Sunteți pe pagina 1din 5

LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE / LOCUŢIUNI CONJUNCTONALE

A. STRUCTURI-TIP:
(1) în caz de incendiu anunţaţi pompierii.
(2) în caz că izbucneşte un incendiu, anunţaţi pompierii.
B. SOLUŢII:
(1) în caz de = locuţiune prepoziţională
(2) în caz că = locuţiune conjuncţională
C. COMENTARIU
0. Definirea celor două tipuri de locuţiuni se face prin raportare la părţile de vorbire corespondente.
(1) LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unitar şi VALOARE DE
PREPOZIŢIE: Despre acest subiect vom mai discuta - In legătură cu acest subiect vom mai discuta
(în legătură cu = locuţiune echivalentă cu prepoziţia despre).
(2) LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unitar şi VALOARE DE
CONJUNCŢIE: Dacă ai nevoie de ajutorul meu, sună-mă - în caz că ai nevoie de ajutorul meu,
sună-mă (în caz că = locuţiune echivalentă cu conjuncţia dacă).
0.1. întrucât nu orice locuţiune prepoziţională (conjuncţională) are drept corespondent o prepoziţie
(conjuncţie), în identificarea lor şi deosebirea de alte grupuri de cuvinte se utilizează criteriul
structural (- al elementelor componente). Acelaşi criteriu ne furnizează şi deosebirea fundamentală
dintre cele două tipuri de locuţiuni:
(1) LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE SE TERMINĂ OBLIGATORIU ÎN PREPOZIŢIE (de, cu,
la - vezi mai jos), în timp ce LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE SE TERMINĂ OBLIGATORIU
ÎN CONJUNCŢIE sau cuvând cu valoare conjuncţională (că, să, ce etc. -vezi mai jos).
Elementul terminal - prepoziţie sau conjuncţie - este cel care acordă valoare relaţională de tip
prepoziţional sau conjuncţional întregului
170
grup171. Locuţiunile prepoziţionale (conjuncţionale) formează expresii fixe neanalizabile sintactic în
interior, fără posibilitatea ca vreuna din componente să aibă determinanţi şi nici să îşi schimbe locul.
1. LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE cu acuzativul, singurele de care ne ocupăm aici, se termină
obligatoriu într-una din prepoziţiile de, cu, la. Gradul lor de «sudură» interioară scade progresiv de la
cele cu de spre cele cu la. în componenţa lor, în afară de prepoziţia din finală, mai intră un ADVERB
(în general adverb de loc la cele cu de, respectiv adverb de mod la celelalte două tipuri), însoţit sau nu
de o prepoziţie, şi un SUBSTANTIV, obligatoriu nearticulat, în general cu prepoziţie.
1.1. Locuţiuni prepoziţionale terminate în de: alături de, (în) afară de, aproape de, departe de, (de)
dincolo de, (de) dincoace de, (de) vizavi de, înainte de, împrejur de, în sus de, în jos de (de) dinainte
de, faţă de, pe motiv de, din cauză de, în loc de, în timp de, în vreme, din pricină de, în caz de, în chip
de, peste drum de, de din vale de etc.
1.2. Locuţiuni prepoziţionale terminate în cu: împreună cu, dimpreună cu, alături cu, o dată cu,
deodată cu, laolaltă cu, potrivit cu, asemănător cu, asemenea cu, contrar cu, conform cu, comparativ
cu, la un loc cu, de faţă cu, în raport cu (= faţă de), în comparaţie cu, la fel cu, la rând cu, în rând cu,
în legătură cu etc.
*1.2.1. Statutul morfologic al acestor grupări (1.1. şi 1.2.) nu este întru totul clarificat în gramatică.
Deosebim două categorii relativ distincte:
(1) Grupări pe bază de ADVERBE (locuţiuni adverbiale) care pot apărea şi fără prepoziţiile terminale
{de, cu), păstrând acelaşi înţeles fundamental şi funcţiile sintactice «normale» ale adverbelor
(circumstanţiale de loc, de mod, de timp, în conformitate cu felul adverbului): Locuieşte aproape
(departe, vizavi); A luat-o în sus (în jos); Au venit împreună (deodată); Stau alături; Se comportă
la fel; A pus toate lucrurile la un loc; înainte era mai bine.
