NOŢIUNI INTRODUCTIVE Lectr. Univ. Drd. Dana Danciulescu

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Lectr. Univ. drd. Dana Danciulescu
Capitolul 1
1.1. INTRODUCERE IN INFORMATICĂ
Dezvoltarea rapidă şi complexă a societăţii a dus inevitabil la o sporire însemnată a volumului

de informaţii care tind să aglomereze şi să blocheze canalele informaţionale. Pe de altă parte, nevoia
de informaţie pentru o cunoaştere operativă şi o dirijare conştientă a dezvoltării societăţii, este din ce
în ce mai mare. Menirea informaticii este tocmai de rezolvare a acestei contradicţii dintre creşterea
volumului de informaţii şi setea de informaţii.
Pentru a se lua decizii rapide şi optime este necesară o sporire a operativităţii, în colectarea,
prelucrarea şi prezentarea informaţiilor precum şi o valorificare superioară a acestora. Această cerinţă
nu poate fi satisfăcută în condiţiile unui volum din ce în ce mai mare de informaţii decât prin folosirea
mijloacelor şi tehnicilor specifice informaticii.
Definită iniţial de Academia Franceză (în 1966) ca “Ştiinţa prelucrării raţionale a informaţiei”,
considerată ca suport al comunicărilor în domeniile tehnice, economice şi sociale, informatica a căptat
noi valenţe pe măsura extinderii domeniilor sale de utilizare.
Definiţiile propuse ulterior accentuează asupra caracterului complex al acestei ştiinţe. Astfel,
la o conferinţă internaţională din 1978, privind strategiile şi politicile în informatică, s-a adoptat
următoarea definiţie:”Informatica cuprinde domeniile legate de proiectarea, construcţia, evaluarea,
utilizarea şi întreţinerea sistemelor de prelucrare automată a datelor, incluzând componentele
hardware, software, elementele organizaţionale şi umane cu impactul lor în industrie, administraţie,
comerţ etc.
Pentru desemnarea procesului de introducere a informaţiilor într-un domeniu de activitate dat
se foloseşte termenul de informatizare.
În condiţiile lumii moderne, când în orice domeniu se cere o cunoaştere rapidă, complexă şi
multilaterală a realităţii, în scopul luării unor decizii operative, oportune şi fundamentate pe cerinţele
legilor obiective ce acţionează în societate, ajutorul informaticii ca instrument al conducerii, este
incontestabil. Se poate afirma fără a greşi, că introducerea informaticii în ştiinţă, economie şi societate
constituie un proces inevitabil.
Rolul informaticii, ca mijloc de perfecţionare a societăţii, ca instrument de conducere se
concretizează în mai multe direcţii :
- asigură o cunoaştere profundă şi o informare operativă asupra stării şi dinamicii relaţiilor
economice obiective dintre oameni şi procesele de producţie ;
- furnizează cu promtitudine informaţii asupra categoriilor economice prin care se manifestă
relaţiile economice în economia de piaţă, cum sunt : cererea, oferta, costurile de producţie,
preţul, valoarea, profitul, salariile, etc, contribuind astfel la perfecţionarea relaţiilor dintre
agenţii economici.
Prin metodele moderne de care dispune, informatica constituie un mijloc de modelare şi
corelare optimă a factorilor de producţie, asigurând creşterea nemijlocită a eficienţei economice
generale, dar şi pe fiecare întreprinzător în parte.
În procesele industriale complexe, variaţia rapidă a numeroşilor parametri, precum şi abaterea
acestora de la limitele admise, pot fi urmărite şi sesizate operativ, numai cu ajutorul calculatorului
electronic.
Miniaturizarea elementelor electronice şi sporirea funcţiionalităţii acestora de către om duc la
efecte uluitoare nu numai în ce priveşte înlocuirea elementelor mecanice cu cele electronice şi prin
aceasta la reducerea spaţiilor de producţie, generalizarea automatizării, reducerea consumului de
materii prime şi materiale şi implicit creşterea considerabilă a productivităţii muncii, dar şi la o
pătrundere şi o integrare rapidă a infomaticii în structurile de producţie, asigurând automatizarea
1
verigilor primare ale acestora. Extinderea utilizării microprocesoarelor în industrie va trebui sa

asigure atât utilizarea raţională a maşinilor şi a celorlalte condiţii de muncă, precum şi crearea
premiselor pentru o nouă gândire informatică, o revoluţionare a structurii şi universului ei.
Informatica constituie un factor de economisire a resurselor materiale de energie şi muncă.
Punând la dispoziţia oricărui sistem de producţie informaţii complete şi operative asupra tuturor
condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea se pot stabili dimensiuni optime privind capacităţile de
producţie, piaţa de aprovizionare, piaţa de desfacere, costurile de producţie, rentabilitatea, etc.
contribuind astfel la eficientizarea activităţii.
Accesul larg la cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne constituie, astăzi, nu numai o condiţie a
dezvoltării, a progresului economic, dar şi un drept al tuturor popoarelor, dreptul de a cunoaşte şi a
comunica.
Promovarea utilizării informaticii, ca element central al tehnologiei informaţiei, în cele mai
variate aspecte ale activităţii sociale, se manifestă ca factor dinamizator, de vitalizare şi progres al
societăţii.
Progresul ştiinţific în domeniul circuitelor integrate a influenţat în mod deosebit tehnica de
calcul. Se conturează tendinţa cunoscută sub denumirea de informatică distribuită, aceasta constând în
descentralizarea sistemelor de prelucrare automată a datelor. Se construiesc astfel, echipamente
electronice de calcul ieftine dar capabile să execute toate operaţiile implicate în procesul de prelucrare
în punctele generatoare de date. Se crează reţelele de calculatoare cu posibilităţi multiple de
interconectare. Informatica distribuită este rezultatul integrării dintre calculatoare şi sistemele de
comunicaţie în vederea folosirii superioare a resurselor fizice şi logice ale calculatoarelor.
Tehnologia informatică- reunind cercetarea, proiectarea, folosirea şi întreţinerea sistemelor de
automatizare a prelucrării datelor – tinde să devină o infrastructură generalizată. Aceasta se va realiza
atât prin încorporarea de elemente informatice – hardware şi software – în produse industriale şi de uz
casnic, cât mai ales prin folosirea tehnologiilor informatice în asistarea, reglarea şi controlul proceselor
tehnico-productive, a celor creative şi de conducere.
Caracteristica esenţială a tehnologiei informatice moderne este dinamismul, care din anul 1975
cunoaşte un ritm de creştere a valorilor produselor create de peste 20%, în condiţiile în care rata medie
a creşterii în economie a fost de numai 1%.
Apariţia circuitului integrat a dus în mod logic la ideea integrării circuitelor electronice şi la
apariţia de dispozitive microelectronice cu un grad de integrare din ce în ce mai mare.
Aceste acumulări cantitative au dus la saltul tehnologic al microprocesorului care asigură prin
evoluţie şi o transformare a informaticii şi teleinformaticii în informatica distribuită, descentralizarea
sistemelor de control automat şi constituirea unor sisteme automatizate ierarhic, şi descentralizate.
Dezvoltarea microprocesorului este semnificativă în două sensuri :
- în primul rând a dat naştere într-un moment de recesiune economică unei industrii noi,
importante care se dezvoltă extrem de rapid ;
- în al doilea rând, produsele acestei industrii pot fi aplicate în toate sectoarele societăţii şi
economiei cu mari posibilităţi de sporire a producţiei industriale.
Automatizarea flexibilă, proiectarea asistată de calculator, roboţii industriali, maşinile cu
comandă numerică, aparatura de măsură şi control integral automatizată, gestiunea producţiei cu
ajutorul calculatorului electronic, transferul electronic de fonduri etc. dinamitează pur şi simplu
principii tehnico-economice consacrate, asigurând totodată o bază nouă, mai productivă şi mai
eficientă de activitate.
1.2. CONCEPTUL DE DATÃ ŞI INFORMAŢIE
Aplicarea practică a metodelor şi tehnicilor din domeniul informaticii depinde, şi de corecta

definire şi însuşire a conceptelor de bază cu care operează această ştiinţă.
Conducerea activităţii economice are ca premisă de bază informaţia.
Informaţia este o noţiune de largă generalitate filosofică (alături de materie şi energie) şi
reprezintă reflectarea în conştiinţa noastră a legăturilor cauză-efect din lumea reală înconjurătoare.
Oricare ar fi accepţiunea termenului, informaţia are caracter semantic şi de noutate, de aport la
cantitatea de cunoştinţe a celui ce o primeşte.
2
O informaţie este o triadă a elementelor entitate, atribut, valoare.

