ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA

ALE GETO - DACILOR IN EPOCA PRESTATALA

Geto - dacii fac parte din neamul tracilor, despre care Herodot afirma ca este
cel mai numeros dupa cel al inzilor . Tracii au
patruns pe teritoriul tarii noastre in Neoliticul Tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului Carpato-Dunareano-Pontic. Ei
au creat o stralucita civilizatie a bronzului pe un areal intins geografic, delimitat la Sud de Marea Egee, in Nord de zona Pripetului, in
Est de gurile Bugului si la Vest de Dunare. GD sunt purtatorii Epocii Fierului in tara noastra si au reprezentat cel mai important neam
tracic, atat prin nivelul pe care civilizatia materiala si spirituala atins cat, si prin nivelul organizatoric, politic. Procesul de evidentiere a
geto - dacilor ca o entitate distincta in cadrul neamului tracic s-a desfasurat pe un spatiu geografic delimitat la Nord de Carpatii Padurosi,
la Sud de muntii Balcani, la Vest de Tisa si la Est de zona Nistrului, astfel incat geto - dacii pot fi considerati autohtoni in spatiul CarpatoDunareano-Pontic. Prezenta statornica a geto - dacilor pe acest teritoriu este mentionat in izvoare istorice inca din sec 6 i.H., cu precizarea
ca izvoarele latinesti ii denumesc
daci cu referire la triburile care vietuiau in interiorul arcului carpatic, iar izvoarele grecesti ii
denumesc
geti , cu referire la triburile din spatiul extracarpatic. Dincolo de aceste aspecte de ordin teritorial, trebuie sa precizam ca
getii si dacii reprezinta acelasi popor, asa cum ne arata Strabon, in lucrarea lui
Rerum Geograficarum ( Geografia ), getii si dacii
vorbeau aceeasi limba si aveau aceleasi obiceiuri. Prin urmare ei constituiau acelasi popor. Istoriografia latina si greaca contine informatii
foarte valoroase referitoare la modul de viata al geto - dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum si sistemul de
realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se completeaza cu informatii desprinse din rezultatele cercetarilor arheologice,
intregind astfel imaginea organizarii sociale geto - daca in Epoca Prestatala. Dintre cele mai importante marturii ale autorilor antici
referitoare la geto - daci, mentionam urmatoarele:
1. relatarea lui Herodot, care in a IV-a carte a Istoriilor sale, povesteste expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor din
stepele Nord - Pontice, expeditie care a avut loc in anul 514 i.H. Toate triburile intalnite in cale de armata persana s-au supus
fara rezistenta. Singurii care s-au opus au fost geto - dacii, acestia fiind in cele din urma infranti, desi Herodot spune ca ei erau
cei mai vitezi si mai drepti dintre traci.
2. relatarea lui Tucidide, in lucrarea Razboiul Peloponesiac , care vorbeste despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din
Dobrogea, care, in sec 5 i.H. era condusa de o capetenie numita Sitalces si apoi o alta capetenie Senthes. Acelasi autor
precizeaza un lucru foarte important: getii si alte popoare din aceste tinuturi sunt vecini cu scitii, avand aceleasi arme, aceleasi
obiceiuri. Rezulta ca orice mentiune referitoare la sciti este in egala masura valabila si pentru geto-daci .
3. un autor latin Pompeius Trogus vorbeste despre o uniune de teritorii a getilor democratica, condusa de un asa numit Rex
Histrianorum , care a jucat un rol important in conflictul militar desfasurat intre regele Filip al II-lea al Macedoniei si
capetenia scita Ateas.
4. istoricii Strabon si Arian relateaza expeditia lui Alexandru al Macedoniei din anul 335 i.H. de la Nord de Dunare, ocazie cu
care Alexandru al Macedoniei a si cucerit una dintre cetatile geto-dace aflate la Nordul Dunarii.
5. Un alt autor latin, Kurbis Rufus, in lucrarea Istoria Alexandriei vorbeste despre getii da la N gurilor Dunarii , care in anul
326 i.H au infrant armata generalului macedonean Zopyrion.
6. istoricii Diodor din Sicilia si Polianus si geograful Pausarius relateaza pe larg conflictul dintre diodocul Lysimah si o
capetenie geta din Campia Dunareana, Dromichaites, conflict ce s-a derulat intre anii 300 si 292 i.H.
7. istoricul Iustinius vorbeste despre conflictul regelui get Oroles cu tribul bastarnio, iar textele unor insciptii descoperite la
Histria mentioneaza numele unor capetenii gete din zona Dobrogei, care in sec. 3 i.H. isi exercitau autoritatea asupra cetatilor
grecesti de pe tarmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).
8. istoricul Pompeius Trogus vorbeste despre cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes (Incrementa Dacorum Per
Rubobostem Rege), ceea ce reprezinta o uniune de triburi geto - dace din interiorul arcului carpatic.
Coroborand informatiile, desprindem din aceste relatari, tragand concluziile:
a. geto-dacii sunt o populatie sedentara, care practica agricultura pe scara larga, dispunea de cetati intarite, precum si de
armata puternica si bine echipata.
b. geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului, mai ales in cadrul celei de-a II-a varste a fierului (epoca La
Tn), caracterizata printr-o puternica dezvoltare a mestesugurilor, a productiei si schimbului de marfuri, care au dus la
acumularea unor bunuri de mare valoare, ce au reprezentat o permanenta tentatie pentru agricultorii veniti de
pretutindeni.
c. formele de organizare si de conducere a geto-dacilor prezinta trasaturile unei societati gentilico-tribale, aflate pe
ultimul stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezinta o demonstratie militara a triburilor si uniunilor de triburi.
In cadrul sistemului, atributiile de conducere sociala apartin Adunarii Poporului, care reprezinta Adunarea Barbatilor, capabili sa
poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru intreaga colectivitate pe baza principiului ca cine isi risca viata in lupta, trebuie
sa si decida. Regii mentionati de autorii antici nu sunt asa cum s-ar crede, sefi de state, monarhii, ei sunt in realitate conducatorii unor
triburi si uniuni de triburi, sunt alesi si revocati de Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodata si atributiile. Nu este insa mai putin
adevarat ca, asa cum rezulta si din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii societatii gentilico-tribale se manifesta mai acut tendinta
conducerii militarizate, sprijinita de aristocratia gentilico-tribala, de a se impune in fata poporului, de a-si permanentiza si consolida
decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinta ce marcheaza tranzitia de la societatea gentilico-tribala la societatea organizata
politic, astfel incat acesti sefi militari, anturati de aristocratia elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional in societate.
NORMELE DE CONDUITA ALE
GETO - DACILOR IN EPOCA PRESTATALA

In aceasta perioada, relatiile sociale erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, norme ce reprezinta expresia
interesului societatii gentilice si ca atare erau respectate si aplicate de buna voie de toti membrii societatii. Totodata, cu referire expresa la
geto-daci, trebuie sa precizam ca aceste norme de conduita aveau un caracter pronuntat religios, astfel incat la poporul antic se acredita
ideea ca normele de conduita sunt de sorginte divina, ca provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravietuit sub anumite aspecte si
le regasim si in societatea feudala, ceea ce reprezinta o dovada clara a continutului poporului roman.
Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat in Epoca Prestatala, mentionam reguli conform carora acum ne
arata obiceiurile: (1) fii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii cuvenite din proprietatea comuna. Aceasta regula de
conduita, prin continutul sau, rezulta ca proprietatea privata era in plin proces de constituire. Un alt argument in acelasi sens este regula de
conduita mentionata de izvoarele antice, potrivit carora (2) furtul era socotit o foarte grava abatere de la normele de convietuire sociala. O
alta regula de conduita stabilea (3) un intreg ritual, care insotea incheierea conventiilor sau invoielilor dintre persoane. Acest ritual este
asemanator cu procedura infratirii din Evul Mediu. Izvoarele antice mentioneaza ca norma de conduita (4) juramantul pe zeitatile
palatului regal sau juramantul pe vetrele regale, cum mai erau numite. Acest juramant trebuia prestat de catre toti supusii regelui, iar daca
regele se imbolnavea, se considera ca unul dintre jurati a jurat stramb. Pentru identificarea lui erau desemnati 3 ghicitori pt a arata cine era
acela si daca el nega se aduceau 6 ghicitori. Daca dadeau aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se
aplica primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemanator cu institutia juridica a probei cu juratori, consacrata de Legea Tarii.
Exista o serie de norme de conducere ce reglementeaza institutia casatoriei. In aceasta materie, izvoarele antice par a fi
contradictorii, pentru ca, de pilda, poetul Menandru zice ca tracii cunosc poligamia, in timp ce poetul Horatius, in odele sale spune ca
tracii practicau cu strictete monogamia. In realitate, nu exista o contradictie, ci se completeaza reciproc, pentru ca primul se refera la o
epoca mai veche, cand geto-dacii nu erau evidentiati ca un element distinct in cadrul neamului dacic, in timp ce al II-lea se refera la o
epoca mai recenta, in care individualizarea geto-dacilor ca cel mai important neam tracic fusese desavarsit. Pe fond, trebuie sa precizam ca
la finele Epocii Primitive, femeia avea o situatie inferioara barbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o ostenilor sai
infranti in lupta cu bastarnii:
sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se faceau .
Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc, nu prin constrangere. Semnificative in acest sens sunt relatarile lui
Aristotel, care se refera la un trib numit Agatri, acestia avand aceleasi obiceiuri cu tracii. Agatarsii formulau reguli de conduita in versuri
si le invatau pe de rost cantandu-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea ca sciii respecta drepturile in chip firesc, nu prin legi, iar Herodot
precizeaza, asa cum am aratat, ca inca din vremea sa, sec. 6, getii erau cei mai drepti dintre traci .
FORMAREA STATULUI GETO - DAC
Saltul calitativ de la societatea organizata pe baza democratiei militare la societatea organizata politic a fost determinat in mod
dialectic de o serie de transformari economice si sociale, pe care le-a suferit societatea geto-daca. Pe plan economic, sunt progresele
realizate in timpul varstei a II-a a fierului, care a dus la cresterea productivitatii muncii, la cresterea productiei si schimbului de marfuri,
ceea ce a determinat intensificarea comertului si a circulatiei monetare. Pe plan social, asistam la o adanca stratificare sociala, care este
oglindita si arheologic in descoperirile unor morminte cu un bogat inventar in obiectele de podoaba, care contrastau cu locuintele
saracacioase ale marii majotitati a poporului. Aparitia celor 2 clase reclama crearea statului ca un instrument destinat sa asigure
suprematia clasei dominante. Sunt intrunite cele 2 criterii pe baza carora distingem intre societatea gentilica si societatea statala: criteriul
stratificarii sociale si cel teritorial (apartenenta individului la comunitate se realizeaza in functie de teritoriul locuit).
Stratificarea sociala s-a realizat si pe fondul deposedarii de pamant a obstilor gentilice si formarea marilor latifundii, apartinand
aristocratiei gentilico-tribale. In acest context apare statul ca un instrument in mana clasei dominante, utilizat pentru a tine in ascultare
marea masa a populatiei.
Alaturi de factorii determinanti, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, desi nu au determinat in sens
dialectic, au favorizat, au grabit formarea statului geto-dac. Este vorba in I rand de slabirea puterilor celtilor si ilirilor in luptele cu
romanii. In al II-lea rand este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economica, militara, care a dus la atingerea de catre
romani a limesului dunarean.
Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista, despre care Strabon afirma ca a pus capat razboiului care ii
diviza si slabea pe daci si i-a facut pe acestia sa asculte de poruncile sale, intemeind o mare stapanire, de a carei putere se temeau toti
vecinii, inclusiv romanii aflati in primul proces de expansiune militara. Burebista a realizat o serie de reforme in directia consolidarii
statului si anume:
a. reforma politica (constand in supunerea tuturor triburilor geto-dace)
b. reforma religioasa (realizata cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constand in unificarea credintelor disparate ale triburilor
geto-dace intr-un sistem politeist unic)
c. reforma administrativa (care consta in mutarea centrului puterii geto-dacilor din Campia Munteana in zona Muntilor Orastie
unde a fost intemeiata capitala noului stat, Sarmizegetuza, si unde a fost edificat un intreg sistem de asezari fortificate).
Informatiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele continute intr-o inscriptie
aflata la mormantul lui Aponion (de la Dionissos), in care se arata ca Burebista ajunsese cel mai mare stapanitor al tinutului de dincolo si
de dincoace de Dunare.

ORGANIZAREA STATULUI GETODAC

Organele centrale:

1.

Regele puterea suprema, varf al arisocratiei sclavagiste. Regalitatea tinde sa devina ereditara, atat
Burebista, cat si Decebal erau fii de regi, insa o particularitatea a succesiunii la tron este ca au vocatie succesorala si fratii
regelui precum si marele preot.
2.
Marele Preot un vice-rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a regelui. Iordanes si
Diocrates afirma ca marii preoti aveau o putere aproape regala. Rolul foarte important se explica prin faptul ca aristocratia
si regii emana legi. Legile sunt de origine sorginala, de aceea preotiilor le revenea interpretarea vointei divine, astfel incat
ei aveau principalele atributii judecatoresti. Marele Preot este totodata si judecatorul suprem. Ei au reprezentat principalul
factor prin intermediul carora s-a format si impus sistemul de drept geto- dac.
3. Curtea regelui: sfetnici si executanti ai poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate in exercitarea atributiilor lor.
Sistemul dregatoriilor era organizat dupa modelul statelor elenistice, iar in cadrul acestui sistem exista si o ierarhie astfel incat
Acornion si Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista si Resinas a lui Decebal.
Organizarea locala:
Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile cetatii, iar altii in jurul regelui erau impartiti la baza
cetatii. Rezulta astfel existenta a 2 categorii de dregatori, unii cu atributii administrative, iar altii cu atributii militare pusi la
paza cetatilor.
Rezulta ca teritoriul statului geto- dac era impartit in unitati administrativ teritoriale in cadrul caruia activitatea din agricultura era
dirijata prin organele spacializate ale statului => rolul foarte important al agriculturii in viata economica a geto- dacilor.
Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii si redistribuirii
loturilor de cultura prin tragere la sort, precum si repartizarea produselor obtinute pe loturile respective. Existenta unei categorii
distincte de dregatorii militare arata ca exista un vast sistem de aparare in centrul caruia se afla sistemul muntilor Orastie.
ESENTA SI FORMA STATULUI GETO - DAC
Din punct de vedere al esentei sale, statul geto - dac este un stat sclavagist incepator, cu particularitati care il aproprie de statele
bazate pe modul de productie tributal sau asiatic. Autori precum Dio Cassius si Iordanes si Dio Crisostomul ne-au transmis informatii
legate de stratificarea sociala la daci, impreuna cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominanta
tarabostes ( pileati ) si clasa
saraca
comati ( capillati ). Insa toti factorii de conducere erau recrutati dintre tarabostes. Cu toate ca statul geto-dac a cunoscut
sclavagismul, in special pe proprietatile private ale tarabostilor, precum si in mine, totusi, relatiile sclavagiste in statul geto-dac nu au atins
nivelul clasic, ca in cele grecesti sau cele de la Roma. Sclavagismul in statul geto-dac era un incepator, patriarhal, neevoluat, in sensul ca
baza productiei nu o reprezenta munca sclavilor, ci a oamenilor saraci, organizati in obsti satesti. Alaturi de proprietatea privata a
tarabostilor s-a mentionat la scara larga si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale. O alta particularitate, care
apropie statul geto-dac de statele bazate pe modul de viata tributal, este monopolul regelui asupra minelor de aur.
Forma statului geto-dac este o monarhie cu un pronuntat caracter limitat. Astfel, Strabon denumeste stapanirea lui Burebista
imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria o denumeste regat . De altfel, insusi Imparatul Domitian i-a recunoscut lui Decebal titlul de
rege, acordandu-i diadema de rege, de adevarat conducator clientelar Romei. Caracterul pronuntat militar al statului geto-dac nu este o
expresie a primitivismului, asa cum sustin unii autori, ci este o consecinta fireasca a contextului istoric in care s-a format si a evoluat statul
geto-dac, dominat de agresiunea permanenta a puterilor vecine.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanta puterii laice si religioase in competenta aceleasi persoane sau unor
persoane diferite, tendinta e de contopire a atributiilor laice cu cele religioase. (Deceneu si Comosicus - regi si mari preoti).
REGULI DE CONDUITA ALE GETO - DACILOR
ALCATUIND DREPTUL GETO - DACILOR
Dupa constituirea statului geto-dac s-a format si dreptul geto-dac, alcatuit din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau
obiceiuri nejuridice din epoca prestatala. Dreptul geto-dac s-a format pe multe cai: o prima cale este aceea a sanctionarii unora dintre
vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatala, in care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile si
utile clasei dominante si despre care se pretindea ca ele sunt expresia unui interes social, general. A doua cale este a instituirii unor
obiceiuri noi, corespunzatoare noilor cerinte economice, sociale, circumscrise organizarii de tip politic a societatii. O a treia cale este
aceea a elaborarii unui sistem scris, alaturi de cel cutumiar, legi ce nu ne-au parvenit pe cale directa, dar la care autorii antici fac referire.
De exemplu, Strabon si Iordanes afirmau ca legile geto-dacilor au fost adoptate in timpul domniei lui Burebista, care pretinde ca au fost
inspirate de la zei si trasmise din generatie in generatie pana in sec. 6 d.H., in vremea lui Iordanes. Prin aceste legi nu s-a realizat o simpla
codificare a obiceiurilor, asa cum a fost cazul codului decenviral (Legea celor 12 tablite),ci aceste legi introduc legi de drept. Asa cum ne
arata Strabon si Iordanes, legile contin porunci ale regelui (deci nu simple obiceiuri). Burebista a recurs in mod deliberat la autori
religiosi, pentru a se face ascultat de popor si pentru a dubla autoritatea statala si a celei religioase, in asigurarea respectarii legilor.
Institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directa, insa ele au putut fi reconstituite in linii
generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum si pe baza urmelor pe care aceste institutii le-au lasat asupra dreptului de mai
tarziu. Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac este institutia proprietatii. Institutiile proprietatii geto-dace au cunoscut
proprietatea privata a stapanilor de sclavi si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.

Proprietatea privata este atestata de un autor antic Criton, care metioneaza ca in statul geto-dac exista mari proprietari de
pamanturi si vite . Mai mult, exista si o serie de izvoare din care reiese ca vanzarea sclavilor pe pietele Imperiului Roman era o practica
frecventata la geto-daci. Rezulta ca obiectele proprietatii private constituiau pamantul, vitele si sclavii, iar titularii acestui drept erau
reprezentantii clasei dominante si anume tarabostii.
In ceea ce priveste proprietatea obsteasca, existenta si fizionomia lor, ei au putut fi reconstituiti pe baza odelor lui Horatius. Asa
cum rezulta din versurile sale, pamanturile obstei nu erau hotarnicite, ele se aflau in proprietate comuna, devalmasa, a membrilor obstei,
ca de altfel si recoltele stranse de pe aceste pamanturi. Cultivarea terenurilor se realiza potrivit sistemului asolamentului, in sensul ca
aceste terenuri erau impartite in loturi si atribuite, in folosul membrilor obstei, prin tragere la sorti, pe termen de 1 an. In anul urmator,
loturile de cultura erau redistribuite tot potrivit acestui sistem, de unde rezulta ca folosinta asupra terenurilor este individuala. Proprietatea
comuna devalmasa se extinde si asupra recoltelor astfel obtinute. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorti era supravegheata de
catre dregatorii administrativi, tot acestia fiind cei care retineau impozitul sau tributul datorat statului de catre obste din recoltele
obtinute.
Autorii antici ne ofera informatii referitoare la o alta institutie geto-daca si anume, cea a casatoriei. In acest sens, Herodot arata
ca, la traci, casatoria se realiza printr-un contract prin care sotul cumpara sotia de la parintii ei. Atat in cadrul familial, cat si in cel social,
femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Aceasta situatie este confirmata si de Ovidius. Autorul Horatius, referindu-se la
familia geto-daca in odele sale, arata ca geto-dacii erau monogami si pazeau cu strajnicie monogamia. Horatius vorbeste, de asemenea, si
despre practica dotei, denumita zestre, aratand, insa, ca principala zestre a femeii este virtutea ei. Caracterul traditional al acestei institutii
este augmentat lingvistic prin pastrarea in vocabularul de baza a limbii romane a termenului de sorginte geto-daca, acela de zestre, alaturi
de termenul de origine roman, acela de dot.
In dreptul penal, principalele institutii geto-dace vizau apararea statului si a proprietatii private. Potrivit lui Horatius, pentru
infractiunea de adulter era sanctiunea cu moartea.
In dreptul procesual, desi dpdv formal, juridic, atributiile realizarii justitiei fusesera preluate de institutiile statului, in anumite
cazuri, in special in cazul infractiuniilor de vatamare corporala, a continuat sa se aplice vechiul sistem al razbunarii sangelui, adica o
forma de justitie privata. Cu toate acestea, organizarea sistemului de judecata a fost una dintre preocuparile esentiale ale statului geto-dac.
Referindu-se la Comosycus, autorul Iordanes arata ca acesta se ocupa de organizarea si de judecarea proceselor, fiind judecator suprem,
insa Comosycus era si rege si Mare Preot, in acelasi timp. El executa atributia de judecator suprem in virtutea calitatii de rege sau de Mare
Preot, referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de transare a litigiilor. Poetul Ovidiu ne relateaza ca pentru solutionarea anumitor litigii
era utilizata o alta forma de justitie privata si anume duelul judiciar.
In domeniul relatiilor internationale, avem informatii potrivit carora preotii geto-daci, asemenea celor romani, oficiau un
anumit ritual, cu prilejul incheierii tratatelor cu celelalte state.
ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI,
PROVINCIE ROMANA
Cu toate ca romanii au cucerit o mare parte a teritoriilor dacilor, in afara de cei care au continuat sa fie locuitorii Daciei Libere
(Crisana, Maramures, N Moldovei), un intreg teritoriu ocupat a fost inclus in provincia Dacia. Astfel, Muntenia, S-E Transilvaniei ( zona
dintre Olt si Carpati) si S Moldovei au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferior. Totodata, de-a lungul cuceririlor romane,
provincia romana Dacia a cunoscut mai multe reorganizari successive:
106 - 117 (anul mortii lui Traian) provincia Dacia s-a mentinut ca o provincie unitara -Oltenia, Banat si Transilvania (fara coltul de S-E).
117 - la moartea lui Traian, Hadrian - prima reorganizare- abandoneaza S Moldovei si o parte din Campia Munteniei, greu de aparat
impotriva atacurilor dacilor liberi.
- restul teritoriului ramas sub stapanire romana se imparte in 2 provincii: Dacia Inferior (Oltenia si Sud-Estul Transilvaniei)
Dacia Superior (Banat, restul Transilvaniei).
124 - Imparatul Hadrian - a doua reorganizare- desprinde din Dacia Superior teritoriul aflat la Nord de Aries si Muresul Superior,
creand provincia Dacia Porolissensis.
168 - Marc Aureliu - ultima reorganizare - uneste Dacia Superior cu Dacia Inferior, rezulta provincia nou-formata Dacia Apulensis,
169
- desprinde Banatul, formand Dacia Malvensis.
- Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.

ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIA

Provinciile romane erau de doua categorii:
a. pacificate / senatoriale, administrate de senatul roman
b. nepacificate / imperiale, administrate direct de imparat
Dacia este o provincie imperiala, nepacificata, fiind condusa direct de regat, printr-un purtator legal al sau numit Legatus
Augusti Pro Praetore, recrutat dintre membrii ordinului senatorial de la Roma si de rang consular (fost consul la Roma). El avea
imperium proconsularae (puterea de comanda a consulului era de a conduce mai multe legiuni). Resedinta legatului imperial al Daciei
este in capitala provinciei denumita COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA.
Dupa prima reorganizare, situatia se mentine in Dacia Superior, cu precizarea ca legatul imperial al Daciei Superior era de rang
pretorian (fost pretor la Roma). Prin urmare, avea puterea de comanda a pretorului (comanda doar o legiune - a 13-a Gemina, care isi avea
sediul in castrul de la Appulum). Tot la Appulum se afla si sediul legatului imperial al Daciei Superior. Capitala ramane tot la Columna
Ulpia Traiana. Dacia Inferior era o provincie procuratoriana, condusa de un procurator prezidial (augusti), denumit praeses . Acesta
era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adica era un cavaler investit cu ius gladii (dreptul sabiei), care ii conferea depline puteri
militare, juridice, civile. Capitala provinciei este la Drobeta. O pozitie asemanatoare are si guvernul prezidial al Daciei Porolissensis, care
are resedinta si capitala la Napoca.
Dupa ultima reorganizare a provinciei, Dacia Malvensis este condusa de un procurator prezidial, capitala si resedinta acestei
provincii fiind la Malba. In Dacia Porolissensis atributiile guvernatorului au fost preluare de generalul comandant al legiunii a 5-a
Macedonica (dupa transferarea acesteia din Dobrogea la castrul de la Potaissa), iar guvernul Daciei Apulensis redobandeste importanta de
odinioara, in sensul ca el coordoneaza conducerea celor 3 provincii Dacia, purtand numale de
Legatus Augusti Pro Praetore
Daciarum Trium , fiind recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de rang consular. Unitatea celor 3 provincii Dacia este intarita prin
faptul ca, din timpul domniei lui Alexandru Sever, Columna Ulpia Traiana devine metropolis a celor 3 Dacia.
Un alt organ la nivel central era infiintat in timpul domniei lui Marc Aureliu si anume Concilium Provinciae sau Concilium
Daciarum Trium, ca o Adunare Provinciala/ Municipala din care faceau parte reprezentantii oraselor, care se intruneau o data pe an la
Columna Ulpia Traiana, in Parlamentul Augustalio. Membrii acestei adunari apartineau ordinului ecvestru si decurionilor si isi alegeau un
presedinte dintre membrii sai, care indeplinea si functia de Mare Preot al cultului imperial in Dacia (
sacerdos arae Augusti ).
Concilium Provinciae este un organ cu caracter consultativ si cu atributii restranse, limitate la discutarea problemelor de interes general al
oraselor si provinciilor si sustinerea acestor interese locale in fata administratiei imperiale a Daciei. In acest sens, membrii adunarii puteau
formula anumite plangeri, adresate imparatului. In realitate, insa, principala atributie a acestui organ este intretinerea cultului imperial si al
Romei, in vederea intaririi unitatii provinciilor, mentinerii loialitatii si devotamentul provincialilor fata de puterea romana.

ORGANIZAREA FINANCIARA A PROVINCIEI DACIA

Finantele provinciei Dacia erau administrate de un procurator financiar, cu sediul la Columna Ulpia Traiana, unde se centralizau
toate datele privind veniturile celor 3 provincii. Procuratorul finantelor era subordonat legatului imperial al Daciei, finnd recrutat dintre
membrii ordinului ecvestru. El avea in subordine un intreg aparat fiscal, compus din functionari si slujbasi imperiali. Aceasta situatie s-a
mentinut si dupa reorganizarile succesive ale Daciei in Dacia Superior, Dacia Apulensis, iar atunci cand locul guvernului consular al
Daciei Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor 3 Dacii era asigurat de procuratorul financiar al Daciei Apulensis in celelalte
provincii ale Daciei Inferior, Daciei Porolissensis, Daciei Malvensis, activitatea financiara fiind condusa de un procurator prezidial al
provinciei Dacia Inferioara sau Dacia Porolissensis. In Dacia Porolissensis, cand atrbutiile de guvernare au fost preluate de generalul
comandant al legiunii a 5-a Macedonica, atributiile financiare au revenit unui procurator financiar specializat. In vederea stabilirii
impozitelor in provincia Dacia, ca in tot statul roman, se efectuau recensaminte o data la 5 ani de catre magistrati specializati denumiti
Duumviri Quinquenales. Impozitele erau de 2 categorii:
1. directe/ tributare tributa (impozite funciare, impropriu spus,caci se percepeau si pe cladiri tributum soli /
stipendium
si pe persoane tributum capitis , platite si de catatenii romani si de
peregrini)
2. indirecte - vectigalia (erau de 5% pe mosteniri(vicesima hereditas) si eliberari de sclavi, de 4% pe vanzari de sclavi,
de 1% pe vanzarea altor marfuri si de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor).
Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la granite, denumite stationes,
portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La inceput, activitatea de incasare a taxei vamale fost incredintata unor
arendasi numiti conductores, iar dupa 169 e.n, a fost incredintata unor procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.
ORGANIZAREA ARMATEI
In provincia romana Dacia, de-a lungul stapanirii romane au stationat Legiunea 3 Flavia Felix, Legiunea 1 Adiutrix, apoi
Legiunea 5 Macedonica (transferata din Dobrogea in castrul de la Potaissa pentru apararea granitei de Nord a Daciei Porolissensis) si
Legiunea 13 Gemina (cu sediul in castrul de la Apulum, singura care a stationat in Dacia de la inceputul cuceririi romane si pana la
retragerea aureliana). Acest lucru s-a aflat in subordinea legatului imperial de rang consular al Daciei unitare, apoi s-a aflat in subordinea
legatului pretorian al Daciei Superior, Daciei Apulensis, iar dupa reorganizarea lui Marc Aureliu, s-a aflat in subordinea legatului imperial
de rang consular al celor 3 Dacii. Legiunile romane dispun de un teritoriu propriu, folosit pentru nevoile lor economice, iar populatia de
pe acel teritoriu era obligata sa presteze anumite servicii si corvezi in folosul armatei romane. In afara legiunilor, in Dacia au mai stat si
trupe auxiliare denumite cohorte, alae, precum si detasamente mixte denumite numeri. Efectivul armatei romane stationate in Dacia se
ridica la aprox. 50.000 de soldati (nr. mare pentru perioada respectiva).
ORGANIZARE LOCALA A PROVINCIEI ROMANA DACIA
Sub aspectul organizarii locale, in Dacia au existat 2 categorii de localitati: 1. urbane
2. rurale
1.
Asezarile urbane erau impartite in 2 categorii:
a.
Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuite preponderant de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea
drepturilor civile, politice. Unele colonii erau inzestrate cu
ius italicum , o fictiune juridica, conform careia teritoriul acestor colonii
era asimilat cu solul Romei, iar cetatenii romani din coloniile respective puteau exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara,
fiind scutiti de plata impozitului funciar, adica a lui tributum soli sau stipendium .
b.
Municipiile erau centre urbane mai putin urbanizate, cu un statut juridic inferior coloniilor, iar locuitorii lor aveau un statut
juridic intermediar, intre cetatenii romani si peregrini, desi, in epoca cuceririi romane a Daciei, criteriile, la origine foarte exacte de
delimitare a coloniilor de municipii, incepusera sa se estompeze. Cu exceptia COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA
SARMIZEGETUSA, toate orasele Daciei au fost vechi asezari ale autohtonilor, ridicate la rang de municipiu, apoi colonie.
Orasele se bucurau de o conducere autohtona, exercitata doar de cetatenii romani. Organizarea si conducerea oraselor din Dacia
era aceeasi cu a oraselor din intreagul imperiu, toate urmand modelul Romei. Aceasta l-a determinat pe autorul latin Aulum Gelium sa
spuna ca orasele romane erau mici efigii ale Romei si poporului roman.
Primul Esalon: Conducerea suprema era Consiliul municipal, asemanator Senatului Municipal, alcatuit orado decurionum,
intrucat membrii sai erau recrutati din randurile decurionilor. Numarul membrilor Senatului Municipal (varia intre 30 si 50) era stabilit in
raport de numarul cetatenilor romani, prin actul de intemeiere al orasului. Membrii Senatelor Municipale erau desemnati din 5 in 5 ani de
catre magistrati speciali, denumiti quinquenales, pe baza unui recensamant special, ei fiind alesi dintre cetatenii romani ingenuii, avand
varsta de cel putin 25 de ani si o avere de minim 100.000 de sesterti, fiind preferati cei care indeplinisera magistraturi municipale si
sacerdotale.Ordinul decurionilor ajunsese la expansiune politica si economica, la apogeul puterii sale in imperiu, dovada ca o inscriptie
descifrata la Drobeta il desemneaza prin sintagma Ordo Splendissimus. Principalele atributii ale Senatului Municipal erau: atribuie
terenuri, solutioneaza probleme ereditare, coordoneaza activitati administrative, fiscale, organizeaza spectacole, jocuri publice,
indeplineste obligatii de cult, cinsteste conducatorii provinciali, alege magistratii municipali si sacerdotali.
Magistratii superiori erau denumiti in colonii
duumviri iure dicundo , iar in municipii
quattuorviri iure dicundo . Ei
erau alesi pe un 1 an, dintre decurioni, avand atributii administrative si jurisdictionale. Alti magistrati municipali erau edili , insarcinati
cu aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si asigurarea ordinii orasului, precum si
cvestorii , care se ocupau cu administrarea
finantelor si bunurilor oraselor. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti

apparitores. Magistratii sacerdotali erau preotii municipali, alesi de decurioni si organizati in cadrul unei ierarhii in varful careia se afla
un Pontifex, ales dintre decurioni, urmat de Flamines, preotii zeilor principali, insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice, apoi Augurii.
Al doilea Esalon: Conducerea orasului este alcatuita din ordinal augustalilor. Din acest ordin fac parte persoanele care nu
indeplinesc conditia de a decurioni, ca atare nu au acces la magistraturile municipal, fiind organizati in ordine separate, alesi pe viata de
decurioni si care aveau principalele atributii de intretinere a cultului Romei si a imparatului, pe viata. Ei trebuiau sa raspunda cu donatii
banesti si diverse contributii pentru realizarea lucrarilor edilitare, precum si pentru edificarea constructiilor civile si religioase. Ordinul
Augustalilor, organizat ca o societate la nivelul intregii provincii, isi avea sediul la Sarmizegetusa, iar conducerea acestui ordin
indeplineste si functia de presedinte al lui Concilium provinciae / Concilium Daciarum Trium.
Al treilea Esalon: Aici se aflau colegiile. Acestea sunt asociatii cu caracter profesional, religios, funerar, avand ca scop
ajutorarea reciproca a membrilor lor, cum ar fi colegiile mestesugarilor, negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate dupa modelul
militar, ducand pe membrii lor in decurii si centurii si erau conduse de 1 prefectus sau 1 magister, fiind puse sub protectia unei persoane
de baza, influenta a provinciei, denumita patronus sau defensor.
Asezarile rurale cuprind cea mai mare parte a provinciei Dacia si sunt de 2 categorii:
a. organizate in forma traditionala geto-daca a obstilor satesti sau teritoriale
b. organizate dupa modul roman si sunt de 2 feluri:
I. pagi (pagus): erau satele organizate pe teritoriul unei colonii locuite de cetateni romani (majoritatea)
II.vici (vicus): erau satele in afara teritoriului coloniilor, locuite in special de necetateni.
Mai existau inca 2 categorii de asezari rurale:
a.
Stations: sunt oficiile vamale, postale, de paza si control.
b.
Canabae: sunt asezari organizate pe langa castrele romane, locuite in principal de veteran si familiile soldatiilor, precum
si de mestesugarii si de negustorii care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu armata romana.
O alta categorie erau statiunile balneo-climaterice, dar mai existau si teritorii cu o organizare speciala - domeniile imperiale
(intrau in patrimonium cesaris si cuprind minele, salinele, pasunile si carierele de piatra), zonele aurifere din Muntii Apuseni, conduse de
un procurator aurarium. Totodata, legiunile dispuneau de un teritoriu propriu pentru nevoile lor economice.
DREPTUL IN DACIA, PROVINCIE ROMANA
Drepul aplicat in Dacia, provincie romana, are, ca de altfel intregul drept roman, un intreg caracter statuar consacrand un statut
juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale. Locuitorii Daciei romane erau de 3 categorii:
a.

Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii
quiritare asupra solului, de care beneficiau doar cetatenii romani din coloniile cu ius italicum. Cetatenii romani au ca drepturi
politice:
ius sufragi ( dreptul de a alege),
ius honorum (dreptul de a candida la o magistratura) si
ius militiae
(dreptul de a face parte din armata romana), iar ca drepturi private au:
ius commerci (dreptul de a incheia acte juridice
potrivit dreptului civil),
ius connubi (dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului civil) si
legis actio
(dreptul de a utiliza mijloacele procedurale pentru a valorifica drepturile lor subiective si a pretentiilor legitime). In
raporturile dintre ei si cetateni se utilizau normele dreptului civil, iar intre ei si necetateni se utilizau normele dreptului
gintilor.

b.

Latinii aveau un statut juridic intermediar, intre cetateni si peregrini, bucurandu-se de o parte dintre drepturile civile si
politice ale cetanilor romani. Astfel, ei aveau ius commerci , uneori ius connubi , legis actio si ius sufragi .
Dintre drepturile politice, nu aveau
ius honorum si
ius militiae . Latinii din Dacia erau latini fictivi, in sensul ca se
bucurau de statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii. In epoca stapanirii Daciei, statutul de
latin devenise o exceptie, aplicandu-se unui grup restrans de persoane, ca urmare a generalizarii cetateniei romane. Latinii
utilizau in raporturile dintre ei si cetatenii romani si peregrini normele lui ius gentium.

c.

Peregrinii formau cea mai importanta categorie sociala, intrucat in aceasta categorie intra marea masa a autohtonilor
getodaci, subsecvent cuceririi romane. Exista o controversa in legatura cu categoria de peregrini, careia ii apartin autohtonii
getodaci. Unii autori afirma ca intreaga populatie getodaca intra in categoria peregrinilor dediticii, iar altii, a caror opinie o
impartasim, considera ca numai locuitorii cetatilor, care s-au opus efectiv cuceririi romane intrau in categoria peregrinilor
dediticii, iar ceilalti autohtoni intrau in categoria peregrinilor obisnuiti. Este important sa stabilim acest lucru, pentru ca
peregrinii dediticii aveau un statut juridic inferior peregrinilor obisnuiti, in sensul ca nu puteau dobandi vreodata cetatenia
romana (dovada ca edictul lui Caracala ii excepteaza), nu puteau veni niciodata la Roma, sub sanctiunea caderii in sclavie.
Mai mult, peregrinii dediticii nu se bucurau nici macar de dreptul lor national anterior cuceririi romane. Peregrinii utilizau in
raporturile dintre ei si in raporturile cu romanii si latinii normele dreptului gintilor. In plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza
in raporturile dintre ei
leges Moresque peregrinorum (dreptul lor national recunoscut numai in masura in care nu
contravenea normelor de drept si principiilor juridice romane).

Din examinarea statului juridic rezulta ca ius gentium este un drept comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat pentru
reglementarea raporturilor juridice dintre acestia. Formele juridice ale dreptului gintilor, desi erau diferite de formele juridice ale dreptului
civil, produceau efecte juridice valabile, chiar daca acestea erau imperfecte in raport cu efectele juridice produse de dreptul civil.
1. casatoria dintre cetatenii romani o peregrina era valabila, dar nu potrivit dreptului civil, ci dreptului gintilor,
insa nu avea manus asupra sotiei si nici patria potestas deplina asupra copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie.
2. contractele dintre cetateni si peregrini, forma scrisa era utilizata nu ad validitatae, ci ad probationem.
3. litigiile cetateni - peregrini erau deduse pe baza fictiunii juridice peregrini = cetateni romani ( si civis romanus esset ).
Ca diviziune a dreptului privat roman, ius gentium este mai evoluat ca dreptul civil, pentru ca figurile juridice de dreptul gintilor
au la baza elemente subiective ale vointei umane.
In procesul convietuirii dacilor si romanilor, cele 3 randuieli juridice (dreptul civil, dreptul gintilor, cutumele locale) s-au apropiat
pana la contopire, dand nastere, in conditii specifice Daciei, unui sistem de drept nou: sistemul dacoroman. In cadrul acestui proces de
sinteza juridica, desi influenta dreptului roman a fost preponderenta, la randul lor normele locale au influentat dreptul roman in directii:
1. decaderea formalismului in acte juridice;
2. generalizarea principiului bunei-credinte.
3. ocrotirea rudeniei de sange
PRINCIPALELE INSTITUTII
Institutia proprietatii
In Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme: proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.
I. Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum, caci printr-o fictiune
a legii, teritoriul acestor colonii era asimiliat teritoriului Romei, fiind scutit de plata impozitelor.
II.Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri. Potrivit unei reguli
stravechi a dreptului roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea
statului roman, cu titlul de ager publicus (oborul public). Ele erau date in folosinta provinciilor, care plateau in schimb un impozit funciar
denumit tributum soli sau tributum stipendium. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai
epocii au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si a surselor existente la data respectiva, considerand, in acest sens, ca locuitorii din
proprietate exercitau asupra teritoriilor respective uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In
realitate insa, provincialii exercitau asupra acestor teritorii o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a denumit-o proprietatea
provinciala. Astfel, provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte intervivos, cat si prin acte mortis causa, dupa cum ei puteau
transmite aceste teritorii cu diferite servituti si ipoteci.
Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru proprietatea provinciala o prescriptio longi temporis,
pe care Paul si Modestin au denumit-o prescriptio longi possessionis. Ea se deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil atat prin
termene, cat si prin efecte. In privinta termenelor, uzucapiunea din dreptul civil avea un termen de 1 an pentru bunurile mobile si 2 ani
pentru cele imobile. Prescriptio longi temporis avea termene de 10 ani pentru prezenti si de 20 de ani pentru absenti.
Pe planul efectelor, uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, in sensul ca duce la dobandirea dreptului de
proprietate la implinirea termenului, evident daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite. Prescriptio longi temporis este insa
o prescriptive extinctiva, al carei efect este respingerea de catre posesor a actiunii in revendicare introdusa de proprietar, insa daca dupa
implinirea termenului de prescriptie posesorul pierdea bunul, el nu mai putea introduce actiunea in revendicare. Alta deosebire intre
uzucapiune si presciptio longi temporis erau aceea ca prescriptio longi temporis permitea jonctiunea posesiilor, dar nu cerea justul titlu si
nici buna-credinta.
In afara de aceasta prescriptie speciala, a mai fost creata o prescriptio longissimi temporis (prescriptia cu cele mai lungi durate),
al carei termen era de 40 de ani, stabilit de Imparatul Constantin cel Mare si redus la 30 de ani de Imparatul Theodosiu al II- lea. Aceasta
prescriptie era tot una exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio longi temporis, se aplica si bunurilor imperiale (patrimonium cesaris).
Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si cele ale Italiei, in sensul ca acestea din
urma erau supuse la plata impozitelor si care au asimilat uzucapiunea cu presciptio longi temporis, creand urmatorul sistem:
bunurile mobile se uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile imobile se uzucapau prin posesie 10 ani intre prezenti si 20 de
ani pentru absenti. Acest sistem s-a numit prescriptio longi temporis. Erau necesare justul titlu (iusta causa possessionis), cat si bunacredinta, iar prescriptia avea un caracter achizitiv.
Justinian mentine presciptio longissimi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca posesorul este de buna-credinta si nu a
intrat in stapanirea bunului cu violenta, dobandea proprietatea prin presciptie de 20 ani. Daca posesorul nu era de buna-credinta sau daca
a intrat in posesia bunului prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in revendicare a
proprietatii provinciale, dar nu devine proprietar, astfel incat, daca dupa implinirea termenului de prescriptie pierde posesia bunului, nu
putea revendica. Figura juridica a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au
putut fi utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.
III. Proprietata peregrina - a 3 forma de proprietate pe care locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut-o, aplicabila altor bunuri
decat teritoriilor. Aceasta forma a fost creata pe fondul pragmatismului poporului roman, din considerente de ordin economic, intrucat
peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci, deci nu aveau acces la proprietatea
quiritara. Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare:
actiunea revendicatorie- prin suprimarea din formula actiunii a expresiei ex iure quiritium
fictiunea calitatii de cetatean roman a peregrinului, titular al actiunii si civis romanus esset
actio furti
- delictul de furt
actio damni in iuriam dati - delictul de paguba cauzata pe nedrept

Institutia casatoriei - erau admise casatoriile atat intre peregrini, cat si intre cetateni si peregrini, puteau utiliza institutia
tutelei si a adoptiunii fraterne (care a evoluat, dand nastere in Legea Tarii instutiei feudale a infratirii)
Institutia succesiunilor - mostenirea putea fi deferita prin testament (ab intestat), iar peregrinii testau in forma specifica a
testamentului oral, care a dat nastere in Legea Tarii testamentului cu limba de moarte , iar peregrinii aveau si testamenti factio passiva
(puteau veni la succesiunea cetatenilor romani)
Institutia obligatiilor cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, intrucat aceasta epoca se caracterizeaza printr-o
dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, in contextul in care Marea Mediterana devenise un
lac roman .
Obligatiile, cu precadere cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din impletirea normelor dreptului
civil cu normele de dreptul gintilor si obiceiurilor geto-dace. Expresia cea mai evidenta a sintezei juridice daco-romane, ilustrata in
materia obligatiilor o reprezinta Tripticele din Transilvania.
TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA
Tripticele din Transilvania au fost descoperite intr-o mina de aur parasita din Alburnus Maior (Rosia Montana) , 1786 -1855. Se
prezinta sub forma a 3 tablite din brad, legate intre ele. Fetele interioare ale tablitei 1 si 3 si ambele fete ale tablitei 2 sunt usor scobite si
acoperite cu un strat de ceara, pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea se numesc triptice si tablite cerate .
Au fost descoperite 25 astfel de tablite, dintre care 14 sunt lizibile, restul nu au putut fi descifrate, fiind foarte deteriorate. Cele 14
tablite contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de depozit, 1 contract de societate, 1 proces
verbal (prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare), 1 lista a cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet,
1 obligatie a unei persoane de a plati o datorie.
Ele au fost traduse, publicate de Theodor Mommsen la o editura de la Viena si denumite
Corpus inscriptiorum Latinarum .
A facut si istoricul lor, plecand de la ultimul act, datat 26 mai 167, perioada in care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii. El a
apreciat ca localitatea a fost parasita datorita razboiului, iar inainte de a o parasi, locuitorii au ascuns in mina cele mai importante
inscrisuri ale comunitatii si, cum nu s-au mai intors, tablitele au ramas abandonate in mina de aur.
Nu putem accepta explicatia lui Theodor Mommsen, pentru ca pana la sfarsitul dominatiei romane in Dacia, exploatarea minelor
de aur din Apuseni a fost o preocupare constanta, de aceea este mai plauzibil ca doar un membru al comunitatii, cel insarcinat cu pastrarea
inscrisurilor, le-a ascuns si doar el nu s-a mai intors, astfel incat tablitele au fost pierdute si regasite in Epoca Moderna.
ACTELE JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICE
Contract de imprumut 1 intre o femeie peregrina, Anduela lui Bato - derogare de la regulile dreptului roman, pentru ca, in
primul rand, in dreptul roman, femeile sui iuris erau puse sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind considerate obstaculate intelectual si
deci nu puteau incheia acte juridice singure, ci numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand, peregrinii nu aveau dreptul de a incheia
acte juridice, potrivit normelor de drept civil.
Contract de imprumut 2 - o simpla conventie, din care se naste pentru debitor obligatia de a plati dobanzi, numai ca, potrivit
dreptului roman, aceasta obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un act solemn
stipulatio sortis et usurarum
(stipulatiunea capitalului si a dorintelor) sau stipulatio usurarum (stipulatiunea dobanzilor), alaturata lui mutuum.
Contract de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat ad probationem si nu ad validitatem, adica pentru probarea
unei obligatii nascuta dintr-un alt act.
Foarte importanta este utilizarea stipulatiunii din actele speciale, de exemplu, atat pentru realizarea operatiunii imprumutului cu
dobanda, precum si pentru constituirea unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale, prin care se realizau
operatiunile juridice respective.
In ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin care muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in
care nu poate munci datorita faptului ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma de locatio operarum (locatiunea de servicii),
care la randul ei este una dintre cele 3 forme ce pot fi imbracate: locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza
forta de munca) si conductor (cel care trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul minei). Contractul de locatiune este un contract
sinalagmatic si de aceea, in materia riscului in contract se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre debitorul
obligatiei imposibil de executat.
Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa isi execute obligatia, desi cealalta parte
contractanta nu si-o poate executa, fara vina sa. In dreptul roman vechi era valabila regula potrivit careia riscul in contract era al
locatorului. In dreptul roman clasic, riscul in contract este al conductorului, totusi in Tripticele din Transilvania avem aceasta fizionomie
fata de dreptul roman vechi, in sensul ca riscul in contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia rezida intre partile
contractante. Exista o prapastie sub aspectul statutului lor economic si ca atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze contracta,
astfel incat contractul incheiat de el era un contract de adeziune.
In ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu numai de martori, ci si de parti, garanti. In dreptul
roman, sub acest aspect, actele sunt de 2 categorii: incheiate sub forma subiectiva (incheiate de parti) si incheiate sub forma obiectiva
(semnata de martori). Astfel, imprejurarea ca actele sunt semnate si de martori si de parti, rezulta ca este o perioada de tranzitie de la
forma obiectiva, specifica dreptului roman vechi, la forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic, postclasic, forma imprumutata de
la greci. Actele de vanzare din triptice au aceleasi efecte juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman,
contractul consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si pret, produce
urmatoarele efecte juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a garanta pentru viii, pentru edictiune, obligatia cumparatorului de

a plati pretul. In actele de vanzare din triptice, pentru fiecare efect exista o clauza distincta ( clauza de cumparare), referitoare la pret, cu
privire la garantia pentru vitii si pentru evictiune.
In alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca si contractul consensual de vanzare. Insa, din
examinarea continutului actului rezulta ca niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite, adica partile nu sunt romani, nu au
libribens, nu se pronunta formulele solemne specifice mancipatiunii. Autorii au incercat diferite explicatii pentru aceasta imprejurare: o
operatiune se realizeaza prin 2 forme, una fiind anulata prin nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii autori au spus ca ar fi
vorba de o greseala de natura terminologica: partile au folosit repetat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Altii au spus ca
pentru o mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual, pentru realizarea operatiunii de vanzare, insa
aceasta opinie nu explica de ce s-a recurs la mancipatiune, in conditiile in care formele nu au fost respectate. Altii au precizat ca, este
drept, mancipatiunea nu produce efecte, pentru ca nu isi indeplineste conditiile sale de forma, daca operatiunea juridica a vanzarii se
realizeaza in virtutea contractului consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare.
Pentru a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda dialectica. In dreptul roman,
mancipatiunea este un mod de a dobandi proprietatea, cu precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre operatunea juridica si forma
tehnica juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune. Contractul consensual de vanzare nu este la romani translativ de proprietate, ci
este generator de obligatii, adica genereaza obligatii vanzatorului de a transmite linistita si utila posesie a bunului (vacuam possessionem
tradere), in anumite situatii chiar proprietatea, transmitere ce se realizeaza printr-un act distinct si ulterior de contractul de vanzare din
care a luat nastere obligatia respectiva. In Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual, translativ de
proprietate. In triptice, mancipatiunea este alaturata contractului consensual in vederea realizarii operatiunii de trecere de la sistemul
roman clasic (in care vanzarea consensuala este generatoare de obligatii) la sistemul Legii Tarii (in care vanzarea consensuala este
translativa de proprietate).
Forma, elementele si efectele contractelor continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost
deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditii specifice Daciei romane functii si finalitati noi, astfel incat
devierile de la
exigentele drepului roman clasic, pe care le intalnim la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati, ci expresia sintezei
juridice daco-romane. Aceste acte juridice nu sunt acte de drept roman, autohton geto-dace, ci sunt acte de drept daco-roman. Ele
reprezinta expresia pe planul determinismului dialectic a conditiilor de existenta din provincia romana Dacia, care au generat, la nivelul
suprastructurii juridice, un sistem de drept roman, sistem daco-roman, rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele de drept
al gintilor si cutumele locale, ca o parte componenta a procesului mai amplu al etnogenezi romanesti.
ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA
IN PERIOADA 271 - 275 SI SEC 9 d.H
Aceasta perioada coincide cu etnogeneza romaneasca si cu afirmarea obstei satesti si teritoriale, ca forma sociala de organizare a
populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a aparatului administrativ roman si a armatei romane nu a insemnat si abandonul teritoriul
carpato-danubiano-pontic, de catre poporul daco-roman. Cu exceptia unor mari proprietati de latifundii si sclavi, ce au parasit Dacia o data
cu armata romana, marea masa a poporului daco- roman a ramas pe loc, iar legaturile acesteia cu lumea romana nu au incetat, ci au ramas
la fel de intense, ca in timpul stapanirii romane a Daciei.
Din considerente de ordin strategic, Imperiul Roman a continuat sa manifeste interes pentru provinciile Daciei, considerate ca o
zona tampon de protectie a limesului roman. In consecinta, Roma a mentinut o legatura continua si a organizat un intreg sistem de aparare,
cu garnizoane militare permanente, situatie ce s-a meninut pana in sec. 5 d.H. Mai mult, sunt organizate noi garnizoane si fortificate cele
din stanga Dunarii, alaturi de cele existente din vremea cuceririi romane. Astfel, Imperiul Roman a continuat sa controleze dpdv militar un
intens teritoriu de la Nordul Dunarii, situatie mentinuata pana in sec. 6 d.H, ce a determinat pe unii autori sa vorbeasca de o cucerire a
Daciei.
Pe langa relatiile militare, au continuat si relatiile economice, care sunt dovedite arheologic, prin obiecte romane, ulterioare
retragerii aureliene, descoperite in asezari de la Nordul Dunarii. Mai mult, Dobrogea a continuat sa fie provincie romana, inclusa
administrativ in provincia Moesia, dar dupa reforma lui Diocletian, a devenit o provincie separata.
Teritoriile locuite de dacii liberi a continuat sa fie integrat, ca si pe timpul stapanirii romane, in orbita de influenta a spiritualitatii
romane. In ceea ce priveste popoarele migrate, care, incepand din sec. 3 d.H, s-au perindat prin spatiul carpato-danubiano-pontic, ele nu
au exercitat o dominatie efectiva asupra acestui teritoriu, ci o domninatie teritoriala de la distanta, data fiind asezarea lor in zonele
marginale ale zonei respective, iar aceasta dominatie s-a concretizat prin perceperea tributului de la poporul roman si randuri militare cu
scop de reprimare si hrana. Cunoscand popoarele migrate dpdv al organizarii sociale in comuna primitiva, ele nu au putut organiza dpdv
politic teritoriul locuit de daco-romani si au sfarsit prin a fi asimilati de acestia, data fiind superioritatea demografica si de civilizatie a
poporului daco-roman.
Acesta este contextul istoric in care are loc etnogeneza romaneasca, care a parcurs 2 etape:
-

romanizarea dacilor si a formarii poporului daco-roman, care a durat pana in sec. 6 d.H

formarea poporului roman ca un popor cu identitate proprie, care s-a desfasurat intre secolele 6 d.H si 8 d.H.

Etnogeneza romaneasca are mai multe componente:

1. Romanizarea
Procesul a inceput inainte de cucerirea romana, durand si dupa retragerea aureliana, pana in sec. 6 d.H si a condus la formarea
unei populatii omogene daco-romane, continuatoare a traditiilor cetatenilor romani ai fostei provincii Dacia, distincta si superioara
barbare. Ca proces, a insemnat o sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si colonisii romani, careia i s-au adaugat o sinteza juridica si
institutionala. Un alt rezultat al procesului de romanizare, alaturi de formarea poporului daco-roman, este crearea unei noi lumi prin
sinteza lingvistica dintre limba vorbita de autohtonii geto-daci si latini. Aceasta a dus la formarea limbii romne. Caracterul laltinofon al
limbii vorbite de poporul daco+roman din spatiul carpato-dunareano-pontic este atestat de un autor al vremii, care preciza ca episcopul got
Ulphea tinea predici poporului de la Nord de Dunare, nu numai in limba gotica, ci si in latina, referindu-se la sec. 4 d.H. Pentru sec 5 d.H.,
o mentiune asemanatoare avem de la un istoric si diplomatic, care a traversat teritoriul de la Nordul Dunarii, in drum spre Campia
Panonica si a constatat caracterul laltinofon al limbii vorbite de poporul de la nordul Dunarii.
2. Crestinizarea
Procesul a inceput in sec. 3 d.H. si reprezinta un element de distinctie al poporului daco-roman, fata de popoarele barbare pagane.
Pe teritoriul tarii nu au exitat multe centre crestine timpurii, iar literatura patristica (lucrarile Parintilor Bisericii) mentioneaza multe nume
de pe teritoriul tarii, in frunte cu Sfantul Apostol Andrei. Intrucat procesul de crestinizare a poporului daco-roman a reprezentat o
componenta a etnogenezei romanesti, inseamna ca, spre deosebire de toate popoarele vecine, poporul roman s-a nascut ca unul crestin si
nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu slavii, maghiarii, etc. Un argument semantic in acest sens este existenta limbii
romanesti, a sinonimiilor: lege romaneasca - lege crestina si rom n - crestin . Invaziile migratoriilor nu au putut influenta
procesul etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta notabila fiind a slavilor, insa si ei u fost asimilati
de catre poporul daco-roman.
3. Ruralizarea
Sub aspectul organizarii sociale, dupa retragerea aureliana, poporul daco-roman si-a continuat existenta in formele stravechi si de
organizare si anume obstile satesti sau teritoriale, astfel, pe fondul decaderii continue a vietii urbane, asistam la un proces de ruralizare a
vietii sociale si in acest context, obstea sateasta devine singura forma de convietuire a poporului daco-roman. Obstea a reprezentat o forma
de organizare sociala, care a parcurs mai multe etape. In comuna primitiva, asistam la existenta obstilor gentilice, comunitati de munca,
constituite pe baza legaturilor de rudenie. Dupa formarea satului, obstea dobandea un caracter teritorial, apartenenta indivizilor la colectiv
realizandu-se pe baza teritoriului locuit. Obstea sateasca, datorita caracterului sau teritorial a supravietuit aparitiei satului si a reprezentat
un element plasat la mijlocul distantei dintre stat si societatea gentilica. Ea are trasaturi comune cu societatea gentilica, in sensul ca este o
forma de organizare sociala si are trasaturi sub aspectul criteriului teritorial. Poporul roman este un popor de obste, acesta purtand
amprenta asupra naturii genetice a poporului. Obstile satesti au supravietuit pana tarziu, in sec. 9 d.H., pastrandu-si nealterate organizarile
sociale si normele intr-o forma usor modificata. Sub aspect terminologic, in limba romana exista 2 termeni utilizati pentru desemnarea
obstilor satesti:
teritoriu (de origine latina, =sat) si un termen de origine traca (=catun). Termenul de
sat are in limba romana 2
acceptiuni: unul geografic, de asezare rurala si unul demografic, de totalizate a locuitorilor acelei asezari, sinonim cu termenul de obste
sateasca.
CARACTERELE OBSTII SATESTI
1. Caracter teritorial
Prin definitie, obstea sateasca este o asociatie de gospodarii familiale, reunite pe baza unui teritoriu stapanit in comun. Termenul
care desemneaza teritoriul stapanit in comun este cel de
mosie , care este de sorginte traca, sinonim cu
proprietate in anumite
expresii, de exemplu,
mosie cumparata ,
mosie mostenita . Pentru a desemna partea care revine fiecarui membru al obstii din
teritoriul stapanit in comun, avem termenul de mos in limba romana, alaturi de care a patruns si un termen de sorginte latina si anume
termenul de batran (veteran), de aici avand expresia mos batran . Patrunderea slavilor a determinat aparitia in limba romana a unor
dublete slave, de exemplu
ocina ,
dedina ,
bastina , ce sunt sinonime cu
mosie , in sensul de proprietate ereditara. Un alt
termen slav este cel de megies , cu sens de proprietar devalmas . Un alt argument lingvistic al caracterului teritorial si al vechii obsti
la romana este pluralul pe care il intalnim foarte des in denumirea unor sate romanesti, ce la origine au fost antroponimice, apoi
toponimice.
2. Caracter agrar si pastoral
Caracterul agral este determinat de indeletniciri traditionale ale poporului roman: agricultura si cresterea vitelor. Corespunzator
acestor indeletniciri, teritoriul obstei era impartit in campii de cultura, adica teritorii destinate agriculturii si pasunii, care, lato sensu,
cuprinde si padurea, adica teritoriul destinat cresterii vitelor. Cresterea vitelor s-a realizat intr-o forma pastorala specifica, prin
transhumanta, intalnita in satele de munte si care nu inseamna nomadism, pentru ca ea nu poate fi inteleasa corect decat in legatura cu
cealalta ocupatie traditionala a romanilor si anume agricultura, in sensul ca activitatea pastorala era cu caracter secundar, iar pe de alta

parte, caracterul de stabilitate al ocuparii pastorale era dat tocmai de destinatia specifica acordata unor terenuri, aflate in hotarul obstei,
cele utilizate exclusiv pentru pasunat.
ORGANIZAREA OBSTILOR SATESTI
Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca se organizeaza in vederea desfasurarii in conditii optime a agriculturii si al
pastoritului (principalele indeletniciri din cadrul obstei). Nu avem marturii directe despre organizarea obstilor satesti, insa ea a putut fi
reconstituita dintr-o serie de documenet scrise, ulterioare intemeierii statelor feudale romanesti, cat si din cercetarile sociale efectuate
asupra unor obsti ce au supravietuit in Epoca Moderna. Cert este ca in perioasa sec. 4 d.H. - sec. 10 d.H., obstea se gasea in forma arhaica
si nu cunoastea stratificarea sociala a membrilor sai.
Organele de conducere ale obstei erau:
1. Adunarea generala a membrilor obstei
Adunarea generala a membrilor obstei cuprindea pe toti membrii majori ai obstei, majoratul fiind fixat fie in raport cu varsta,
intre 18 si 30 de ani, fie in raport cu data casatoriei. Este controversata ideea participarii femeilor la Adunarea Generala a obstei. Cert este
ca ele particpau in orice caz la adunarile acelea la care urmau sa se adopte hotarari in ceea ce le priveste. Aceasta adunare se numeste tot
obste si se tinea la casa obstei, iar in zilele de sarbatoare se tinea la biserica. Ea era convocata prin viu grai de la om la om. Adunarea
Generala a membrilor obstei avea urmatoarele atributii:
- hotareste asupra patrimoniului obstei
- organizeaza munca colectiva
- supravegheaza relatiile de famillie
- rezolva conflictele dintre membrii obstei
- ratifica transferuri de bunuri dintre membrii obstei si incheia diferite conventii
- asigura organizarea si intretinerea Bisericii satului si a cultului religios
2. Sfatul oamenilor buni si batrani
Sfatul cuprinde pe cei mai respectati oameni ai obstei, membrii de baza ai obstei, cu atributii jurisdictionale.
3. Alesii obstei
Alesii obstei erau persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale. Ei erau imputerniciti chiar sa aplice anumite
pedepse acelora dintre membrii obstei ce nu le indeplineau dispozitiile. Alesii obstei se aflau sub controlul permanent al Adunarii
Generale a obstei, care ii numea, ii revoca din functii, le stabilea atributiile si controla exercitarea acestora. Denumirile acestora amintesc
de denumirile unora dintre dregatorii statului feudal, ceea ce demonstreaza continuitatea poporului roman:
- vornicul (strange contributiile membrilor obstei)
- postelnicul (are griija de Biserica satului)
- logofatul (este stiutor de carte si scrie actele obstei)
- nemesnicul (are grija de gardurile campiei de cultura)
- jitarul (pazea recolta)
- judele (este seful militar al satului si are atributii jurisdictionale) - termen latin ce provine de la dumvirii iure dicundo
Obstea sateasca este cea mai simpla forma de organizare teritoriala a poporului daco-roman, ceea ce nu elude posibilitatea
incadrarii ei in forme teritoriale mai vaste, precum uniuni de obsti sau confederatii de obsti sau obstile de obsti. Intr-adevar, din
considerente de natura economica - folosirea vaii unui rau- sau de natura militara- a versantului unui munte- legate de organizarea apararii
in comun, uneori obstile se organizau in cadrul uniunilor de obsti satesti, pastrandu-si nealterate autonomia, organizarea interna, normele
de conduita. Unele dintre uniunile de obsti au evoluat spre forme de organizare de natura politica, de unde au rezultat formatiunile
prestatale de tip feudal. Chiar daca problemele interne ale obstilor componente continuau sa fie solutionate de organele proprii ale
acestora, confederatia obstei avea un organ suprem de conducere, Marele Sfat, alcatuit din reprezentantii obstilor componente, ce avea
urmatoarele atributii:
- rezolva problemele patrimoniale comune
- solutioneaza conflictele/ litigiile dintre obstile componente
- stabileste contributia fiecarei obsti
- organizeaza apararea satelor
Exista o serie de dovezi scrise cu referire la existenta obstilor satesti ale daco-romanilor si apoi ale romanilor, in perioada
retragerii aureliene, in sec. 9 d.H. Ele sunt relativ putine, dar deosebit de semnificante. De exemplu, o scrisoare datata sec. 4 d.H, in limba
greaca, adresata de o comunitate crestina din Dacia Gotica unei comunitati crestine din Dacia Capadocia si in care exista mentiuni
referitoare la patimile Sfantului Sava, un martir crestin, care a trait intr-un sat de la Nordul Dunarii, rezulta ca exista informatii referitoare

la existenta unor sate stabilite cu o popoulatie sedentara, ce se indeletniceau cu agricultura. In lucrarea

Strategikon a Imparatului
bizantin Mauriciu, elaborata in sec. 6 d.H., se vorbeste de populatie romanica de la Nordul Dunarii, care vorbeste limba latina si era
organizata in sate, de-a lungul raurilor, avand ca ocupatii principale agricultura si crestere vitelor.
NORMELE DE CONDUITA ALE OBSTILOR SATESTI
Fiind o comunitate de munca, normele de conduita ale obstilor satesti s-au statornicit in legatura cu indeletnicirile membrilor
obstei, obiectul muncii, relatiile ce se stabileau intre membrii obstei, cu privire la exercitarea indeletnicirilor traditionale. Pe baza acestor
norme fundamentale au fost elaborate si celelalte norme de conduita ale dacilor si anume cele ce vizau statutul persoanei, familiei,
invoielile si procedura de solutionare a conflictelor dintre membrii obstei.
1. Norme ce reglementeaza proprietatea
Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: a. stapanirea devalmasa si b. stapanirea individuala. Ele sunt in
esenta forme de apropiere a folosintei si nu se confunda cu proprietatea privata. Aici termenul de
proprietate este folosit nu in sens
juridic, ci in sens economic.
a.stapanirea devalmasa - paduri, pasuni, izlazuri, apele, iar in epoca obstei arhaice si turmele comune, fondul de rezerva pentru
anii cu recolta slaba, moara satului, bogatiile subsolului. Un corolar al stapanirii devalmase era in posibilitatea membrilor obstei de
a instraina parti din mosia satului, in vederea pastrarii unitatii si integritatii acestora.
b.
stapanirea individuala - are la baza munca proprie depusa de fiecare membru al obstei pentru amenajarea unui bun
aflat anterior in devalmasie si care dobandeste prin incorporarea acelei munci o valoare economica noua.
Prima desprindere din fondul devalmas a fost terenul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea, ceea ce rezulta ca la
romani intalnim sub numele de
herediu locul de casa si gradina. Semnul distinctiv al trecerii gospodariei comune in stapanirea
individuala il reprezinta gardul. Un proces asemanator a cunoscut si campul de cultura, denumit si tarina ( racla ), ce era impartit in
loturi de cultura atribuite membrilor obstei prin tragere la sorti, dar nu in sistemul asolamentului ca la geto-daci, ci o data pentru
totdeauna, de aceea loturile de cultura se mai numeau si
loturi matca , pentru ca dau posibilitatea celor de la stapanire sa utilizeze si
celelalte terenuri din hotarul obstei, aflate in stapanire devalmasa. Totodata, membrii obstei puteau lua in stapanire individuala si anumite
parti din restul hotarului devalmas. De exemplu, loturi de cultura obtinute prin defrisari, adica stapaniri locuresti. Trecerea terenurilor din
stapanirea devalmasa in stapanirea individuala se face cu acordul si cu supravegherea obstei, ce continua sa exercite asupra teritoriului un
drept superior de supraveghere si control.
Procesul de trecere a terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea individuala nu a insemnat dezagregarea obstilor satesti,
intrucat obstea continua sa traiasca, sa exercite si asupra teritoriilor in stapanirea individuala un drept superior de supraveghere si control,
care s-a materializat in Legea Tarii prin institutia dreptului de protinis (dreptului de precumparare sau de rascumparare).
2. Norme privitoare la relatiile de munca
Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a organizat indeletnicirile principale, agricultura si cresterea vitelor statuand, in
acest sens, norme speciale referitoare la: repartitia campului de cultura intre membrii obstii, stabilirea felului culturii, suprafata fiecarui
lot, stabilirea tipului de desfasurare a unor activitati agricole, distribuirea recoltei pentru consumul personal al membrilor obstei si pentru
fondul de rezerva, norme referitoare la stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat, norme privitoare la impartirea productiei turmelor
comune.
Exemple si alte norme, care reglementeaza si alte activitati la nivelul obstei, vanatoarea si pescuitul, dupa cum existau norme de
conduita constituite pe masura aparitiei unor activitati (mestesugurile), norme potrivit carora cei care realizau asemenea activitati, care
necesitau pregatire speciala, erau indreptatiti la proprietatea asupra muncii lor.
3. Norme referitoare la statutul persoanelor
Principalul fundament il reprezinta egalitatea membrilor obstei, determinata, pe de o parte, de stapanirea devalmasa a pamantului
si pe de alta parte de desfasurarea activitatii economice fundamentale in comun. Evidentierea unor membri ai obstei, de exemplu, ai
alesilor obstei, se facea dupa calitatile personale ( vitejie, inteligenta, experienta) si nu dupa criteriul economic.
4. Norme referitoare la familie, succesiuni si obligatii
In perioada obstei arhaice, familia unica compusa din parinti si copii, reprezenta elementul structural al obstei, caracterizat prin
aceeasi egalitate a membrilor, ca si obstea in ansamblul sau. Egalitatea, la nivelul familiei, era determinata ca si in cazul obstei de munca,
in comun, desfasurate in cadrul gospodariei si stapanirea comuna asupra patrimoniului familiei. Aceasta egalitate a avut drept consecinta
existenta unor obligatii reciproce de intretinere, atat intre parinti, cat si intre copii. In materia organizarii familiei, influenta majora a
exercitat-o traditia geto-daca spiritualizata sub influenta crestinismului. Astfel, casatoria se realizeaza prin liberul consimtamant al partilor,
insotita de binecuvantarea religioasa, divortul era admis la cererea oricareia dintre soti, intre acestia existand deplina egalitate in
pronuntarea motivelor de divor invocate. In materia succesiunilor, descendentii aveau egala vocatie succesorala la mostenirea mosiei
familiei, fiind recunoscut totodata si dreptul la mostenire al sotului supravietuitor, consacrat, de altfel, si in dreptul roman postclasic.
In materia obligatiilor, toti membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, acestea fiind total libere de formalism, spre
deosebire de dreptul roman, unde unele contracte erau supuse unui formalism riguros. Cea mai raspandita conventie era vanzarea, care,

asa cum va evolua sub influenta dreptului bizantin, devenise consensuala translativa de proprietate. O alta conventie des intalnita era de
schimb, dat fiind caracterul natural al economiei acelei perioade.
5. Norme referitoare la raspunderea si solutionarea litigiilor
Raspunderea membrilor obstei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si solutionarea conflictelor dintre membrii
obstei se realizau pe baza sistemului solidaritatii rudelor, legii talionului si a compozitiunii voluntare. Solidaritatea obstei, in ansamblul
sau, se manifesta atunci cand aceasta trebuia sa raspunda pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii savarsite de unul dintre membrii sai
asupra unui membru al unei obsti vecine (instantele de judecata erau comune pentru pricini civile si penale - Sfatul oamenilor buni si
batrani, judele, instante ce puteau pronunta hotarari mergand pana la alungarea din obste a celui ce comisese o fapta grava).
In materia probelor se contureza inca din aceasta perioada unele probe fundamentale pentru practica judiciara romaneasca
juramantul cu brazda si proba cu juratori, pe care le vom regasi reglementate si in Legea Tarii, atestand cotinuitatea poporului roman.
In materia procedurii, instantele erau aceleasi atat pentru cauze civile cat si pentru cauze penale. Judele si sfatul oamenilor
buni si batrani - aceste instante aveau competenta de a cerceta litigiile deduse spre solutionare in fata lor si de a pronunta hotarari care sa
contina sanctiuni la adresa membrilor obstei, mergand pana la excluderea membrilor din colectivitate.

APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI PRESTATALE DE TIP FEUDAL

Incheierea procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman dpdv etnic ca un popor cu personalitate proprie,
care a utilizat apelativul roman pentru a se desemna, apelativ justificat atat din perspectiva autohtonilor geto-daci, locuitori ai unor teritorii
ce au fost parte integranta din Imperiul Roman. Semnificativ in acest sens este ca Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul, referinduse la locuitorii spatiului carpato-dunareano-pontic, ii denumeste romani pentru a-i deosebi de barbari. Mai mult, celelalte popoare vecine,
slavii, maghiarii, ii desemnau pe romani cu termeniii de valahi , olahi , volohi , termeni prin care aceste popoare ii denumeau pe
fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului roman.
Iar poporul roman nu s-a afirmat nu doar dpdv ca un popor romanic, ci si dpdv religios, ca un popor crestin-ortodox, pentru a se
deosebi de celelalte popoare pagane si catolice. Afirmarea poporului roman ca un popor crestin ortodox si lupta sa contra propagarii
catolice este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea din 1234, in care acesta deplange succesele pseudo-episcopilor ortodocsi si
vlahilor din dioceneza cumanilor din Moldova.
In perioada feudalismului timpuriu (sec. 10 - 14 d.H.) la nivelul obstilor satesti au avut loc o serie de transformari, in sensul ca
egalitatea membrilor obstei face loc stratificarii sociale de tip feudal, iar vechile norme de conduita fac loc unor norme cu caracter juridic,
care reglementeaza noile relatii sociale si de productie. Pe acest fond se adancesc inegalitatile sociale din cadrul obstilor si incep sa se
contituie clasele si categoriile sociale proprii feudalismului, precum si relatiile de productie de tip feudal. Astfel, din randul membrilor
obstii si in special dintre alesii obstei se evidentiaza anumite persoane, care acapareaza terenurile obstii, devenind aristocratia
formatiunilor prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.
Existenta proprietatii feudale este oglindita in documentele medievale, cum ar fi Diploma Ioanitilor (1247), unde sunt desemnati
prin sintagma maiores terrae ( mai marii pamantului ) sau intr-o scrisoare de la inceputul sec. al XIX - lea a lui Inocentiu al III lea, referitoare la Sudul Moldovei, in care sunt desemnati prin termeni ca duces si domni . Toata aceasta terminologie sugereaza ca
feudalii erau cei mai putenici dpdv economic, iar puterea lor economica statea la baza puterii lor politice. Tot in aceasta peioada a
feudalismului timpuriu, bisericile si manastirile au inceput sa acumuleze iazuri, ceea ce a dus la formarea clasei feudalilor ecleziastici,
alauri de aceea a feudalilor laici.
La celalalt pol al societatii feudale in curs de constituire se afla marea masa a taranimii, desemnata de Diploma Ioanitilor prin
sintagma
rustici valahi , adica taranii dependenti de majores terrae. Acest document arata ca feudalii romani se bucurau din partea
taranilor dependenti de renta feudala prestatala sub cele 3 forme ale sale: venituri, foloase si slujbe, adica renta in bani, produse si in
munca. Cea mai mare parte a taranimii era organizata in obsti satesti, intre acestia si nobilii feudali existand un conflict permanent, ca
urmare a incercarilor nobililor feudali de a destrama obstile si de a acapara pamanturile taranilor. Iata deci ca obstea sateasca era in zorii
Evului Mediu si un mijloc de aparare a taranilor impotriva feudalitatii. Chiar si taranii dependenti erau organizati in obsti si continuau sa
pastreze in folosinta loturile de cultura ( care se numeau sorti )
O data cu formarea claselor sociale fundamentale ale societatii feudale si a relatiilor de productie de tip feudal, apare si
contradictia fundamentala a societatii feudale si anume aceea intre taranii dependenti si nobilii feudali. Pe acest fond, potrivit legii
dialectice a luptei contrariilor trebuie sa dea nastere formatiunilor prestatale de tip feudal, care au aparut si s-au organizat pe intreg
teritoriul locuit de romani, inca din sec.9. Ele erau desemnate prin termenul generic de
tara sau de
campulung , termeni care
desemnau uniunile sau confederatiile de obsti. Termenul de
tara din limba romana este de sorginte latina, de la terra , insa limba
romana este singura limba romanica in care termenul a patruns cu sensul de organizare politico-statala si nu cu un sens material de
pamant, ca in celelalte limbi romanice. In limba romana, pentru sensul material de pamant avem cuvantul pamant , de sorginte latina (
pavimentum = ceea ce acopera). Chiar si atunci cand termenul de tara are sensul secundar de pamant, referirea este la teritoriul unei
formatiuni politico-statale. Aceasta denumire generica de tara este completata cu o serie de termeni ce indentifica diversele formatiuni
prestatale dupa o serie de criterii:
a. geografic: Tara Hategului - vechi termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea popoarelor romanesti pe acele
tinuturi.
b. etnic: Terra Vlahorum determinative date de celelalte popoare care confirma incheierea procesului etnogenezei romanesti si
afirmarea poporului roman ca un popor cu personalitate proprie
c. etnico - geografic: Tara Brodnicilor

d. persoanei conducatorului: Tara lui Litovoi, Menumorut - saltul calitativ de la stadiul obstilor si uniunilor de obsti
la stadiul organizat de tip politic
In afara termenului de tara pentru desemnarea formatiunilor prestatale feudale exista in limba romana si alti termeni care nu sunt
de origine latina, care sunt dublete ale termenului de tara. De exemplu, termenul de jupan, care este de sorginte traca, precum si termenii
de cnezat, voievodat. Existenta acestor cuvinte germane si slave in vocabularul limbii romane si utilizarea lor pe scara larga in Epoca
Medievala i-a facut pe unii autori sa considere in mod gresit ca institutia cnezatului si a voievodatului n-ar fi institutii originale romanesti,
ci imprumutate. Aceasta conceptie nu poate fi acceptata, pentru ca termenii au patruns in limba romana ca dublete, pe fondul influentei
exercitarii de popoarele migratoare asupra etnogenezei romanesti, mai ales in ultima ei etapa. Un alt argument in combaterea acestei
afirmatii este acela al evolutiei diferite a institutiilor in cauza: la slavi, termenul de cneaz este sinonim cu cel de duce, in ierarhia feudala
slava voievodul este subordonat cneazului si nu are atributii jurisdictionale; la romani, voievodul este superior cneazului, fiind mai mare
peste o confederatie de cneji si continua pe un plan superior atributiile jurisdictionale ale juzilor si cnejilor.
Conducatorii de formatiuni prestatale feudale dispuneau de asezari intarite si de cele militare compuse din curtenii cu ajutorul
carora tineau in ascultare pe taranii dependenti si asigurau apararea impotriva atacutilor straine, infaptuind astfel functii interne (a tine in
ascultare masa taranilor dependenti) si externe (aparare impotriva atacurilor straine) ale acestor formatiuni de tip politico-statal.
Efectivele militare respective alcatuiesc ceea ce Diploma Ioanitilor denumeste
apparatus bellicus (aparatul razboinic). Formatiunile
prestatale feudale nu dispuneau, insa, de forta necesara unei aparari eficiente impotriva atacurilor tot mai frecvente si puternice ale
popoarelor vecine, intrucat respectivele formatiuni prestatale isi exercitau autotitatea pe teritorii restranse, nemaiavand puterea necesara
pentru intretinerea unor efective militare corespunzatoare.
In acest context, catre sfarsitul sec. 13, inceput de sec. 14, pe fondul dezvoltarii fortelor de productie si al uitarii relatiilor de
productie de tip feudal, cresc si veniturile feudalilor romani, iar acestia cauta din ce in ce mai mult sa-si asigure exclusivitatea
exploatarii domeniilor lor si sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau, veniturile regiunilor romanesti, atitudine
incompatibila cu recunoasterea autoritatilor vremii.
La randul lor, micii tarani dependenti nu mai agreau dubla exploatare feudala si s-au situat de partea feudalilor romani,
impotriva feudalilor straini. Aceasta lupta desfasurata sub conducerea capeteniei feudale locale a avut ca rezultat crearea statelor feudale
romanesti, un proces istoric cu trasaturi comune la scara intregului spatiu locuit de romani, dar si cu o serie de particularitati de la o tara
romaneasca la alta.
De aici rezulta ca formarea statului feudal roman este rezultatul dezvoltarii fortelor de productie feudale, al contradictiilor
interne de clasa, si al luptei poporului roman contra dominatiei straine in cadrul unui determinism de tip dialectic, ceea ce valideaza
justetea singurei teorii corecte formulata de istoriografia romana in legatura cu formarea statului roman feudal de sine statator, apartinand
lui Nicolae Balcescu. Acesta se refera la formarea Moldovei si a Tarii Romanesti, in combaterea teoriei descalecatului, afirmand ca niste
stapani se state asa mici precum Fagarasul si Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii . Prin
urmare, feudalitatea nu se putea introduce in aceste tari cu acesti domni , ceea ce insemna ca formarea statelor feudale romanesti nu
poate fi rezultatul unei actiuni externe, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare.
FORMAREA LEGII TARII
( DREPTUL FEUDAL NESCRIS )
In perioada sec. 4 - sec. 9, la nivelul obstilor satesti a existat un sistem de reguli de conduita care reglementeaza relatii sociale
existente la nivelul obstilor. Conducerea colectiva a obstilor veghea la respectarea si aplicarea acestor reguli de conduita ce erau reguli
sociale fara caracter juridic. Ele reprezinta vointa comuna a membrilor obstei si interesele generale ale obstilor, fiind respectate de comun
acord de toti membri obstilor pe baza deprinderii si obisnuintei. Nu erau inzestrate cu o sanctiune statala, ci cu o sanctiune obsteasca
aplicata de organele de coducere a obstilor.
Transformarea acestor norme din norme sociale fara caracter juridic in norme juridice a presupus intocmirea cumulativa a doua
trasaturi caracteristice: 1. dobandirea unui continut de clasa si 2. dobandirea unei sanctiuni specifice de natura statala aplicata cu ajutorul
aparatului de constrangere al statului. Aceste doua trasaturi caracteristice s-au conturat ca rezultat al stratificarii sociale si formarii
aparatului coercitiv al statului, menit sa asigure respectarea normelor de drept. Transformarea normelor sociale de la nivelul obstilor
satesti la nivelul juridic a fost surprinsa de marele istoric Nicolae Iorga, ce a denumit sistemul de norme de drept de la nivelul obstilor cu
sintagma drept popular propriu comunitatilor satesti libere .
Insa formarea Legii Tarii s-a realizat si pe o alta cale si anume aparitia de noi norme juridice corespunzatoare noilor realitati
economice si sociale ale societatii feudale aflata in plin proces de constituire. Aceste noi reguli de drept conturate inca din timpul
feudalismului timpuriu s-au amplificat si diversificat in timpul feudalismului dezvoltat. Din aceasta categorie de norme juridice fac parte
norme ce reglementeaza privilegiile nobilimii, obligatiile taranilor dependenti exprimate sub cele trei forme ale rentei feudale, sistemul
relatiilor feudale de vasalitate, precum si norme ce reglementeaza organizarea politica a societatii feudale: caracterul ereditar al institutiei
cnezatului, caracterul electiv al institutiei voievodatului, caracterul electivo-ereditar al institutiei domniei.
Pe planul formei, aceste norme de drept imbracau forma cutumei sau a obiceiului juridic, sens in care Dimitrie Cantemir califica
dreptul acestei perioade ca fiind un ius non scriptum . Nicolae Balcescu precizeaza in acelasi sens ca romanii de la intemeierea ambelor
principate n-au avut legi scrise. Cunoasterea dreptului nostru feudal nescris a fost posibil pe baza dovezilor scrise interioare si straine din
perioada in care el a fost in vigoare.
Dintre sursele interne de cunoastere a Legii Tarii, cele mai importante sunt hrisoavele domnesti (reprezinta acte cu caracter
individual de aplicare a legilor si care fac repetate referiri la dreptul nescris, dar cunoscute de intregul popor roman). In ceea ce priveste
sursele externe de cunoastere a Legii Tarii, acestea sunt documente emanand de la cancelariile straine ce mentioneaza si ele existenta
dreptului poporului roman pe care il denumesc: voloschi zacon (documentele cancelariei polone), zacon vlaski (documentele cancelariei

sarbe), ius valahicum, lex olahorum (redactate in limba latina a cancelariei maghiare). Aceste denumiri arata ca strainii, atunci cand
denumeau dreptul nostru feudal nescris, aveau in vedere caracterul etnic al poporului roman, concepand pe cale de consecinta dreptul
acestui popor ca pe un drept personal. Spre deosebire de straini, romanii au desemnat mereu dreptul lor feudal nescris (obisnuielnic) prin
sintagma Legea Tarii (obiceiul pamantului), termenul de pamant fiind in aceasta expresie sinonim cu termenul de tara.
In constiinta poporului roman, Legea Tarii aparea ca un drept vechi, ca o suma de obiceiuri din batrani, de la alcatuirea tarii si
chiar anterioare acesteia pana la aparitia pravilelor. Legea Tarii reprezinta singurul izvor de drept in sens formal, dar chiar si dupa
adoptarea pravilelor bisericesti si apoi a celor laice, Legea Tarii a ramas dreptul comun in toate materiile.
Etapele procesului istoric de formare a Legii Tarii :
1. sec. 4-9 - obste arhaica - norme de conduita fara caracter juridic ale obstilor satesti
2.sec.9-14- feudalism timpuriu- aceste norme devin norme de drept, intregindu-se cu norme juridice noi (referitoare la organizarea
formatiunilor prestatale de tip feudal, la relatiile dintre aceste entitati si supusii lor, la relatiile de exploatare dintre nobilii
feudali si taranii independenti)
3.dupa formarea S feudale romanesti de sine-statatoare L.T.= sistem D atotcuprinzator, include intraga materie a D public si privat
TRASATURILE LEGII TARII
1. Caracter unitar
Legea Tarii are un caracter unitar pe intreg teritoriu locuit de romani, semnificativa in acest sens fiind utilizarea termenului
generic de tara, desi am vazut ca tarile purtau diverse denumiri in vederea identificarii lor. Caracterul ei unitar s-a pastrat si dupa
intemeierea statelor feudale romane desine statatoare iar unitatea de continut a dreptului nostru feudal nescris a reprezentat o expresie pe
planul determinismului de tip dialectic, a conditiilor economice si sociale identice si a cadrului unitar in care s-a format poporul roman.
2. Caracter teritorial, imobiliar
Acest caracter rezulta chiar din denumire, in sensul ca reprezinta dreptul unei populatii organizate dpdv politic sau Legea unei
tari (legea unui teritoriu aflat sub organizare statala). Este foarte important sa subliniem acest caracter pentru ca Legea Tarii se deosebeste
de dreptul popoarelor migratoare si este un drept personal. Caracterul teritorial mobiliar al Legii Tarii este demonstrat si de imprejurarea
ca institutia juridica centrala a dreptului nostru consuetudinar este institutia proprietatii, ce cunoaste o ampla si minutioasa reglementare.
3. Caracter original
Legea Tarii e o creatie originala a poporului roman, izvorata din modul de viata al stramosilor nostri si al daco-romanilor. Din
forma lor tipica de organizare sociala rezulta obstea sateasca, astfel incat influentele straine exercitate asupra institutiilor juridice romane
s-au limitat la aspectul formei, la terminologie si nu au afectat cu nimic continutul institutiilor juridice romane astfel incat aceste influente
sunt regasite ca dublete ale terminologiei originare de sorginte latina, traca.
In literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii in legatura cu originea Legii Tarii.
I. teorii moniste, cu privire la formarea Legii Tari, intre care mentionam si originea pur romaneasca formulata de istoricul Bogdan
Petriceicu Hasdeu si Vasile Parvan si de juristii Stefan Onginescu, Ivan Peres, Andrei Radulescu, toti adepti ai scolii latiniste.
teoria originii pur trace - formulate de istoricii Ioan Andriesescu si Nicolae Densusianu si juristii Ioan Nadejde si George Hotinean,
teoria originii slave dezvoltata de istoricii Dimitrie Onciu si A.D. Xenopol si juristii Paul Negulescu si Constantin Dissescu,
teoria originii germano-ungare ramasa izolata in literatura de specialitate.
II. teoriile dualiste: teoria originii daco-romane a Legii Tarii dezvoltata de Dimitrie Cantemir si Nicolae Iorga.
Toate aceste teorii pacatuiesc prin exclusivismul lor, pentru ca ele neglijeaza creatia juridica a poporului roman, popor ce
potrivit autorilor si-ar fi constituit un sistem de drept numai din mosteniri si influente ale altor popoare. Deficientele acestor constructii
teoretice pleaca de la viciul fundamental al metodei de utilizare: metafizica, potrivit careia dreptul este redus la un continut ideatic si
conceptual, rupt de realitatea economica si sociala si pe acest fond principala preocupare o reprezinta stabilirea pe cale comparativa a
filiatiei ideilor si identificarea primordialitatii unora in raport cu altele aplicand aceasta metoda la cercetarea originii Legii Tarii. Autorii
invocati au rezolvat chestiunea in felul urmator: atunci cand au constatat asemanare intre institutiile Legii Tarii si institutiile din dreptul
unor popoare vecine au afirmat ca este vorba de un imprumut din dreptul strain, iar atunci cand nu existau asemanari au considerat ca este
vorba despre o institutie mostenita de la romani sau getodaci. In acest sens George Hotineanu mentioneaza ca dreptul roman este originar
numai in masura in care nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie juridica straina, caci este vorba in mod invariabil de un imprumut.
Mergandu-se pe aceasta linie de gandire s-a ajuns ca in preajma razboiului, in literatura de specialitate din tara noastra, sa se realizeze o
clasificare a institutiilor juridice ale Legii Tarii in 3 categorii: institutii mostenite, imprumutate si originale, in care au fost incluse doar
acele institutii care, in urma unei analize comparative, nu puteau fi incadrate in primele doua categorii.
Pentru a analiza problematica originii Legii Tarii este necesar sa utilizam metoda dialectica de cercetare a originii si evolutiei
fenomenului juridic. Este vorba despre legea determinismului potrivit careia suprastructura sociala in care se include este determinata de
baza economica a societatii si din aceasta perspectiva se explica asemanarile dintre unele institutii din Legea Tarii si institutii din dreptul
unor popoare vecine. Conditiile materiale de existenta asemanatoare genereaza reglementari asemanatoare, astfel incat asemanarile nu
reprezinta cu necesitate rezultanta efectului unui imprumut. S-au constatat asemanari intre Legea Tarii si dreptul indian. Aceste asemanari
nu pot fi explicate prin imprumut, avand in vedere ca cele doua popoare nu s-au aflat in legatura de-a lungul istoriei. Pe de alta parte, nu
putem intelege de ce aceste asemanari nu s-ar datora unui imprumut in sens invers, adica din dreptul roman catre popoarele vecine.
Utilizand metoda dialectica de cercetare putem face si distinctia dintre factorii ce au determinat o anumita reglementare si factorii ce au

influentat reglementarea respectiva. Altfel spus, putem face distinctia dintre origine si influenta in cadrul procesului de formare a Legii
Tarii, astfel incat, utilizandu-se aceasta metoda de cercetare, putem trage concluzia ca Legea Tarii este creatia originala a poporului roman,
avand la baza dreptul daco-roman si influentele de natura terminologica, din partea unor popoare vecine, insa constituirea dreptului nostru
feudal nescris a fost determinat in mod nemijlocit de conditiile materiale de existenta in care s-a format si a evoluat poporul roman si de
forma sa traditionala de organizare, obstea sateasca.
Totodata, in literatura noastra de specialitate s-au conturat o serie de opinii referitoare la sfera de aplicare a Legii Tarii, referinduse la continutul sau normativ ce rezulta o diversitate de opinii. Opinia lui Nicolae Iorga: Legea Tarii ar fi un drept al agricultorilor si
pastorilor fara continut de clasa. Este o opinie criticabila pentru ca dreptul are mereu un continut de clasa si este expresia de vointa a clasei
dominante. Opinia lui Dimitrie Onciu: Legea Tarii reglementeaza organizatia cnejiala si voievodala cu care poporul roman a aparut in
istorie in zorii Evului Mediu. Cercetarile sociologice, desfasurate in perioada interbelica de catre marele profesor Dimitrie Gusti si
continuate dupa razboi de Henri Stal si Petre Panaitescu, au evidentiat justetea singurei opinii acceptabile referitoare la sfera de aplicare a
Legii Tarii, ce este opinia lui Nicolae Balcescu: multa vreme obiceiul pamantului a tinut loc si de constitutie politica si de condica tivila,
criminala , astfel zis, Legea Tarii este un sistem de drept atotcuprinzator, ce reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.
I DREPTUL PUBLIC
Dreptul public este organizarea de stat a statelor feudale romanesti.
1. Organizarea de stat a Moldovei, Tarii Romanesti (stat feudal de sine statator)
A. Institutia domniei
Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate.
Institutia domniei este una romaneasca originala, ce a aparut odata cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare, ca o treapta
superioara in procesul de evolutie istoric a formatiunilor prestatale de tip feudal. Fiind una originala, nu are un corespondent in statele
vecine, iar termenul ce desemneaza institutia este de sorginte latina,
dominus . Potrivit conceptiei feudale, tilul de domn semnifica
independenta, pozitia unui sef de stat, ce nu recunoaste o autoritate superioara.
Originea institutiei este duala. Pe de o parte, se afla in traditiile formate in cadrul formatiunilor prestatale de tip feudal, iar pe de
alta parte, ea isi afla filonul intr-o serie de trasaturi ale monarhiei bizantine, ce pastra amintirea organizarii politice romane, avea ca
fundament ideologic crestinismul ortodox si continea premisele necesare pentru centralizarea puterii in stat si apararea independentei de
stat. Este suficient sa amintim titulatura imparatului roman a Imperiului tarziu de la Diocletian catre finele imperiului : dominus edeus .
Purta titulatura si de Mare Voievod, exercitand in aceasta calitate prerogative de Domn Suprem al armatei si judecator suprem. Ca domn,
el este in plus stapanul tarii dpdv teritorial. In calitate de sef de stat exercita o serie de atributii de ordin politico-administrativ, militar,
judecatoresc, legislativ, atributiuni ce au fost ingradite pe de o parte de Legea Tarii, si pe de alta parte de marii boieri, ce au jucat un rol
deosebit in conducerea statului. Pe plan politico-administrativ, Domnul era acela care stabilea impartirea politico-administrativa a statului,
incasarea darilor si prestatiile catre domnie, ii numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, avand dreptul
de a-i numi pe mitropoliti, episcopi si ecumeni, incheia tratatele de alianta comerciala cu celelalte state, declara starea de razboi si de pace.
Pe plan militar, domnul, in calitate de mare pretor, era conducatorul armatei. La inceput coordona steagurile marilor boieri, apoi
oastea cea mica, iar in cazurile in care teritoriul tarii era invadat, el ridica la lupta si conducea oastea cea mare a tarii.
Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putea judeca orice pricina si putea pronunta pedeapsa cu
moartea, confiscarea averii. El delega uneori atributii jurisdictionale sau le putea conferi nobililor feudali (boieri, manastiri) pentru
poporul de pe domeniile acestora, cu ocazia acordarii imunitatilor feudale. Hotararile judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de
forta juridica sau de autoritate de lucru judecat, numai pe durata domniei acestuia. Domnii nu puteau rejudeca procese si nu putea
modifica hotarari pronuntate anterior. Domnul judeca de regula cu Sfatul Domnesc.
Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata Lege, iar activitatea de legiferare a lui imbraca forma hrisoavelor legislative,
ce au aparut destul de tarziu (sec. 16) si cuprinde norme cu caracter general. Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca institutia
domniei se caracterizeaza prin confuziunea de atributii pe care domnul le exercita in cele mai diverse domenii.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii reglementa un sistem original, asa cum originala este si institutia, de
unde rezulta un sistem mixt electivo-ereditar. Vocatie la tron aveau, in primul rand, acei soti care erau rude legitime sau nelegitime, pe
linie directa sau colaterala, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei ce erau din os domnesc. A doua conditie era ca cel in cauza sa fie
roman, crestin ortodox, iar a treia conditie era sa nu fie insemnat fiziceste. Din totalitatea acestor persoane se proceda la alegerea celui ce
urma sa devina domn, iar procedura alegerii cuprinde doua etape: investitura si incoronarea. Se zicea ca domnul este ales de tara, insa,
prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a populatiei nu avea nici un rol in alegere, el fiind doar instiintat cu
privire la alegerea facuta.
Acest sistem mixt este de straveche traditie, astfel, latura electiva, o intalnim la nivelul obstilor satesti, inca din vremea getodacilor si continuand si sub stapanirea romana si dupa retragerea aureliana. Este vorba despre alegerea organelor de conducere a obstilor
satesti in frunte cu judele, care era seful militar al satului. Alegerea a continuat sa fie un sistem aplicat si la nivelul formatiunilor prestatale
de tip feudal, in sensul ca voievozii erau alesi de Adunarea cnejilor. Latura ereditara este intalnita, si ea, la nivelul obstilor satesti,
manifestand prin tendinta membrilor obstei de a-si transmite titlul cu titlu ereditar si a fost continuata pe un plan superior la nivelul
formatiunilor prestatale de tip feudal, manifestat prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului. Sistemul electivo-ereditar era considerat
de starile sociale ale Evului Mediu, ca fiind unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii, astfel incat cei ce accedau la tron,
potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ce ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem,
erau denumiti uzurpatori, unii dintre ei fiind desemnati in mod peiorativ prin apelativul domnisor . In cadrul fuzionarii sistemului, s-au

conturat anumite mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare, fie a celui electiv. Spre pilda, asocierea la domnie era o cale
pasnica de a restrange totalitatea, uneori mult prea larg al persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel, domnul in functie, proclama
un asociat la domnie, ce urma sa preia tronul dupa moartea sa. Recomandarea este un mijloc de influentare a laturii elective, este vorba
despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre sfarsitul domniei o adresa Adunarii stariilor feudale, cu privire la persoana cea
mai indicata a fi aleasa ca succesor la tron. Leea Tarii cunoaste si institutia regentei exercitata in cazul minoritatii domnului, situatie in
care atributiile erau exercitate de mama sa si unul dintre marii boieri.
De-a lungul functionarii sale, in timpul Evului Mediu romanesc, sistemul elctivo-ereditar si-a afirmat anumite avantaje fata de
sistemul primogeniturii, dar si anumite inconveniente. Sistemul era avantajos pentru ca permitea urcarea pe tron si a unor rude mai
indepartate, dar cu reale calitati de conducator, in dauna rudelor mai apropiate, nevarstanice sau incapabile. Sistemul era dezavantajos
pentru ca genera o concurenta acerba intre pretendentii la domnie, fiecare sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii dintre ei solicitand
chiar si ajutorul strain. Luptele interne pentru domnie au slabit Tara Romaneasca si au favorizat instaurarea domninatiei otomane. Dupa
instaurarea domninatiei otomane, pe fondul disparitiei vechilor familii romane, marii boieri au instaurat un autentic regim nobiliar,
conditionand alegerea domnului de acceptarea, de catre pretendentul la tron, a unor angajamente ferme, privind respectarea privilegiilor
boieresti. Este ceea ce cronicul Miron Costin denumeste legatura sau tocmeala .
Alegerea a devenit formala, pe primul plan devenind investitura data de Sultan, care, de multe ori, preceda asa-zisa alegere, desi
in capitulatiile incheiate de Tara Romaneasca cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul va fi ales potrivit regulilor statornicite de Legea Tarii
si abia apoi este confirmat sau recunoscut de Sultan. Mai mult, investitura data de Poarta acoperea viciile alegerii unei persoane ce nu
indeplinea conditiile impuse de Legea Tarii. Toate aceste precedente au deschis calea numirii directe, de catre Sultan, in timpul regimului
turco-fanariot, inlaturand astfel traditita sistemului electivo-ereditar.
B. Sfatul Domnesc
Este un organ central al statului feudal, functionand pe langa domn si prin intermediul careia se realiza participarea boierilor la
conducerea statului. Sfatul domnesc era alcatuit din reprezentantii marilor boieri si ai inaltului cler si se intrunea la datele si locurile fixate
de domn, fiind prezidate de acesta. Numarul membrilor sfatului varia intre 12 si 25. Principalele atributii erau:
a. intarirea, alaturi de domn, a tuturor actelor privind transferul proprietatii feudale, dand garantia respectarii
drepturilor si indeplinirii obligatiilor izvorate din acele acte.
b. asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea asupra solutiilor pronuntate de domn.
c. garanta, cu domnul, respectarea actelor externe si cu precadere a tratatelor de vasalitate.
d. ii acorda domnului sfat in orice problema a vietii de stat, atunci cand era consultat de catre domn.
Din examinarea atributiilor Sfatului Domnului rezulta ca, de iure, el este un organ de stat cu rol consultativ, insa de facto, rolul
Sfatului domnului, precum si componenta lui, au cunoscut de-a lungul Evului Mediu, o anumita evolutie. Astfel, dupa intemeiere si pana
la jumatatea sec.15, Sfatul Domnului era alcatuit numai din boierii de tara, adica marii stapani de domenii feudale, investite cu imunitati,
ce aveau o curte proprie si armata proprie. Ei sunt denumiti, in hrisoavele vremii, prin termenii de
jupani , in Tara Romaneasca, si
pani , in Moldova. Puterea Sfatului Domnesc era atat de mare, incat el cenzura activitatea domnului, acesta neputand lua decizii decat
impreuna cu boierii, iar numele boierilor figurau, alaturi de numele domnului, in formula introductiva a hrisovului. Dar rolul Sfatului
Domnesc nu se reducea doar la a lua hotarari cu domnul, ci se extindea la traducerea in fapt a hotararilor luate, boierii fiind cei care il
sileau pe domn, cat si pe urmasii sai la tron, sa respecte hotararile respective, astfel incat boierii din stat actionau si ca garanti ai
indeplinirii hotararilor luate. In acest sens, este ilustrata prezenta, in finalul hrisovului domnesc, a pecetilor marilor boieri, alaturi de
pecetea domneasca. Aceasta situatie este fireasca, pentru ca, in primele timpuri de dupa intemeiere, in numele boierilor, era vie amintirea
faptului ca statul feudal se constituise prin unirea feudelor lor, astfel incat, prezenta boierilor in sfat, asigura apararea vechilor lor pozitii
economice si politice, consacrate dupa intemeiere prin sistemul imunitatilor feudale.
Mai tarziu, dupa a doua jumatate a sec.15, o data cu cresterea puterii domnesti, centralizarea statului feudal si restrangerea
imunitatilor acordate, rolul si componenta Sfatului Domnului se schimba, intrucat incep sa patrunda in Sfat dregatorii (boierii de slujbe),
cei ce sunt numiti in functie si revocati de domn, astfel incat, la sfarsitul sec. 15, in componenta Sfatului Domnesc intrau doar dregatorii.
Se modifica astfel si rolul boierilor in Sfat, deoarece nu mai reprezinta un factor decizional, ei avand calitatea de simpli martori, chemati
sa ia act de vointa domnului. Dupa instaurarea domniei otomane, profitand de slabirea puterii domnesti, boierii si-au consolidat din nou
pozitia prin Sfatul Domnesc, promovand teza ca domnul trebuie sa asculte de Sfat si ca alegerea domnului trebuie sa fie conditionata de
angajamentul sau de a respecta privilegiile boieresti.
C. Dregatorii
Dregatorii erau inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn si care exercitau atributii administrative, judiciare si
militare, in cadrul aparatului de stat. La origine, dregatorii, asa cum arata denumirea lor, erau persoane care, in cadrul Curtii domnesti,
exercitau atributii legate de persoana domnului. Treptat insa, paralel cu ingradirea imunitatilor feudale si centralizarea statului, dregatorii
au patruns in Sfatul Domnesc, preluand in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatorilor s-a centralizat, in Tara Romaneasca, in timpul domniei lui Mircea cel Batran, iar in Moldova, in timpul
domniei lui Alexandru cel Bun. El este asemanator in linii generale in cele doua tari romanesti, datorita modelului comun avut in vedere,
si anume Imperiul Bizantin. La investirea in functie, dregatorii depuneau un juramant de credinta fata de domn, iar functiile lor erau
onorifice, adica nu erau remunerati pentru actiunea pe care o desfasurau, insa beneficiau de danii domnesti pentru dreapta si credincioasa
slujba, li se concedau veniturile unor tinuturi si puteau primii daruri de la subalterni.
Dregatorii erau de doua categorii: 1. marii dregatori (membri ai sfatului domnesc)

2. micii dregatori (nu faceau parte din sfatul domnesc).