Din această cauză, asemenea grupări pot fi interpretate şi ca îmbinări libere, respectiv ca adverbe sau
locuţiuni adverbiale cu funcţie sintactică autonomă, ca şi când n-ar fi urmate de cu sau la, determinate
de complemente indirecte prepoziţionale. (în sprijinul acestei interpretări vine şi faptul că unele dintre
aceste adverbe au grade de comparaţie şi/sau intensitate: Locuieşte foarte aproape de facultate; Stă
mai departe de gară.
Prin urmare, într-un enunţ ca A sosit înainte de sărbători, analiza grupării înainte de poate fi făcută în
două feluri:
Criteriul este formulat explicit la Draşoveanu, 1968, p. 23.
171
(a) înainte de sărbători - circ. de timp, exprimat prin subst. (sărbători) în acuzativ cu
locuţiune prepoziţională (înainte de);
(b) -înainte = circ. de timp, exprimat prin adverb de timp (comp. cu A sosit înainte);
- de sărbători = compl. indirect, exprimat prin subst. în acuzativ cu prepoziţie (de).
OBSERVAŢIE. Se atrage atenţia că în varianta de interpretare analitică (b), circumstanţial (de timp,
de mod etc.) este NUMAI adverbul (locuţiunea adverbială), nu şi cel cu prepoziţie, care este
întotdeauna complement indirect prepoziţional, ce are ca termen regent un adverb (locuţiune
adverbială)172.
(2) Grupări pe bază de substantive, în general173, care nu pot apărea fără prepoziţiile terminale de şi
cu: S-a comportat *faţă; N-a venit *pe motiv; Sună-mă *în caz; A procedat bine *în comparaţie; S-a
discutat mult *în legătură, etc. Din această cauză ele nu pot fi interpretate altceva decât locuţiuni
prepoziţionale (cu acuzativul) şi, ca orice prepoziţie, nu au funcţie sintactică autonomă.
Ex: N-a venit pe motiv de boală.
- pe motiv de boală = circ. de cauză, exprimat prin subst. boală, în acuzativ cu loc. prep. pe motiv de
(nu şi: pe motiv = circ. de cauză, exprimat prin subst. în acuzativ cu prepoziţie; de boală =
atribut substantival prepoziţional, exprimat prin subst. în acuzativ cu prepoziţie).
1.3. Locuţiuni prepoziţionale terminate în la: privitor la, referitor la, relativ la, cu referire la, cu
privire la (sinonime între ele). Eliminând prepoziţia la, nu pot funcţiona ca adverbe (substantive) şi
prin urmare aceste grupări sunt numai locuţiuni prepoziţionale.
OBSERVAŢIA 1. Structură aparte au locuţiunile prepoziţionale cât despre şi cât pentru (rar).
Locuţiunile prepoziţionale terminate în alte prepoziţii decât cele date aici (de, cu, la, despre, pentru)
nu există în limba română. Alte grupări cu valoare prepoziţională şi terminate în prepoziţie se
încadrează la prepoziţii COMPUSE. Acestea sunt formate numai din prepoziţii: de la, de pe la, pe lângă,
de către, pe sub etc.
De regulă, când se ilustrează calitatea de termen regent a adverbului pentru complement indirect, asemenea
situaţii se au în vedere. (Vezi GLR, 1963, voi. II, p. 162).
73
Adverbele în această situaţie sunt rare: Au procedat *conform; Se descurcă bine *comparativ.
172
OBSERVAŢIA 2. Un statut controversat au grupările cu până: până pe, până la, până în, până sub etc, a căror
interpretare depinde de statutul morfologic al Impână - prepoziţie sau adverb.
(a) Dacă/jânâ este prepoziţie, grupările date (până la, până sub etc.) sunt prepoziţii compuse. Această
variantă este mai mult decât discutabilă, deoarece până nu permite în dreapta lui un substantiv (pronume)
în acuzativ decât însoţit de o prepoziţie {până la noi, nu şi:*până noi; până la mine, nu şi: *până mine, până în
centru, nu şi: *pănă centru). Rezultă de aici ci. până nu este propriu-zis o prepoziţie cu acuzativul174 şi ca atare
nici grupările până pe, până la etc. nu sunt prepoziţii compuse.
