumularea intracelulara de siliciu. Aluminiul este pentru plante si microbi in mare parte de prisos, cu toate ca el se gaseste deseori in cenusa plantelor care il absorb in anumite cantitati. Compusii aluminiului si in special, silicatii de aluminiu fac si ei parte dintre cei mai importanti compusi ai solului. Dupa cate se stie ionii liberi de aluminiu sunt chiar in cantitati mici daunatori cresterii plantelor. Se cunoaste foarte putin despre circuitul lui biologic. Zincul nu trebuie subapreciat fiind un microelement care are un efect fiziologic important asupra plantelor si microorganismelor. Sursele naturale de zinc le constituie compusii ZnCO3 si ZnS. Acidul sulfuric produs de sulfobacterii oxideaza, dupa W. Eudolfs si A. Heilbronner (1922), sulfura de zinc in sulfat de zinc dupa cum urmeaza: ZnS+H2SO4ZnSO4+H2S. din lucrarile lui J. Forster (1939), D. Perlman (1949) si R. Steinberg (1950) rezulta ca zincul cand se gaseste in cantitati mici exercita o influenta pozitiva asupra cresterii bacteriilor si ciupercilor. Nu se cunoaste inca precis actiunea organismelor din sol asupra transformarii compusilor zincului. Unele lucrari mentioneaza factorul microbiologic pentru explicarea anumitor fenomene de carenta a acestui element. Seleniul este alt microelement mobilizat pentru activitatea microbilogica. O bacterie (Micrococcus selenians) izolata de W. Brenner (1916) pare sa oxideze compusii de seleniu saraci in oxigen, ca de exemplu selenitii in seleniati, in prezenta substantelor nutritive organice, cu castigare de energie. in afara de aceasta se pare ca seleniatii pot fi redusi in conditii anaerobe de catre microorganisme si in special de actinomicete. Ciupercile din sol cum ar fi Cropulariopsis brevicaulis, Penicillium notatum si P. chrysogenum transforma compusii seleniului in dimetilselenite, urat mirositoare. Borul este de asemenea, un element important pentru biologia solului precum si pentru fiziologia plantelor. Deoarece este usor levigat, lipseste deseori din solurile din regiunile cu climat umed. dupa cercetarile lui K. Berger (1949) el se gaseste in aceste soluri, mai ales fixat organic. o alcalinitate exagerata produce carenta in bor. H. Jones si G. Scarseth (1944) au arata ca amendarea cu calcar reduce cantitatea de bor din sol, disponibil pentru plante, iar necesarul de bor este mai mare in solurile bogate in calcar decat in cele acide. Functiunea biologica a borului din sol este multipla. Borul influenteaza printre altele si formarea nodozitatilor la leguminoase. Lipsa borului inhiba dezvoltarea normala a sistemului vascular care face legatura dintre nodozitati si plante, din care

cauza poate interveni o reducere in fixarea azotului atmosferic. la Vicia faba a fost prezentata aceasta corelatie de catre K. Warington (1923) si W. Brenchley si H. Thornton (1925), la in si mazare de E. Mulder (1948). Chiar si fixarea azotului de catre Azotobacter chroococcum este stimulata de catre bor. Actiunea borului stimulatoare a cresterii a fost dovedita la bacterii anaerobe si nitrificatoare de F. Herzinger (1940), la ciuperci (Penicillium chrysogenum) de catre h. Koffler si colab. (1945), iar la alge (Nostoc muscorum) de C. Eyster (1952). Cuprul este un microelement important pentru plante si microbi. Lipsa de cupru, ca si lipsa oricarei alte substante nutritive, nu este in functie de intreaga cantitate a elementului din sol ci de gradul de solubilitate a compusilor cuprului. Cantitatea de cupru disponibila nu are importanta numai in cazul lipsei de cupru, ci ea este in corelatie cu molibtenul, azotul, fierul, manganul si alte elemente, dupa cum au aratat R. Starkey (1955) si E. Mulder (1950). Importanta biologica a cuprului reiese din faptul ca se gaseste in grupa prostetica a oxidazelor. Prezenta sa in enzimele citate explica necesitatea sa, ca de exemplu la producerea colorantului negru la Aspergillus niger si azotobacter chroococcum, la oxidarea etanolului in acid acetic de catre Acetobacter aceti si la oxidarea manganului de catre ciuperci. unele ciuperci prezinta o toleranta foarte mare fata de acest element, independenta de necesarul de cupru. H. Lees (1946) vorbeste de o actiune stimulatoare a cuprului asupra nitrificarii. Existenta cuprobacteriilorspecifice nu a fost inca dovedita, in cazul ca se renunta de a considera ca atare bacteriile acumulatoare de cupru izolate de S. Waksman si colab. (1943) din apa de mare.