Entitatea formează obiectul informaţiei, atributul este elementul de descriere a entităii
respective, caracterul sau o proprietate a acesteia iar valoarea o măsură a proprietăţii. Astfel,
informaţia privind capacitatea cilindrică a unui automobil se reprezintă astfel : entitatea – automobilul,
atributul – cilindrul, valoarea – 1300.
Materia primă din care se obţin informaţiile o constituie datele.
În informatică, prin dată se desemnează un model de reprezentare a informaţiei accesibil unui
anumit procesor (om, unitate centrală, program, etc.), model cu care se poate opera pentru a obţine noi
informaţii despre fenomenele, procesele şi obiectele lumii reale.
Data este suportul concret al informaţiei, materia primă a acesteia.
Deoarece prelucrarea operează cu forme concrete de exprimare a informaţiilor se poate afirma
ca obiectul prelucrarii îl constituie datele iar rezultatelel prelucrării sunt informaţiile.
Informaţiile constituie baza raţionamentelor, experimentărilor imaginate de mintea umană, în
scopul obţinerii de noi cunoştinţe. Deci informaţia reprezintă fundamentul cunoaşterii, fără de care
aceasta din urmă nu ar putea fi dobândită.
Cunoştinţele reprezintă totalitatea informaţiilor dobândite anterior cu privire la obiectul
considerat.
Din considerente practice de analiză şi proiectare a sistemelor informatice, informaţiile se pot
clasifica dupa diverse criterii :
a) După forma de exprimare a fenomenelor pe care le reflectă, informaţia poate fi :
analogică, numerică, nenumerică.
- Informaţia analogică, caracterizează parametrii cu variaţie continuă din cadrul proceselor
tehnologice, cum ar fi : presiunea, temperatura, viteza, tensiunea electrică, etc.
- Informaţia cantitativă, sau numerică, exprimă aspectul cantitativ al fenomenelor şi se
prezintă sub formă de cifre care se obţin prin măsurare, numărare, cântărire sau calcul.
- Informaţia calitativă este cea mai răspândită şi se prezintă printr-o mare varietate de forme,
concepte, liste bibliografice, texte, rapoarte, etc.
În funcţie de suportul informaţional utilizat pentru transmiterea acesteia, informaţia poate fi :
verbală, scrisă, grafică, imagini, sub forma undelor radio sau magnetice, sub formă codificată
înregistrată pe benzi magnetice sau discuri magnetice.
b) După situarea în timp faţă de procesul sau fenomenul reprezentat informaţiile sunt:
active, pasive, previzionale.
- Informaţiile active reprezintă procese sau fenomene în curs de desfăşurare. Ele mai pot fi
numite dinamice sau operative.
- Informaţiile pasive se referă la procese şi fenomene care au avut loc. Ele sunt utile pentru
conducerea proceselor şi fenomenelor care se vor repeta.
- Informaţiile previzionale sunt cele cuprinse în planuri şi programe, caracterizând şi
comensurând procese şi fenomene ce se vor desfăşura în viitor. Ele oferă modelele cantitative şi
calitative ale activităţilor ce se vor desfăşura, au deci un caracter de direcţionare.
c) După conţinut informaţiile sunt : elementare, complexe, sintetice.
- Informaţiile elementare sunt specifice sistemului operaţional în care se desfăşoară nemijlocit
activităţile economice şi definesc operaţii şi fenomene indivizibile.
- Informaţiile complexe sunt cele rezultate din agregarea informaţiilor elementare pentru a
caracteriza un proces sau fenomen (nivelul productivităţii muncii, valoarea producţiei marfă, costul
producţiei, etc.).
- Informaţiile sintetice se obţin, de regulă, prin adiţionarea informaţiilor elementare de acelaşi
tip.
d) După domeniul de activitate pe care îl deservesc. Potrivit acestui criteriu distingem :
informaţii tehnologice, tehnico-ştiinţifice şi economice.
- Informaţiile tehnologice sunt utilizate pentru conducerea şi dirijarea proceselor tehnologice
industriale.
- Informaţiile tehnico-ştiinţifice sunt utilizate în domeniul cercetării ştiinţifice şi proiectării
tehnologice.
3
- Informaţiile economice sunt instrumente de conducere nemijlocită a proceselor social