(b) Dacă până nu este preopziţie, înseamnă că este adverb, o a treia variantă excluzându-se.
Ca adverb, până exprimă LIMITA EXTENSIUNII în timp sau spaţiu175 şi de aceea apare în fJtţa unor funcţii deja
construite, fie prin juxtapunere, fie prin prepoziţie (până mâine, până acolo, până în pânzele albe, până la
mare etc.)176
Din acest punct de vedere, până se aliniază aşa-numitelor adverbe de modalitate177 (fi, chiar, numai, doar,
tocmai, măcar, barem etc), cu o distribuţie foarte largă şi o autonomie limitată.
Considerăm prin urmare că aceste grupări (până + prepoziţei) nu au nici trăsăturile unei locuţiuni prepoziţionale,
aşa cum nu le au nici grupările de tip chiar (numai, doar, tocmai etc.) + prepoziţie (chiar în (la, pe, sub...),
tocmai în (la, pe, sub...) etc. Altfel spus, este vorba de substantiv (pronume) în acuzativ cu prepoziţie însoţite de
adverbul limitativ până.
2. LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE subordonatoare, singurele reţinute aici, se termină obligatoriu într-un
cuvânt subordonator, după cum urmează:
2.1. Locuţiuni conjuncţionale terminate în CONJUNCŢIE SUBORDONATOARE:
(1) că: măcar că, chit că, în afară că, din cauză că, din pricină că, în caz că, cu toate că, pentru că, mai ales că,
pe motiv că, după ce că etc.
(2) să: măcar să, înainte (ca) săm, până să, pentru ca să, fără (ca) să, în loc să etc. :
Posibilitatea ca până să fie, eventual, prepoziţie cu genitivul sau dativul nu intră în discuţie.
Este vorba, evident, de alt până decât cel sinonim cu chiar. Până şi el crede că... = Chiar şi el crede că...
I7fi
Pentru afirmaţia explicită că. până este adverb, nu prepoziţie, vezi Hazy, 1971, p. 345-348. 77 Numite adesea şi
SEMIADVERBE. (Vezi, Ciompec, 1985, p. 37).
Dacă acceptăm dublă interpretare pentru înainte de (vezi, supra, 1.2.1.), ar trebui să acceptăm acelaşi lucru şi
pentru gruparea conjuncţională corespondentă
173

(3) dacă: chiar dacă, în caz dacă (rar);


(4) de: (= dacă): chiar de.
2.2. Locuţiuni conjuncţionale terminate în relativul ce: de vreme ce, din moment ce, în vreme ce, în
timp ce, pe măsură ce, o dată ce, îndată ce, de îndată ce, imediat ce, numai ce, după ce, până ce119.
OBSERVAŢIE. în mod cert toate grupările terminate în ce sunt locuţiuni subordonatoare. Un argument în plus îl
constituie statutul morfologic al lui ce din interiorul locuţiunii. De regulă utilizăm formularea "relativul ce", fără
a preciza dacă este vorba de "pronumele" relativ ce sau de "adjectivul" relativ ce, pentru că ce ocupă aici o
poziţie în care nu apare nici adjectivul relativ şi nici pronumele relativ ce. De aceea nici nu i se poate preciza
cazul. (Formularea dată, relativul ce, este cea mai precaută.)
2.3. Locuţiuni conjuncţionale terminate în adverbe relative: ca şi cum, ca şi când.
2.3.1. Locuţiuni conjuncţionale subordonatoare terminate în alte cuvinte decât cele date aici {că, să, dacă,
de, ce, cum, când) nu există.
*OBSERVAŢIA 1. De parcă nu este locuţiune conujuncţională subordonatoare şi, la drept vorbind, nu este
locuţiune de nici un fel, ci o grupare care conţine o conjuncţie subordonatoare {de), aproximativ echivalentă cu
încât, şi un adverb de mod (parcă).