1. Marii dregatori sunt:
banul: dregatorie specifica Tarii Romanesti; primul in ierarhia dregatorilor Tarii Romanesti; apare initial ca ban de Severin, apoi ca ban al
Craiovei si are in componenta sa administratia, armata, justitia, zone din dreptul Oltului; putea pronunta pedeapsa cu
moartea si avea subalterni denumiti banisori.
logofatul: seful cancelariei domnesti si purtatorul Marelui Sigiliu, cu care erau intarite actele domnesti.
vornicul: conducatorul slujitorilor Curtii Domnesti si cel ce asigura paza granitelor. In Tara Romaneasca, competenta lui se limita la zona
din stanga Oltului, pentru ca in zona din dreapta Oltului, atributiile sale erau exercitate de ban. In Moldova exista doi
vornici: vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos, acesta din urma fiind primul in ierarhia dregatorilor
Moldovei. In Moldova, vornicii erau si comandantii armatelor din regiunile respective.
postelnicul: coordonatorul relatiilor externe ale tarii; sfetnicul de taina al domnului si talmaciul acestuia (traducator).
spatarul: purtatorul spadei domnului si comandantul cavaleriei. In Moldova, domnul Eremia Movila a creat o dregatorie noua, dupa
modelul polonez, si anume hatmanul, ce a preluat atributiile militare ale vornicilor.
vistiernicul: strangea veniturile tarii si asigura mijloacele financiare necesare functionarii statului, iar dupa instaurarea dominatiei
otomane, si asigurarea mijloacelor destinate platii tributului si a celorlalte atributii.
paharnicul - pivnitele domnesti
stolnicul - camarile domnesti
comisul
- grajdurile domnesti
2. Dintre dregatorii mici mentionam:
armasul: executorul sentintelor penale pronuntate de domn.
satrarul: se ingrijea de corpurile domnului pe timp de razboi.
aga: comandantul pedestrimii, iar mai tarziu comandantul garzii domnesti.
Clucerul aprovizionare grane
Pitar- aprovizionare paine
Din examinarea dregatorilor statului feudal rezulta ca acestia nu erau organizati ierarhic, iar competenta lor se caracterizeaza prin
confuziunea de atributii. In ceea ce priveste organizarea financiara, darile erau de trei categorii: 1. in natura (disme domnesti, denumite
in Tara Romaneasca zeciuiale , iar in Moldova denumite deseatina ) 2. in munca ( slujbe sau robota ) 3. in bani, categorie in
care erau incluse impozitele directe si indirecte. Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor si se numesc
dare in
Tara Romaneasca si dajdie in Moldova, iar apoi a fost desemnat bir . Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constand
in stabilirea unei sume globale pentru fiecare grup fiscal (sat), repartizata apoi pe unitati impozabile (gospodarii taranesti), in functie de
puterea lor economica, apreciata dupa numarul de vite, repartitie realizata de functionari specializati numiti
rabojari . Potrivit
catastifului de cisle din vremea lui Petre Schiopul, ce nu s-a pastrat, taranii erau impartiti, dupa cuantumul birului datorat, in doua
categorii: taranii saraci (bir mic) si taranii de istov (bir mare).
ORGANIZAREA MILITARA
Initial, locul central in cadrul armatei il ocupau trupele boierilor, investiti cu imunitati, care in sistemul relatiilor de vasalitate,
raspundeau, in caz de razboi, la chemarea domnului. Incepand din sec. 15, se consolideaza ca o expresie a centralizarii puterii, armata
proprie domnului (oastea cea mica) formata din micii feudali, curteni, slujitori si elemente recrutate de catre domnie. In cazurile de mare
primejdie, se hotara ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor si se forma oastea cea mare, a carei baza o constituia taranimea. Pe masura
decaderii curtenilor si slujitorilor domnesti, incepand din sec.17, lefegii sau mercenarii au ocupat un loc tot mai important in cadrul
armatei, cu toate ca intretinerea lor era costisitoare. Conducerea armatei apartinea domnului, ajutat cu precadere de anumiti dregatori:
spatarul, hatmanul si banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formata, de asemenea, din dregatori:
capitanul, aga, logofatul sau postelnicul. Dupa instaurarea dominatiei otomane, armata cunoaste un proces de declin, ea fiind alcatuita
dintr-un numar restrans de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului si politia interna.
ORGANIZAREA BISERICII
In epoca feudala biserica a fost principalul reazem al statului. Datorita acestui fapt, biserica s-a bucurat de un larg sprijin din
partea statului, prin acordarea de intinse domenii cultivate de taranii aserviti si de robi. In acelasi timp, Biserica Ortodoxa a jucat un rol
important in apararea independentei fata de state ca Ungaria si Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmarea subordonarea tarilor
romane. Crestinarea daco-romanilor a inceput inca din epoca dominatiei romane, dar ea a continuat si dupa retragerea aureliana, pentru ca
legaturile dintre autohtoni si comunitatile crestine nu s-au intrerupt, ci au continuat intr-un ritm sustinut. Dupa constituirea statului
bizantin, influenta crestina a continuat sa se manifeste, dar dupa formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slava. Asa se
explica si faptul ca limbajul Bisericii Ortodoxe romanesti este format din termeni de origine latina, greaca si slava, iar limba de cult a fost
cea slavona.
Lacasurile de cult ortodoxe au aparut cu mult inaintea intemeierii, in sate, iar apoi pe domeniile feudale. Pana in a doua jumatate
a sec. 14, Biserica din Tara Romaneasca era dependenta de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu
cunostea o clara organizare ierarhica. In vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat nastere, in Tara Romaneasca, Mitropolia Ungaro-

Valahiei, la Curtea de Arges, recunoscuta de Patriarhia de la Constantinopol, in anul 1359. Apoi au luat nastere o serie de episcopii la:
Severin, Ramnicu Valcea si Buzau. Mitropolia din Moldova se afla, in anul 1388, sub autoritatea spirituala a mitropoliei Haliciului, dar
incepand din anul 1401, a devenit si ea dependenta de Patriarhia de la Constantinopole. Primele episcopii au fost infiintate la Roman,
Radauti si Husi. In procesul infiintarii mitropoliilor si a episcopiilor, s-a infaptuit si organizarea ierarhica a bisericilor si a manastirilor. In
varful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareti, preoti. Asezamintele bisericesti au fost inzestrate cu
intinse domenii de catre domni si boieri. Marile proprietati ale bisericii, investite cu imunitati, asigurau Marelui Cler o puternica pozitie in
statul feudal. De altfel, mitropolitul era trecut in fruntea statului domnesc. Biserica se afla sub tutela domnului, care ii confirma pe
mitropoliti, episcopi si egumeni, exercita intreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, in calitatea sa de proprietar suprem, putea
judeca procesele care erau de competenta instantelor ecleziastice, dupa cum putea rejudeca procesele solutionate de aceste instante.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A TARII ROMANESTI
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, exista mari subdiviziuni administrative, care nu erau unitati administrativ-teritoriale
propriu-zise, ci expresia unor reminescente din epoca anterioara intemeierii statului. Este vorba de zona din stanga si dreapta Oltului in
Tara Romaneasca, pentru zona din stanga atributiile administrative erau exercitate de vornic, iar in dreapta Oltului erau exercitate de ban,
iar in Moldova este vorba de Tara de Sus si Tara de Jos. Unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau judetele in Tara Romaneasca si
tinuturi in Moldova, si locuri urbane si rurale.
Orasele - unitati administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca niste comunitati libere cu organizare proprie si cu o anumita
economie. Teritoriul orasului cuprinde 3 zone:
1. vatra orasului (perimetru construit)
2. hotarul orasului (terenurile cultivate de locuitori)
3. ocolul orasului (numarul de sate adiacente).
Toate orasele se aflau sub stapanirea domnului, insa, daca in Moldova, domnul putea dispune neingradit de ocolul orasului,
asupra caruia orasenii aveau doar un drept de uzufruct, in Tara Romaneasca, domnul trebuia sa rascumpere ocolul de la oraseni. Orasele
erau conduse de un aparat administrativ, format din 2 categorii de dregatori: dregatorii locali alesi de comunitatea orasului si dregatorii
domnesti denumiti de domn. Dregatorii locali erau judei in Tara Romaneasca si soltuz in Moldova, ajutati de 12 pargari.
Satele - potrivit stravechilor traditii, formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la cea feudala, obstea sateasca se
bucura de dreptul de autoconducere, pe plan economic, politic, juridic si administrativ. O data cu aparitia primelor formatiuni politice si in
special dupa intemeiere, statele sunt integrate tot mai mult in sistemul conducerii centralizate, o parte din vechile atributiuni ale obstii
fiind preluate de catre stat. In epoca feudalismului dezvoltat, statele erau impartite in 2 mari categorii: libere si aservite. Satele libere,
(mosnenesti sau razesesti), si-au pastrat autonomia si dupa formarea statelor feudale, avand organe proprii de conducere. In acelasi timp,
ele erau subordonate pe plan administrativ, fiscal si militar judetelor sau tinuturilor. In sec.14 si 15, satele erau conduse, potrivit traditiei,
de cneji si juzi, impreuna cu oameni buni si batrani. Din vechiul sistem al autoconducerii, satele libere continua sa exercite dreptul de a
controla stapanirea si instrainarea pamanturilor, judecarea unor procese penale si civile precum si raspunderea colectiva in materie fiscala
si penala. Majoritatea satelor insa au fost aservite de catre domn, boieri sau manastiri. In satele aservite, conducerea era exercitata de
catre un reprezentant al proprietarului. Pe de alta parte, in virtutea imunitatilor de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra
satele de pe mosie si de a judeca, iar uneori aceste drepturi le extindeau si asupra satelor libere din vecinatate. Cu toate acestea, chiar si in
satele aservite, s-au pastrat nealterate o serie de obiceiuri.
ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI ( STAT AUTONOM)
La venirea lor in Transilvania, maghiarii au gasit deja formata stratificarea sociala si relatii de productie de tip feudal, formele de
proprietate ale feudalismului, precum si institutii politice feudale in cadrul carora, pe primul plan, se afla institutia voievodatului. Aceste
realitati ale lumii feudale au cunoscut, in Transilvania, o evolutie specifica, pe fondul dominatiei maghiare. Intrucat la venirea lor in
Transilvania, maghiarii se aflau dpdv al organizarii sociale, in Epoca Democratiei Militare si ca atare, nu aveau institutii proprii de tip
feudal, au preluat instituriile feudale ale romanilor si le-au utilizat apoi ca instrumente de reprimare sociala si nationala ale romanilor.
Constatand ca, datorita numarului mic, ei nu pot exercita o dominatie efectiva a Transilvaniei, ungurii au procedat la colonizari masive, cu
sasi si secui, insa, in ciuda acestor eforturilor, populatia romana autohtona a continuat sa reprezinte majoritatea absoluta in voievodatul
Transilvaniei. Asa cum rezulta chiar din documentele cancelariei maghiare, pe intreg teritoriul si Campia Panonica, s-au organizat inca din
sec. 9 numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti, conduse de nobili romani, care purtau diverse titulaturi: cneji, juzi, jupani,
voievozi, existenta acestora fiind afirmata nu numai in documente, ci si prin urmele pe care aceste instiutiile feudalismului timpuriu le-a
lasat in organizarea interna a voievodatului Transilvaniei, pana la sfarsitul acestuia.
In cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de catre maghiari, s-a dat o lupta intre boierimea romana si nobilimea desprinsa
din randul cotropitorului, desemnata prin termenul generic de nemes . Acest proces s-a realizat in mai multe etape: intre sec 12 si 15,
nobilii romani sunt inca mentionati alaturi de cei maghiari, sasi si secui in documentele cancelariei maghiare. Ei continua sa exercite pe
teritoriile pe care le conduceau si uneori si pe cele pe care le aveau si in proprietate: atributii administratice, judiciare, militare, fiscale,
intrucat aparatul central al voievodatului Transilvaniei nu era inca pe deplin consolidat, iar romanii, ce reprezinta majoritatea absoluta a
populatiei, isi aparau cu strajnicie institutiile. Insa in a doua etapa, ce debuteaza cu a doua jumatate a sec. 15 (1437), dominatia maghiara
asupra Transilvaniei devine efectiva, constituindu-se dupa rascoala de la Bobalna, Unium Trium Nationum, pin care drepturile feudalilor
romani au fost abolite, romanilor fiindu-le excluse drepturile la viata politica a Transilvaniei. In aceste contexte, si-au pastrat pozitia doar
un numar mic de feudali romani, cei care au acceptat trecerea la catolicism si maghiarizare. Ceilalti au decazut treptat in randurile
nobilimii, apoi a taranimii dependente. Pozitiile lor economice si politice preluate de nobilimea celor 3 natiuni privilegiate (maghiari, sasi,

secui), in cadrul careia s-a conturat atat o nobilimea laica (nemesii si vasalii lor), cat si o nobilime ecleziastica (inalti prelati ai Bisericii
Catolice), sustinuti de statul maghiar si care desfasurau o sustinuta politica de reprimare nationala a romanilor ortodoxi, considerati
scismatii (--> Marea Schisma din 1054).
Taranii dependenti erau aserviti, iobagi. Statutul lor juridic permitea, la inceput, mutarea, in anumite conditii, de pe o mosie pe
alta, insa dupa 1514, ei sunt legati de glie, fiind obligati sa presteze renta feudala sub cele 3 forme, renta al carui cuantum a crescut
continuu. In Transilvania, exploatarea feudala a fost mai puternica, inca s-a impletit cu reprimarea nationala. Exista si o categorie redusa,
dpdv al numarului de tarani liberi, insa spre deosebire de Moldova si Tara Romaneasca, in Transilvania ei nu aveau pamant, fiind denumiti
jeleri . Datorita dezvoltarii mai accentuate a mestusugului, spre deosebire de Moldova, Tara Romaneasca, orasenii au reprezentat o
categorie sociala mult mai importanta, iar in cadrul lor, stratificarea sociala era mult mai accentuata. Ei erau organizati in bresle, avand
obligatii militare, financiare.
Organele centrale ale Voievodatului Transilvaniei
In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale proprii, ca efect al autonomiei sale, in cadrul regatului maghiar.
Astefel incat, pana la sfarsitul dominatiei maghiare, Transilvania s-a manifestat ca o entitate statala distincta de regatul maghiar. Pana la
sfarsitul sec. 12, dominatia maghiara s-a exercitat doar asupra zonei de Nord-Vest a Transilvaniei, condusa de Marele Principe (
mercurius princeps -mentionat de izvoare in anul 111, avandu-si resedinta la Curtea Regala Maghiara). Restul Transilvaniei se afla sub
conducerea cnejilor, voievozilor si juzilor romani. Constatand ca nu pot supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost nevoiti sa
accepte formele traditonale de organizare feudala ale romanilor si sa colaboreze cu nobilii romani, context in care s-a constituit
voievodatul Transilvaniei, prin extinderea la scara intreagului arc intracarpatic, a institutiilor feudale romanesti, a voievodatului, astfel
incat documnetele mentioneaza in 1176 pe Leustachiu, voievod al Transilvaniei. Voievozii Transilvaniei, din care multi erau romani, desi
erau vasalii regilor maghiari, s-au manifestat permanent ca reprezentantii intereselor feudale romane si au cautat permanent sa-si largeasca
atributiile si sa inlature domninatia maghiara.Unii dintre ei au reusit doar sa transforme Transilvania intr-un
regnum distinctum de
regnum hungariae . Voievozii Transilvaniei aveau atributii judiciare, administrative, militare. Pe plan administrativ, ii numea pe
vicevoievozi, pe conducatorii comitatelor, pe marii dregatori ai Transilvaniei. Pe plan juridic, voievozii erau judecatori supremi, pe plan
militar, erau conducatorii armatei Transilvaniei. Insa atributiile sale administrative si militare erau limitate de autonomia acordata
comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti de privilegiile de suzeran a regelui maghiar si de imprejurarea ca domnii Moldovei si Tarii
Romanesti detineau in Transilvania intinse feude. Incercarile regilor maghiari de a limita atributiile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de
de o puternica impotrivire, iar de-a lungul timpului, balanta raportului de forta dintre regele maghiar si voievozii Transilvaniei a inclinat in
favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu, voievodul Transilvaniei devine din sec. 15 si comite al secuilor, extinzandu-si astfel
jurisdictia si asupra scaunelor secuiesti. In exercitarea atributiilor sale, voievodul era ajutat de un aparat central, asemanator cu cel din
Moldova si Tara Romaneasca, dar mai putin dezvoltat, compus din vicevoievod, notarul voievodal sau seful cancelariei voievodale, cu
atributii asemanatoare cu cele ale logofatului si judele curtii voievodului, cu atributii asemanatoare cu cele ale vornicului.
Un alt organ de conducere al Transilvaniei la nivel central este congregatia generala a nobililor (congregatio generalis
nobilium). Aceasta este Adunarea reprezentativa pe stari a nobilimii comitatelor, a clerului, a orasenilor si a taranilor liberi, proprietari de
pamant. La inceput, din congregatio generalis nobilium au facut parte si nobilii romani, ultima congregatio generalis nobilium la care
acestia au fost mentionati fiind 1291. Ulterior, dupa Unio Trium Nationum, in compunerea congregatio generalis nobilium intrau doar
reprezentanti ai celor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea definitiva aa reprezentantilor poporului roman autohton si majoritar.
Congregatio generalis nobilium era un organ de stat cu caracter permanent si se intrunea periodic la convocarea voievodului, de regula la
Turda. Atributiile sale erau de natura administrativa si fiscala. Existenta congregatio generalis nobilium ilustreaza autonomia
Transilvaniei, intrucat nicio hotarare a Dietei maghiare nu se aplica in Transilvania, daca nu era insusita de congregatio generalis
nobilium.
Organizarea locala a Voievodatului Transilvaniei
Orgnizarea locala a voievodatului Transilvaniei este expresia impletirii structurilor politico-administrative ale romanilor,
existente inca dinainte de cucerirea maghiara si care au supravietuit si in cadrul voievodatului cu elemente de organizare imprumutate de
maghiari din sistemul feudal german. Astfel, in regiunile locuite exclusiv de romani, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau
districtele romane, conduse de cneji, voievozi, juzi. In regiunile unde, printre populatia romana au patruns si maghiarii, subdiviziunile
administrativ-teritoriale erau comitatele, impartite in plasi. Comitatele sunt conduse de comiti, la inceput numiti de regii maghiari, iar
din sec. 13, de catre voievodul Transilvaniei, iar plasile erau conduse de pretori. La nivelul comitatului, comitele era ajutat de un
vicecomite su de o adunare a comitatului, unde participa nobilimea locala. In zonele unde au fost colonizati secuii s-au organizat institutii
administrativ-teritoriale cu caracter militar, numite scunele secuiesti. Institutia este preluata de la romani, de la vechile scaune de judet ale
acestora. Numarul scaunelor a ajuns in sec. 15 la 7, fiecare scaun fiind condus de un capitan cu atributii administrative si judecatoresti,
ajutat pe planul activitatii jurisdictionale de un jude scaunal. Cele 7 scaune alcatuiesc laolalta
universitas siculorum (obstea secuilor
cu capitala la Odorhei). Era condusa de un comite al secuilor, numit de regele maghiar. Insa din sec. 15, voievodul Transilvaniei devine si
comite al secuior, extinzandu-si autoritatea asupra obstei secuiesti. El era ajutat de 1 vicecomite al secuilor. In zonele in care au fost
colonizati sasii, s-au constituit dupa modelul scaunelor de judet ale romanilor, scaune sasesti care, 7, apoi 9, alcatuiesc laolalta obstea
sasilor ( universitas saxorum ), cu capitala la Sibiu. Ficare scaun era condus de un jude regal, numit de regele maghiar, un vicejude si
un jude scaunal (ales de anumarea locala). Obstea sasilor era condusa de un comite, reprezentant al regelui maghiar, dar care ulterior a
trecut sub autoritatea voievodului Transilvaniei, fiind ales din sec. 15 de membrii comunitatii sasesti. O alta categorie de autoritate
administrativ-teritoriala sunt orasele, care sunosc o puternica dezvoltare a mestesugurilor si comertului si pe cale de consecinta,
dobandesc o mult mai larga autonomie fata de orasele din Tara Romaneasca si Moldova. Orasele Transilvaniei sunt conduse de un jude
(iudex) si de un consiliu orasenesc sau sfat municipal, compus din 12 jurati., denumiti burghe . Erau alesi pe termen de 1 an din randul
patriciatului orasenesc, iar acest sfat municipal avea atributii administrative si fiscale, fixate prin actele de privilegii acordate orasului.
Orgnizarea locala a oraselor Transilvaniei era dublata de un reprezentant al puterii centrale: judele regal.

ORGANIZAREA FISCALA
Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat, pe cand cei aserviti aveau in plus obligatia sa presteze cele 3 forme ale
rentei feudale fata de nemesi si fata de biserica. Sarcinile fiscale datorate regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce
invedereaza iar, autonomia Transilvaniei. In plus, voievodul, care strangea darile pentru rege, avea dreptul sa retina o mare parte din ele.
Principala obligatie fata de stat (lucrum camerae) era prestata initial in natura, apoi in bani. Aceasta dare, fixata prin diplome regale, a
sporit necontenit. Taranii aveau si obligatia de a plati o dare funciara numita terragiuns . Cu timpul, ea a fost extinsa si asupra oraselor,
transformandu-se intr-o dare generala. In situatii deosebite, regele impunea dari suplimentare numite s ubsidia . Taranii aveau un plus
obligatia de a plati quinquagessima ovium (o oaie cu un miel din 50). Intrucat indeplineau indatoriri militare, secuii erau scutiti dari,
totusi cu ocazia incoronarii regelui, a primei sale casatorii si a nasterii primului sau copil, erau obilgati la darea boilor (un bou de fiecare
familie). Regimul fiscal al sasilor era distinct, ei avand indatorirea de a pati 500 de mari de argint anual, prin contributia tuturor
gospodariilor (darea Sfantului Martin).
ORGANIZAREA ARMATEI
In Transilvania, dat fiind organizarea autonoma, exista si o armata a regelui, aflat sub conducerea voievodului si o armata a
feudalilor locali. Din armata regelui faceau parte marii dregatori, cei aflati in slujba acestora (iobagiones, castri) ca si unele intretinute de
oraseni si de categoriile sociale privilegiate, la care participau si un numar de iobagi, stabilit prin reglementari succesive de catre regii
Ungariei. In general, feudalii laici si bisericesti participau la oastea regelui cu un numar de ostasi proportional cu intinderea proprietatilor
funciare pe care le detineau si cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau. La inceputul sec. 15, armata Transilvaniei a fost reorganizata pe
principiul banderiilor (steaguri). Potrivit acestui sistem, marii dregatori, nobiliii, comitatele, orasele, secuii si sasii intretineau banderii
proprii. Aceasta reorganizare este expresia consolidarii puterii si a autonomiei dregatorilor si nobililor din Transilvania, fata deregele
Ungariei. Fapt este ca oastea din Transilvania a constituit in intreaga epoca a voievodatului un corp de armata distinct. Armata proprie a
feudalilor era formata din slujbasii acestora. Pe cand armata regelui avea obligatia de a participa la toate razboaiele inclusiv la cele purtate
in afara granitelor statului, armata feudalilor participa numai la razboaiele de aparare.
ORGANIZAREA BISERICII
Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in momentul venirii ungurilor. Cu toate ca aceasta
ierarhie nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului, Biserica ortodoxa si-a desfasurat activitatea neintrerupt, asigurand continuitatea
credintei religioase a romanilor. Biserica ortodoxa a romanilor a fost organizata treptat, pe masura patrunderii ungurilor, fiind sustinuta de
feuali si de regii Ungariei. Ea se bucura de imunitati si privilegii acordate de catre rege, dar in acelasi timp se afla sub conducerea si
supravegherea acestuia. Initial, biserica catolica avea dreptul de a percepe dari numai de la credincioasii sai, dar ulterior acest drept a fost
extins si asupra ortodocsilor. Pe masura ce exploatarea de catre Biserica oficiala s-a inasprit, nemultumirile taranimii romane, care era in
intregime ortodoxa, a capatat si caracterul luptei impotriva catolicismului. Aceasta lupta s-a intensificat si mai mult datorita faptului ca
ortodocsii, socotiti schismatici, erau supusi unui sistem de prigoana. Regimul de intoleranta religioasa s-a impletit cu acordarea unor
drepturi acelora care treceau la catolicism si prin aceasta se maghiarizau, in cadrul politicii de deznationalizare a romanilor.
II DREPTUL PRIVAT
A. Institutia proprietatii
Caracteristic Evului Mediu este ca proprietatea in general si proprietatea asupra pamantului in special are o structura divizata si
ierarhizata, caracterizata prin imbinarea formei de stapanire devalmasa cu cea personala si prin coexistenta mai multor forme de
proprietate in functie de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme avand un regim juridic distinct dupa statutul social al
titularului. Astfel proprietatea feudala nu este una absoluta, ci divizata, Legea Tarii consacrand:
1. un dominium eminens, care apartine domnului
2. un dominium utile, care apartine boierilor si celorlalti proprietari
3. un drept de folosinta, al taranilor aserviti, drept pe care il exercitau asupra loturilor din mosia boiereasca ce le
fusesera date spre a fi lucrate.
1. Dominium eminens
Este dreptul de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept pe care domnul il exercita in calitatea sa
de varf al ierarhiei feudale si de reprezentant al statului feudal. Dominium eminens este domeniul public al statului feudal si nu se
confunda cu proprietatea domneasca, care este domeniul privat al domnului, adica bunurile pe care domnul le stapaneste ca orice mare
proprietar feudal, alaturi de ceilalti proprietari feudali.
In virtutea lui dominium eminens, domnul avea o serie de prerogative:
1. exercita un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;
2. culegea mostenirile vacante ( pamantul si robii ramasi fara stapan prin efectul decesului proprietarului lipsit de mostenitor
reveneau domnului)