economice. Ele devin utile şi eficiente numai în cadrul schimbului permanent de cunoştinţe între
oameni situaţi pe diversele trepte ierarhice ale economiei.
Corespunzător fluxului real al resurselor materiale, umane şi monetare din economie i se
suprapune în orice moment şi un flux informaţional de reflectare a operaţiilor respective. Nici o
informaţie nu poate fi transmisă fara existenţa unui suport material care serveşte drept semnal de
transmitere a acesteia de la sursă (emiţătorul de informaţii) către receptor (destinatarul informaţiei).
Fluxul informaţional este ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor necesare desfăşurării
unei anumite operaţii, acţiuni sau activitaţi.
1.3. INTRODUCERE ÎN FUNCŢIONAREA CALCULATORULUI
Un calculator electronic reprezintă o unealtă puternică a zilelor noastre, care are capacitatea de
a rezolva cele mai diverse probleme, de la punerea la dispoziţie a unor jocuri foarte atractive până la
utilizarea în cercetare, armată, servicii, matematica ş.a.m.d. Principalele avantaje ale unui calculator
electronic le constituie viteza de lucru a acestuia, dar şi posibilitatea de a se adapta rapid oricărui
domeniu de utilizare prin executarea unui program corespunzător, eliminând astfel munca repetitivă.
Calculatoarele pun la dispoziţia utilizatorilor nu numai o viteză extraordinară de lucru ci şi o
capacitate mare de memorie care foloseşte pentru memorarea diverselor programe şi oferă astfel
posibilitatea accesării rapide a acestora.
De la primele tipuri de calculatoare şi până la cele de azi, toate calculatoarele se bazează în
funcţionare pe îndeplinirea câtorva sarcini principale :
- prelucrarea (sau procesarea) informaţiilor;
- stocarea (memorarea) informaţiilor;
- transferul şi comunicarea informaţiilor.
Calculatorul poate opera numai cu informaţiile care îi sunt oferite de către utilizator, deci care
sunt introduse în sistemul calculatorului, iar în urma execuţiei diverselor sarcini enumerate mai sus, în
final utilizatorul obţine diverse rezultate, sub formă de noi informaţii, prin texte şi imagini afişate pe
ecran sau tiparite pe hârtie, sunete auzite în difuzoare sau înregistrate pe suport magnetic etc.
Prelucrarea (procesarea) informaţiilor implică foarte multe calcule matematice executate de
către calculator dar şi alte operaţii.
Informaţiile cu care operează permanent un calculator pot fi împărţite în 3 categorii: date,
programe, parametri de configurare.
Datele – sunt acele informaţii care sunt procesate. De pildă, un calculator poate să afişeze în
ce zi a săptămânii cade o anumită dată calendaristică (reprezentată prin zi, lună şi an). Pentru asta, el
trebuie să primească data calendaristică, şi după ce o procesează, va afişa ziua săptămânii care
corespunde acelei date. Data calendaristică introdusă şi ziua săptămânii afişată sunt date cu care a
operat calculatorul în acest proces. Tot din categoria datelor sunt şi documentele care conţin texte,
imagini, chiar şi sunete, cu care operează calculatorul şi a căror manevrare şi prelucrare reprezintă cel
mai adesea scopul utilizării calculatorului într-o activitate de birou.
Programele – reprezintă o categorie specială de informaţii, care conţin algoritmii conform
cărora calculatorul va procesa datele. Calculatorul este un simplu automat electronic, dar în funcţie de
programele pe care le foloseşte, el va putea procesa datele primite în diverse moduri. De pildă, pentru
exemplul anterior este necesar un program capabil să calculeze exact în ce zi a săptămânii cade o dată
calendaristică oarecare, ţinând cont de toate detaliile calendarului (ani bisecţi, zilele fiecărei luni etc.),
conform unui algoritm matematic bine stabilit.
Programele sunt alcătuite din instrucţiuni care sunt executate una câte una, până când, pornind de la
datele introduse, se ajunge la rezultatul final. Pentru calculator, aceste instrucţiuni sunt codificate în
aşa-numitul cod-maşină, un limbaj de programare foarte rar folosit chiar de către specialişti. Viteza cu
care sunt executate instrucţiunile a ajuns astăzi atât de mare, încât atunci când apăsăm o tastă apare
instantaneu pe ecran o literă, nici nu ne dăm seama că această operaţie atât de simplă înseamnă, pentru
calculator, execuţia a sute sau mii de instrucţiuni în cod-maşină între momentul apăsării tastei şi cel al
afişării literei.
4
Parametri de configurare – este vorba de acele informaţii care determină modul specific de
funcţionare pentru fiecare componentă fizică a calculatorului, sau pentru programele folosite de el.
Prin aceşti parametri, care rămân memoraţi de calculator până la modificarea sau ştergerea lor, un
calculator poate fi programat, de pildă, să accepte sau să ignore un anumit dispozitiv fizic (un hard-
disk, un mouse etc.).
Stocarea (memorarea) informaţiilor
Calculatorul poate stoca (memora) informaţii în mai multe forme diferite, astfel încât el va
putea procesa nu numai informaţii introduse în momentul procesării, ci şi informaţii stocate în
memoria lui. În acest fel, un calculator este adesea folosit şi pentru a găzdui baze de date sau arhive de
informaţii şi documente diverse, în format digital sau - ca să folosim un termen popular - electronic.
Memoria calculatorului se împarte în două tipuri de bază: memorie temporară (pe termen scurt, sau
dinamică) şi memorie permanentă (pe termen lung, fixă).
Memoria temporară este memoria care se şterge la oprirea calculatorului, şi este folosită
numai în timpul funcţionării lui, ca o zonă de memorie de lucru pentru programele aflate în funcţiune.
Folosind memoria RAM, calculatorul execută mai rapid programele şi procesează mai eficient
informaţiile.
Funcţia de memorare a informaţiilor face calculatorul foarte util în orice activitate, el putând
înlocui astfel dulapuri de dosare şi biblioteci întregi.
Transferul şi comunicarea informaţiilor
Pentru a putea stoca şi procesa informaţii, calculatorul trebuie să le şi transfere de la un
dispozitiv la altul, şi adesea în funcţiile sale de bază intră şi comunicarea informaţiilor către/dinspre
alte calculatoare. Există mai multe forme de transfer şi comunicare de informaţii în activitatea
calculatorului :
I/O (Input/Output) este denumirea generică dată dispozitivelor de intrare/ieşire, adică acelor
dispozitive care asigură introducerea (intrarea) informaţiilor în calculator, şi afişarea (ieşirea) de
informaţii prin diverse metode. De pildă, tastatura, mouse-ul sau scanner-ul sunt dispozitive tipice de
intrare, prin care operatorul poate introduce texte sau poate da comenzi calculatorului, în vreme ce
monitorul, imprimanta şi boxele audio sunt dispozitive tipice de ieşire, prin care informaţiile din
calculator ajung să fie văzute sau auzite de operator.
Transfer în/din memoria RAM – orice program, la lansarea sa, este transferat parţial în
memoria RAM, de unde va fi executat pas cu pas. Tot în memoria RAM sunt plasate informaţiile în
curs de prelucrare, şi are loc un transfer continuu de informaţii între memoria RAM şi celelalte
dispozitive din calculator. Cu cât un calculator are mai multă memorie RAM, cu atât programele rulate
au un spaţiu mai mare de manevră şi vor funcţiona mai rapid.
Transfer între discuri – citirea informaţiilor de pe un spaţiu de stocare (disc) oarecare poate
fi văzută tot ca o operaţie de intrare în procesul de prelucrare a informaţiilor, iar scrierea informaţiilor
pe disc poate fi văzută şi ca o operaţie de ieşire în acelaşi proces. Dat fiind că se pot citi informaţii de
pe un disc şi se pot scrie pe un alt disc, acesta este un transfer de informaţii de pe un mediu de stocare
pe altul. De pildă, se pot copia informaţii de pe hard-disk pe dischetă, apoi discheta poate fi
transportată pe un alt calculator, unde informaţiile resprective pot fi copiate de pe dischetă pe hard-
disk-ul acelui calculator. Operaţiile de transfer pe disc au loc aproape permanent în calculator.
Comunicaţia în reţea – pentru un calculator conectat la o reţea, fie prin dispozitive de reţea,
fie prin modem, au loc şi transferuri de informaţii către/dinspre alte calculatoare. În acest fel circulaţia
informaţiilor este accelerată foarte mult, şi utilitatea calculatorului a crescut enorm în ultimul deceniu
prin extinderea reţelelor şi prin posibilitatea conectării la reţeaua globală numită Internet.
În concluzie, în ce priveşte circulaţia informaţiei, calculatorul este ca şi un organism viu, în al
cărui sistem circulă continuu un flux de informaţii care stă la baza activităţilor sale.
1.4. METODE DE REPREZENTARE A INFORMAŢIEI
Sarcinile calculatorului implică operarea acestuia cu informaţii de cele mai diverse tipuri.
Informaţiile se pot prezenta, pentru operator, sub formă de texte introduse de la tastatură şi afişate pe
ecran, de imagini statice sau animate, de sunete simple sau complexe, sub formă de programe aflate în
5
memoria calculatorului etc. Se pot distinge două metode de reprezentare a informaţiei : analogică şi
digitală.
Informaţia analogică este de tip continuu, şi este acea informaţie care poate avea un număr
infinit de valori într-un domeniu definit. De pildă, să zicem că folosim o informaţie despre temperatura
ambiantă dintr-un anumit loc, şi aceasta poate lua valori între –30 şi 50 grade Celsius. Între aceste
limite, temperatura poate avea, teoretic, orice valoare, cu oricâte zecimale, acoperind astfel continuu
întregul domeniu. Putem măsura 20 de grade, sau –10.12 grade, sau 22.334455 grade, şi numărul de
valori posibile este infinit.
Informaţia digitală are un număr finit de valori într-un domeniu limitat, şi calculatoarele
folosesc acest tip de informaţie pentru ca toate operaţiile lor să se deruleze în timp finit şi după
algoritmi exacţi. Astfel, aceeaşi temperatură poate fi măsurată, pe calculator, numai cu valori rotunjite
la numărul de grade: 20 de grade, -21 de grade, 42 de grade etc. Valorile intermediare, zecimale, pot fi
rotunjite la cel mai apropiat întreg, dacă precizia cerută de programul care foloseşte această informaţie
este suficientă pentru scopul propus. Tot informaţie digitală este şi acea informaţie care nu este
numerică, dar are tot un set finit de valori. De pildă, cele 7 zile ale săptămânii reprezintă un set finit de
valori: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică, şi dacă un program trebuie să afişeze
ziua curentă, va determina o valoare din acest set pentru informaţia pe care o va afişa.
Calculatoarele actuale folosesc o formă particulară de informaţie digitală şi anume informaţia
binară.
Informaţia binară este informaţia digitală reprezentată prin folosirea unui set de numai două
valori: 0 şi 1. Prin codificări adecvate, aproape orice tip de informaţie poate fi reprezentată în formă
binară. Avantajele acestei forme de reprezentare a informaţiei sunt mai multe:
Simplitate – foarte mulţi parametri cu care lucrăm au numai două valori, şi de aceea este uşor
ca ei să fie reprezentaţi prin cele două valori binare, 1 sau 0. De exemplu:
- DA sau NU (ca răspuns la o întrebare);
- deschis sau închis (un contact, un bec);
- pornit sau oprit (un aparat, un dispozitiv);
- activ sau inactiv (o opţiune de lucru într-un program);
- permis sau interzis (o permisiune de acces sau de execuţie a unei anumite operaţii).
Expandabilitate – reprezentarea binară poate fi extinsă şi la parametri care pot avea mai mult
de 2 valori. De pildă, dacă avem un sistem de 2 becuri care pot fi aprinse sau stinse independent, starea
lor curentă poate fi indicată de doi parametri binari, fiecare cu valoarea 0 pentru "stins" sau 1 pentru
"aprins", astfel:
Bec 1 Bec 2 Informaţie binară

Aprins Aprins 11
Aprins Stins 10
Stins Aprins 01
Stins Stins 00
Claritate – deoarece valorile cu care se lucrează sunt doar 1 şi 0, informaţiile sunt clare şi
erorile sunt reduse. Între 0 şi 1 nu sunt admise valori intermediare, şi chiar dacă semnalele electrice
sunt semnale analogice în fond, informaţia conţinută de ele este permanent modelată în formă digitală.
Astfel, dacă pe linia telefonică, din cauza perturbaţiilor, valoarea semnalului este 0.95, calculatorul o
poate trata, prin rotunjire, ca fiind valoarea corectă 1.
Viteză – prelucrarea informaţiilor în calculator implică luarea de milioane de decizii pe
secundă, şi acest proces este mult mai rapid atunci când o decizie înseamnă o alegere între numai două
opţiuni posibile: 0 sau 1, decât dacă există un set mai mare de opţiuni.
Aceste considerente sunt mai mult teoretice pentru un simplu utilizator, şi rolul lor este de a
permite înţelegerea modului de "gândire" al calculatorului atunci când acesta execută calcule
matematice, ia decizii logice sau operează în orice alt mod cu informaţia.
6
1.5. BAZE DE NUMERAŢIE
Suportul matematic folosit de calculatoare pentru manevrarea şi prelucrarea informaţiei binare

este numeraţia în baza 2 şi în baze de numeraţie care sunt puteri ale lui 2.
Principalele sisteme de numeraţie pentru reprezentarea binară a informaţiei sunt prezentate
mai jos. Ca regulă generală pentru numărarea într-o bază de numeraţie N, când la sfîrşitul unui număr
scris în baza N apar, la rând, numai cifre N-1, numărul următor din şir (cu 1 mai mare decât
precedentul) va primi, în locul fiecărei cifre N-1 de la dreapta, cifra 0, iar în faţa acestora la cifra
existentă se adaugă 1, şi şirul continuă.
Sistemul binar foloseşte baza 2, în care avem doar două cifre, 0 şi 1, astfel încât orice număr
va fi reprezentat numai cu aceste două cifre. Regula este aceeaşi ca în orice bază de numeraţie N.
Pentru primele N numere, începând de la 0, se folosesc în ordine cele N cifre ale bazei respective, dar
pentru următorul număr (N+1), prima cifră din dreapta devine 0 şi în faţa ei se adaugă cifra 1 (aşa cum
numărul care urmează după 9, în baza 10, se notează cu 10).
Sistemul octal foloseşte baza 8, cu cifrele de la 0 la 7. În acest caz, numărul 8 va fi notat în
octal cu 10, numărul 9 va fi notat în octal cu 11, numărul zecimal 10 va fi notat în octal cu 12 etc.
Sistemul octal este cel mai rar folosit.
Sistemul hexazecimal foloseşte baza 16. În acest caz sunt necesare 16 cifre distincte, şi după
cifrele de la 0 la 9 se folosesc, în ordine, literele A, B, C, D, E, F.
Binar Octal Zecimal Hexa