OBSERVAŢIA 2. Grupările de câte ori şi ori de câte ori, care au în interior, nu în poziţie terminală, un adjectiv
relativ (câte), sunt locuţiuni adverbiale relative (temporale iterative), aproximativ echivalente cu când
(oricând)180. Asemenea lui când, locuţiunea de câte ori poate fi interogativă
înainte să, ceea ce ar însemna ca într-un enunţ de tipul Am discutat cu el înainte să plece în concediu,
interpretarea subordonatei să aibă două variante.
(a) înainte să plece în concediu = circumstanţială de timp, introdusă prin loc. conj. înainte să;
(b) să plece în concediu = completivă indirectă, subordonată conjunctivală (= mijlocul de
subordonare este însuşi morfemul conjunctivului (să). (Adverbul înainte, rămas în regentă, are funcţie de
circumstanţială de timp.) Din motive de tradiţie, recomandăm varianta a.
9
Adesea locuţiunea conjuncţională/?ând ce, ca, de altfel, şi gruparea până. când (adverbul relativ când precedat
de până), este redusă în enunţ la până, relativul (ce sau când) fiind eliptic: Stai aici până ce / când mă întorc eu
- Stau aici până mă întorc eu. (Deoarece este vorba doar de neexprimarea lui ce / când, nu de inexistenţa lui, nu
ne vom. grăbi să spunem că până este ... conjuncţie subordonatoare.)
Deosebirea dintre de câte ori şi ori de câte ori este aceeaşi ca între când şi oricând, respectiv "relativ / relativ
nehotărât" (comp. cu care / oricare).
174
(De câte ori ai greşit?), ceea ce este exclus pentru o locuţiune conjuncţională.
""OBSERVAŢIA 3. Cum de nu este locuţiune conjuncţională subordonatoare, ci un grup de două cuvinte
subordonatoare (adverbul relativ cum + conjuncţia subordonatoare de), reclamând subînţelegerea unui verb (la
mod personal) după cum: Nu ştim cum de n-a venit. - Nu ştim cum [se face, se întâmplă etc] de n-a venit.
OBSERVAŢIA 4. Locuţiuni conjuncţionale subordonatoare aparte sunt după ce că şi cum că, în a căror structură
intră două elemente subordonatoare (un relativ {ce, c,um) şi conjuncţia că): După ce că nu învaţă, mai este şi
obraznic; Mi-a spus cum că nu-l interesează oferta181. în situaţia dată, cele două elemente relaţionale constituie,
împreună, un singur mijloc de subordonare.
încadrarea grupării cum că la conjuncţii compuse, cum apare în GLR, 1963, v°l. I, p. 385, este nejustificată.
175
T 34 PRONUME (ADVERBE) - INTEROGA TIVE /
RELATIVE
A. STRUCTURI-TIP:
(1) Care sunt ultimele ştiri?
(2) Materia care-/ place în mod deosebit este gramatica.
B. SOLUŢII:
(1) care = pronume interogativ
(2) care = pronume relative
C. COMENTARIU
0. Sub numele de cuvinte INTEROGATIVE-RELATIVE sunt cunoscute în gramatica limbii române
următoarele cuvinte:
(a) PRONUME: cine, ce, care, cât (câtă, câţi, câte), al câtelea (a câta), plus formele lor declinate la
GD (cui, căruia, (căreia, cărora), câtor) sau însoţite de prepoziţii (contra cui, în jurul căruia,
despre ce, la câţi, pentru al câtelea etc);
(b) ADVERBE: cum (după cum precum), când (de când, până când, pe când), unde (de unde, pe
unde, până unde, încotro), cât (de).
0.1. Numele compus "interogative-relative" dă. socoteală de faptul că, în funcţie de întrebuinţare, ele
sunt sau interogativ, sau relative. Această antinomizare (interogativ / relativ), uzuală în practica
analizei gramaticale, are în vedere doar absenţa / prezenţa calităţilor relaţionale la nivel
interpropoziţional (= în frază), feră a ţine seama de trăsăturile "interogative" ale relativelor din aşa-
numita "interogativa indirectă"
1. Pronumele (adverbiale) interogative apar în propoziţii principale interogative şi ţin locul părţilor de
propoziţie aşteptate ca răspuns: Cine a venit? (RĂSPUNS: noi, cineva, amicul meu etc);
Unde ai fast? (RĂSPUNS: acasă, la şcoală, undeva etc).