3. lua in stapanire bunurile nimanui (res nulius), care erau de 2 categorii: teritoriile pustii ce nu au apartinut vreodata unui
proprietar; teritoriile pustiite ce au apartinut unui proprietar dar au fost parasite sau abandonate de acesta (res derelicte);
4. putea incuviinta feudalilor desprinderea unor suprafete de teren din teritoriile pustii si teritoriile pustiite si trecerea lor in
stapanirea personala prin intemeierea de asezari rurale ce purtau denumirea de slobozii', datorita scutirilor de dari acordate de
domn cu acel prilej;
5. lua in stapanire teritoriile (bunurile) confiscate de la boierii ce au savarsit actiuni de hiclenie;
6. acorda donatii (danii domnesti) atat pentru dreapta si credincioasa slujba cat si manastirilor in scopuri pioase;
7. exercita dreptul de pradalica (preadalica) - dreptul de retract (revocarea donatiilor facute in cazul ingratitudinii donatorului.
Domnul putea sa renunte la exercitarea dreptului de retract prin introducerea in hrisovul de danie domneasca a formulei
sacramentale: pradalica sa nu fie! . In schimb beneficiarul daniei domnesti trebuia sa faca darea calului sau a cupei (sa dea
domnului un cal de rasa sau o cupa din metal pretios);
8. acorda feudalilor laici si ecleziastici imunitati feudale asupra domeniilor pe care acesti feudali le stapanea;
9. incuviinta toate actele de transfer al dreptului de proprietate avand ca obiect pamantul si robii, ocazie cu care partile trebuiau sa
faca darea calului sau a cupei;
10. percepea dijme, biri si munci (cele trei forme ale rentei feudale) in folosul domniei.
2. Dominium utile
Apartine feudalilor si taranilor liberi.
Marea proprietate feudala ( proprietate completa asupra pamantului; proprietate incompleta asupra taranilor dependenti).
Marea proprietate feudala s-a constituit anterior intemeierii statelor feudale romane de sine statatoare prin acapararea pamanturilor
obstilor satesti si exploatarea muncii celorlalti membri. Dpdv istoric, marea proprietate feudala este continuatoarea stapanirii exercitate de
cnejii, voievozii si juzii romani asupra formatiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. Marea proprietate feudala
devine categoria juridica de dupa intemeiere. Modul originar de dobandire al marii proprietati feudale a fost mostenirea, acesteia
adaugandu-i-se dupa intemeiere o serie de moduri derivate: dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania particulara,
vanzarea, schimbul, infratirea pe mosie. In afara acestor moduri juridice de dobandire, nobilii feudali si-au extins proprietatea si pe cai
nejuridice, violente, prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea stravechiului lor drept de proprietate, ceea ce Legea
Tarii denumeste cotropire sau sila. In functie de titularul sau marea proprietate feudala imbraca 3 forme:
a. proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului pe care acesta le stapanea ca orice alt membru al clasei
feudale, inca inainte de a accede la tron pentru ca domnul era el insusi un mare boier. La aceste bunuri se adaugau bunurile dobandite pe
cheltuiala proprie, pe diferite cai juridice precum si bunurile din camara domneasca constatand in veniturile care i se cuveneau in timpul
exercitarii domniei si care erau separate de veniturile vistieriei tarii.
b. proprietatea boiereasca s-a constituit prin mostenire (trebuia intarita de domn) si danie domneasca. Pamantul dobandit prin
mostenire se numea ocina , bastina , dedina . El putea fi instrainat numai cu respectarea dreptului de protimis al rudelor. Dania
domneasca se acorda pentru serviciile militare aduse si indeplinirea unei slujbe sau a unei dregatorii. La baza daniei domnesti statea
obligatia de miluire, care intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Pana in prima jumatate a sec. 15, donatarul (beneficiarul daniei
domnesti) avea asupra mosiei donate un drept de proprietate temporar limitat la durata vietii domnului si uneori si a urmasului acestuia (in
ipoteza in care urmasul i-ar fi succedat la tron). Din a doua jumatate a sec. 15 beneficiul daniei domnesti devine ereditar - dreptul de
preadalica se putea exercita numai in caz de hiclenie (tradarea domnului) sau in caz de oslul (neindeplinirea lato sensu a obligatiilor ce
incumba vasalului si care intra in continutul raportului juridic de vasalitate).
c. proprietatea bisericeasca s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi (domni si persoane particulare) in
scopuri pioase precum si in scopul de a fi trecuti donatorii in pomelnicul bisericii si a fi pomeniti in rugaciuni dupa moarte. Aceste donatii
aveau caracterul unor donatii cu sarcina (manastirea donatara nu putea instraina bunurile ce-i fusesera donate si trebuia sa utilizeze
veniturile acestor bunuri in scopuri caritabile, sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii). Indiferent de titularul sau
marea proprietate feudala se impartea in: 1. rezerva feudala (era cultivata tot prin munca taranilor aserviti - obligatia taranilor aserviti de
a presta renta in munca) si 2. loturile date in folosinta taranilor aserviti care se numeau: deliute in Tara Romaneasca, jiredi in
Moldova si sesi in Transilvania.
Imunitatile feudale
Reprezinta institutia juridica ce insoteste adeseori dreptul de proprietate al feudalilor asupra domeniilor lor. Imunitatea feudala se
acorda prin hrisov domnesc si conferea titularului sau:
1. drepturi publice ( d. administrare politica, d. judecata si d. comanda militara asupra poporului de pe domeniul respectiv),
2. drepturi private (d. facere comert, d. scutirea de plata oricarei dari fata de domnie, d.percepere diferite venituri de la poporul
de pe domeniul respectiv).
Din analiza imunitatii feudale rezulta ca feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica fata de
domnie, in sensul ca dregatorii domnesti nu aveau acces si competenta pe mosiile investite cu imunitati. Functiile statului feudal pe aceste
mosii se exercitau prin intermediul aparatului propriu de slujitori al feudalului respectiv. Imunitatile feudale reprezinta expresia la nivelul
suprastructurii juridice a izolarii specifice economiei naturale inchise care sta la baza societatii feudale. Aceste imunitati au aparut imediat
dupa intemeiere cand puterea politica si economica a feudalilor erau superioare domniei, iar feudalii doreau prin sistemul imunitatilor
consacrarea juridica a privilegiilor lor de a conduce fara nicio ingerinta dpdv politic si economic, domeniile lor.
Sistemul imunitatilor feudale a putut fi consacrat si s-a extins in epoca imediat urmatoare intemeierii si datorita imprejurarii ca
aparatul de stat al statului feudal (sistem de dregatorii) era slab dezvoltat. Ca atare, pentru realizarea functiilor statului feudal, se impunea
utilizarea aparatului propriu de slujitori al stapanilor feudali. Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor feudale intrebuinteaza: o

formula sacramentala scurta: pentru Tara Romaneasca sa-i fie de ocina si de ohava si pentru Moldova sa-i fie uric cu tot venitul si
o formula sacramentala detaliata, in care se specifica in amanunt continutul imunitatii acordate. Formula dezvoltata se utilizeaza atunci
cand se acordau imunitati feudale manastirilor (proprietatea manastireasca s-a constituit dupa intemeierea statului feudal, intr-o epoca in
care debutase procesul centralizarii statale si intaririi autoritatii domnesti). In acest context imunitatile nu mai aveau caracterul general de
la inceputul statului feudal, ci un caracter exceptional, si ca atare era necesar sa se precizeze in amanunt continutul imunitatii acordate
pentru ca activitatile si privilegiile respective sa fie scoase din competenta generala a drepturilor domnesti. Din examinarea hrisoavelor de
acordare a imunitatii rezulta ca acestea nu se acordau uniform, erau mai largi sau mai restranse, de la un caz la altul, dupa gradul in care
domnul intelegea sa-i investeasca pe beneficiari cu exercitiul unor drepturi politice si sa-i gratifice cu anumite foloase economice.
Dupa centralizarea statului feudal si intarirea puterii domnesti pe care domnul o exercita prin intermediul aparatului de dregatori,
asistam la restrangerea treptata a imunitatilor feudale si preluarea de catre debitorii domnesti de la marii proprietari feudali a exercitiului
drepturilor politice pe domeniul acestora. Astfel, se limiteaza drepturile de judecata ale boierilor la pricinile marunte, drepturile militare
sunt ingradite, dezvoltarea comertului si trecerea la economia de schimb restrange pana la desfiintare drepturile boierilor de a percepe taxe
pe circulatia bunurilor si persoanelor, precum si alte venituri.
In concluzie, marea proprietate feudala investita cu imunitati a reprezentat expresia confuziei dintre drepturile politice si
drepturile private proprie societatii feudale de la inceputurile acesteia, iar pe masura materializarii societatii feudale, si ca efect al
descompunerii acestui tip de organizare sociala, se manifesta tot mai pregnant separatia dintre drepturile publice (politice) si private si se
realizeaza trecerea de la proprietatea divizata la proprietatea absoluta.
Proprietatea taraneasca
Se include in sfera lui dominium utilae. Prezinta caracteristici diferite: pe de o parte, de proprietatea taranilor grupati in obsti sau
de proprietatea taranilor care nu fac parte din obsti, iar pe de alta parte, de proprietatea taranilor liberi sau taranilor aserviti. In ceea ce
priveste obstea libera, aceasta avea un teritoriu impartit in vatra satului (gospodariile taranilor obstei si care era proprietatea personala a
acestora), campul de cultura (loturile de cultura ale membrilor obstei, proprietatea personala a acestora) si celelalte terenuri (aflate in
hotarul obstilor, pasuni, paduri, fanete, ape, ce erau stapanirea in devalmasie a membrilor obstei).
Fiecare membru al obstei putea, cu aprobarea obstei, sa desprinda portiuni de teren din cele aflate in devalmasie si sa la
amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua valoare economica si o noua destinatie economica. Munca incorporata in aceste terenuri
reprezinta temeiul juridic al trecerii terenului respectiv din proprietatea devalmasa in proprietatea personala a membrului obstei care l-a
amenajat. Cea mai veche desprindere din fondul de valmasi este gospodaria (casa de locuit si curtea aferenta), lotul de cultura din tarina
iar tendinta de desprindere a unor terenuri din fondul de valmasi a evoluat, marind suprafetele aflate in stapanirea personala in dauna
suprafetelor ramase in devalmasie.
Pana la sfarsitul feudalismului, obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in
hotarul sau, inclusiv asupra celor stapanite cu titlul personal. Expresia juridica a acestui drept este dreptul de protinis (dreptul de
precumparare si rascumparare). Daca un membru al obstei dorea sa vanda un teren, aflat in hotarul obstei, trebuie sa-si faca cunoscuta
intentia la trei targuri succesive, existand un drept de precumparare sau de preemtiune al rudelor si vecinilor in aceasta ordine legala de
preferinta. Daca nici un membru al obstei nu dorea sa cumpere terenul respectiv, ofertantul putea sa-l instraineze unei persoane straine de
obste, insa vanzarea respectiva nu era pura si simpla, ci era una afectata de o conditie rezolutorie (daca in termen de un an vreun membru
al obstei, ruda sau vecin se razgandeste, el poate sa exercite dreptul de rascumparare si sa intoarca cumparatorului pretul platit devenind
astfel proprietarul terenului in cauza). Rezulta ca dreptul de protimis are doua componente: dreptul de preferinta (precumparare)/
preemptiune si dreptul de rascumparare.
Teritoriul obstei aservite apartinea stapanului feudal, toate acestea in virtutea traditiei de pretuire a muncii personale - chiar si
taranul aservit pastra un drept de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca. In virtutea dreptului cutumiar, acesta avea un drept
de folosinta asupra campului de cultura, precum si dreptul de a face diverse imbunatatiri asupra unor terenuri cu alta destinatie economica
sau de a folosi aceste terenuri platind zeciuiala cuvenita stapanului feudal. Taranii liberi din afara obstei exercitau dreptul de proprietate
asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei mici suprafete de pamant de cultura. In afara de marea proprietate
feudala si de proprietatea taraneasca, Legea Tarii consacra un drept de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor,
precum si un drept de proprietate al robilor asupra salaselor lor, precum si asupra uneltelor de munca confectionate de ei personal.
B. Persoanele. Statul juridic al starilor feudale (al claselor sociale feudale)
Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un puternic caracter statutar prin dispozitiile pe care le contine ( reglementari in functie de
pozitia sociala a diferitelor clase sociale)
Institutia boieriei
Boierii aveau capacitate juridica deplina, ei se bucurau de toate drepturile si privilegiile: numai ei exercitau conducereaa politica
a tarii si numai ei erau titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati.. Asistam la o stratificare a boierimii: boierii mariboierii mici, boierii de tara-boierii de slujbe (dregatori).
La origine calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii. De asemenea, aceasta calitate se transmitea cu titlu
ereditar, odata cu mosia. Institutia boieriei este anterioara intemeierii statului feudal de sine-statator, o dovada in acest sens fiind existenta
boierilor de tara, categorie in care se includ marii stapanitori de domenii feudale, fostii conducatori ai formatiunilor prestatale de tip
feudal, prin unirea feudelor carora se intemeiaza statele feudale de sine-statatoare (de ceea se numeau boieri de tara).
Dupa intemeiere si dupa centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe, care erau recrutati chiar si din randul unor categorii
sociale inferioare, calitatea acestora de boieri decurgand din functia exercitata in aparatul de stat si nu din stapanirea vreunei mosii, desi
boierii de slujbe devin si ei titularii unor proprietati feudale, fiind miluiti de domn pentru dreapta si credincioasa slujba.

Spre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea unor functii in cadrul aparatului statal si
nu mai este conditionata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza si un statut scris al boierimii, prin care se reglementeaza acordarea
titlurilor de noblete, adica a calitatii de boier, ca efect al dregatoriei incredintata celui in cauza.
Sistemul relatiior feudale de vasalitate avea la baza raportul juridic dintre suzeran si vasal, raport in continutul caruia intrau
drepturile si relatiile reciproce. Astfel, vasalul avea fata de suzeran obligatia de
auxilium (de a-i da ajutor militar ori de cate ori e
solicitat), boierii indeplinind aceste obligatii fata de domn prin participare la oaste, fiecare boier avand steagul sau. Obligatia de
concilium (de a-l sfatui pe suzeran ori de cate ori e solicitat) era indeplinita de boieri fata de domn prin participarea la sfatul domnesc.
Din obligatia de a da ascultare suzeranului rezulta ca neindeplinirea de catre boieri a acestor obligatii intra in continutul
infractiunii de hiclenie sau oslug. Suzeranul avea obligatii fata de vasali defensiv- de a-l apara pe vasal ori de cate ori era necesar si
obligatia de mila (de a-l rasplati pentru serviciile aduse). In raporturile dintre domni si boieri, aceasta obligatie se concretiza in daniile
domnesti facute boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba.
Clerul
Clerul avea, ca boierii, o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la treburile tarii, in Sfatul Domnesc si in Adunarile
starilor feudale. Clerul era indreptatit sa judece anumite procese. De asemenea, el avea atributii pe planul dreptului canonic, in cadrul
ierarhiei bisericesti si monahale.
Orasenii
Nu erau o patura sociala omogena :
Aristocratia oraselor este alcatuita din cei care stapaneau case in targ si mosii in ocoalele targului. Era redusa dpdv numeric, in
comparatie cu cele din Transilvania. Orasenii se bucurau, ca boierii si clerii de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau
chiar si la alegerea domnului.
Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari, alcatuiau o comunitate libera, avand obligatii fiscale si individuale fata de
domnie. Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se aflau sub o dubla autoritate: a dregatorilor
domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.
Agricultorii locuiau si lucrau pe mosia orasului; erau fie oameni liberi, fie robi.
In general, orasenii erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi in devalmasie mosia orasului pentru
agricultura si cresterea animalelor. Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului, puteau dispune in mod
liber de bunurile lor si puteau rezolva diferite divergente in fata unor organe jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar din randul
aristocratiei orasului. Sfera drepturilor si privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in uricul targului, precum
si in actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.
Taranii liberi
1 - care stapaneau pamanturi si erau organizati in obsti satesti, denumiti razesi (Moldova) si mosneni (Tara Romaneasca)
2 - cei care stapaneau pamanturi, dar nu erau organizati in obsti si se numeau cneji sau judeci.
3 - cei care nu stapaneau pamanturi si munceau pe mosiile feudalilor, denumiti saraci sau siromahi .
Taranii dependenti
Ei se aflau dpdv al statutului juridic in stare de rumanie (cei din Tara Romaneasca), vecinie (Moldova), iobagie (Transilvania).
Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta pe care stapanul feudal, domnul, boierii sau manatirile il
avea asupra lor. Astfel, ei puteau fi vanduti numai o data cu mosia si aveau urmatoarele drepturi:
a. dreptul de a dispune de partea de productie si de venituri, ce ii ramanea dupa satisfacerea obligatiilor de renta feudala
b. dreptul de proprietate asupra gospodariilor si uneltelor de munca.
c. dreptul de folosinta asupra delnitei pe care o detinea pentru munca din mosia feudala.
d. dreptul de a dobandi in proprietate suprafete de pamant si alti tarani aserviti cu asentimentul stapanului feudal
e. dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de renta feudala (drept suprimat in sec. 16)
Fata de statutul juridic al taranilor dependenti, fuga acestora de pe mosie, fara respectarea conditiilor de stramutare dadea
stapanului feudal dreptul de a-l aduce cu forta pe mosie. Feudalii pe ale caror mosii se refugiau taranii aserviti aveau obligatia de a-i preda
stapanilor lor. Desi aveau unele drepturi civile, taranii aserviti erau exclusi de la exercitiul drepturilor politice. Puteau deveni oameni liberi
prin iesirea din rumanie. Astfel, desi legea tarii stabilea ca rumania este imprescriptibila, sunt prevazute, totusi, unele situatii de
iesire din starea de rumanie
cai juridice

1. iertarea de rumanie, ce este un act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal, fie intervivos, fie mortis causa
2. rascumpararea din rumanie - calea cea mai folosita, datorita avantajelor pe care le presupune pentru stapanii
feudali.
3. hotararea judecatoreasca data in favoarea taranului in procesele cu boierii, procese ce aveau ca obiect constatarea
faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila.

cai nejuridice

1.arderea titlurilor boierilor de catre tarani,

2. cnejirea/judecirea cu sila,
3. fuga de pe mosie
4. rascoala.

Legea tarii prevede si cazuri de cadere in rumanie, forme in care taranii liberi devin tarani aserviti:
cai juridice

1. donatia (se inchina cu sufletul si averea sa stapanului feudal, caz prevazut de legea tarii);
2. contractul de vanzare (cazul in care se vinde libertatea pentru a putea plati anumite datorii)
3. contractul de imprumut garantat cu libertatea personala a datornicului, astfel incat daca acesta nu-si executa obligatia
la scadenta, devenea taran dependent.
4. hotarare judecatoreasca, in defavoarea taranilor, in procesele cu boierii, avand ca obiect constatarea ca ei au fost
aserviti cu sila.

cai nejuridice

1. falsificarea titlurilor de catre boieri

2. sila/cotropirea (aducerea taranilor cu forta in starea de rumanie)

Toate titlurile juridice ce constatau starea de rumanie pentru a fi valide, trebuia sa emane de la cancelaria domneasca si sa fie
intarite de domn si de sfatul domnesc. In ceea ce priveste situatia juridica a taranilor dependenti, care prin una dintre formele juridice
prevazute de legea tarii au devenit tarani liberi, a existat o anumita controversa in literatura de specialitate.
Astfel, profesorul Constantin Giurascu considera ca exista un asa numit drept romanesc zacon vlasi (slavona), plecand de la
ideea ca termenul de ruman are doar semnificatia sociala de taran aservit. Profesorul arata ca robii eliberati deveneau tarani dependenti,
urmand a li se aplica acest drept romanesc, altfel zis, ei traiau in regim de rumanie.
Trebuie sa facem distinctie intre legea tarii ce se
aplica tuturor romanilor priviti ca o entitate etnica si cel ce zacon vlaski , ce are un sens social in sens de tarani dependenti.
Aceasta opinie nu poate fi acceptata, intrucat este contrazisa de hrisoavele domnesti din care rezulta indubitabil ca termenul de
ruman are 2 acceptiuni: un inteles etnic si un inteles social (adica de romani, dar si de tarani aserviti). Sensul in care este folosit acest
termen urmeaza a fi desprins din contextul frazei: robii eliberati nu deveneau rumani, ci oameni liberi.
Robii
Statutul juridic al robilor era reglementat de asa numitul drept al robilor (polosko epravo), care statua ca dpdv juridic, robii erau
considerati bunuri, adica formau obiectul unor contracte translative de proprietate (donatie, schimb). Insa statutul lor juridic nu era identic
cu cel al sclavilor din dreptul romanesc, pentru ca stapanii nu aveau asupra sclavilor decat un drept de corectie, nu puteau dispune de viata
robilor, iar acestora li se recunostea in anumite privinte, chiar si o capacitate juridica limitata, adica robii se puteau casatorii, puteau
stapanii in proprietate salasele si uneltele de muca, pe care le confectionau, iar dupa titularul dreptului de proprietate asupra lor, robii
puteau fi si somesti, boieresti, manastiresti. In general, robii erau recrutati dintre tatari sau tigani, dar institutia robiei este mult mai veche
in raport cu asezarea celor 2 etnii in tara noastra. Robia este o stare imprescriptibila, dar puteau fi eliberati de stapanii lor dupa cum
romanii ce deveneau robi in tara straina, la intoarcerea in tara, redeveneau liberi. Aceasta este o institutie luata din dreptul roman,
ius
postlimini (dreptul de reintoarcere).
Strainii
Regimul juridic al acestora era bine reglementat in legea tarii, fiind unul tolerat daca cel in cauza era crestin. Astfel, strainii se
puteau stabili n orase, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea lacasele lor de culr, puteau dobandi
drepturi suplimnetare prin actele de privilegii acordate de domn. Daca erau crestini, se puteau impamantenii (naturaliza) prin acordarea
unei dregatorii de catre domn, fie prin casatoria cu un roman. In aceste situatii, dobandea toate drepturile civile si politice ale romanilor.
Strainii nu puteau stapanii pamanturi in proprietate si aveau obligatii fiscale distincte. Cei ce nu erau crestini (mahomedani) nu se puteau
aseza pe pamant romanesc si nu puteau detine lacasuri de cult si proprietati. Aceste interdictii erau prevazute expres in continutul
capitulatiilor incheiate de Tarile Romane cu Imperiul Otoman.

Rudenia
Aceasta institutie este o relatie speciala intre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna (rudenia de sange), fie din
anumite precepte, de natura religioasa (prin alianta sau afinitate), fie din tainele botezului sau cununie (relatie spirituala).

1. Rudenia de sange se realizeaza pe linie directa, ascendenti sau descendenti, sau pe linie colaterala, fiecare avand grade sau
trepte de rudenie, calculate dupa numarul generatilor ce se interpun intre rudele respective. Aceasta rudenie creeaza drepturi si
obligatii reciproce de intrajutorare si intretinere, precum de vocatie succesorala. Reprezinta un impediment la casatorie.
2. Rudenia prin alianta este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.
3. Rudenia spirituala este legatura dintre nasi si fini si genereaza potrivit legii tarii si dreptului canonic, efecte la fel de puternice
ca si rudenia de sange.
Alte forme de rudenie sunt cele rezultate din adoptie, infratire si infratire pe mosie.
Institutia casatoriei
Spre deosebire de dreptul modern, casatoria nu este un contract civil, iar ea se incheie prin formlitatile religioase stabilite de
Biserica Ortodoxa (imbraca benedictiuni religioase). Potrivit legii tarii, etapele premergatoare casatoriei sunt: vederea in fiinta
(cunoasterea viitorilor soti), urmarea de vorba (tratativele dintre familii), intocmirea foii de zestre (astazi poarta denumirea de dota),
binecuvantarea parintilor.
Dota este o institutie de straveche traditie geto - daca, care la origine este un drept al ambilor soti, reprezentand echivalentul
muncii depuse de acestia in gospodaria familiala. Zestrea se constituia prin strigaturi publice facute in timpul serbarii publice si reprezenta
baza materiala a noii familii, la care se adaugau darurile de nunta primite de tinerii casatoriti de la rude si prieteni, in acelasi scop. Din sec.
17 apar foile de zestre, iar zestre isi pierde semnificatia traditionala, constitutindu-se doar petru viitoarea sotie si reprezentand o afacere
pentru viitorii soti, denumiti vanatori de zestre.
O varianta a casatoriei traditionale reglementata in legea tarii este casatoria cu fuga, adica casatoria realizata printr-o simulare a
rapirii, in scopul de a forta binecuvantarea parintilor. Regulile dreptului canonic prevedeau si desfacerea casatoriei prin divort, existand
astfel deplina egalitate in privinta motivelor de divort ce puteau fi invocate, astfel incat repudiul era apanajul ambilor soti. Subsecvent
divortului avea loc si partajul, numit de legea tarii alegere, imparteala.
Institutia familiei
Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. In legea tarii s-a pastrat modelul de
reglementare geto-dac, astfel incat familia GD are un caracter democratic, spre deosebire de caracterul aristocratic al familiei romane.
Astfel, legea tarii stabileste deplina egalitate a sotilor, astfel incat ambii soti pot exercita puterea parinteasca asupra copilului, de educare
si protejare, nu un drept viata si de moarte, ca in dreptul roman. Dupa moartea sotului, sotia putea detine singura puterea parinteasca
asupra copiilor minori, totodata intre soti existau drepturi reciproce de intretinere, iar sotul ce nu isi indeplinea obligatia de a-si intretine
familia era supus oprobiului, adica era sanctionat cu o pedeapsa infamanta (darea prin targ, pe ulita, card).
Institutia adoptiei
Aceasta institutie este denumita infiere, iar copii adoptati erau numiti fii de suflet. Reglementarea institutiei familiei in legea tarii
a cunoscut puternice influente, atat din partea dreptului bizantin, cat si din partea dreptului canonic ortodox.
Materia succesiunilor
Transmiterea bunurilor pentru cauz de moarte de la defunct ctre succesori nseamn n Legea rii motenire, iar succesorii
sunt motenitori. Termenii de motenire, motenitori apartin familiei de cuvinte a termenului mo de sorginte trac, din care deriv i
termenul de moie (proprietate ereditar). Motenirea putea fi deferit prin lege (legal, ab intestat), fie potrivit testamentului defunctului
(dac e regulat ntocmit i i produce efectele = motenire testamentar).
Motenirea legal se deschide cnd defunctul nu a lsat testament / cnd acesta e neregulat ntocmit / nu i produce efectele. n
aceast materie, Legea rii consacr egala vocaie succesoral a copiilor legiuii/legitimi cu cei adoptivi ( copii de suflet ), precum si a
fetelor i baieilor att la bunurile de batin, ct i la cele de cumprtur ale prinilor lor. De la aceast regul exist o excepie n ara
Romneasc, unde e reglementat principiul privilegiului masculinitii, potrivit cruia bunurile ereditare (de batin) pot fi culese de
baiei, iar fetele primesc echivalentul valoric n bani, obiecte de pre si bunuri de cumprtur. Fetele i primeau de regul acele pri
succesorale sub form de dot, zestre, iar sarcina nzestrrii fetelor revenea prinilor, iar n absena lor, frailor.
n ceea ce privete copilul natural, nscut n afara cstoriei, el vine la successiunea mamei, prelundu-se mater semper certa
est . Copilul vitreg hiastru - are aceeai vocaie succesoral ca a copilului legiuit, dar numai la succesiunea printelui bun. Legea rii
admite i succesiunea prin reprezentare, precum i dreptul de motenire al soului supravieuitor n concurs cu copii.
Motenirea testamentar se deschide pe baza testamentului ntocmit de defunct, acesta putnd fi redactat fie n form oral (cu
limb de moarte) sau n form scris (diata). n general, testamentul n form scris era mai puin rspndit pentru c tiutorii de carte erau
putini (preoi, civa boieri). O particularitate a testamentului medieval e nserarea n cuprinsul acestuia a blestemului pentru a asigura
respectarea ultimei dorine a testatorului. Legea rii cunoate i instituia exheredarii, dezmotenirii cazul fiilor ru-fctori sau
nerecunosctori.
O particularitate a succesiunii testamentare e valabilitatea substituiunii fideicomisare (interzis in codurile burgheze ale lui
Napoleon, introdusa in Noul Cod Civil) actul prin care disponentul impune fiduciarului (un donator, legatar) s pstreze bunurile primite
i s le transmita altei persoane (fideicomisar, substituit) indicat de disponentul testator la moartea lui.
Materia obligaiilor
Legea rii consacr ca izvor de obligaii contracte + delicte, punnd accent pe rspunderea persoanei, dar consacr i anumite
forme de rspundere colectiv (n materie penal, n materie fiscal, despgubirea de la altul).


Rspunderea colectiv
Penal e o reminiscien a sistemului rzbunrii sngelui. La origine, la comiterea unui omor/ rniri, ginta/familia victimei i
exercita dreptul de rzbunare asupra gintei/familiei fptaului, care la nceput nu era limitat, iar apoi a fost limitat prin introducerea
sistemului compoziiunii voluntare - nelegere de desdunare prin care victima/familia ei renun la executarea dreptului de rzbunare, iar
fptuitorul/familia lui pltete o sum - i cel al compoziiunii legale stabilirea de ctre stat a cuantumului desdunirilor => a generat n
dreptul procesual modern sistemul amenzilor judiciare, care au reprezentat pentru statul feudal o important surs de venit. nainte de
ntemeiere, obtea cerceta, prindea si sanciona prin intermediul organelor sale de conducere toate infraciunile svrite pe teritoriul su
de membrii obtei. Dup ntemeiere, din vechile atribuii ale obtei a rmas aceea de a-l cuta si identifica pe fpta i de a-l preda
slujbailor domneti ( gonitorii din urm ) . Daca nu-l putea preda, obtea trebuia s-i dea urma, s indice locul pe unde fptuitorul a
prsit hotarul obtei (darea urmei) ; dac asta nu era posibil, ntreaga obte rspundea pentru fapta comis pe teritoriul su, fiind obligat
s plteasc amenda fixat de stat. Imposibilitatea obtei de a plti amenda duce la aservirea ei. Alta e situaia pe domeniile feudale
nvestite cu imuniti, unde slujbaii statului nu puteau ptrunde, identificarea + sancionarea fptaului fiind apanajul stpnului feudal,
care realiza acest lucru prin aparatul su de slujitori.
Fiscal e un mod legal de aservire a obtilor steti teritoriale. Potrivit sistemului cislei, dup fixarea sumei globale de unitate
impozabil se defalc acea sum pe gospodrii de ctre rabojari, iar dac unii rani ddeau bir cu fugiii, cei rmai n sat mplineau
ntreaga cisla. Dac nu, obtea urma a fi aservit de domn sau de boier n contul datoriei.
Despgubirea de la altul e o form de rspundere solidar ns cu o sfer de aplicaie mult mai larg dect formele de rspundere
colectiv de la nivelul obtei. Ea cuprinde ntregi categorii sociale aparinnd aceluiai popor. n dreptul modern, dac una din prile
contractante e strin, constrngerea lui pentru executarea obligaiilor contractuale asumate se realizeaz pe baza conveniei ncheiate ntre
state i a procedurii executatului, prin care hotrrea pronunat de o instan asupra unui cetean strin devine executorie n statul cruia
acesta i aparine. Creditorii romni primeau din partea domnului dreptul de a-i realiza creanele pe care le aveau fa de debitorii strini
pe seama conaionalilor acestora din urm aflai n trecere prin rile romne, sub condiia de a le da acestora din urm toate dovezile cu
privire la existena creanei i la modul n care s-a executat executarea silit asupra lor, astfel nct cei executai siliti, la ntoarcerea n ara
de origine, puteau cere autoritilor proprii s fie despgubii de ctre conaionalul lor pentru care au fost executai silit. n mod
asemntor se proceda i atunci cnd debitorul era romn i era executat silit pentru un conaional.

Rspundere personal
Acestea sunt contractele. Cel mai important contract reglementat de Legea rii e contractul de vnzare, care n dreptul nostru
obinuielnic difer fa de cele din dreptul roman, e consensual i translativ de proprietate. Elementele contractului de vnzare sunt:
consimtamantul, obiectul si pretul.
1. Consimmntul trebuia s izvorasc din voina liber, neviciat a prilor i s fi fost dat de bunvoie, irevocabil. Dac era
viciat, consimmntul era nul. Cel mai rspndit viciu era violena = sil, ns motivele pentru care vnztorul dorea s vnd (de factur
economic) nu erau considerate viciu de consimmnt. n general, contractul de vnzare se ncheia n prezena martorilor astfel nct
celelalte vicii de consimmnt (dolul, eroarea) erau excluse. La vnzarea pmntului, n sfera consimmntului prilor era necesar i
consimmntul rudelor, vecinilor (dreptul de protimis) de precumprare, rscumprare - dac era vorba de teren n obte. Dac era
vorba de proprietatea feudal/ rob, actul trebuia ntrit prin hrisov domnesc. Pentru a obine acordul domnului i a evita preadalica, prile
fceau darea calului i darea cupei.
2. Obiectul contractului trebuia s fie un bun susceptibil de a fi nstrinat, n circuitul civil. Cel mai important bun era pmntul,
ns o caracteristic a vnzrii feudale e c obiectul vnzrii l putea constitui i fiina uman - robii (puteau fi vndui i separat de moie)
ranii dependeni ( puteau fi vndui doar mpreun cu moia), ranii liberi (apsai de datorii, erau nevoii s-i vnd libertatea)
3. Preul era de cele mai multe ori fixat in pecunia numerata, ns putea fi stabilit i n natur (datorit economiei naturale) => n
dreptul feudal nescris se fcea confuzie vnzare-schimb. Preul se pltea fie la ncheierea contractului, fie la un termen sub sanciunea
rezoluiunii pentru neexecutare. Rezoluiunea pentru neexecutare era prevzut sub forma unei clauze speciale numit pact comisoriu.
Pentru garantarea plii restului de pre, prile puteau constitui garanii personale, reale. Dac intervenea un caz de eviciune pe care
Legea rii o numete val , atunci cnd bunul a fost cumprat ru -> de la neproprietar, se prevedea ntoarcerea preului de vnztor.
Sub aspectul formei, contractul se ncheie fie n form scris, fie verbal, ntodeauna cu martori, uneori i n prezena chezailor i al
aldamailor. Contractele ncheiate n form scris, distruse, pierdute, puteau fi reconstituite de domn, sfatul domnesc, pe baza probei cu
jurtori precum i pe baza probei testimoniale, de marturie (aldamai).