0 0 0 0
1 1 1 1
10 2 2 2
11 3 3 3
100 4 4 4
101 5 5 5
110 6 6 6
111 7 7 7
1000 10 8 8
1001 11 9 9
1010 12 10 A
1011 13 11 B
1100 14 12 C
1101 15 13 D
1110 16 14 E
1111 17 15 F
10000 20 16 10
10001 21 17 11
Tab.1.1. Exemple de notaţii în diverse baze de numeraţie
De fapt, datele sunt reprezentate în calculator numai în sistemul binar, fiecare cifră binară
fiind un bit de informaţie, dar sistemele octal şi hexazecimal sunt notaţii folosite de programatori
pentru manevrarea mai uşoară a şirurilor lungi care ar rezulta în sistemul binar dacă s-ar folosi notaţia
binară pentru numere mari.
Pentru a deosebi o valoare scrisă în sistemul zecimal de o valoare hexazecimală, la o valoare
hexazecimală se adaugă fie un prefix 0x (rezultă notaţia 0x44), fie un sufix h (rezultă notaţia 44h).
Valorile numerice pentru care nu se specifică baza de numeraţie se consideră de regulă că sunt
zecimale.
Aceste precizări sunt necesare deoarece, în prezentarea diverselor componente ale
calculatorului, se întâlnesc diverşi parametri numerici reprezentaţi în formă binară.
7
1.6. BIŢI ŞI BYTES
Cantitatea de informaţie stocată şi vehiculată de calculator în format binar este măsurată în

unităţi de măsură specifice. O cifră binară reprezintă un bit de informaţie, şi aceasta este unitatea de
bază pentru măsurarea informaţiei.
Din motive practice, însă, informaţiile sunt manevrate în grupuri de câte 8 biţi. Un grup de 8
biţi se numeşte octet sau Byte (citit bait, într-o singură silabă). Notaţiile prescurtate fac diferenţa între
bit (notat cu "b") şi Byte (notat cu "B"). Dar fiindcă aceste unităţi sunt foarte mici, în multe cazuri
practice, cel mai adesea se folosesc multiplii lor.
În cazul altor unităţi de măsură, prefixul Kilo înseamnă 1000 adică 10 la puterea a 3-a, iar
multiplii următori - Mega, Giga şi Terra - desemnează puterile a 6-a, a 9-a şi respectiv a 12-a, ale lui
10. În cazul măsurării informaţiei binare se lucrează cu puteri ale lui 2, şi se întâmplă că 2 la puterea
10 este 1024. Se foloseşte multiplul de 1 KiloByte pentru a desemna 1024 Bytes. Apoi, 1 MegaByte =
1024 KiloBytes, 1 GigaByte = 1024 MegaBytes, iar 1 TerraByte = 1024 GigaBytes. Adesea se
rotunjeşte acest 1024 la 1000, din obişnuinţa de a se folosi puteri ale lui 10, dar rezultă din aceasta o
eroare care creşte cu volumul de informaţie şi care poate produce confuzii.
Biţi Bytes
Prefix
Multiplu Exact Aproximat Multiplu Exact Aproximat
Kilo Kilobit (Kb) 1024 biţi 1000 biţi KiloByte (KB) 1024 Bytes 1000 Bytes
Mega Megabit (Mb) 1024 Kb 1000 Kb MegaByte (MB) 1024 KB 1000 KB
Giga Gigabit (Gb) 1024 Mb 1000 Mb GigaByte (GB) 1024 MB 1000 MB
Terra Terrabit (Tb) 1024 Gb 1000 Gb TerraByte (TB) 1024 GB 1000 GB
Tab.1.2. Sistemul multiplilor unităţilor de bază pentru măsurarea informaţiei
Pentru a avea o idee despre ce înseamnă aceste cantităţi de informaţie, se poate spune că:
1 Byte este, pentru calculator, cantitatea de informaţie echivalentă cu o literă de text.
1 KB înseamnă un text de 1000 de litere, în general mai puţin de o pagină de text.
1 MB poate cuprinde o carte foarte mare; o dischetă are, de pildă, 1.44 MB, iar un ZIP-disk
are 100 MB.
1 GB poate cuprinde o bibliotecă de mii de cărţi; un CD are cam 2/3 dintr-un GB (640 MB),
iar hard-diskurile cele mai uzuale la ora actuală au de la câţiva GB până la zeci de GB.
1 TB este deja un volum enorm de informaţii, dar probabil şi această dimensiune va deveni
uzuală în viitorul apropiat.
1.7. ARHITECTURA GENERALÃ A CALCULATORULUI