Prin forţa lucrurilor, cuvintele interogative nu sunt relaţionale.
în legătură cu interogativele trebuie să mai reţinem următoarele lucruri, cu implicaţii directe în analiza
frazei:
(1) In mod normal, ele se află în fruntea propoziţiilor interogative, fiind «introductivele» acestora.
176
(2) Cuvintele interogative implică în mod necesar existenţa unui predicat, exprimat sau neexprimat:
Unde te-ai întâlnit cu amicii tăi? ; Văd că ai primi o scrisoare... - De la cine [e] ?
(3) Cuvântul interogativ, ocupând poziţie în fruntea unei propoziţii, îi conferă acesteia, împreună cu
intonaţia specifică, un caracter interogativ. (Propoziţia interogativă care are cuvânt interogativ
se numeşte interogativă parţială, iar cea fără cuvând interogativ (Ai fost ieri la meci? ), interogativă
totală.) Semnul caracterului interogativ este, în scris, semnul întrebării.
(4) Interogaţia «trecând» de fiecare dată prin predicat, între cuvântul interogativ şi predicat raportul
cantitativ este de 1:1. Ca atare, într-o singură propoziţie interogativă (parţială) există un singur
cuvânt interogativ, nu două sau mai multe. Dacă totuşi apar două sau mai multe în succesiune,
coordonate în aparenţă, se impune subînţelegerea predicatului existent pe lângă interogativele care nu-
l au: Cum, când şi pe unde ai intrat? = Cum [ai intrat], când [ai intrat] şi pe unde ai intrat?
(5) Cuvintele interogative, ca pronume şi adverbe ce sunt, au rolul sintactic al părţilor de propoziţie
aşteptate ca răspuns (subiect, nume predicativ, complement etc).
2. Aceleaşi cuvinte (cine, care, unde ,etc), apărând în fruntea unei propoziţii secundare, devin
elemente subordonatoare, asemenea conjuncţiilor subordonatoare: Nu ştiu cine m-a căutat ieri la
telefon; L-am întrebat când se pleacă în excursie; Stai acolo unde te-am pus; Casa în care locuiesc
este din cărămidă (comp. cu Nu ştie că am plecat la mare).
în această ipostaza, de cuvinte subordonatoare, pronumele (adverbele) în discuţie devin RELATIVE
sau relaţionale. (în practica analizei frazei se «încercuiesc» şi se barează în stânga, marcând începutul
subordonatei: L-am întrebat [ce face mâine].)
în legătură cu relativele sunt de reţinut următoarele:
2.1. Calităţile relaţionale apar în procesul trecerii de la întrebarea directă (Ce faci la masă?) la
întrebarea indirectă, «prefigurată» printr-un cuvând de «informare» de tip a întreba, a zice, a spune
etc. (Te întreb ce faci la masă) şi de aici la alte situaţii, care nu mai presupun nici un fel de întrebare
(Fac ce pot). De aceea, în principiu, pot fi relative acele pronume (adverbe) care sunt şi interogative.
(Pentru excepţii, vezi mai jos.)
2.2. Făcând abstracţie de măsura în care ele mai păstrează sau nu şi calităţi interogative, aceste
cuvinte se cuvin numite numai relative, nu şi interogative, reţinuându-se, ca atare, în denumire
constanta, aceea de a fi cuvinte relaţionale, şi introducându-se opoziţia INTEROGATIVE (=
nesubordonatoare) / RELATIVE (= subordonatoare).
177
2.3. în principiu, sunt cuvinte relative acelea care pot fi şi interogative. Ca urmare a raporturilor
complexe ce se stabilesc în cadrul frazei, pot funcţiona ca relative, fara a cunoaşte ipostaza de
interogative, şi pronumele (adverbele) nehotărâte compuse cu particula ori- pe baza de relative:
oricine, orice, oricare, oricum, oricând etc. (Vine oricând îl chemi; îţi aduce orice-/ rogi.)
2.4. Asemenea interogativelor, relativele stau în fruntea unei propoziţii, sunt în raport de 1:1
cu predicatul subordonatei şi au aceleaşi funcţii sintactice (vezi, pentru acestea, T 83).
I