Contractul de donaie
Contractul de donaie este un contract real. n cazul donaiei domneti sau a daniei domneti, intenia de a gratifica avea n vedere
fie rspltirea boierilor pentru dreapta i credincioasa slujb, fie pentru ajutorarea unor mnstiri. n cazul donaiei particulare, intenia
de a gratifica avea n vedere angajamentul donatarului de a-l ngriji i nmormnta pe donator, cele mai multe donaii fiind cu sarcina.
Donaiile ctre biserici aveau fie scopuri filantropice, fie scopul ca donatorul s fie nscris n pomelnice, mpreuna cu membrii familiei
sale.Mnstirea donatar nu avea dreptul de a nstrina dania primit, sub sanciunea revocrii donaiei. n ceea ce privete obiectul
donaiei, particularitatea donaiei medievale, ca i n cazul vnzrii, este aceea c obiectul l putea constituti i o persoan uman: robii,
ranii dependeni-donai odat cu moia, ranii liberi - i donau libertatea i averea stpnului feudal, fiind cei ce se nchinau cu
sufletul i averea. Donaiile de moii i robi trebuiau ntrite prin hrisov domnesc.
Contractul de mprumut
Contractul de mprumut apare frecvent n documentele medievale n special sub forma mprumutului de comsumaie (mutuum),
ce avea ca obiect o sum de bani i caracter unilateral, crea obligaia doar n sarcina uneia din prile contractante (aceea de a restitui
creditorului la scaden mprumutul acordat cu dobnd). Dobnda n Legea rii era numit ba, iar scadena- zi sau soroc, fiind

stabilit de regul ntr-o zi de srbtoare. Legea rii permitea i anatocismul (dobnda la dobnd), pe care-l numea bas peste bas.
Pentru garania obligaiei asumate prin contract, Legea rii prevedea dou forme de garanii: garania real (zlog) i garania
personal (chezie).
Zlogul este garania real ce avea ca obiect bunuri mobile i imobile, dar cu precdere robi i moii cultivate cu rani
dependeni. n acest ultim caz, folosina de creditorul privilegiat a muncii ranilor de pe acele pmnturi n contul dobnzilor la suma
mprumutat. Zlogul avea dou forme:
- fr termen, situaie n care creditorul putea stpni i folosi bunurile zlogite pn la data datoriei
- cu termen, existau 2 situaii: dac la scaden debitorul pltea datoria, rscumpra bunurile zlogite, reintrnd n stpnirea acestora;
dac nu pltea, se putea prevedea n actul de zlog ca bunul zlogit este pierdut, intrnd n proprietatea creditorului n contul creanei sale.
Dac nu exista o asemenea prevedere, avnd n vedere c valoarea bunului zlogit era mai mare dect cuantumul creanei create, se
proceda la preuirea bunului zlogit i vnzarea lui fie ctre ter sau chiar ctre creditor, reinndu-se din preul obinut cuantumul
creanei, iar diferena era dat debitorului.
Chezaii erau persoane care se obligau s plteasc ei datoria ctre creditor dac debitorul nu va fi pltit la scaden. Garanii
personali erau inui solidari, iar chezaul pltitor avea dreptul de regres n contra cogaranilor si pentru partea contribuiei din datoria
fiecruia. Dac debitorul devenea insolvabil i nu fuseser constituite nici garanii reale, nici personale, era introdus o procedur special,
de executare silit a averii falitului= curama. n cadrul acesteia, bunurile erau evaluate i mprite ntre creditorii concursuali (cei care vin
n concurs la masa predal sau a falimentului), proporional cu valorile nominale ale creanelor lor. Alte contracte reglementate de Legea
rii: contractul de depozit, de comodat, locaiune de lucrri i cea de servicii n forma contractului de munc.
Infratirea pe mosie
Infratirea pe mosie este reglementata de Legea Tarii ca o institutie complexa, reunind trasaturi ale rudeniei, succesiunii si
contractelor. Este o institutie care a fost larg raspandita la multe popoare, incepand din epoca descompunerii societatii gentilice, ce a
aparut in stransa legatura cu slabirea legaturii gentilice intemeiate pe rudenia de sange. Datorita sentimentului de izolare pe care indivizii
incepusera sa-l resimta, s-a incercat inlocuirea legaturii de sange printr-o legatura creata artificial (infratire), conceputa ca o invoiala
formala de ajutor reciproc, ce se constituia in cadrul unei proceduri constand in amestecarea unor picaturi de sange din sangele celor ce se
infrateau, fiind o forma tipica de simbolism judiciar (amestecul sangelui transforma infratirea intr-o imitatie a rudeniei de sange).
De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au modificat ca urmare a aparitiei statului si mai apoi pe fondul
aparitiei si raspandirii crestinismului. In statul sclavagist roman, in consecinta si in Dacia romana, se practica infratirea intre peregrini,
interzisa de Imparatul Diocletian printr-o constitutiune imperiala din anul 285. In societatea feudala apare infratirea de arme intre cavaleri,
creata in scopul acordarii de ajutor reciproc in vederea savarsiri unor fapte de arme. Sub impactul religiei crestine ritualul infratirii se
spiritualizeaza in sensul ca formele pagane sunt inlocuite cu cele crestine iar infratirea devine o infratire de cruce, ce se practica intre
boieri si intre tarani. In cazul boierilor, amestecul sangelui a fost inlocuit de o slujba religioasa insotita de impartasirea din aceeasi paine,
iar la tarani s-a pastrat amestecul sangelui insa crestatura pentru sange se facea in forma de cruce. Totodata, la tarani infratirea putea
imbraca si forma infratirii haiducesti.
Dupa formarea statelor feudale romane de sine-statatoare apare o noua forma de infratire si anume infratirea pe mosie. Infratirea
pe mosie imbraca forma unui act scris dat de cancelaria domneasca, in care se consemneaza declaratiile celor ce se infratesc date in fata
domnului si a Sfatului Domnesc. Spre deosebire de formele anterioare de infratire, cea pe mosie duce nu numai la stabilirea relatiilor
personale intre cei infratiti, adica are nu numai efecte personale nepatrimoniale, dar duce si la crearea de relatii patrimoniale cu privire la
anumite bunuri, asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi patrimoniale, acesta fiind, de altminteri, si principalul scop al
infratirii pe mosie.
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul acestei forme de infratire, insa in cele mai multe cazuri infratirea se facea asupra
pamantului, de aceea se numeste infratire pe mosie. Se are in vedere ca in cele mai multe cazuri era vorba de pamantul stapanit cu titlu
ereditar, adica mosie (ocina).
Exista doua tipuri de infratire pe mosie: 1. in care toti cei infratiti isi uneau ocinele, 2. in care infratirea se realiza asupra ocinei
uneia dintre parti. Conditia de a fi proprietar era absolut necesara pentru a se putea realiza infratire pe mosie, iar in actul de infratire se
stabilea cui apartineau ocinele sau ocina asupra carora/caruia se facea infratirea. Primul tip de infratire presupune doua momente: a.
momentul unirii ocinelor celor ce se infrateau, b. momentul asezarii celor infratiti pe ocinele numite. Al doilea tip are un moment momentul asezarii celor infratiti pe ocinele numite.
Modul in care se constituie raportul de infratire pe mosie : poate fi directa sau indirecta. In primul caz, raporturile de infratire se
stabilesc intre toti participantii la infratire, iar in al doilea caz, cel ce constituie infratirea nu intra in raporturile de infratire, ci aseaza ca
frati alte persoane pe ocina sa. Infratirea ce se realizeaza prin unirea ocinelor este mereu directa, iar efectele juridice pe care le produce
constau in crearea de stare de coproprietate intre cei infratiti, care initial au fost proprietari exclusivi ai ocinelor, iar acum devin
coproprietari in cote indivize egale asupra ocinelor unite. Aceasta egalitate este independenta de suprafata ocinei aduse la infratire.
Infratirea prin asezarea pe ocina doar a unei parti poate fi directa sau indirecta, daca este indirecta numai cei asezati dobandesc cote
indivize din dreptul de proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.
Infratirea pe mosie se infaptuieste din motive economice (mosii mai mari, puternice) si genereaza consecinte juridice importante
atat in materia succesiunilor cat si in materia proprietatii. Astfel, in materie succesorala, infratirea pe mosie este utilizata in urmatoarele
situatii: in Tara Romaneasca erau infratite fetele cu baietii pentru a li se conferi si fetelor vocatie succesorala la ocine; sau cand
proprietarul unei mosii nu avea mostenitori masculini recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite sau numai pe mosia
sa, sau recurgea la o infratire indirecta a fetelor pe mosia sa cu fiii unei alte persoane, pentru ca altminteri ocinele ar fi trecut in
proprietatea domnului. Prin infratirea pe mosie puteau fi chemate si alte categorii de persoane la succesiune, in concurs cu fii, pe care fii
le-ar fi exclus de la mostenire in virtutea principiului proximitatii gradului de rudenie=> modificarea ordinii succesorale prevazute de lege
in favoarea unor persoane pe care cel ce realiza infratirea dorea sa le gratifice (acestea sunt efectele in forme succesorala).

Efectele in materia proprietatii: infratirea este unul dintre modurile de transmitere a proprietatii, alaturi de modurile translative
de transmitere a poprietatii, asta pentru ca in actul de infratire se putea prevedea ca transmiterea actului de proprietate intre cei infratiti se
realiza nu mortis causa, ci de la data constituirii infratirii. O dovada in acest sens o reprezinta clauza reservati domini (de rezerva a
proprietatii) asupra bunurilor ce au format obiectul infratirii, clauza conform careia transferul proprietatii catre cel infratit se realizeaza la
data mortii proprietarului ocinei. Exista si posibilitatea transferului imediat al proprietatii dar cu sarcina, stabilindu-se anumite obligatii ale
celor infratiti fata de cel ce le-a transmis averea. Infratirea pe mosie a fost utilizata de boieri si ca un instrument de aservire a obstilor
satesti: boierii se infrateau cu taranii pe ocinele celor din urma si deveneau rude in sens juridic + vecini cu ceilalti tarani, titulari ai
dreptului de proprietate, pe care il puteau exercita cu succes acaparand terenurile aflate in hotarele obstilor satesti ( drept protimis).
DREPTUL PENAL IN LEGEA TARII
Pe planul dreptului penal, Legea Tarii pastreaza unele reminescente al vechiului sistem al razbunarii private, insa statul s-a
manifestat din ce in ce mai activ, ca un factor de solutionare a conflictelor, reprimand vechile practici ale legii talionului, prin aplicarea
unei amenzi celor care cautau sa-si faca dreptate singuri (aceasta amenda se numeste zaveasca). Pe planul dreptului penal este consacrata
fatis discriminarea in fata legii penale, in functie de categoria sociala careia ii apartinea victima si infaptuitorul. Aceleasi fapte si pedepse
sunt apreciate si aplicate in mod diferit. Este reglementat totodata si sistemul rascumpararii pedepselor, sistem ce avea un caracter
discriminator, favorizand pe bogati si reprezentand, de-a lungul timpului, un instrument eficient de aservire a taranimii.
Infractiunile erau denumite vini si erau impartite in 2 categorii: mari si mici, in raport de gravitatea lor.
Vinii mari: cea mai grava infractiune era hiclenia (incalcarea de catre boieri a obligatiilor pe care le aveau fata de domn si ce
intrau in continutul raportului juridic de vasalitate). Incalcarea de catre boieri a obligatiei de dreapta si credincioasa slujba se pedepsea cu
moartea, singura care nu se rascumpara si era pedepsita cu confiscarea averii boierului, confiscarea bunurilor date celor credinciosi si
manastirii. O alta infractiune este osluh (neascultarea, nerespectarea in sens larg a poruncilor domnesti si neindeplinirea de catre taranii
aserviti a datoriilor fata de stapan, pedepsita cu moartea / amenda in vite (alternativ) precum si confiscarea averii. O alta infractiune este
cea de omucidere si se pedepseste cu moartea, insa putea fi rascumparata. Sudalma cuprinde insultele aduse demnitatii personale, iar
rapirea de fete se pedepsea cu moartea sau cu dusegubine. Infractiunile ce aduceau atingere religiei si moralei feudale sunt: erezia, violul,
adulterul si bigamia. Sanctiunea pentru aceste infractiuni era pedeapsa cu moartea, iar la adulter, zestrea sotiei intra in proprietatea sotului.
Vinii mici : unele infractiuni indreptate impotriva persoanelor (lovirile) se pedepseau cu amenzi in vite (gloabe). Unele
infractiuni sunt indreptate impotriva realizarii justitiei (marturie mincinoasa denumita limba stramba; sperjur) si erau pedepsite prin
insemnarea cu fierul rosu, apoi denuntul calomnios denumit sudalma cea mare, pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denuntat daca denuntul
s-ar fi dovedit intemeiat, sfada (insulta), incalcarea hotarelor si distrugerea semnelor de hotar se pedepseau prin amenzi in vite.
O categorie importanta erau infractiunile indreptate impotriva proprietatii si aici intra: talharia (vina mare pedepsita cu spanzuratoarea),
furtul flagrant (vina mare = furt fata, se pedepseste cu spanzuratoarea la locul faptei; furtul simplu se pedepsea cu dusegubina, amenda).
Sistemul sanctionator cuprinde urmatoarele categorii de pedepse:
1. fizice, intre care se numara diversele forme pe care le imbraca pedeapsa capitala
2. privative de libertate (inchisoarea)
3. pecuniare (amenzi)
4. infamante (taierea barbii)
DREPTUL PROCESUAL IN LEGEA TARII
Legea Tarii are si in domeniul procedurii de judecata un caracter unitar in toate tarile romanesti, instantele aveau rationae
materiae, competenta generala, atat pentru pricinile civile cat si cele penale : la nivelul obstilor satesti - juzii, cnejii si sfatul oamenilor
buni si batrani, judetul / soltuzul si cei 12 pargari la nivelul oraselor, vornicii, parcalabii si banii la nivelul tinutelor si judetelor, marii
vornici si marele ban in partile de tara aflate in zona lor administrativ-teritoriala.
Boierii si manastirile aveau o competenta specializata, stabilita in actul de acordare a imunitatii. Partile litigante puteau alege de
comun acord unul sau mai multi judecatori ai cauzei dupa modelul roman, judecatorii fiind recrutati doar dintre boieri. Domnul si sfatul
domnesc judecau pricinile mai complexe si plangerile celor nemultumiti de hotararile pronuntate de celelalte instante (plangeri care nu
erau cai de atac, ci doar reclamatii formulate impotriva celor ce judecasera). Domnul era judecatorul suprem, ce putea solutiona in prima
si ultima instanta, precum si rejudeca orice proces. Domnul judeca impreuna cu sfatul domnesc, iar activitatea de judecata se exercita in
capitala tarii si in oricare alta localitate, caci justitia feudala are caracter itinerant.
Nu exista trepte sau grade de jurisdictie sau principiul autoritatii de lucru judecat, ceea ce genera o stare de nesiguranta in
raporturile judiciare. Pentru a pune capat prelungirii proceselor si redeschiderii lor, Legea Tarii a consacrat mai multe reguli ce
reglementeaza posibilitatea rejudecarii procesului : zaveasca sau legatura ( nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar
obliga partea ce dorea acest lucru sa depuna in vistieria statului o suma de bani, suma mentionata in multe hotarari date de domn);
feria (depunerea unei sume de bani de catre partea ce a castigat in visteria statului in schimbul garantiei domnului ca nu va permite
redeschiderea procesului. Din sec. 18 se introduc amenzile judiciare (numite gloabe in Tara Romaneasca si Modova si birsag in
Transilvania, ce sanctionau culpa procesuala a partii ce redeschisese procesul).
Procesul in vechiul nostru drept feudal se caracteriza si prin cumularea atributiilor jurisdictionale si administrative de catre
aceiasi dregatori, precum si prin existenta judecatorului unic. Chiar si cand domnul judeca cu sfatul domnesc, hotararea era pronuntata de
domn, iar sfatul domnesc actiona in virtutea obligatiei de concilium. Conceptia ce sta la baza procedurii judiciare este ca judecata trebuie
sa se realizeze dupa lege si dreptate sau dupa dreptate si obiceiul tarii. Termenii de lege si obiceiul tarii inseamna Legea Tarii, adica

dreptul feudal nescris, iar termenul de dreptate desemna morala epocii, adica constiinta juridica ce trebuie sa vegheze la respectarea
moravurilor.
PROBELE
In dreptul nostru feudal nescris intalnim reguli si mijloace de proba formate in timpul feudalismului, dar si unele forme mai
vechi, ramasite ale societatii gentilice care in conditiile feudalismului dobandesc un continut nou, de clasa, si o forma noua, in sensul ca
aplicarea lor era asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme ancestrale anterioare feudalismului se explica, pe de o
parte, prin caracterul natural al economiei, pe de alta parte, prin persistenta unor forme economice vechi (stapanirea devalmasa asupra
pamantului).
Dupa forma lor probele se impart in doua categorii: scrise si orale (cele mai importante si raspandite atunci). Probele orale
reprezinta mijlocul comun de probatiune, caci multe dintre proprietatile constituite anterior intemeierii nu puteau fi dovedite prin
inscrisuri, precum si din cauza numarul mic al stiutorilor de carte. Probele orale reglementate de Legea Tarii sunt:
Fierul rosu
Modul in care este utilizata proba a putut fi reconstituit pe baza unui document denumit Registrul de la Oradea, tinut de preotii
catolici de la Episcopia de la Oradea intre anii 1208 si 1235, care cuprinde note despre un numar de 389 procese solutionate prin proba
fierului rosu. Cand judecatorul nu putea solutiona pricina datorita sustinerilor contradictorii ale partilor, le trimitea la Episcopia din
Oradea, insotite de un pristel, pentru a se proceda la proba fierului rosu.
Se efectua o slujba religioasa, in cadrul careia se invoca divinitatea pentru a arata de partea cui este dreptatea, apoi i se dadea
unui martor, uneia dintre parti sau unui chezas sa poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi. Dupa aceea, mana era
bandajata, bandajul sigilat, iar dupa 8 zile se rupea sigiliul si se examina mana.
Daca rana era vindecata inseamna ca s-a spus adevarul, iar hotararea judecatoreasca se dadea pe cale de consecinta. Daca rana
nu era vindecata, inseamna ca nu s-a spus adevarul si se considera ca partea respectiva este vinovata. In afara ca mana nu este vindecata
mai erau considerate semne de vinovatie si alte imprejurari: neprezentarea la termenul fixat de proba, la examinarea mainii sau fuga in
timpul efectuarii probei, toate acestea ducand la considerarea vinovatiei.
Din examinarea principiilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 au ca obiect fapte de natura a aduce atingere
proprietatii feudale. Cei mai multi acuzati erau tarani iobagi sau membrii altor categorii sociale inferioare. Doar ei erau supusi probei
fierului rosu, nu si reprezentantii clerului si ai nobilimii. Chiar daca acestia ar fi trebuit sa se supuna probei, puteau desemna un taran care
sa tina fierul in locul lor => aceasta proba este o procedura discriminatorie, rezervata numai categoriilor sociale inferioare. De asemenea,
modul de desfasurare a probei era de multe ori partinitor, in sensul ca nu se preciza temperatura la care trebuie incalzit fierul, vindecarea
ranii era in functie de rezistenta fizica a persoanei, existau anumite retete preventive pentru arsuri, toate aceste conferind probei un
caracter neconcludent.
B. Juramantul cu brazda in cap
Aceasta proba este denumita astfel dupa rolul pe care pamantul il joaca in desfasurarea probei. Cel ce jura invoca pedeapsa
pamantului daca ceea ce declara sub prestare de juramant nu era adevarat. In Moldova, cei ce jurau puneau brazda de pamant direct pe
cap, fiind denumiti brazdasi. In Tara Romaneasca (Oltenia) brazda era purtata intr-o traista, cei in cauza numindu-se traistasi.
Juramantul cu brazda este utilizat cu precadere in procesele ce aveau ca obiect stabilirea hotarelor intre proprietati. Cei ce jurau
se angajau sa arate adevaratele hotare si inconjurau limitele proprietatii respective avand tot timpul brazda asupra lor. Proba are o origine
straveche, pentru ca vechile popoare ale Antichitatii (si getodacii) considerau pamantul o divinitate cu putere purificatoare (atat in sens
material, cat si spiritual), care ii ajuta pe cei ce zic adevarul si nu ii ajuta pe cei ce zic sperjur =>
sa-i fie tarana usoara / sa nu-i rabde
.
Exemplu de dublu simbolism judiciar: brazda simbolizeaza pamantul ca divinitate, iar capul - fiinta umana, fiind cea mai importanta parte
a corpului. Sub influenta religiei crestine, proba s-a spiritualizat, locul brazdei de pamant fiind luat de o Evanghelie.
Dupa aparitia statului feudal, proba dobandeste un caracter de clasa, fiind rezervat doar categoriilor sociale inferioare. Pe masura
dezvoltarii proprietatii feudale, interesul boierilor in utilizarea probei pentru stabilirea hotarelor a crescut, boierii nu se mai multumesc cu
martori intamplatori, ci cu martori preconstituiti (copii de tarani pusi sa parcurga hotarele mosiei in timp ce erau batut, pentru a tine minte
hotarele si pentru a putea depune marturiile in cunostinta de cauza, daca s-ar fi nascut vreun litigiu cu privire la respectivelepamanturi ).
C. Proba cu juratori
Esta regina probelor in ierarhia mijloacelor de proba in procesul feudal si a fost obiectul unor ample controverse in literatura de
specialitate pentru ca prin practicile sale contrazice ideile moderne referitoare la dovezi. In procesele penale, juratorii prin juramintele lor
sustin juramintul uneia dintre parti, aratand ca ea este demna de crezare => juramantul juratorilor are caracter subiectiv, nu duce la
stabilirea adevarului, vizand stabilirea bunei reputatii a persoanei pentru care jura. Per a contrario, in procesele civile, juratorii cerceteaza
personal faptele si dreptul partilor, astfel incat juramintele lor sunt obiective, de veridicitate.
Pana la aparitia dreptului feudal scris, aceasta proba a fost in satele romanesti cel mai raspandit mijloc de proba, utilizata pentru
solutionarea proceselor de orice fel. Importanta mijlocului de proba decurge si din denumirea sa lege . Unii istorici juristi romani
interbelici au considerat-o o proba misterioasa si stranie, altii o procedura grosolana si curioasa, iar altii un principiu absurd de dovedire.
Dincolo de aceste consideratii speculative, proba este o creatie originala a poporului roman, izvorand din vechea practica geto-daca a
juramantului pe zeitatile palatului regal sau pe vetrele regale. Juramantul zis de catre un numar de juratori putea fi combatut prin
contraproba unui numar dublu de juratori. Atunci grupul juratorilor era compus din rudele celui pentru care se depune juramantul, ppoi
juratori puteau fi vecinii, ulterior chiar toti ceilalti membri ai obstei.
Dupa formarea statelor feudale acordarea acestei probe se realizeaza de catre domn prin hrisov domnesc, utilizand sintagma

i-am dat lege . Partea careia i se incuviintase administrarea probei putea sa

ia legea (sa accepte administrarea probei ce i se
incuviintase) sau sa defere proba partii adverse. Ori de cate ori se incuviinta administrarea probei in hrisov, se preciza si numarul
juratorilor, iar uneori ei erau indicati nominal juratorii pe ravase - care trebuie sa fie
de o seama cu cel pentru care jurau (sa
apartina aceleiasi categorii sociale).
Depunerea juramantului de catre juratori avea un caracter solemn atat dpdv religios cat si dpdv juridic, in sensul ca juramantul se
depunea pe Evanghelie, in fata imputernicitului domnesc cu supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuie sa
fie identice cu cele ale partii din proces pentru care se depunea acel juramant, schimbarea cuvintelor atragea nulitatea probei. De la acest
principiu este o exceptie: in Transilvania erau admise atat utilizarea unor formulari echivalente cat si repetarea cuvintelor rostite initial,
gresit.
Daca juramantul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Tarii, imputernicitul domnului consemna desfasurarea probei
intr-o carte de juramant, pe care o inainta domnului, pentru ca acesta sa hotarasca asupra solutionarii procesului. Domnul pronunta mereu
hotararea in sensul celor aratate in juramant (in favoarea partii care administrase corect proba), considerandu-se ca aceasta s-a apucat de
lege sau
s-a directat . In cazul in care proba nu putea fi administrata de partea careia i se incuviintase, aceasta pierdea procesul sau
ramanea de lege . Daca proba fusese administatrata cu succes, partea adversa putea cere contraproba, denumita lege pentru lege , cu un
numar de 12 juratori. Daca contraproba era administrata potrivit formelor cerute de LT, hotararea initiala se anula si se pronunta o noua
hotarare, conform noului juramant, iar cel anterior era socotit fals, primii juratori fiind globiti . Numarul maxim de juratori prevazut de
legea tarii era 48. Domnul, daca dorea sa favorizeze o parte, aprobandu-i administrarea probei, ii acorda de la inceput numarul maxim de
juratori, pentru ca partea adversa sa nu poata face cotraproba.
Prin proba cu juratori se puteau dovedi orice situatii de fapt si de drept si, totodata, prin intermediul ei, puteau fi combatute cu
succes toate celelalte mijloace de proba (inclusiv inscrisurile). Cu timpul, proba dobandea un caracter de clasa, in sensul ca juratorii sunt
recrutati exclusiv din randul boierilor, mai ales cand erau tarani.
D. Marturia
Martorii sunt persoane ce au cunoscut anumite imprejurari, situatii de fapt ex propriis sensibus (prin propriile simturi), despre
care relateaza in fata instantei pentru a stabili situatia de fapt si solutionarea procesului. Pozitiile martorilor se dadeau sub prestare de
juramant, depuse in biserica, sub sanctiunea acordarii unor anateme impotriva celor ce depuneau marturie mincinoasa. Forta juridica a
marturiei, chiar daca era data sub prestatie de juramant, era inferioara probei cu juratori. Daca partea nu putea aduce toti juratorii la timp,
ceilalti erau audiati ca simplii martori.
O categorie speciala de martori o constitutie
aldamasarii . Ei erau prezenti la incheierea anumitor contracte si asistau partile
contractante la stabilirea tuturor elementelor invoielii dintre ele. Aldamasul este o institutie pagana, anterioara raspandirii crestinismului si
are un dublu caracter: religios si juridic. Sub aspectul religios, dupa incheierea conventiei de catre persoanele ce asistasera, partile invocau
divinitatea prin
libatiuni , pentru ca aceasta sa binecuvinteze intelegerea dintre parti. Din acest ritual stravechi s-a pastrat in statul
feudal doar obiceiul bautului vinului de catre aldamasar impreuna cu partile.
Consumarea aldamasului semnifica incheiera conventiei pe plan juridic, iar aldamasarii erau martori preoconstituiti, chemati sa
depuna marturii in legatura cu contractul incheiat in prezenta lor, in cazul ivirii unui litigiu cu privire la interpretarea si executarea
contractului. De regula, daca acel contract avea forma scrisa, in inscris erau trecute, pe langa numele partilor, si numele aldamasarilor,
valoarea aldamasului consumat si partea care a suportat cheltuiala.
In ceea ce priveste probele scrise, inscrisurile folosite ca probe in procesul feudal erau fie inscrisuri oficiale, emise de cancelaria
domnului si care purtau diverse denumiri hrisov , uric , ipisoc etc, fie erau inscrisuri emanand de la particulari si care purtau
generic numele de zapis .
DREPTUL FEUDAL SCRIS
1. Pravilele bisericesti
Datorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic in societatea feudala, Biserica Ortodoxa a fost in
masura sa elaboreze reguli de conduita aplicabile pe intreg cuprinsul tarii, prin extinderea autoritatii sale spirituale si cu sprijinul statului
feudal.In vedrea consolidarii statului feudal si centralizarea puterii, domnii erau interesati sa introduca noi reguli juridice si sa le asigure
un caracter uniform, spre deosebire de particularitatile regionale ale LT.
Trebuie sa intelegem ca pravilele bisericesti au un caracter oficial, pentru ca au fost intocmite din ordinul domnului sau al
Mitropolitului si pe cheltuiala acestora. Pe de alta parte, dispozitiile din pravile erau obligatorii atat prin clerici, cat si pentru mireni (laici),
atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in domeniul juridic. De altfel, potrivit autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, penal si t
procesual tineau tot de domeniul religios.
Intrucat Biserica ortodoxa romana se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, domnii si mitropolitii
romani au respectat intru totul regula de mult consacrata, conform careia pravilele bisericesti ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoarele
canonice bizantine. Intrucat procesul crestinizarii daco-romane, apoi a romanilor a inceput inca din epoca domniatiei romane si a
continuat si dupa Retragerea Aureliana, un numar mare de cuvinte latine au patruns in limbajul religios fundamental, semnificativ fiind
termenul de
biserica , limba romana fiind singura limba romanica in care acest termen vine din latina,
basilica . In toate celelalte
limbi, termenul de biserica vine din greaca, eclesia .
Patrunderea slavilor in masa si asezarea lor la S de Dunare a dus la ruperea de romanitatea orientala in 2: N Dunarii, ce a evoluat
in poporul romanesc si S Dunarii, ce a evoluat in aromani, anumite enclave ramase. Totodata, contactul direct nord-dunarean cu Bizantul
s-a intrerupt, inca din timpul feudalismului timpuriu influenta bizantina fiind receptata pe filiera slava=> slavona devine limba cancelariei
domnesti si limba cultului religios. Insa slavona era cunoscuta de un numar infim de persoane (cativa calugari) din calcelaria domneasca,
fapt pentru care, din 2/2 sec. 16, pravilele bisericesti incep sa fie redactate si in limba romana. Pravilele bisericesti, in slavona si romana,
au fost la inceput multiplicate ca manuscrise, iar din sec. 17 apar pravilele tiparite.

A. Cele mai importante pravile in slavona sunt:

1. Pravila de la Targoviste, elaborata de catre gramaticul Dragomir, din porunca domnului Vladislav al T.R, 1452.
2. Pravila de la Putna, bilingva (text interliniar in romana), din anul 1581.
3. Pravila de la Manastirea Bistrita (Moldova), in anul 1618.
4. Pravila de la Manastirea Bistrita (Oltenia), elaborata la 1636.
Izvoarele acestor pravile sunt:
a. Sintagma alfabetica, Matei Vlastares
b. Hexabiblul, Constantin Armenopulos (judecator la Salonic)
c. Nomocanoanele parintilor Bisericii (literatura patristica)
d. Legislatia imparatilor bizantini:
1. Bazilicalele lui Leon al II-lea filosoful
2. Nomos Georgikos ( Legiuirea Agrara Bizantina )
3. Prohironul si Epanagoga elaborate in timpul lui Vasile Macedoneanul
B. Cele mai importante pravile in romana sunt:
1. Pravila Sfintilor Apostoli, diaconul Coresi, Brasov, 1560 si 1580- Pravila de la Ieud (numele localitatii din Maramures unde a
fost descoperita in 1921, fiind singurul exemplar ce s-a pastrat)
2. Pravila aleasa, logofatul Eustache, in Moldova, in 1632.
3. Pravila de la Govora (Pravila cea Mica), tiparita in Tara Romaneasca, in 1640, in 2 editii identice: una pentru Tara
Romaneasca, prefata de mitropolitul Theofil si una pentru Transilvania, prefata de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.
Continutul pravilelor bisericesti este eterogena, foarte variata, pentru ca alaturi de textele cu caracter juridic propriu-zis exista si
altele texte din diverse alte domenii: a. extrase din lucrarile religioase, b. date istorice despre sinoadele bisericesti si cele ale parintilor
Bisericii, autori de pravile, c. cronici, d. tabele de calculare a timpului, e. formulare pentru intomirea actelor.
La randul lor, textele juridice nu sunt sistematizate pe ramuri si institutii de drept, in sensul ca dispozitiile juridice pe care le
cuprind sunt amestecate: norme de drept civil, intercalate cu cele penale si procesuale. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal,
infractiunile era socotite pacate, iar pedepsele clasificate in pedepse fizice si pedepse duhovnicesti erau socotite ca forme de ispasire a
pacatelor. Prin continutul lor mistic si prin discriminarile sociale pe care le-au consacrat, pravilele bisericesti au contribuit la consolidarea
relatiilor de productie de tip feudal.
Pe de alta parte, avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele bisericesti au marcat inceputul procesului de
receptare a ideilor si institutiilor juridice romane, astfel cum au fost ele adaptate la realitatile feudale ale Bizantului de catre legislatia
bizantina. Din acest moment, dreptul roman evolueaza sub influenta imediata a dreptului roman, adica influenta imediata a dreptului
roman nu se exercita direct, ci prin filiera bizantina.
Pravilele bisericesti au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toate tarile romane, ce inseamna o continuare a
unitatii de reglementare asigurata de LT. Pravilele biseriesti nu au fost doar monumente de drept cu valoare pur teoretica, ci destinate sa se
aplice in mod nemijlocit in practica instantelor de judecata, lucru contestat de multi autori, intrucat exista foarte putine documemte care sa
ateste ca hotararile au fost date pe baza pravilelor bisericesti.
Insa acest fenomen are o explicatie: faptul ca hotararile date in materie penala si unele date in materie civila ( dreptul familiei),
imbracau forma orala si nu ne-au parvenit, iar daca erau date in forma scrisa, nu aratau capul de pravila pe care se sprijina, pentru ca
partile nu erau interesate sa pastreze asmenea documente. Dimpotriva, hotararile ce se dadeau in litigiile privind proprietatea, imbracau
mereu forma scrisa si mentionau mereu in curinsul lor capul de pravila pe care se sprijineau, pentru ca aceste hotarari erau mereu pastrate
de partile litigante.
O asemenea hotarare celebra este continuta intr-un hrisov emis in timpu lui Alexandru Ilias, hotarare pronuntata in litigiul dintre
Florica (fiica legitima) si Maria (fiica naturala), fiicele lui Mihai Viteazul, litigiu avand ca obiect o mosie. Castig de cauza a avut Florica,
iar in cuprinsul hotararii se mentioneaza capul de pravila pe care se sprijina acea hotarare.
2. Hrisoavele legislative
Hrisoavele domnesti contineau, de obicei, acte cu caracter individual, acte prin care dispozitiile legii tarii erau aplicate de domn
la cazuri particulare. La sfarsitul sec. 16 si inceput de sec. 17, apar hrisoavele legislative, care contineau dispozitii cu caracter general,
emise de domn, ce modifica dispozitiile legii tarii.
Primul si cel mai important hrisov dat de Mihai Viteazul este cel dat in anul 1595, ce prevede, cu referire la taranii dependenti, ca
fiecare pe unde va fi, sa fie ruman pe veci . In legatura cu acest hrisov, unii autori au afirmat ca prin intermediul lui, Mihai Viteazul, fortat
de o conjunctura nefavorabila si sub presiunea boierilor, ar fi procedat la legarea taranilor dependenti, de glie. Opinia nu poate fi impartita,
pentru ca in 1595 se afla in plina desfasurare riposta militara otomana in Tara Romaneasca fata de atitudinea antiotomana a lui Mihai
Viteazul. Poporul din stanga Oltului s-a refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, ce apartineau lui Mihai Viteazul si partidei boieresti ce-l
sprijinea.
Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti, Mihai Viteazul nu i-a legat de glie, ci pentru a-i favoriza pe boierii olteni, a
modificat dispozitiile legii tarii, ce anterior anului 1595 prevedeau legarea de glie a taranilor dependenti. Daca s-ar fi aplicat dispozitiile
legii tarii, boierii din dreapta Oltului ar fi trebuit sa-i remita pe taranii dependenti din stanga Oltului, refugiati pe mosiile lor, stapanilor
acestora, ori prin asezamant Mihai Viteazul ii elibera pe boierii din dreapta Oltului de aceasta obligatie legala, pentru a-i favoriza. Mihai

Viteazul creeaza o noua categorie de tarani dependenti, rumanii de legatura , fiind tarani liberi, care la data asezamantului, fugisera pe
mosiile din dreapta Oltului.
Hrisoavele domnesti au continut asemanator, au fost adoptate si in Moldova de catre domnii Stefan Tomsa si Miron Barnovski.
Iar din sec. 16, pe masura centralizarii statului feudal si intaririi puterii domnesti, numarul hrisoavelor legislative a crescut in mod
semnificativ.
3. Pravilele laice
Pravilele laice au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan si cu un continut similar in Tara Romaneasca si in Moldova,
ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata, de a interveni rapid cu reglementari in diverse domenii. In acelasi timp, parviele aice au
reprezentat pentru boieri si intrumente de limitare a puterii domnului, caci, cum zice Grigore Ureche,
acolo unde nu sunt pravile, din
voia domnilor, multe strambatati se fac .
In Moldova, din porunca domnului Vasile Lupu, logofatul Eustrache a elaborat in 1646
Cartea romaneasca de invatatura ,
aceasta reprezentand prima codificare legislativa cu caracter laic din istoria statului si dreptului romanesc. Din titlu rezulta ca este o
initiativa romaneasca, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii pravilei au fost codificate intr-o viziune proprie, astfel incat
aceasta lucrare nu este o copie sau o compilatie a lucrarii respective, ci o opera de sinteza cu trsaturi originale. In al II-lea rand, cuvantul
invatatura utilizat in titulatura pravilei nu are un sens didactic, ci unul juridic de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca, dar care
atrage sanctiunea domnului asupra celor ce nu asculta de asemenea invatatura .
Izvoarele acestei pravile sunt:
1. Nomos Ghiorghikos (legiuirea agrara bizantina) - adoptata in timpul domnului Leon Isaul
2. Praxis et teoriae criminalis penalistului italian Prospero Farinacci, latinizat Farinacius
In Tara Romaneasca, in 1652, din porunca domnului Matei Basarab, Daniil Panoneanul, un calugar ajuns ulterior mitropolit al
Transilvaniei, a elaborat lucrarea Indreptarea legii sau Pravila cea mare , tiparita la Targoviste si care contine o predoslovie scrisa
de mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti. Titlul sau este semnificativ, exprimand ideea scopului avut in vedere, adica influentarea
comportamentului uman prin dispozitii legale noi. Cuprinsul este mai amplu decat cel al
Cartii romanesti de invatatura , pentru ca
cuprinde, alaturi de versiunea muntenizata a pravilei moldovene si Nomocanonul lui Mihail Malaxos.
Totodata, in partea finala a pravilei sunt expuse o serie de probleme de interes mai general din domenii nejuridice (medicina,
gramatica, filosofie), dar si chestiuni de interes canonic. Continutul juridic al celor 2 pravile este asemanator si se refera in principal la
reglementarea relatiilor din agricultura si sanctionarea faptelor cu caracter penal, iar dispozitiile de drept civil si drept procesual sunt putin
numeroase. Prevederile celor 2 pravile sunt structurate in pricini, glave si zaciale, adica sectiuni, capitole si articole.
Dispozitiile juridice din pravile sunt sistematizate in 2 parti:
A. Prima parte
I. reglementari relatii feudale din agricultura:
1. legarea de pamant a taranilor dependenti
2. drepturile stapanilor feuali de a-i urmari pe taranii dependenti fugiti de pe mosii si de a-i aduce inapoi.
3. interdictia celorlalti boieri de a-i primi pe mosiile lor pe taranii fugari so obligatia de a-i remite stapanilor lor.
4. obligatiile de renta feudala ale taranilor aserviti fata de boieri si drepturile acestora din urma de a-i pedepsi pe taranii
ce nu-si executa obligatiile.
II. reglementari care vizeaza:
1. paza hotarelor
2. paza recoltelor
3. paza bunurilor agricole
4. cresterea vitelor
5. impartirea recoltelor
6. schimburile de terenuri
B. A doua parte
I. institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.
II. 1. reglementarea statutului juridic al persoanelor se face dupa criteriul conditiei sociale. Persoanele fizice (obraze) se impart
in: slobozi (erau pe o parte taranii liberi si pe alta parte erau boierii, clerul) si robi (nu-si puteau schimba statutul juridic decat cu
acordul stapanului sau ca rasplata pentru denuntarea stapanului vinovat de savarsirea anumitor infractiuni; asupra robillor,
stapanul avea avea un intins drept de corectie).
2. majoratul este fixat la 25 de ani, insa raspunderea pentru faptele proprii intervine de la 18 ani.
III. Institutia familiei, a casatoriei, a rudeniei sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca si in pravilele
bisericesti. Casatoria este precedata de logodna, consacrata ca institutie juridica dupa modelul bizantin si
confera sotului puterea maritala asupra sotiei si dreptul de a-i administra zestrea. Puterea maritala presupune ca sotul are
asupra sotiei un drept de corectie, incuzand bataia si inchiderea ei.