Cele două componente principale ale unui calculator sunt:
- sistemul de echipamente (hardware) format din toate componentele fizice ce realizează
culegerea, introducerea, memorarea şi prelucrarea datelor;
- sistemul de programe de bază (software) cunoscut şi sub denumirea de sistem de operare,
reprezintă componenta logică formată din acele programe care asigură supravegherea, coordonarea şi
controlul funcţionării automate a echipamentelor fizice. Acest ansamblu de programe este depus pe
discul sistem iar o parte a acestora sunt rezidente permanent în memoria calculatorului.
Prelucrarea automată presupune ca alături de aceste două componente să mai fie necesare
programele de aplicaţie şi datele de prelucrat.
Un program constituie o succesiune de comenzi pe care calculatorul le poate interpreta şi care,
ca urmare a execuţiei, pot avea un anumit efect, de ex: afişarea unor informaţii selectate într-o anumită
formă de prezentare, pe ecranul monitorului sau tipărirea acestora pe hârtie, listată la imprimantă.
Pentru calculator, un program este inteligibil doar sub forma unui şir de instrucţiuni
reprezentate prin coduri binare. De exemplu, pentru a programa calculatorul să adune numerele 181 şi
8
207, el trebuie să execute şirul de instrucţiuni : 01101001 00110100 10110101 11001111. Acesta este
limbajul cod-maşină, singurul pe care procesorul calculatorului îl poate înţelege şi executa.
Pentru un programator, scrierea unui program în acest cod este extrem de dificilă, de aceea se folosesc
limbaje de programare care permit specificarea instrucţiunilor într-un format mai clar şi mai uşor de
controlat. Un program se scrie astfel ca o succesiune de linii de text, fiecare dintre ele stabilind
operaţiuni care trebuie efectuate de procesor, pas cu pas, după un algoritm logic, pentru a se ajunge la
rezolvarea programată a problemei. Acest şir de linii de text, se numeşte program sursă şi pentru ca
un calculator să-l poată înţelege şi executa, programul-sursă trebuie compilat cu ajutorul unui program
special numit compilator, care traduce în cod-maşină liniile de text scrise în limbajul de programare.
Rezultatul compilării este programul executabil propriu-zis, care poate fi înţeles şi executat de
procesor.
Pentru ca atât programele cât şi datele folosite de un calculator să poată fi gestionate atât în
memoria acestuia cât şi pe suporturi de memorie externă nevolatilă, este nevoie ca acestea să fie
organizate sub formă de fişiere.
9
Capitolul 2
COMPONENTA HARDWARE
A CALCULATORULUI
Un calculator este un sistem modular, alcătuit din numeroase componente fizice, în special
electronice, dar incluzând şi componente mecanice şi optice. Aceste componente se pot grupa în două
categorii:
UNITATEA CENTRALÃ, acceptă informaţiile introduse (comenzi de executat şi date de
prelucrat), execută softul, comandă monitorul pentru afişarea imaginilor şi trimite comenzi la
imprimantă.
ECHIPAMENTELE PERIFERICE, servesc la introducerea şi la extragerea datelor şi a
programelor în/din memorie, şi la memorarea pe termen lung a programelor şi a datelor.
2.1. UNITATEA CENTRALÃ
Unitatea centrală este cea mai importantă componentă a unui calculator. La rândul ei aceasta
conţine următoarele componente:
2.1.1. Placa de bază, "coloana vertebrală" a sistemului, susţine funcţionarea coordonată a
sistemului şi asigură comunicarea între toate componentele sale;
2.1.2. Unitatea Centrală de Prelucrare (CPU, prescurtarea de la Central Processing Unit)
sau procesorul, "creierul sistemului", piesa de bază care defineşte performanţele de viteză ale
calculatorului, este cel care execută şi coordonează toate operaţiile cu informaţii executate în sistem;
2.1.3. Memoria internă, păstrează datele de lucru în timpul execuţiei programelor, pe durata
funcţionării calculatorului;
2.1.4. Hard-disk-ul (discul dur), dispozitiv de memorie care păstrează pe un disc magnetic
informaţii – sistemul de operare, programe, documente şi orice alte date - chiar şi atunci când
calculatorul este oprit;
2.1.5. Placa video, componenta prin care conţinutul memoriei video este transmis continuu
către monitor;
2.1.6. Placa de sunet, componenta prin care calculatorul poate trimite semnale sonore către
boxe sau căşti, la o calitate superioară speakerului (un mic difuzor intern folosit pentru semnale sonore
simple);
2.1.7. Placa de reţea, dispozitiv prin care se desfăşoară comunicaţia cu celelalte calculatoare
din reţeaua locală;
2.1.8. Porturile de comunicaţie, mufe prin care calculatorul poate schimba date cu alte
dispozitive specializate;
2.1.9. Sursa de alimentare, piesa care alimentează cu energie electrică la parametrii necesari
toate componentele din sistem, cu excepţia celor care au o alimentare electrică separată.
2.1.10. Cutia calculatorului, "corpul" calculatorului, în carcasa ei fiind ascunse
componentele, unele vitale, altele opţionale ale calculatorului.
2.1.1. Placa de bază
Cunoscută şi sub numele de motherboard sau mainboard, placa de bază este una dintre
componentele vitale ale calculatorului, susţinând comunicarea şi coordonarea activităţii tuturor
10
componentelor din sistem, motiv pentru care constituie o adevărată coloană vertebrală a sistemului.
Fizic, ea este acea placă cu multe circuite şi prize (sloturi) de diverse forme, la care sunt conectate prin
cabluri sau prin plantare în sloturi celelalte componente din sistem. Principale componente ale plăcii
de bază, sunt:
- chipsetul sistemului şi controlerele – acestea sunt componentele "inteligente" ale plăcii de
bază, nişte circuite integrate care dirijează traficul de informaţii şi coordonează multele dispozitive din
calculator. De calitatea chipsetului depind performanţele întregului sistem, deoarece el impune tipul şi
limitele altor componente pe care le va suporta sistemul;
- magistralele de sistem sunt căile prin care circulă semnalele electrice între componente, şi
aceste căi includ atât circuitele trasate pe placa de bază, cât şi diversele sloturi în care pot fi plantate
diverse plăci şi integrate. Arhitectura magistralelor are o importanţă deosebită în determinarea
performanţelor sistemului;
- BIOS-ul (de la Basic Input/Output System - "sistem de bază de intrare/ieşire") este un
program înscris într-o componentă de pe placa de bază. El este cel care intră primul în funcţiune la
pornirea calculatorului, permiţând utilizatorului să preia controlul asupra dispozitivelor din sistem, şi
apoi lansează în execuţie sistemul de operare, dacă este unul instalat. Tot în BIOS se pot configura
anumiţi parametri prin care sistemul să poată folosi mai bine dispozitivele hardware din el;
- memoria cache este o memorie de capacitate mică dar de foarte mare viteză, plasată între
procesor şi memoria normală a sistemului. De fiecare dată când procesorul are nevoie de o informaţie
din memorie, aceasta este căutată mai întâi în memoria cache, ceea ce accelerează mult operaţiile
repetate cu aceeaşi informaţie, în general foarte frecvente;
- resursele sistemului nu sunt dispozitive fizice, dar sunt foarte importante deoarece
determină modul în care calculatorul îşi organizează accesul la zonele de memorie şi la
dispozitivele componente, iar pe de altă parte configurarea lor permite optimizări şi adaptări
ale sistemului la dispozitivele incluse în el şi la cerinţele utilizatorului.
2.1.2. Procesorul
Procesorul este o componentă mică dar vitală pentru orice calculator. Rolul său este
fundamental, el fiind cel care parcurge programele din calculator, instrucţiune cu instrucţiune şi le
execută coordonând dispozitivele din sistem, procesând şi manevrând datele şi astfel controlând toată
activitatea sistemului.
Procesorul este un circuit integrat care include echivalentul unui număr foarte mare de
elemente de circuit electronic clasic - tranzistori. El lucrează în strânsă colaborare cu placa de bază, pe
care este montat într-o mică priză (numită şi slot sau socket) specială. În funcţie de tipul acestei prize,
o placă de bază poate suporta numai anumite tipuri de procesoare, care pot fi montate în acel tip de
priză. Există multe tipuri de procesoare, dar cele mai cunoscute sunt cele produse de firmele Intel
(realizatoarea procesoarelor din familia 80x86, mai popular cunoscute prin codurile 286, 386, 486, şi
sub marca Pentium) şi AMD (cu procesoarele din seria K6, iar mai nou cu seriile Athlon şi Duron).
Numele procesorului dintr-un calculator şi frecvenţa lui de lucru se pot citi, de obicei, în primele
rânduri de mesaje afişate la pornirea calculatorului.
Microprocesorul este componenta electronică ce constituie unitatea centrală (UC) a oricărui
microcalculator. El este conectat prin intermediul unor magistrale de comunicaţie la memorie şi la
circuitele de interfaţă pentru a asigura legătura cu echipamentele periferice.
M Magistrala de comenzi
I Magistrala de date
C
R P
Circuite E
O
de R
P
interfaţă Porturi I
R seriale
(seriale F
O
şi E
C
parale) Porturi R
E
MEMORIA RAM pentru paralele I
S
intrări şi C
O Magistrala de adrese ieşiri E
R 11
Fig. 2.1. Structura hardware a microcalculatorului
Magistrala este un traseu electronic intern prin care sunt transmise semnalele dintr-o parte în
alta a echipamentului de calcul. Caracteristica de bază a magistralei o reprezintă lăţimea sa, astfel, cu
cât aceasta este mai mare, cu atât se pot transfera mai mulţi biţi simultan, deci mai multă informaţie.
2.1.3. Memoria internă
Memoria internă reprezintă principala resursă a unui calculator iar memorarea programelor şi
datelor de prelucrat este cea mai importantă operaţie a procesului de prelucrare. Aici se află programul
(o secvenţă de instrucţiuni pe care o execută procesorul) precum şi datele folosite. Memoria reţine o
mică parte din informaţii, reprezentând instrucţiunile programelor şi o parte a datelor de prelucrat
cerute de instrucţiunile în curs de execuţie. De asemenea reţine rezultatele intermediare şi finale ale
prelucrării.
Un calculator utilizează două tipuri fundamentale de memorie: RAM (temporară) şi ROM
(permanentă).
2.1.4.1. Memoria RAM (Radom Acces Memory) sau memoria primară de lucru a
calculatorului, este acea componentă care are rolul de a stoca temporar date folosite de calculator în
timpul funcţionării sale, după care este necesar ca acestea să fie stocate pe un suport ce nu depinde
direct de alimentarea cu energie pentru a menţine informaţia. Fizic, este vorba de nişte plăcuţe care se
montează pe placa de bază şi care conţin circuite de memorie.
Deoarece memoria RAM se montează pe placa de bază, şi există câteva tipuri distincte de arhitectură a