IV. Materia bunurilor este protejata proprietatea asupra imobilelor si se face distinctia intre bunurile ce
formeaza obiectul proprietatii reglementate de dreptul laic (mirean) si bunurile considerate sfintite, ce se
bucura de o protectie speciala, potrivit prevederilor dreptului canonic.
V. Succesiunea poate fi deferita prin testament in forma scrisa (zapis) sau in forma orala (cu limba de moarte)
sau ab in testa (potrivit legii). Exista anumite incapacitati de a testa, spre exemplu: cei condamnati pentru
infratiuni contra moralei, precum si incapacitati de a mosteni (asasinul nu vine la succesiunea celui
asasinat). Categorii de mostenitori legali: ascendentii, descendentii (pana la gradul 9) si colateralii. Copii
naturali vin doar la succesiunea mamei si sunt reglementate rezervele succesorale si cantitatea disponibila
in functie de numarul copiilor.
VI. Materia obligatiilor, reglementarea are la baza raspunderea individuala si sunt considerate izvoare de
obligatii: tocmelile (contractele) si delictele. Pentru validitatea contractelor se cere ca vointa partilor
contractate sa nu fie vitiata prin violenta (sila) sau prin dol (amagire). Actele juridice puteau fi incheiate si
prin
mandatari sau reprezentanti conventionali ai partilor (pristari, ispravnici). Principalele contracte reglementate de pravile sunt:
de vanzare, incheiere, imprumut, donatie. Se mentine acelasi sistem de garantie ca si in legea tarii (zalogul si chezasii).
VII. Materia dreptului penal cunoaste o ampla reglementare, potrivit celor mai avansate principii ale epocii.
Infractiunile continua sa fie clasificate dupa gradul lor de periculozitate sociala (exemplu: vinii mari, vinii
mici). Este reglementata acum pentru prima data la nivel general infractiunea flagranta. Pentru prima data,
la calificarea infractiunii se aveau in vedere pozitia subiectiva a faptuitorului 9gandul faptasului), precum si momentul si locul
faptei. Sunt introduse unele categorii juridice noi: tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea si recidiva. De asemenea,
sunt prevazute pentru prima data cauze ce inlatura raspunderea penala(nebunia, legitima aparare, varsta sub 7 ani, ordinul
superiorului), cauze ce atenueaza raspunderea penala (mania, starea de ebrietate, varsta sub 10 ani) si cauze ce agraveaza
raspunderea penala (calitatea de boier in cazul infractiunii de hiclenie). Sistemul sanctionator cuprindea: pedeapsa cu moartea
(sub diferitele sale forme), alte pedepse fizice, pedepsele privative de libertate (temnita, ocna, surghiunul la manastire),
pedepse cu caracter religios (anatema, interdictia de a intra in Biserica, neingroparea), pedepse inflamante si pedepse
pecuniare (amenzi), uneori si pedepse complimentare (confiscarea averii). La stabilirea pedepsei, judecatorul avea o larga
posibilitate de apreciere. Se spunea ca pedepsele se stabileau dupa voia judetului (a judecatorului), astfel incat acesta, in
anumite cazuri, putea dispune schimbarea pedepsei si chiar iertarea pedepsei. Dispozitiile de drept penal aveau un vadit
caracter discriminator de clasa, sens in care pravilele recomanda ca boierilor si clericilor sa nu li se aplice pedepse fizice, ci
acestea sa fie inlocuite de amenzi. Dimpotriva, pravilele recomandau aplicarea pedepselor fizice pentru infractorul
de gios
(cei ce apartineau unei categorii sociale inferioare).
VIII. Materia dreptului procesual, pravilele prevad existenta a 2 categorii de instante: laice si bisericesti. Nu functioneaza
principiul specializarii instantelor, astfel incat instantele laice judecau si pricinile civile si cele penale. In materia penala,
actiunea penala putea si intentata si de alte persoane si de victima: parintele (pentru copil), stapanul (pentru sluga), sotul
(pentru sotie). Exista anumite infractiuni, precum falsificarea monedei, pentru care denuntul era obligatoriu. Mijloacele de
proba erau martorii, juramintele, inscrisurile, carora li se adauga si 2 mijloace de proba noi: expertiza si prezumtiile (in
pravile sunt numite presupusuri sau semne sau intelesuri ). In materie penala era admisa si tortura (caznirea), pentru
a smulge marturisirea invinuitului ce nega comiterea faptului. Pe plan probator, in ceea ce priveste elementul vadit
discriminator, valoarea marturiei trebuie apreciata de judecator in mode diferit, in raport de statutul juridic al martorului,
spunandu-se in pravile ca boierii si clerul trebuie crezuti mai mult. Nu era insa cunoscut conceptul de cale de atac , insa
pravilele permiteau celor nemultumiti de hotararea pronuntata sa se adreseze numai judecatorilor superiori. De asemenea, nu
era cunoscut conceptul de autoritate de lucru judecat , insa erau prevazute anumite termene de prescriptie ale dreptului
material la actiune.

ORGANIZAREA TRANSILVANIEI
IN TIMPUL PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA
Org de STAT
Intre 1541 si 1683, Transilvania a fost organizata ca principat autonom sub suzeranitate otomana, Ungaria a disparut ca stat de pe
harta politica a Europei: o parte a devenit Pasalacul de la Buda, iar cealalta parte trece in stapanirea coloanei habsburgice. Organele
centrale ale Transilvaniei in aceasta perioada sunt:
1. Principele
Principele era ales pe viata de catre Dieta si confirmat de sultan, insa Turcia nu a respectat aceasta regula si de multe ori l-a numit
pe principe, fara o alegere prealabila din partea Dietei. Dupa dezastrul Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda in 1542,
a consfintit crearea principatului Transilvaniei ca stat autonom tributar Turciei, conditionand alegerea principelui Transilvaniei de
obligatia acestuia de a respecta privilegiile natiunilor nobilimii celor 3, cele 4 religii recepte si legile votate de Dieta. Acest lucru a marcat
instaurarea unui regim nobiliar. Totusi, atributiile principelui Transilvaniei erau mai largi decat ale voievodului:
A. a. era seful administratiei
b. ii numea si revoca pe dregatori si pe alti functionari
c. conferea titlurile de noblete
d. incheia tratatele cu alte state
e. declara starea de razboi si pace
B. a. era comandantul suprem al armatei
b. era judecator suprem in materi penala si civila
c. era titularul lui dominium eminens
C. avea atributii legislative, adica:
a. convoca Dieta
b. drept de initiativa legislativa
c. dreptul de a respinge sau de a aproba legile votate de Dieta
2. Dieta
Spre deosebire de vechea congregatie a nobililor, este un organ de stat cu activitate permanenta, cu sedinte la Alba-Iulia sau in
orice alt loc era convocata de principe. La lucrarile Dietei participau reprezentantii: nobilimii celor 4 religii recepte, conducatorii
comitatelor, marii dregatori ai Transilvaniei si reprezentanrii scaunelor sasesti si secuiesti si ai oraselor. Membrii Dietei erau recrutati
numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, romanii autohtoni si majoritari fiind in continuare exclusi de la viata politica a
Transilvaniei.
3. Consiliul Intim
Consiliul intim este un organ nou creat, in epoca principatului, cu scopul de a-l sfatui pe principe in toate problemele curente ale
vietii de stat. In realitate, consiliul intim al principelui a reprezentat un instrument, al regimului nobiliar instaurat in Transilvania, de
supraveghere si control permanent in interesul clasei feudalilor.
Consiliul intim era compus din 10 pana la 12 membrii, recrutati din varful nobilimii Transilvaniei, dintre cei ce detineau si cele
mai inalte dregatorii in stat si ce purtau denumirea de magnati. In consiliu se afla si un reprezentant al Bisericii Catolice. Consilierii nu
desfasurau o activitate onorifica, ci erau remunerati pentru activitatea lor.
Org. FISCALA
Veniturile statului se imparteau in 2 mari categorii. In prima categorie faceau parte veniturile provenite de pe urma operatiunilor
monetare, taxelor si exploatarilor de mine si de saline. Principele putea dispune de aceste venituri dupa bunul plac. Veniturile provinciale
intrau in a II-a categorie si proveneau din impozitele platite de fiecare gospodarie. Pe masura cresterii tributului catre Turcia, au sporit si
aceste impozite. Desi a cunoscut o permanenta tendinta de crestere, tributul platit de Transilvania nu a fost la fel de apasator ca cel platit
de Tara Romaneasca si Moldova. Pe de alta parte, majoritatea populatiei, formata din taranimea aservita, avea grele obligatii fata de
feudali. Situatia romanilor s-a inrautatit si mai mult in aceasta epoca, prin generalizarea impozitului platit de catre ortodocsi fata de
Biserica Catolica.
Org. ARMATEI
Dieta Transilvaniei s-a preocupat in mod constant de organizarea armatei si de adoptarea unor reglementari cat mai precise cu
privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul acestor hotarari se desprind unele reguli generale: toate categoriile aveau obligatia
de a paricipa la oaste, fiecare nobil trebuia sa se prezinte impreuna cu un numar de ostasi proportional cu numarul cu numarul de iobagi pe
care ii avea in stapanire, orasele, secuii si sasii aveau obligatii militare specifice, taranii din regiunile de margine se bucurau de unele
inlesniri in schimbul obligatiei de a asigura paza hotarelor. In aceasta epoca a crescut in mod considerabil numarul mercenarilor,
dependenti de principe.

Org ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas, in mare, asa cum s-a configurat in epoca voievodatului. Principatul Transilvaniei a
cuprins intotdeauna centrul Transilvaniei, iar in anumite perioade si Partium (Crisana si Maramures).
Org. BISERCII
Biserica oficiala a statului a ramas cea catolica, dar pe fondul reformei religioase ce a cuprins toata Europa, au fost recunoscute si
in Transilvania bisericile: reformanta, calvina si lutherana, ce alcatuiau, impreuna cu Biserica Catolica, cele 4 religii recepte ale
Transilvaniei. Biserica Ortodoxa a fost considerata schismatica, dar pe fondul reformei religioase si sub influenta celorlalte 2 tari romane,
ea incepe sa cunoasca un proces de organizare ierarhica. In cadrul acestui proces de organizarea ierarhica au fost create o serie se episcopii
ortodoxe in localitatile Vad, Ineu, Gioagiu, Silvas, precum si o mitropolie din Transilvania. La inceput, mitropolitii erau hirotonisiti in
Serbia, apoi la Targoviste, in Tara Romaneasca. Actionand in directia consolidarii bisericii ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul,
devenit principe, a creat o noua mitropolie ortodoxa, Mitropolia Balgradului, Vadului, Silvasului, Maramuresului, Fagarasului si Tarii
Unguresti .
DREPTUL SCRIS
Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, in evolutia sa, de mai multe tendinte:
1. factorii locali de a consolida autonomia voievodatului
2. politica centralizatoare prommovata de regii ungari
3. tendinta populatiei majoritare romane de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de legea tarii, inclusiv
prin codificarile vechilor obiceiuri realizate sub presiunea poporului roman si recunoscut oficial de statul maghiar.
In acest context, in cadrul dreptului scris al Transilvaniei s-au conturat 2 sisteme juridice:
a. dreptul roman transilvanean, care a imbracat forma legii tarii si apoi a codificarilor realizate pe baza obiceiului
pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent cel putin in epoca voievodatului
b. sistemul juridic discriminatoriu pentru romani, impus de statul maghiar si reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate
(incepand din sec. 15), sistem prin care poporul roman a fost exclus de la viata politica si juridica a Transilvaniei,
sistem care nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia majoritara romana.
Dreptul scris al voievodatului Transilvaniei cuprinde:
1. decretele regale, date cu privire la privilegiile nobilimii si obligatiile taranilor iobagi, la organizarea judecatoreasca,
militara, financiara a voievodatului, dintre care mentionam:
a. Decretul regelui Andre al II-lea din 1222
b. Decretul regelui Carol Robert d'Anjou
c. Decretul regelui Matei Corvin, Maius, dat in 1483
2. Union Trium Nationum este o hotarare data de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, in 1437, prin care s-a
stabilit ca puterea politica in Transilvania urma sa fie exercitata numai de reprezentantii acestor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea
poporului roman majoritar.
3. Elementul de drept scris al Transilvaniei in Tripartitul lui Werboczi. Aceasta este o lucrare cu caracter privat
elaborat de juristi in 1514 si 1517, din ordinul regelui Vladislav al III-lea si care, datorita evenimentelor ce u urmat, nu a fost promulgata
oficial, ramanand o lucrare cu caracter privat, dar care datorita continutului sau s-a aplicat in practica instantelor de judecata pana la
revolutia de la 1848. Utilizarea ei a fost consacrata si in Diploma Leopoldina. Asa cum rezulta si din denumirea ei, lucrarea are 3 parti,
cu privire la:
a. privilegiile nobilimii
b. procedura de judecata
c. situatia juridica a taranilor iobagi, consacrand legarea lor de glie
d. statutul oraselor libere
4. Statutele Tarii Fagarasului reprezinta o legiuire cu caracter de codificare, pentru ca cuprinde principalele institutii
juridice romane ale legii tarii. Mult timp, Fagarasul a fost feuda a domnilor Tarii Romanesti, insa la sfarsitul sec. 15, ea a fost inclusa in
universitas saxonum (obstea sasilor). Acest lucru a insemnat o incalcare a drepturilor stravechi si s-a lovit de o puternica rezistenta din
partea lor, culminand cu o serie de rascoale ce au avut loc intre 1503 si 1508. Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si cea a
revendicarii vechilor obiceiuri ale romanilor, revendicare ce a fost satisfacuta in 1508, prin intocmirea statutelor Tarii
Fagarasului.Statutele Tarii Fagarasului sunt redactate in limba latina. Si in cuprinsul lor, in preambul, cat si in partea finala se mentioneaza
ca s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor redau obiceiuri juridice romane, intr-o forma exact, dar concentrata, pornindu-se de
la ideea ca ele sunt cunoscute foarte bine de populatia romana, care le aplica din generatie in generatie. Dispozitiile lor nu sunt
sistematizate, astfel ca dispozitiile de drept civil sunt intercalate cu cele de drept penal, fara aplicarea vreunui criteriu. In materia
persoanelor, statutele consacrata stratificarea sociala de tip feudal si discriminarea dintre diversele categorii sociale feudale. Nobilii
romani sunt desemnati prin boirones , iar taranii sunt desemnati prin rusticii valahi , terminologia fiind asemanatoare cu cea din Tara

Romaneasca. In materia casatoriei este prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti, dar si posibilitatea incheierii
casatoriei cu fuga, prin plata uneo amenzi simbolice. Inzestrarea fetelor este obligatia parintilor (iar dupa moartea acestora fratilor),
situatie identica cu cea din Tara Romaneasca si care reprezinta un corolar al privilegiului masculinitatii. Statutele prevedeau ca desfacerea
casatoriei se poate face prin repudiu, urmat de pierderea zestrei, bunurile dotale ramanand in stapanirea aceluia dintre soti care respectase
obligatiile casatoriei. O ampla reglementare este intalnita in materia succesiunilor, in sensul ca daca un boier moare fara succesori, poate
dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile, restul si si bunurile imobile intrand in stapanirea seniorului sau. Daca cineva moare
fara descendenti de sex masculin, fetele dobandesc bunurile mobile si 1/4 din contra valoarea pamantului, aplicandu-se privilegiul
masculinitatii. La fel ca si in Tara Romaneasca, fata inzestrata de parinti era exlusa de la mostenirea lor. Este reglementata si infratirea pe
mosie, cu principalele sale aplicatii. In materia proprietatii exista institutii care pastreaza urme ale proprietatii devalmase, desi ea nu este
consacrata in mod expres, cum ar fi sistemul raspunderii colective in materie penala.
Domeniul dreptului penal este cel mai amanuntit reglementat, fiind sanctionate o multime de infractiuni, cele mai grave fiind
considerate:
a. insurectia impotriva castelanului
b. erezia
c. incendierea
d. violarea de domiciliu
e. falsificarea de moneda (toate pedepsite cu moartea)
Din analiza dispozitiilor statutelor Tarii Fagarasului, rezulta ca unitatea de continut si aplicare a obiceiului roman, in toate cele 3
tari romane, inclusiv in teritoriul intracarpatic, unde oprimarea nationala a poporului roman a reprezentat o constanta a conducatorilor
Tarii Romanesti, alesi numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate. De aceea, este remarcabil ca numai cu 3 decenii inainte de
incetarea dependentei Tarii Romanesti fata de Ungaria, autoritatile au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile romanesti, are sau pastrat intr-o forma nealterata.

DREPTUL SCRIS
Dupa disparitia Ungariei la Mohacs, Dieta Transilvaniei, intrunita la Sighisoara in 1540, a hotarat ca, pe viitor, Transilvania se va
conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza sa se mai aplice in Transilvania, cu exceptia Tripartitului lui Werboczi. Dintre
vechile izvoare de drept, adoptate in timpul voievodatului, Unio Trium Nationum a ramas fundamentul dreptului public, discriminatoriu
al Transilvaniei.
Intrucat, in timpul principatului dependent de Turcia, Dieta, pe fondul nevoii acute de reglementare, a adoptat un numar mare de legi, s-a
simtit nevoia sistematizarii lor in ordine cronologica, prin incorporarea in colectii de legi. Prima colectie de legi cuprinde pe cele adoptate
intre 1540 si 1653 si a fost elaborata in timpul domniilor celor 2 principi Racoti, fiind Approbatae Constitutiones Regni Transsylvaniae et
Partium Hungariae eidem adnexarum A doua colectie de legi cuprinde pe cele din 1544 - finele principatului dependent de Turcia, fiind
elaborata in timpul domniei principelui Appafy Mihai si se numeste Compilatae Constitutiones Regni Transsylvaniae et Partium
Hungariae eidem adnexarum. Ulterior, cele 2 colectii au fost reunite Approbatae et Compilatae Constitutiones. In cadrul culegerii
unice sunt sistematizate legi dupa criteriul cronologic si pe domenii: dreptul canonic, organizarea statala, privilegiile feudalilor, procedura
de judecata, diversele chestiuni administrative.
Dreptul scris al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de tendinta de promovare a intereselor celor
3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte, sens in care sunt reglementate foarte amanuntit obligatiile iobagilor fata de nobilii
feudali, fata de Biserica si fata de stat. Legislatia aceasta a inrautatit foarte mult situatia juridica a tarilor romane, care erau pro temore. S-a
inrautatit si situatia preotilor ortodocsi, ce erau asimilati taranilor aserviti si aveau obligatii ca acestia.
Este semnificativa utilizarea termenului de regnum in cadrul acestor colectii de legi, intrucat in epoca respectiva, cuvantul
regnum desemna un stat suveran. Prin urmare, legislatia aceea dorea a fi expresia intereselor nobilimii locale, organizata in cadrul unei
entitati statale de sine statatoare.. In afara acestor codificari, au mai fost codificate norme de drept scris si cutumiar ale oraselor sasesti in
statutele municipale sasesti adoptate in Adunarea sasilor intre 1570 si 1580 si aprobate de principele Transilvaniei in 1583. Aceasta lucrare
cuprinde numeroase dispozitii in materia obligatiilor pentru ca sasii erau cei mai legati de schimbul de marfuri (comert). Sunt cuprinse si
dispozitii de drept penal si drept procesual, toate redactate intr-o forma sistematica. Au mai fost elaborate si alte culegeri de drept:
Statutele odorheiului , Statutele Zarandului', in virtutea autonomiei locale de care se bucurau unitatile administrativ-teritoriale.
ORGANIZAREA IN TRANSILVANIA
IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE AUSTRIA
Dupa esecul imperiului otoman la asediul Vienei (1683), in 1687 armata austriaca ocupa Transilvania, care in 1688 este declarata
vasala Austriei, situatie acceptata de Dieta de la Fagaras, care stabilea totodata ca si pe viitor alegerea principelui Transilvaniei se va face
potrivit vechilor reguli. Diploma Leopoldina din 1691 data de imparatul Austriei consfinteste vasalitatea Transilvaniei fata de Austria care
este recunoscuta si pe plan international prin Pacea de la Karlowitz din 1699. In 1699 principele Mihai Appafy al II-lea renunta la
drepturile sale princiare in favoarea imparatului Austriei ce devine si principe al Transilvaniei, realizandu-se astfel o uniune personala
intre Transilvania si Austria. Prin pragmatica sanctiune data in 1722 s-a stabilit ca succesiunea la tronul principatului Transilvaniei se va
face dupa aceleasi reguli ca succesiunea la tronul Austriei. Insa, prin Diploma Leopoldina, imparatul Austriei era obligat sa respecte

autonomia Transilvaniei, iar Dieta, Consiliul Intim si dregatorii Transilvaniei, precum si conducatorii comitatelor, scaunelor si districtelor
urmau a fi alesi potrivit vechilor uzante. In 1765, Transilvania este ridicata la rangul de mare principat in cadrul Imperiului Habsburgic.
A. Org de STAT
La nivel central, puterea executiva era exercitata de principele Transilvaniei si imparatul Austriei prin intermediul cancelariei
aulice de la Viena. In cadrul careia, in 1695, s-a infiintat Camera aulica transilvana. La nivel central, Guvernatorul Transilvaniei, ales de
Dieta si confirmat de imparat, era conducatorul administratiei civile a principatului. El purta titulatura de presedinte al deputatiei tarii. La
nivel central, comandantul general al armatei din Transilvania, conducea administratia militara a principatului si de-a lungul timpului a
dobandit si atributii in cadrul administratiei civile ca urmare a restrangerii competentei guvernului. Atunci cand aceeasi persoana cumula
functiile de guvern si comandant general al armatei din Transilvania, el se numea presedinte al Guvernului.
Guvernul provincial (guberniul)
Guvernul provincial a inlocuit consiliul intim al principelui, isi desfasura activitatea sub supravegherea Cancelariei aulice de la
Viena si a Camerei aulice transilvanene.
Alte organe la nivel central sunt:
a. comisariatul tarii (controla aprovizionarile militare)
b. tezauratul (controla activitatile financiare)
c. comisariatul provincial
d. 2 organe numite: exatoratul provincial si revizoratul de carti (pentru exercitarea cenzurii).
e. directia de edile
f. congresul medicinal
g. tabla justitiara (instanta de apel)
Se mentine Dieta Transilvaniei ca o expresie a tendintelor autonomiste locale si care de-a lungul intregii perioade a principatului
dependent de Austria s-a aflat intr-o permanenta opozitie cu politica imperiala.
Org BISERICII
Politica dusa de imparatii habsburgi de amagire a sperantelor romanilor transilvaneni de a li se recunoaste drepturile politice s-a
manifestat pe plan religios, acestia propunandu-le romanilor transilvaneni unirea bisericii ortodoxe cu Roma, iar noua biserica numita
greco-catolica urmand a fi recunoscuta ca religie recepta a Transilvaniei. Lasandu-se inselati, o parte a episcopilor ortodoxi din
Transilvania, episcopul Teofil si Atanasie Anghel, reuniti in sinodul de la Alba Iulia in 1697, au hotarat, in principiu, unirea cu Roma,
confirmata printr-o Diploma Leopoldina, prin care preotii uniti erau scutiti de obligatiile feudale, scutire extinsa si asupra taranilor uniti,
printr-o noua Diploma Leopoldina data in 1701, insa aceasta diploma nu s-a aplicat in Transilvania, fiind respinsa de Dieta Transilvaniei.
Fruntasii bisericii unite din Transilvania in frunte cu episcopul Ioan Inochentie Micu au luptat pentru recunoasterea drepturilor promise si
pentru recunoasterea oficiala a natiunii romane. Dand curs solicitarilor poporului roman, Imparateasa Maria Teresa a dat in 1744 un
rescript imperial prin care romanii erau recunoscuti ca natiune distincta a Transilvaniei. Insa rescriptul imperial nu s-a aplicat niciodata
fiind respins de Dieta Transilvaniei, care a considerat ca recunoasterea era valabila numai pentru clerici si nobili si nu ca a patra natiune a
Transilvaniei, ci ca lipituri la cele trei natiuni privilegiate.

B. DREPTUL IN TRANSILVANIA
SUB DOMINATIE HABSBURGICA
Din articolul 1 al diplomei Leopoldine din 1691 Austria recunoaste aplicarea in continuare a tuturor legiuirilor feudale adoptate
in Transilvania: Union Trium Nationum, Tripartitul lui Werboczi, Aprobatae et Compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium
ungariae et isdem anexarum. In 1693, prin rezolutia alvitiana, se organizeaza in cadrul cancelariei aulice de la Viena o camera aulica
transilvaneana. Prin pragmatica sanctiune din 1722, se stabileste sistemul sanctiunii la tronul Transilvaniei, potrivit acelorasi reguli ce
guvernau succesiunea la tronul Austriei. Dieta Transilvaniei din 1714 fixeaza numarul zilelor de claca pe saptamana, 4 zile pentru taranii
iobagi, 3 zile pentru taranii jeleri. Aceasta hotarare a Dietei a fost amendata de Imparateasa Maria Teresa in 1747 printr-un rescript
imperial ce fixeaza numarul zilelor de claca pe saptamana la 4 zile pentru taranii pentru vite si 3 zile pentru taranii cu vite. Printr-un
rescript imperial dat in 1769 si intitulat punctele regulative, Maria Teresa stabilind ca nobilii sunt invitati sa nu mai faca abuzuri in
privinta obligarii taranilor la prestarea zilelor de claca. In sa ambele rescripte imperiale au ramas fara efecte juridice, pentru ca ele au fost
respinse de Dieta Transilvaniei.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE

IN EPOCA REGIMULUI TURCO - FANARIOT
Regimul turco-fanariot instaurat in Tara Romaneasca dupa Constantin Brancoveanu si in Moldova dupa Dimitrie Cantemir, a
durat pana la revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821 si a cunoscut 2 faze:
I. Prima faza a debutat cu instaurarea acestui regim si s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la KuciuK-Kainardji.
Asistam la apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane: domni fanarioti sunt asimilati pasilor cu 2 tuiuri, sunt
numiti direct de sultan, fiind integrati ierarhic in administratia otomana. Durata domniilor este foarte scurta (in medie
este de 2 ani), iar fanariotii se comporta ca niste arendasi ai tarilor romane, fiind preocupati de indeplinirea obligatiilor
fata de Poarta (din ce in ce mai numeroasa) si de spolierea fiscala a tarilor romane, in interesul propriu si al clientelei
lor politice. Tronurile principatelor erau scoase la mezat si se practica totodata sistemul mutarii domnilor dintr-o tara
in alta, sistem ce a avut si efecte politice in sensul ca a asigurat evolutia unitara a dreptului in cele 2 principate.
II. A doua faza a insemnat eliberarea tarilor romane de sub monopolul otoman al comertului exterior, principatele fiind
atrase in circuitul economic european, ceea ce a insemnat cresterea productiei si a schimbului de marfuri, aparitia si
dezvoltarea relatiilor de productie de tip capitalist.
I. DREPTUL IN PRIMA FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT
Prima faza se caracterizeaza printr-o slaba dezvoltare de elaborare a dreptului, pentru ca domninatia otomana era la apogeu, iar
autonomia principatelor fusese mult stirbita. Si in aceasta epoca se adopta pravile. Este vorba despre:
1.

Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, intocmit in Tara Romaneasca in 1730, din porunca lui Nicolae
Mavrocordat. Este o lucrare scrisa in limba greaca, ce cuprinde dreptul canonic.
2. Manualul de legi al lui Mihai Fotino, elaborat din ordinul domnului Stefan Racovita, structurat in 3 volume,
cuprinzand dreptul canonic si dreptul laic, dispozitiile sale fiind structurate pe ramuri de drept. Ca element de noutate,
aceasta pravila este prima care contine dispozitii de drept comercial.
Activitatea de elaborare a dreptului in aceasta perioada a fost influentata si de puterea protectoare (Rusia), in sensul traducerii din
limba rusa a legiuirii Imparatesei Ecaterina a II-a. Cel mai important element al evolutiei dreptului in prima faza a regimului turco-fanariot
il reprezinta reformele lui Constatin Mavrocordat. Este cel mai important reprezentant al acestei perioade. A avut 10 domnii (6 in Tara
Romaneasca si 4 in Moldova), insumand 23 de ani de domnie (performanta neegalata). Era o persoana foarte instruita si a guvernat
principatele in spiritul abolutismului iluminat.
Reformele pe care el le-a abordat, extrem de radicale si de curajoase pentru acea epoca, vizau modernizarea intregii vieti sociala
si de stat. Reformele pe care Constantin Mavrocordat le-a infaptuit pana in 1740, au fost sistematizate intr-un asezamant dat in acelasi an
si publicat in revista Mercure de France in 1742. Aceastea sunt:
1. clerul este scutit de plata darilor, insa dreptul sau de judecata este limitat si se infiinteaza episcopii manastiresti pentru
administrarea averilor manastirilor.
2. se adopta un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind legata de indeplinirea unei functii in aparatul de stat si nu
de stapanirea unei mosii. Ei sunt impartiti in 2 categorii: veliti (membrii ai divanului domnesc si urmasii acestora, ce
se numesc neamuri sicare sunt scutiti de plata tuturor darilor) si mazili (erau scutiti doar de plata unora dintre dari).
3. reforma administrativa consta in introducerea ispravnicilor la conducerea judetelor si tinuturilor (2 pentru ficare judet
si 2 pentru fiecare tinut) si salarizarea tuturor dregatoriilor (se facea dintr-un fond special, numit casa rasurilor ).
4. reforma fiscala consta in suprimarea unor dari si unirea tuturor celorlalte dari intr-un impozit uni numit sama
obsteasca , platibila in 4 sferturi, insa cuantumul impozitelor au crescut, ajungand la 12 sferturi.
5. reformele intreprinse pe plan social pana la 1740 nu au fost la fel de pregresiste ca celelalte, astfel incat Consttin
Mavrocordat stabileste interzicerea stramutarilor taranilor aseviti de pe mosii si obligatiia lor de a lucra pentru boieri fara a
preciza numarul de zile, ceea ce a generat abuzuri sin partea boierilor. Abuzurile au generat la randul lor un fenomen de bejenie (fuga de
pe mosie), ceea ce a capatat intre 1741 si 1746 dimensiuni impresionante, ducand la injumatatirea numarului de platitori de impozite, ceea
ce insemna punerea in pericol a veniturilor statului. Pentru acest motiv, Constantin Mavrocordat a intreprins o reforma sociala radicala,
care a dus la desfiintarea starii de dependenta a taranilor (rumanie si vecinie). Printr-un hrisov domnesc dat la 1 martie 1746, s-a stabilit in
Tara Romaneasca iertarea de rumanie a celor ce se intorceau in tara pe baza unor certificate eliberate de Divanul domnesc, hrisov ce
prevede ca taranii fugiti se puteau aseza pe orice mosie, iar fostii stapani nu ii mai puteau urmari. Ei aveau obligatia de a munci un numar
de zile pe an in folosul boierului pe a carui mosie se stabilea si de a plati dijma la recolta obtinuta. In sa acest hrisov contine o omisiune
esentiala, pentru ca nu precizeaza data pana la care sa se intoarca pentru a beneficia de prevederile acestui hrisov. Astfel, hrisovul a avut
un efect contrar celui scontat, pentru ca a amplificat fenomenul de bejenie. Chiar si ceilalti ramasi in tara fugeau pentru a se intoarce si a
beneficia de prevederile hrisovului. La 5 august 1746, Constantin Mavrocordat a dat un nou hrisov, in care a prevazut eliberarea tuturor
rumanilor, stapanii fiind invitati sa-i elibereze fara plata, in caz contrat, ei isi puteau rascumpara libertatea ope legis (in virtutea
legii), de 10 talere. Totodata, ei erau scutiti de dari 6 luni si apoi plateau 5 talere impartite in 4 sferturi, trebuind sa lucreze 6 zile pe an in
folosul stapanilor mosiilor. O reforma asemanatoare a realizat si in Moldova, printr-un hrisov cu un continut asemanator, dat la 1 iunie
1749. Este insa o singura deosebire; eliberarea din starea de dependenta a vecinilor a fost gratuita si neconditionata. Consecintele reformei
sociale au fost fosrte importante pentru evolutia tarilor romane. Dreptul de folosinta pe care taranii deveniti clacasi il aveau asupra

pamanatului nu mai avea temei legal, ci un temei contractual: izvora din invoiala intervenita intre boierul ce stapanea mosia si taranul
clacas. De iure, situatia taranilor s-a imbunatatit, pentru ca ei nu mai erau legati de glie, nu se mai aflau in stare de dependenta fata de
boieri si de manastiri, insa de facto, asistam la o inrautatire a taranilor deveniti clacasi, pentru ca acele invoieli se realizau in conditii
contractuale foarte dezavantajoase pentru tarani, ei fiind nevoiti sa accepte toate clauzele impuse de boier. Principala invoiala a fost
numarul de zile de claca ce trebuie prestate. Astfel, taranii nu mai sunt legati de pamant, ci de sat, pentru ca nu poate parasi satul decat cu
acordul stapanului mosiei, acesta avand dreptul de a-l readuce manu militari .
Domnii fanarioti, incepand cu Constantin Mavrocordat, au dat o serie de
urbari , prin care au fixat anumite limite cadrului
contractual al invoielilor dintr boieri si taranii clacasi. Trebuie precizat ca reforma lui Constantin Mavrocordat nu a desfintat total starea de
dependenta, pentru ca nu i-a vizat pe scutelnici (indeplinesc la curtea boierilor munci ce necesita o anumita calificare) si poslusnici (sunt
cei ce exercita la curtea boierilor servicii ce nu necesita o anumita calificare), categorii de persoane aflate in stare de dependenta personala
fata de boieri. Ei aveau obligatii fiscale numai fata de boieri, nu si fata de stat.
II. EVOLUTIA DREPTULUI IN A II-A FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT
Evolutia dreptului in a 2 faza a regimului turco-fanariot a fost marcata de o sustinuta activitate de elaborare a dreptului ce a
imbracat forma adoptarii unor pravile, activitate care prezinta o serie de trasaturi comune in cele 2 tari romane:
a. la elaborarea pravilelor spre deosebire de epoca feudalismului dezvoltat, izvoarele bizantine pierd ponderea de odinioara in
favoarea principiilor si institutiilor juridice extrase din codurile burgheze (codul Napoleon, civil, austriac)
b. asistam la codificarea Legii Tarii si sistematizarea ei pe ramuri si institutii de drept.
c. se realizeaza o serie de progrese pe planul sistematizarii si tehnicii de reglementare juridice
d. pravilele sunt redactate in variante bilingve (lb.romana si lb.neogreaca)
e. pravilele adoptate in aceasta perioada acorda o atentie deosebita procedurii de judecata, fapt explicabil prin consecintele pacii
de la Kuciuk-Kainardji.
Tarile romane intrate in circuitul economic european cunosc o dezvoltare a relatiilor comerciale cu celelalte tari europene,
asistam la o multiplicare a raporturilor juridice intre resortisantii tarilor romane si cei straini. Pe fondul acestor raporturi juridice se nasc si
litigii, context in care se pune problema instantei competente sa solutioneze aceste litigii si procedura de judecata, pe care instanta in
cauza urma sa o aiba in vedere. In imperiul otoman datorita faptului ca acesta era o tara necrestina unde justitia se infaptuia de catre
instantele musulmane dupa o procedura inapoiata, marile puteri europene impusesera prin tratate incheiate cu Turcia ca litigiile ivite intre
turci si cetatenii acestor state sa fie solutionate de reprezentantii diplomatici ai statelor respective, pe langa Inalta Poarta si dupa procedura
de judecata a tarii respective, ce inseamna o atingere grava adusa imperiului otoman. Tarile romane au evitat aceasta situatie prin
introducerea unei proceduri moderne compatibila cu standardele tarilor apusene, subliniindu-se si ca tarile romane sunt crestine, unde
justitia este infaptuita de instante laice dupa o procedura moderna, astfel incat ele nu pot fi considerate parte integranta a imperiului
otoman si nu li se poate aplica regimul capitulatiilor.
Pravilele adoptate in a 2 faza a regimului turco-fanariot se impart in 2 categorii:
1. nomocanoanele si legiuirile laice bizantine:
a. nomocanoanele lui Antim Ivireanul, capetele de porunci, retiparit in 1785, prima editie fiind in 1714.
b. traducerea din greaca a hexabiblului lui Constantin Armenopulos, efectuata de marele paharnic Toma Carra
2. legiuirile noi - 2 categorii:
a. ce nu au fost promulgate oficial, ramanand la stadiul de lucrare cu caracter privat:
I. Pandectele lui Toma Carra este o lucrare elaborata de marele paharnic in 1806 din ordinul lui Alexandru
Moruzi. Aceasta lucrare este conceputa in 3 parti: despre persoane, despre lucruri, despre actiuni. Nu s-a
reusit decat elaborarea primei parti.
II. Manualul juridic al lui Andronache Donici elaborat la 1814 reprezentand primul cod civil roman
complet. S-a aplicat in practica instantelor de judecata desi a ramas la stadiul de lucrare cu caracter privat
pana la 1865 (cand a intrat in vigoare codul civil roman). Nu a fost promulgat oficial pentru ca Andronache
Donici era un membru marcant al miscarii carbunarilor ce milita pentru modernizarea statului pe principii
progresive si care era dezavuata de domnul Moldovei, Scarlat Calimachi. Andronache Donici se afla in
rivalitate cu alti 2 pravilisti ai epocii: Cristian Flechtenmacher si Anania Cuzanos (protejatii lui Scarlat
Calimachi).
b. cele ce au fost promulgate oficial. Intra cele 3 mari monumente ale dreptului acelei perioade:

I. Praviliceasca condica Denumirea oficiala este in greaca, sintagmation nomicon si in romana marea randuiala juridica .
Este elaborata deci in 2 editii, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti la 1775, dar datorita opozitiei Imeriului otoman a intrat in vigoare abia in
1780. Izvoarele pravilelor sunt: obiceiul pamantului, bazilicalele, jurisprudenta (povetele), doctrina juridica moderna (Lucrarile lui
Beccaria si Montesquieu). Nu se stie autorul acestei pravile, unul prezumtiv fiind Enachita Vacarescu (este singurul erudit al epocii ce
cunoaste toate aceste izvoare avute in vedere, fiind cunoscator al limbii neogreaca). S-a aplicat in Tara Romaneasca pana la 1818 cand a
fost adoptata Legiuirea Caragea si in drept pana la 1865.
II. Codul Calimah se mai numeste si Condica tivila a Moldovei. In vederea elaborarii acestei pravile domnul Scarlat
Calimah a alcatuit, la 1813, 2 comisii de juristi ce au procedat la elaborarea proiectului de pravila in 2 versiuni: a. in lb. greaca
promulgata in 1817, b. in lb. romana promulgata mai tarziu, 1833. Autorii versiunii in lb romana sunt: Cristian Flechtenmacher, Petrache
Asachi, Damaschin Bojinca; iar autorii versiunii in lb. greaca sunt: Cristian Flechtenmacher, Anania Cuzanos, Andronache Donici. 2032
de articole structurate intr-o parte introductiva cu 24 de articole si alte 3 parti: despre dritul persoanei, despre dritul lucrurilor, in
marginirile ce privesc dritul persoanei dimpreuna cu al lucrurilor. In partea introductiva este o precizare foarte importanta: Legea Tarii
reprezinta dreptul comun in toate materiile . Codul contine 2 anexe cu regulile aplicabile concursului creditorilor si licitatiei. Izvoarele
pravilelor sunt: Legea Tarii, dreptul bizantin, codul civil francez de la 1804 (Codul Napoleon), codul civil austriac de la 1811.
III. Legiuirea Caragea este elaborata in 1818 si intrata in vigoare in 1819. A ramas in vigoare pana in 1865 cand a fost abrogata
de codul civil roman. Autorii sunt: Atanasie Hristopol, Logofatul Nestor (mare logofat al dreptatii si primul roman profesor de drept la
scoala domneasca). Proiectul ei a fost revizuit dupa adoptarea sa de catre stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Cuprinde 6 parti:
1. obraze (materia persoanelor);
2. lucruri (materia bunurilor);
3. tocmeli (contracte);
4. daruri si mosteniri (acestea 4 apartinand codului civil);
5. despre vini (cod penal);
6. despre ale judecatilor (cod de procedura). Observam ca aceasta lucrare are un caracter eterogen fiind asezate la o lalta dispozitii de
drept civil cu dispozitii de drept penal si de drept procesual.
In afara lor au fost elaborate pravile noi ce au caracterul unor legiuiri speciale:
1. sobornicescul hrisov este adoptat in 1785 din initiativa domnului Alexandru Mavrocordat prin care se reglementau relatiile
dintre mosieri si clacasi, numarul zilelor de claca si nartul (cantitatea de munca ce trebuie prestata intr-o zi de claca). A
imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii: 1. in 14 august prin care se interzicea intocmirea de
acte de mestesugire de danie, vanzare sau schimb avand ca obiect acapararea pamantului tarii, insa dispozitiile ei se aplicau
doar pentru viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare la actele mestesugite deja intocmite; 2. din 12 septembrie se interzice
vanzarea separata a robilor tigani in vederea asigurarii unitatii familiilor acestora.
2. Pontul boierescului , dat de domnul Alexandru Moruzi in 1805, prin care se reglementeaza raportul boieri si taranii clacasi.

PRAVILELE ADOPTATE IN A 2 FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Proprietatea
Dreptul de proprietate evolueaz n aceast epoc in direcia degajrii proprietii feudale de strvechiul drept de folosin al
ranilor, proces care a nceput odat cu reforma lui Constantin Mavrocordat marcnd trecerea de la proprietatea divizat de tip feudal la
proprietatea absolut.Legiuirile adoptate n cea de-a 2 faz a regimului turcofanariot prevd c atribuiile proprietii uzus, fructus i
abusus pot fi mprtie ntre 2 persoane, una avnd dritul fiinei lucrului (nuda proprietas) i cealalt dreptul folosului lucrului (usufruct),
sistem ce se aproprie de cel feudal, dar cele 3 atribute ale proprietii pot fi reunite i asupra aceleiai persoane i atunci dreptul de
proprietate este desvrit sau nemprit adic suntem n prezena proprietii absolute. Aceast tendin se degaj i din textele care
prevd c raporturile dintre boieri i clcai au o baz contractual potrivit legii Caragea i au izvoarele n contractul de emfiteoz.
Aceasta nseamn recunoaterea indirect a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moiilor lor. Potrivit acestui sistem
tranzitarea ctre ranii clcai a folosinei unei pri din moie prin contractele de emfiteoz ncheiate cu acetia, nu aduce atingere cu
nimic dreptului absolut de proprietate pe care l au boierii.
Prin Aezmntul pentru pduri i dumbrvi a lui Alexandru Moruzi, dreptul absolut de proprietate al boierilor s-a extins i
asupra pdurilor. Pe cale de consecin, de atunci ranii nu mai pot folosi gratuit pdurile pentru satisfacerea trebuinelor proprii i trebuie
s plteasc boierilor zeciuiala, ceea ce nseamn recunoaterea indirect a dreptului de proprietate al boierilor asupra acestei categorii de
terenuri.Prin interpretarea tendenioas a unor instituii juridice, domnii fanarioi i-au propus pentru satisfacerea clientelei lor politice s
desfiineze dreptul strvechi de proprietate att al tranilor ct i al boierilor autohtoni. Spre pild, cu ocazia discutrii i adoptrii Codului
Calimah n Sfatul de obte al rii, domnul fanariot Scarlat Calimah a pretins c la origine toate pmnturile au aparinut domnului, aadar
nu poate exista proprietate privat asupra pmnturilor fr hrisov de danie domneasc. n consecin, terenurile stpnite fr hrisov de
danie trebuie s treac n stpnirea domnului, n virtutea calitii sale de titular a lui dominium eminens, ns Sfatul de obte al Moldovei
a respins categoric preteniile domnului fanariot artnd c o asemenea interpretare este vinovat cci potrivit legii rii sunt domneti
numai terenurile pustii i pustiite. Un alt argument a fost acela c i dac am admite c toate terenurile au fost la origine domneti i au
intrat n stpnirea tranilor i boierilor, fr hrisov de danie, aceste terenuri au devenit oricum proprietatea celor n cauz prin efectul
uzucapiunii de 40 de ani care potrivit bazilicalelor se aplica i imobilelor domneti.

Persoanele
Clasificarea pesoanelor se face potrivit pravilelor dup criteriul norocului n slobozi, robi i slobozii. ranii care munceau pe
moiile boierilor se numeau rani clcai sau locuitori. Legislaia din materia persoanelor d expresie interesului boierilor de a crete
producia agricol pe ci extensive, printre care i sporirea numrului zilelor de clac. Pravilniceasca Condic prevede minim 6, maxim
12. Legiurea Caragea mrete numrul minim la 12 i prevede totodat un nart sporit. Tot n materia persoanelor asistm n aceast epoc
la creterea impresionant a numrului scutelnicilor i postslujnicilor. Au fost luate o serie de msuri pentru stoparea acestui fenomen care
avea consecine extrem de negative asupra bugetului statului. n 1814 s-a stabilit n T.Rom. c n niciun jude nr scutelnicilor i al
postslujnicilor nu putea fi mai mare dect nr. birnicilor.n ceea ce privete robii, potrivit statutului lor juridic, ei erau asimilai lucrurilor
ns o capacitate juridic limitat, dar numai n msura n care aceasta era necesar pentru protejarea intereselor proprietii. Robii pot fi
reprezentani ai stpnilor lor n raport cu alte persoane. Apar pentru prima dat n istoria dreptului romn, reglementri relative la
persoane juridice. Aceste reglementri sunt cuprinse n capitole distincte i demonstreaz c dezvoltarea de producie de tip capitalist
dusese i la apariia primelor societi comerciale. Societiile comerciale erau denumite tovrii n Pravilniceasca Condic i n L.
Caragea i persoane moraliceti n Codul Calimah. C.Calimah i L.Caragea reglementeaz detaliat regimul juridic al unei specii de
tovrii i anume tovriile negustoreti. Astfel, exist norme referitoare la constituirea capitalului social, la administrarea social,
rspunderea asociaiei mprirea ctigului obinut i stingerea tovrsiei.
Familia, rudenia i cstoria
Reglementarea acestei instituii n pravile este inspirat n mare msur de dreptul bizantin. Se stabilise c rudenia poate fi
duhovniceasc -prin botez sau de snge. Potrivit C.Calimah, rudenia de snge era de 3 feluri: suitoare, dreapt linie (ascendent),
cobortoare, dreapt linie (descendent), lturalnic linie (colateral). Potrivit L.Caragea, rudenia de snge era tot de 3 feluri: rudenie de
sus, rudenie de jos, rudenie de alturi. Toate legiuirile interzic cstoria ntre cretini i necretini precum i cele dintre slobozi i robi.
Potrivit C.Calimah, copiii din relaia unei persoane libere cu un rob erau slobozi. L.Caragea admite separaia de corp a soilor (desprirea
n fapt).
Cu privire la zestre, se prevede regula preuirii bunurilor mictoare cu excepia animalelor i robilor cu efectul c n cazul
napoierii zestrei soul rspunde n limita valorii stabilite prin preuirea fcut. Avem o excepiecazul robilor de zestre: n cazul restituirii
zestrei, soul trebuie s restituie soiei tot attia robi ct a primit n foaia de zestre. Adulterul soiei ducea la pierderea zestrei care intra n
proprietatea soului, iar soia adulterin era nchis la mnstire. Exista o reglementare diferit n C.Calimah si L.Caragea. Potrivit
C.Calimah, dac din cstorie nu au rezultat copii, ntreaga zestre revine soului, iar dac acesta nu-i ia soia de la mnstire pe o
perioad de 2 ani, ea rmne nchis pentru toat viaa. L.Caragea restrnge dreptul soului pentru jumtate din zestre, soia nu mai poate
fi nchis la mnstire i aplic aceeai obligaie soului. Potrivit C.Calimah, obligaia de nzestrare revine, n ordine, prinilor i
bunicilor. Potrivit Pravilniceascai Condica i L.Caragea, obligaia de nzestrare revine frailor ca o consescin a privilegiului
masculinitii.
Sunt reglementate pentru prima dat o serie de instituii preluate din cele mai noi instituii europene: tutela (epitropie ), curatela
(curatoria-pentru administrarea bunurilor copiilor minori, respectiv orfani). Scarlat Calimah nfiineaz judectorii epitropiceti la
episcopia din Roman si Hui, precum i o comisie epitropiceasc pe lng mitropolia de la Iai. Codurile reglementeaz i instiuia
adopiei (nfiala).Tot pe principii moderne este aezat i rspunderea civil i penal la baza creia se afla criteriul rspunderii persoanei.
n acest sens, Prav.Condica prevede c soia nu rspunde pentru datoria i activitatea comercial a soului su i nici pentru faptele penale
ale acestuia. Prinii nu rspund pentru activitatea comercial i infraciunile copiilor lor care nu mai sunt nevrstnici i deci nu se mai afl
n grija lor.
Succesiuni
Motenirea putea fi deferit ab intestat sau potrivit testamentului lsat de defunct dac acesta este valabil ntocmit i i produce
efectele. n materia motenirii legale au vocaie cele 3 categorii de rude de snge pn la gradul 8, precum i soia supravieuitoare. Dac
soul supravieuitor vine n concurs cu copiii, el dobndete o parte viril ct a unui copil, dar nu n proprietate, ci n usufruct, iar dac
vine n concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului dintr-o cstorie anterioar, soul supravieuitor dobndete o cot indiviz n
proprietate, cuprins ntre 1/6 i 1/3 din motenire.n lipsa altor rude soul supravieuitor dobndete ntreaga motenire, dac nu exist
succesori se declar vacant fiind culeas de ctre stat. Bunurile robului decedat fr motenire revin stpnului acestuia.
Toate legiuirile adoptate consacra rezerva succesoral pe care o denumete Partea Legitim precum i motenirea destinat
sufletului adic treimea din mostenire destinat cheltuielilor de nmormntare i de omenie a defunctului. ntre legiuirile din ara
Romneasc i Moldova avem o serie de deosobiri Codul Calimah se deschide succesiunea i-n cazul declarrii morii civile a persoanei
pe care o declar moarte politiceasc. Toate legiurile prevd c fetele nzestrate nu pot cere SINISFORA echivalentul lui COLLATIO
DOTIS raportul bunurilor dotale pentru a veni la motenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah copiii naturali au
dreptul de motenire dar vin n concurs cu cei legitimi n timp ce Legiuirea Caragea consacra vocaia succesoral a copiilor naturali doar
la motenirea mamei.Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate precum: necinstirea, acuzarea pe nedrept prin actiuni
penale, nengrijirea n caz de boal, motive enumerate de legiuirea Caragea sau vtmarea reputaiei familiei prin comportament imoral,
nerespectarea dreptei credine motive prezentate de Codul Calimah. Motenirea testamentar atunci cnd defunctul a lasat un testament
care i produce efectele adic nu este caduc. Testamentul se putea ntocmi n forma scris DIAT sau n forma oral a 5 martori acetia
putnd consemna n scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admii ca martori conform codului Calimah: femeile, robii, desfrnii.

Obligatii
Spre deosebire de pravilele anterioare legii Caragea, aceasta prevede multe din principiile de baza ale contractului, iar Codul
Calimah dezvolt o adevrat teorie general a contractului consacrnd drept izvor legea, tocmeala (contractul), vtmarea pricinuit
cuiva (delictul civil). Tocmelile ca izvor: Scrise, Nescrise. dup Codul Calimah, dup efectele pe care le produc n: Unilaterale, Bilaterale.
Condiile de validitate ale contractului sunt: a) capacitatea, b) consimmntul, c) obiectul, d) cauza.
a. Capacitatea - denumit vrednicia persoanei este reglementat n amnunt n codul Calimah care afirma principiul conform
cruia tot omul se socotete vrednic de a-i ctiga DRIDUL dup rnduielile hotrte de ctre legi. Aceste rnduieli ngradeau
semnificativ capacitatea potrivit discriminrilor de tip feudal att n ce privete drepturile politice ct i pentru diferitele
operaii juridice intervenite ntre particulari. Erau considerai nevrednici cei care erau condamnai pentru svrirea unei
infractiuni grave pe tot timpul executrii pedepsei. n acest caz i se aplica o pedeapsa complimentar alturat celei principale.
b. Consimmntul trebuia s fie lipsit de sil i de vicleug (Legea Caragea)
c. Obiectul contractului trebuia s fie n comer (n circuitul juridic civil) (Codul Calimah)
d. Cauza legiuirea Caragea dup modelul Codului lui Napoleon reproduce principiul cauzei licite potrivit cruia tocmeala
mpotriva Pravilelor i a nravurilor celor bune nu se ntocmete.
Izvoarele obligatiilor: n privina contractelor, n timp ce Pravilniceasca Condica conine dispoziii relative la contractul de
mprumut, Codul Calimah i legiuirea Caragea contine dispozitii relative la alte numeroase alte contracte precum: vnzarea, donaia,
schimbul, emfiteozul, comodatul, mandatul, chezia (garania personala), zlogul (garantie reala), anticreza. Vnzarea este amnunit
reglementat n Codul Calimah i corespunde nivelului de dezvoltare ajunseser relaiile marf-bani. Dpdv al formei vnzrii se putea face
n scris fr cerine ad validitatem totui de legiuirea Caragea nu se putea face n form oral pentru vnzarea imobilelor. Erau introduse
anumite incapaciti de nstrinare (eg. egumenii nu puteau vinde averile mnstireti sau incapaciti de dobndire, strinii necretini nu
aveau dreptul s cumpere moi), acestea fiind n codul Calimah. n cazul vnzrii moiilor i robilor era necesar respectarea dreptului de
protimis. Era reglementat totodata anularea vnzrii denumit Stricarea vnzrii pt leziune, atunci cnd preul este inferior jumtii
valorii de circulatie a imobilului. Cumprtorul nu dorea s completeze preul pn la aceast valoare. n privin donatiei este regl. n
mod asemntor n codul Calimah i legiuirea Caragea fiind prevzute cauzele de revocare a donatiilor i anume atentat asupra
donatorului precum i vtmarea lui, la trup, la cinste sau la avere. Sub influena dreptului Bizantin sunt reglementate darurile de logodn,
darurile de dinaintea nunii precum i cele de a dou zi dup nunt.
n materia contractului de mprumut, Pravilniceasca Condica reglementeaz n amnunt contractul, obligativitatea nscrisului,
meniunile pe care contractul trebuie s le conin precum i necesitatea prezenei a cel puin 3 martori pentru a se evita tgduirea
ulterioar a nscrisului de ctre debitor. n caz de neplat la scaden creditorul se adreseaz instanei de judecate ce stabilea vnzarea
bunului zlogit la mezat (la licitaie public) creditorul urmnd a se ndestula (a-i satisface crean) din preul obinut. Legiuirea Caragea
preia din Codul lui Napoleon un nceput nou conceptul de cambie, poli sau carte de mprumut pt poli neonorat la termen se pltea o
dobnd dubl de asemenea legiuirile admiteau i mprumutul cu dobnd stabilit la 10% pe an precum i interzicerea anatocismului
(dobnd la dobnd) i a cametei. Aceste reglementri nu au frnat fenomenul acordarii de mprumuturi cu dobnzi cmtreti ba mai
mult s-a ncetenit aceast practic. Arendarea moiilor este i ea foarte amnunit reglementat c i chiriile la imobilele cu destinaia de
locuina. Acestea fiind varieti ale lui locatio rei una din formele contractului de locaiune. Ambele legiuiri prevd dreptul de protimis al
coprtailor atunci cnd se arendeaz sau se nchiriaz un bun stpnit n indiviziune. Sunt regl. n amnunt obligaiile clacasilor fa de
moie, dijmele, zilele de lucru, de clac, interdicia de a defria i de a cldi pe moie fr acordul stpnului prezentant totodat i vechile
monopoluri ale boierilor pe domeniile lor. Gospodriile i terenurile care au aparinut clacaului fugit de pe moie sau decedat fr
motenire legal revin stpnului prin efectul legii.
Dreptul penal
n aceast materie infraciunile sunt denumite vini pot fi mari sau mici. Conceptul de infraciune nu este nc desprins de
persoan faptuitorului. Prin numeroase dispoziii se ncearc a se pune capt abuzurilor slujbailor domneti cu precdere Pravilniceasca
Condica incrimieaza abuzurile de putere, ale ispravinicilor fa de localnici judeului. O alt categorie de infraciuni cea legat de noul
sistem probator n justiie. Fiind pedepsite n acest sens plastografierea falsificarea de acte cu agravant situaie n care actul este
oficial(un nscris domnesc).Pedepsit de asemenea mrturia mincinoas, martorii mincinoi fiind nscrii ntr-o condic a siretilor (nceput
de cazier judiciar). Este incriminat fapta mufluzilor (mincinoi) cei care n mod fraudulos pretind c sunt n ncetare de pli (n faliment)
fa de creditorii lor pt a se sustrage de la plat datoriei fa de acetia numit bancruta frauduloasa. Accentueaz rspunderea persoanelor
pe planul acestor dispoziii penale i civile i de asemenea este sancionat pe planul penal ct i pe cel civil nerspectarea dispoziiilor
referitoare la dreptul de protiris.Ca element retrograd meniunea pedepselor fizice precum i pstrarea de ctre judectori a unei
posibiliti de apreciere atunci cnd pravila folosete sintagmele ca s se pedepseasc grav. Se realizeaz un progres n direcia dozarii
pedepsei fcndu-se distincie n cadrul legiuirii Caragea ntre omorul cugetat i cel necugetat.
Dreptul procesual
Instanele se constituie ca organisme colegiale organizate i specializate n cadrul unui sistem conform condicii Pravilnicesti.
Astfel sistemul instanelor e format din:
1. Judecatoria dupa judete (compus dintr-un judector,un logoft-pt inerea condicilor echivalente pt grefier, slujitori pt
treburile mai mrunte). Ca element retrograd, ispravnicii judeelor pstrau dreptul de a judeca, fie singuri fie mpreun cu
judectorii.

2. Departamenturile:
a. la Bucureti 2: unul cu 7 i unul cu 8;
b. la Craiova funciona o judectorie format din 4boieri;
c. la Iai, n materie civil, departamentul al II-lea pt pricinile civile mai mrunte, Divan Judectoresc format din boieri
pt pricinile civile mai mari.
n materie penal, n ara Romneasc: a. Bucureti Departamentul Vinovailor denumit Criminalion;
b. Craiova instan compus din 3 boieri;
c. Iai avem Departamentul Afacerilor Criminale.
Pentru procesele avnd elemente de extraneitate, avem n ara Romnesc Departamentul Strainelo Pricini, iar n
Moldova, Departamentul Treburilor Strine.
Pentru infraciuni cu caracter poliienesc contravenii la Bucureti s-au nfiinat Spataria si Agia [Spataria pt zonele
periferice ale capitalei (mahalalele), Agia, zon central a oraului]
3. Departamentul velitilor boieri. Divanul Olteniei de la Craiova - funcioneaz ca prima instan pt pricinile dintre
boieri i instan de apel (rol de control judiciar)pt hotrrile pronunate de celelalte departamente.
4. Divanul Domnesc. Instan suprem, prezidat de domn n afar organizrii unui sistem relativ modern de instan.
Pravilele adoptate n cea de-a dou faz a regimului turco fanariot au marcat i alte progrese n domeniul dreptului procesual:
a. introducerea condicilor de judecata
b. obligativitatea redactarii hotararilor judecatoresti si motivarilor cu aratarea capului de pravila (a temeiului juridic)
c. sistemul reprezentarii in justitie prin mandatar sau prin avocat
d. se introduce obligativitatea publicitii actelor translative de proprietate avnd ca obiect imobilele
e. se introduce condica siretilor
f. se introduce sistemul recuzrii judecatorilor
g. se introduce termenul de prescripie a aciunilor precum i termenul de exprimare a aciunilor succesorale
h. sunt legiferate i o serie de proceduri speciale cea a falimentului i arbitrala, se introduce nscrisurile speciale,
CAMBIILE denumite polie i procedura subsecven acestora denumit procedura CAMBIALA.

SUBIECTE ISDR 2011

Grupa 101
Nr 1
1. Organizarea centrala a provinciei Dacia
2. Legea Tarii - familia, rudenia si casatoria
3. Legiuirile din perioada a doua a regimului turco-fanariot
Nr 2
1. Organizarea locala a provinciei Dacia
2. Proba cu juratori
3. Succesiunile in cea de-a doua perioada a regimului turco-fanariot
Grupa 102
Nr 1
1. Triptice - contractul de munca si de vanzare
2. Institutia Domniei
3. Proprietatea in a doua faza a regimului turco-fanariot
Nr 2
1. Proprietatea in Dacia
2. Legea Tarii - contracte si garantii
3. Reformele lui Constantin Mavrocordat
Grupa 103
Nr. 1
1. Contractele de imprumut, stipulatiuni si depozit - Triptice
2. Legea Tarii - succesiuni
3. Organizarea juridica + procedura judiciara in cea de a 2-a faza a regimului fanariot
Nr.2
1. Persoane fizice in dreptul daco-roman
2. Legea Tarii - proprietatea taraneasca
3. Oligatiile in cea de a 2-a faza a regimului turco-fanariot
Grupa 104
1. Organizarea centrala in Dacia provincie romana
2. Proba cu juratori
3. Proprietatea in a2a faza a regimului turco-fanariot
Grupa105
1. Proprietatea in provincia romana Dacia
2. Legea Tarii - contracte si garantii
3. Reformele lui Constantin Mavrocordat.
Grupa 106
1. Obstea sateasca - organizarea si normele de conduita (sec IV-IX)
2. Marea proprietate feudala si imunitatile feudale
3. Obligatiile in a 2-a faza a regimului turco-fanariot
Grupa 107
1. Organele centrale ale provinciei Dacia
2. Marea proprietate feudala si imunitatile feudale
3. Reformele lui Costantin Mavrocordat
Grupa 108
1. Origanizarea locala in Dacia provincie romana
2. Proba cu juratori
3. Proprietatea in a 2-a faza a regimului turco-fanariot

Grupa 109
1. Obstea arhaica (normele si organizarea)
2. Legea Tarii - institutia domniei
3. Obligatiile in faza a doua a regimului turco-fanariot
Grupa 110
Nr. 1
1. Formatiunile prestatale de tip feudal
2. Legea Tarii - proprietatea taraneasca
3. Reformele lui Constantin Mavrocordat
Nr. 2
1. Obstea arhaica : organizare + norme de conduita
2. Dominium eminens
3. Instantele de judecata + dispozitii procesuale in a2-a jumatate a regimului turco-fanariot
1. Organizarea locala a Provinciei Dacia
2. Proba cu juratori
3. Pravilele bisericesti.
1. Triptice - contractele de munca si vanzare
2. Dominium eminens
3. Dreptul scris in Transilvania in epoca voievodatului si principatului dependent de Turcia
1. Triptice - contractele de imprumut, stipulatiuni si dobanzi
2. Infratirea pe mosie
3. Organizarea de stat si dreptul in Transilvania, principat dependent de Austria
1. Organele centrale in Dacia provincie romana
2. Legea Tarii - contracte si garantii
3. Proprietatea in legiuirile din a 2a faza a regimului turco-fanariot
1. Organizarea locala a prov Dacia
2. Proba cu juratori
3. Pravilele bisericesti
1. Dreptul geto-dac
2. Marea proprietate feudala si imunitatile feudale
3. Persoanele - legiuirile din a 2a refiune turco-fanariota
1. Triptice - contracte
2. Infratirea pe mosie
3. Reformele lui C Mavrocordat
1. Triptice - contractele de munca si de vanzare
2. Dominium Eminens
3. Dreptul scris in Transilvania in epoca voievodatului si principatului dependent de Turcia
1. Triptice - contractele de imprumut, stipulatiuni si dobanzi
2. Infratirea pe mosie
3. Organizarea de stat si dreptul in Transilvania, principat dependent de Austria

1. Organele centrale in Dacia, provincie romana

2. Legea Tarii - contracte si garantii
3. Proprietatea in legiuirile din a doua faza a regimului turco-fanariot
1. Dreptul geto-dac
2. Marea proprietate feudala si imunitatile feudale
3. Persoanale din a doua faza a regimului turco-fanariot
1.Contractele din triptice.
2.Infratirea pe mosie
3.Reformele lui Constantin Mavrocordat
1. Obstea sateasca - normele de conduita (sec. IV-VIII);
2. Marea proprietate feudala si imunitatile feudale
3. Legiuirile adoptate in a doua faza a regimului turco-fanariot.
1. Institutia proprietatii in Dacia Romana
2. Legea Tarii - contracte si garantii
3. Reformele lui C-tin Mavrocordat
1. Organizarea locala a provinciei Dacia
2. Proba cu juratori
3. Pravilele bisericesti
ID
1.Dreptul in Dacia provincie romana
2.Legea Tarii - Succesiuni
3.Reformele lui Constantin Mavrocordat
1. Organele centrale in provincia romana Dacia .
2. Legea Tarii - contracte si garantii
3. Succesiunile din a doua perioada a regimului turco-fanariot
1. Organele locale in provincia romana Dacia .
2. Legea Tarii - infratirea pe mosie
3. Proprietatea din a doua perioada a regimului turco-fanariot
1. Normele de conduita in obstea arhaica
2. Dreptul scris in Transilvania
3. Proprietatea in a doua faza a regimului turco-fanariot
1. Triptice - contractul de munca, de imprumut si stipulatiunile
2. imunitatile feudale
3. dreptul scris in Transilvania in epoca voievodatului
1. dominium eminens
2. dreptul scris in Transilvania in epoca Principatului dependent de Turcia si de Austria
3. dispozitiile leg din a2a jum a regimului turco-fanariot in materia succesiunilor