plăcuţelor de memorie, orice adăugare sau înlocuire de memorie RAM trebuie făcută ţinând cont de ceea ce
poate fi montat pe placa de bază rspectivă. O placă de bază poate suporta numai un anumit tip (uneori 2
tipuri, dar nu simultan) de plăcuţe de memorie.
Orice program lansat în execuţie manevrează diverse date, şi pe perioada procesării acestora
ele sunt stocate în circuitele de memorie, care sunt foarte rapide în comparaţie cu alte dispozitive de
stocare din sistem. Cu cât un sistem are mai multă memorie RAM, cu atât are mai mult spaţiu
temporar de manevrare a datelor, şi poate procesa blocuri mai mari de date, sau poate lucra simultan
cu mai multe programe. Când memoria RAM ajunge să se umple, sistemul începe să funcţioneze mai
greu.
Se poate vedea câtă memorie RAM are un anumit sistem chiar de la pornire, când se face un
test iniţial al circuitelor de memorie, şi apare un contor care avansează rapid pînă la volumul total al
memoriei instalate. Un sistem cu performanţe medii are astăzi 64 MB de memorie RAM. În lipsa
memoriei RAM, sau dacă memoria RAM este defectă, sistemul poate refuza să pornească, deci şi
memoria este o componentă vitală a calculatorului.
Memoria RAM poate fi citită ori scrisă în mod aleator, astfel putându-se accesa o singură
celulă a memoriei fără ca acest lucru să implice utilizarea altor celule. În practică este memoria de
lucru a PC-ului, aceasta fiind utilă pentru prelucrarea tempoarară a datelor, după care este necesar ca
acestea să fie stocate (salvate) pe un suport ce nu depinde direct de alimentarea cu energie pentru a
menţine informaţia.
2.1.4.2. Memoria ROM (Read Only Memory) sau memoria permanentă este un circuit integrat
ce conţine ansamblul de registre de aceeaşi mărime, ale cărui informaţii electronice au fost imprimate
pentru totdeauna în interiorul său. ROM nu poate fi rescrisă sau ştearsă fiind o memorie inertă.
Avantajul principal pe care această memorie îl aduce este insensibilitatea faţă de curentul electric.
Conţinutul memoriei se pastrează chiar şi atunci când nu este alimentată cu energie.
Memoria ROM conţine programe ce realizează testarea şi iniţializarea sistemului de pornire,
programe ce verifică părţile componente ale calculatorului înainte de activitatea sistemului de operare.
Această memorie este în general utilizată pentru a stoca BIOS-ul (Basic Input Output System)
unui calculator. În practică, o dată cu evoluţia calculatoarelor, acest timp de memorie a suferit o serie
de modificări care au ca rezultat rescrierea/arderea "flash" de către utilizator a BIOS-ului. Scopul,
evident, este de a actualiza funcţiile BIOS-ului pentru adaptarea noilor cerinţe şi realizări hardware ori
chiar pentru a repara unele imperfecţiuni de funcţionare. În zilele noastre există o multitudine de astfel
12
de memorii ROM programabile (PROM, EPROM, etc) prin diverse tehnici, mai mult sau mai puţin
avantajoase în funcţie de gradul de complexitate al operării.
BIOS-ul este un program de mărime mică (< 2MB) fără de care calculatorul nu poate
funcţiona, acesta reprezentând interfaţa între componentele din sistem şi sistemul de operare instalat
(SO).
2.1.4. Hard-disk
Hard-disk-ul (sau discul dur) este un dispozitiv de memorie permanentă, pe care datele sunt
stocate în fişiere pe termen lung, chiar şi după ce calculatorul este oprit. El conţine un disc magnetic
pe care se înscriu date în format digital. Este montat în cutia calculatorului şi de regulă nu este nevoie
să fie scos din cutie pentru utilizarea normală. Există şi hard-disk-uri portabile, care pot fi conectate la
calculator printr-una din mufele din spatele cutiei sau prin conectori speciali, dar acelea sunt mai rar
folosite. Într-un calculator pot fi folosite simultan mai multe hard-disk-uri.
Capacitatea unui hard-disk este foarte mare în comparaţie cu a altor dispozitive de stocare a
datelor. La ora actuală, un calculator cu performanţe medii are nevoie de un hard-disk de circa 10 GB,
dar cele mai mari hard-disk-uri existente ajung la 80 GB, şi în câţiva ani vom vedea şi hard-disk-uri de
sute de GB. Poate fi importantă şi viteza de rotaţie a discului, de care depinde viteza de localizare a
datelor pe disc. Într-un sistem folosit intens pentru prelucrarea unui volum mare de date, adesea este
mai important ca hard-disk-ul să fie rapid, decât să fie mare.
Dintre toate unităţile de disc din calculator, capabile să păstreze pe ele date sub formă de
directoare (sau foldere) şi fişiere, hard-disk-ul este cel mai important, deoarece pe hard-disk se
instalează sistemul de operare al calculatorului, astfel încât calculatorul să poată porni şi funcţiona
independent. Tot pe hard-disk sunt stocate programe şi date de lucru curent.
2.1.5. Placa video
Placa video este componenta care pregăteşte imaginea generată de calculator pentru afişare pe
monitor. Se poate localiza urmărind unde se conectează, în spatele cutiei calculatorului, cablul video
care vine de la monitor. În multe cazuri, placa video e o componentă distinctă, care se montează pe
placa de bază, într-un slot adecvat. Unele plăci de bază, însă, includ astfel de componente chiar în
arhitectura lor, caz în care placa video nu mai este o componentă distinctă, dar mufa ei iese tot în
spatele cutiei, pentru ataşarea cablului pentru monitor.
Placa video include circuite de memorie RAM care alcătuiesc aşa-numita memorie video. O
placă video foarte performantă poate avea, de pildă, 32 MB RAM. În memoria video este păstrată
toată informaţia din imaginea calculatorului. Imaginea de pe ecranul monitorului este alcătuită din
puncte (sau pixeli) care sunt aranjate pe linii şi coloane. Prin analogie cu punctele unei coli de hârtie
scrise, fiecare pixel poate fi ”scris” (cu cerneală de o anumită culoare) sau ”şters” (caz în care are
culoarea hârtiei). În memoria video se stochează, deci, informaţiile despre fiecare pixel: starea lui
(”scris” sau ”şters”), culoarea cernelii şi culoarea hârtiei. Cu cât afişarea se face la o rezoluţie mai
mare (adică la o densitate mai mare de puncte pe ecran), cu atât imaginea conţine mai mulţi pixeli. Pe
de altă parte, cu cât este mai mare numărul de culori folosite (adâncimea de culoare), cu atât
informaţia de culoare este mai complexă şi necesită un volum mai mare de memorie. Limitele în care
pot varia aceşti parametri diferă de la o placă video la alta. Rezultă, deci, că performanţele video ale
calculatorului sunt direct proporţionale cu volumul de memorie video şi cu performanţele tehnice ale
plăcii video.
În concluzie, placa video este vitală pentru afişarea imaginii pe monitor, iar calitatea ei este
foarte importantă dacă se foloseşte calculatorul pentru aplicaţii grafice, video, multimedia, animaţie,
jocuri şi tot ce înseamnă operarea intensivă cu imagini.
2.1.6. Placa de sunet
Placa de sunet este un dispozitiv capabil să furnizeze la ieşire semnal audio care poate fi apoi
auzit în boxe sau căşti audio.
13
Pentru a asculta muzică de pe CD-uri audio, nu este necesară existenţa unei plăci de sunet,
aceasta putând fi auzită şi folosind mufa audio de pe unitatea CD-ROM, dar pentru a auzi sunetele din
jocuri şi aplicaţii multimedia, sau pentru a asculta muzică din fişiere audio (în format MP3, WAV
etc.), atunci placa de sunet este absolut necesară.
Placa de sunet este o aşa-numită componentă multimedia, denumire care include o diversitate
de componente hardware audio şi video, şi chiar pentru animaţie, film, televiziune şi telefonie. O astfel
de componentă hardware poate să includă diverse dispozitive, uneori mai multe, alteori mai puţine, în
funcţie de tipul plăcii, şi aceste dispozitive sunt ca nişte canale de semnal care pot fi reglate separat din
panoul Volume Control.
Dispozitivele multimedia sunt folosite pentru redarea (sonoră sau vizuală) fişierelor
multimedia, şi pentru diverse aplicaţii multimedia. Există multe tipuri de fişiere multimedia:
- fişiere de sunet (exemple: WAV, MID, MP3);
- fişiere de grafică (GIF, JPG, BMP);
- fişiere video (pot conţine film şi sunet: AVI, MPG, unele fişiere DAT) etc.
Placa de sunet este folosită la redarea fişierelor de sunet şi la redarea sunetului din fişierele video. Pentru
fiecare tip de fişier, calculatorul va folosi un anumit dispozitiv multimedia, pe care de regulă îl selectează
automat dintre cele disponibile.
Există multe tipuri de plăci de sunet, şi diversele aplicaţii multimedia sunt proiectate, de
regulă, ca să funcţioneze numai cu tipurile de plăci cele mai cunoscute sau compatibile cu acestea.
Adesea, pentru a auzi sunetele din anumite programe, placa de sunet trebuie configurată anume pentru
acele programe. Aceasta face ca placa de sunet să fie adesea unul din dispozitivele mai greu de folosit
de către începători, mai ales dacă este de un tip prea diferit de tipurile standard.
Oricum, nefiind o componentă vitală, calculatorul poate funcţiona şi fără ea.
2.1.7. Placa de reţea
Un calculator conectat într-o reţea locală are întotdeauna în el şi o placă de reţea, prin care se
desfăşoară comunicaţia cu celelalte calculatoare din reţeaua locală, folosind un cablu special de reţea,
de tip BNC sau UTP. Un calculator personal care lucrează izolat sau care comunică doar prin modem
cu alte calculatoare, nu are nevoie de o placă de reţea. În general, comunicaţia prin placa de reţea este
mult mai stabilă şi rapidă decât prin modem, dar ea funcţionează bine numai pe distanţe mici, până la
câteva sute de metri.
Într-un calculator pot fi montate chiar mai multe plăci de reţea, de regulă pentru ca fiecare
placă de reţea să asigure comunicarea cu un grup diferit de calculatoare. Este cazul calculatoarelor cu
rol de gateway (poartă) între reţele locale, sau cu rol de router (nod de distribuţie) pentru mai multe
subreţele.
Placa de reţea este utilă, deci, numai pe calculatoarele conectate în reţele locale, şi majoritatea
calculatoarelor personale nu sunt dotate cu placă de reţea.
2.1.8. Porturi de comunicaţie
Pe partea din spate a cutiei calculatorului se pot vedea multe mufe la care se conectează
diverse dispozitive periferice, prin cabluri cu forme specifice. O parte dintre aceste mufe sunt aşa-
numite porturi de comunicaţie, prin care calculatorul poate schimba date cu alte dispozitive
specializate.
Porturile de comunicaţie nu sunt vitale pentru calculator, dar ele asigură conectarea unor
dispozitive periferice care pot fi foarte utile.
2.1.9. Sursa de alimentare
Calculatorul funcţionează pe bază de energie electrică. Un laptop (calculator portabil) poate

funcţiona un timp limitat, alimentat de la un acumulator electric, dar calculatoarele obişnuite trebuie
puse în priză ca să poată funcţiona. Tensiunea electrică la nivelul prizei fiind prea mare pentru
componentele din calculator, în cutia calculatorului există o componentă care reduce tensiunea de la
14
220 V la valorile mult mai mici la care pot funcţiona componentele electronice din calculator. Această
componentă este sursa de alimentare.
Orice sursă de alimentare are o putere limitată, calculată să suporte un anumit consum maxim,
de aceea nu trebuie abuzat cu adăugarea de noi componente în calculator, pentru că la un moment dat
acestea pot să suprasolicite sursa. Calculatoarele cu multe componente au nevoie, deci, de surse mai
puternice.
2.1.10. Cutia calculatorului
Aparent mai nesemnificativă (poate şi din cauză că se umblă mai rar la ea), cutia
calculatorului este, de fapt, cea în care se găsesc cele mai importante componente ale lui.
2.2. ECHIPAMENTELE PERIFERICE
Echipamentele periferice se pot clasifica în funcţie de tipul operaţiei pe care o realizează,

astfel:
- echipamente periferice de intrare care realizează introducerea programelor şi a datelor de
prelucrat în memorie;
- echipamente periferice de ieşire care realizează redarea rezultatelor intermediare şi finale ale
prelucrării;
- echipamente periferice de intrare/ieşire care reprezintă o extensie a memoriei respectiv
memoria externă.
Cele mai reprezentative echipamente periferice sunt:
2.2.1. Monitorul (display-ul) este micul "televizor", folosit pentru afişarea pe ecranul său atât
a informaţiilor introduse de la tastatură cât şi a rezultatelor unor prelucrări (texte sau imagini).
Deoarece foloseşte numai pentru redare monitorul este echipament periferic de ieşire.
2.2.2. Tastatura este dispozitivul ce foloseşte la introducerea datelor, instrucţiunilor şi
comenzilor în calculator, facilitând dialogul dintre om şi calculator. Orice apăsare şi eliberare rapidă a
unei taste determină afişarea caracterului scris de ea, pe ecranul calculatorului. Evident, este un
echipament periferic de intrare.
2.2.3. Mouse-ul este echipamentul periferic de intrare folosit pentru comanda calculatorului în
interfeţe grafice, deplasând un pointer pe ecan şi apăsând pe butoane, ca într-o simulare a apăsării cu
degetul pe butoanele unui panou de comandă.
2.2.4. Unitatea de disketă (floppy-disk), dispozitiv de memorie pentru stocarea de date pe un
disc magnetic flexibil care poate fi transportat şi pe alte calculatoare. Deoarece se pot realiza atât
operaţii de citire cât şi de scriere, unităţile de dischetă sunt echipamente periferice de intrare/ieşire ;
2.2.5. Unitatea de CD-ROM, dispozitiv de memorie care operează cu discuri optice
(compact-disk), putând să le citească şi (dacă este şi CD-writer) să le scrie;
2.2.6. Imprimanta este dispozitivul echipament periferic de ieşire folosit pentru tipărirea pe
hârtie a informaţiilor din calculator, texte şi/sau imagini.
2.2.7. Scanner-ul este un dispozitiv care se cuplează la calculator şi folosind un software
special (ex. MGI Photo Suite) copiază în memoria calculatorului imagini de pe hârtie, carton, pentru a
fi prelucrate şi/sau afişate pe ecran în diverse forme.
2.2.8. Modem-ul este componenta prin care calculatorul poate fi folosit pentru comunicarea
directă cu alte calculatoare, prin linia telefonică. Acesta permite conectarea la un serviciu on-line (ex.
America Online), transferul fişierelor, corespondenţa prin poşta electronică, conversaţia cu alţi
utilizatori, căutarea de informaţii din diferite domenii.
2.2.9. Boxele audio şi/sau căştile audio sunt dispozitive periferice care redau, la nivelul de
audiţie al urechii umane, sunetul preluat de la placa audio sau de la alte dispozitive audio din sistem.
15
Există şi alte dispozitive opţionale (echipamente periferice) care pot fi ataşate la calculator (ca
joystick-ul, videocamera etc.) în funcţie de ceea ce se face cu el.
2.2.1. Monitorul
Este dispozitivul pe care se pot vedea rezultatele execuţiei programelor. El conţine un ecran
realizat într-o tehnologie de televiziune digitală de înaltă performanţă, iar pe ecran se afişează imagini
alcătuite dintr-o reţea fină de puncte de culoare roşie, verde şi albastră (sistemul RGB), puncte de o
anumită dimensiune, denumite pixeli. Cu cât punctul de formare a imaginii este mai mic cu atât
imginea va fi de o calitate mai bună. Numărul de pixeli afişaţi pe orizontală şi pe verticală în cadrul
ecranului unui monitor definesc rezoluţia acestuia. Valoarea tipică este de 0,28 mm pentru diametrul
unui pixel.
Memoria video conţine permanent informaţiile care determină starea fiecărui punct (dacă este
aprins sau stins, şi la ce intensitate luminoasă), iar placa video le transmite cu o frecvenţă mare către
monitor, care prezintă imaginea pe ecran.
Primele monitoare au fost monocrome şi funcţionau doar în mod text. Monitoarele moderne
sunt color şi permit afişarea de imagini de calitate, astfel încât performanţele video ale calculatoarelor
au ajuns să depăşească nivelul celor atinse de televiziune. Monitoarele cele mai uzuale, de forma unui
mic televizor şi bazate pe tub catodic, mai sunt desemnate cu acronimul CRT (de la Cathode Ray
Tube - tub catodic cu fascicul electromagnetic). Mai puţin voluminoase sunt monitoarele plate de tip
LCD (de la Liquid Crystal Display - afişaj cu cristale lichide). Calculatoarele portabile au ecrane
miniaturizate, cu cristale lichide, integrate în capacul cutiei lor.
Performanţele monitorului influenţează sensibil calitatea lucrărilor grafice pe calculator.
Pentru aplicaţii grafice complexe, care operează cu imagini mari şi unde claritatea contururilor şi a
culorilor din imagini este importantă, este necesar un monitor cu ecran mare şi cu performanţe bune.
Calculatoarele care au funcţii de comunicaţie în reţele, şi nu necesită operarea permanentă pe ele, pot
funcţiona şi în absenţa unui monitor. Dar pentru un calculator personal, monitorul este o componentă
vitală.
2.2.2. Tastatura
Pentru a putea introduce comenzi şi texte alcătuite din litere, cifre şi alte simboluri, este neapărat nevoie de
tastatură. Majoritatea calculatoarelor chiar refuză să pornească dacă nu au o tastatură conectată la ele.
Tastatura este acel dispozitiv cu multe butoane (numite "taste") cu litere, cifre şi alte simboluri pe ele.
Tastatura are 2 tipuri de elemente care interesează în operare, şi anume tastele şi ledurile.
Tastele sunt butoanele tastaturii, iar ledurile sunt acele mici indicatoare luminoase grupate, de regulă,
în partea dreaptă a tastaturii, care se aprind şi se sting în funcţie de anumite situaţii sau de tastele
apăsate.
2.2.3. Mouse-ul
Mouse-ul este un dispozitiv de formă aproximativ ovală, conectat printr-un fir la un port serial
sau PS/2 al calculatorului. Unele tipuri de mouse sunt fără fir, comunicând cu calculatorul prin
infraroşii. Este asemănător cu tastatura ca funcţionalitate, deoarece prin intermediul lui se realizează
operaţiuni de indicare, selectare, lansare a comenzilor, desenare în programe special concepute în acest
sens (Windows).
Când calculatorul are ataşat un mouse, pe ecran este afişat un pointer (cursor), care se poate
deplasa în orice direcţie, analog cu mişcarea mouse-ului în contact cu o suprafaţă plană şi care îşi
poate schimba forma în funcţie de context, adică în functie de situaţia curentă din program şi de
poziţia pe care o ocupă pointerul faţă de alte elemente afişate pe ecran. La început, el apare ca o
săgeată, şi vârful săgeţii este cel care indică locul la care se referă comenzile date.
Deşi mouse-ul uşurează foarte mult operarea cu meniuri şi obiecte, în mod grafic, şi uneori şi
în programe de mod text, totuşi, un mouse nu este absolut indispensabil, majoritatea programelor
16
putând fi controlate şi din taste. Sunt rare programele pentru a căror utilizare este obligatoriu un
mouse.
2.2.4. Unitatea de dischetă
Unitatea de dischetă (floppy disk drive sau FDD) se încadrează în categoria dispozitivelor
care nu sunt indispensabile pentru funcţionarea calculatorului, dar care sunt utile pentru diverse
operaţii. Este vorba de dispozitivele de tipul removable device ("dispozitive care pot fi scoase din
calculator"). Dacă scoatem aceste dispozitive din calculator, el va funcţiona în continuare şi va putea fi
folosit, lipsindu-i doar funcţiile suplimentare conferite de prezenţa dispozitivelor respective.
Unitatea de dischetă reprezintă interfaţa dintre dischetă şi calculator. Ea este montată în cutia
calculatorului şi este folosită pentru scrierea/citirea informaţiilor pe şi de pe dischete. Pentru
efectuarea acestor operaţii unitatea de dischetă dispune de un motoraş care direcţionează un cap de
scriere/citire pe suprafaţa dischetei. Operaţiile se pot face pe ambele feţe fără a fi necesară întoarcerea
acesteia.
Deoarece se pot realiza atât operaţii de citire cât şi de scriere, unităţile de dischetă sunt
echipamente periferice de intrare/ieşire .
Discheta, numită şi floppy-disk sau disc flexibil, dispozitiv foarte util acum câţiva ani, dar tot
mai rar folosit astăzi, este cel mai mic şi mai lent mediu de stocare a fişierelor. Ca alcătuire, este un
mic disc din plastic subţire, acoperit cu un strat de substanţă cu proprietăţi magnetice, pe care se pot
înregistra date prin tehnologia specifică înregistrărilor magnetice.
La ora actuală, cele mai frecvent folosite sunt dischetele de 3.5 inci dar există, la calculatoare
mai vechi, unităţi de dischetă pentru dischete de 5.25 inch, cu capacităţi de până la 1.2 MB.
Deşi nu mai este un dispozitiv vital pentru funcţionarea unui calculator modern, unitatea de
dischetă este, totuşi, foarte utilă şi astăzi iar discheta pare să devină un fel de înlocuitor modern al
caietului sau cărţii, pe o dischetă putând încăpea câteva cărţi de mărime medie.
2.2.5. CD-ROM-ul
Calculatorul modern este aproape de neconceput fără o unitate CD-ROM, montată în cutia
calculatorului, cu care se pot citi fişiere şi date înscrise pe CD, deoarece pe CD-uri se înregistrează
astăzi multe programe utile (sisteme de operare), documente şi imagini, sau chiar se poate asculta
muzică de pe CD-uri audio.
CD-urile au fost folosite iniţial la scară largă pentru înregistrări audio, dar în ultimii ani ele
sunt folosite şi pentru înregistrări de date de pe calculator, deoarece înregistrările pe CD sunt foarte
fiabile şi pot fi folosite mulţi ani, spre deosebire de înregistrările magnetice, care se estompează în
timp. Ele se pot altera doar dacă discul este zgâriat sau este deformat în alt mod.
Volumul de date care poate fi înregistrat pe un CD este comparabil cu cel al unui hard-disk
mic, de circa 600-700 MB.
2.2.6. Imprimanta
Este un echipament periferic de ieşire prin intermediul căruia rezultatele obţinute cu ajutorul
calculatorului pot fi tipărite pe hârtie.
Primele calculatoare nu aveau monitoare. Pentru a se afişa rezultatele calculelor efectuate de
programe, a fost inventată imprimanta, un dispozitiv care poate fi comandat de calculator şi care are
nevoie de o comunicaţie rapidă cu acesta pentru ca tipărirea textelor să nu dureze mult. Pentru aceasta
se foloseşte pe scară largă portul de comunicaţie paralelă, prin care se pot transmite câte 8 biţi de date
simultan, adică un întreg caracter tipăribil.
17
Imprimanta poate fi conectată direct la calculator, şi atunci se numeşte imprimantă locală

(local printer). La o imprimantă locală se poate tipări direct de pe calculator, fără nici o legătură cu
reţeaua.
Într-o reţea locală, poate să existe o imprimantă conectată la unul din calculatorele din reţea,
dar partajată (shared) între toate calculatorele din acea reţea, adică ea poate tipări documente trimise
de pe oricare din calculatorele reţelei. O astfel de imprimantă se numeşte imprimantă de reţea
(network printer). Pentru a putea tipări pe ea un document de la un calculator oarecare, trebuie să fie
pornit calculatorul la care este conectată imprimanta şi, desigur, reţeaua să funcţioneze. Orice
imprimantă poate fi folosită atât ca imprimantă locală, cât şi ca imprimantă de reţea, după necesitate.
2.2.7. Scanner-ul
Dacă se doreşte introducerea, în memoria calculatorului, a unei fotografii sau a oricărei

imagini tipărite pe hârtie, cel mai adecvat echipament periferic pentru această operaţie este scanner-ul.
Acesta scanează fotografia şi transformă informaţia grafică din ea în informaţie digitală, care apoi
poate fi afişată pe ecran şi poate fi salvată pe disc într-un fişier de tip grafic.
Cel mai adesea, scanner-ul se conectează la portul de comunicaţie paralelă al calculatorului, şi
poate avea pe el un alt port de acelaşi tip la care se poate conecta, în serie cu el, şi o imprimantă.
Există şi scannere care funcţionează pe standarde de tip SCSI, o tehnologie deosebită de cele folosite
frecvent în România.
Astfel, un scanner şi o imprimantă pot alcătui un set de instrumente cu care se pot face cele
mai diverse operaţii de prelucrări grafice şi tipografie.
2.2.8. Modem-ul
Pentru a folosi calculatorul ca instrument de comunicaţie pe linia telefonică, este nevoie de un

modem. Acesta este un dispozitiv care permite transmisia şi recepţia semnalului electric pe linia
telefonică, stabilind astfel o comunicaţie serială între calculatoare care se pot afla în locuri diferite.
Legătura se poate face fie folosind liniile telefonice obişnuite pentru a suna (dial-up) la numere de
telefon unde sunt conectate calculatoare, şi astfel accesând servicii calculatorizate prin linia telefonică
(BBS-uri, servere de date etc.), astăzi, acesta fiind mai ales cazul multor utilizatori de Internet, fie pe
linii telefonice dedicate, directe, care pot stabili legături permanente între două puncte fixe.
Practic, modemul este doar un dispozitiv de telecomunicaţie care poate fi controlat de către
calculator prin intermediul programelor de comunicaţie.
2.2.9. Boxe şi căşti audio
Dacă există placă de sunet în calculator, trebuie să existe şi un dispozitiv prin care sunetul să
poată fi redat la frecvenţa la care poate fi auzit de urechea umană, adică de difuzoare. Acestea se
găsesc pe piaţă în boxe sau în căşti audio. Chiar şi dacă în calculator nu este o placă de sunet, căştile
(şi chiar boxele, la volum mic) pot fi conectate direct la mufa de tip jack de pe unitatea CD-ROM, şi se
poate auzi prin ele muzica de pe CD-urile audio.
Deoarece înregistrările moderne sunt pe două canale, adică stereo, este nevoie de o pereche de
difuzoare pentru redarea stereo a sunetului. În cazul boxelor, fiecare difuzor se găseşte într-o cutie de
rezonanţă (o boxă audio), şi pe una din boxe se pot găsi reglaje de volum, de balans, de ton etc. Multe
tipuri de boxe au nevoie de alimentare electrică separată, de obicei livrându-se cu un mic adaptor de
reţea. Alte tipuri de boxe, în general de putere mică, nu au nevoie de alimentare electrică separată.
Căştile audio sunt de putere mai mică decât boxele. Difuzoarele acestora, de mică dimensiune,
se plasează pe urechi, acoperindu-le, un suport simplu ţinându-le fixate pe cap.
Nefiind componente vitale, calculatorul poate funcţiona perfect şi fără căşti sau boxe, dar ele
sunt absolut necesare atunci când se folosesc facilităţile sonore ale calculatorului.
18
Capitolul 3
SISTEME DE OPERARE
3.1. SISTEME DE OPERARE – prezentare generală
Pentru ca dialogul dintre om şi calculator să poată avea loc, trebuie să existe o componentă
esenţială denumită sistem de operare.
Sistemul de operare este acel software (program sau ansamblu de programe) fără de care un
calculator nu poate fi folosit pentru aplicaţii generale. Sistemul de operare îi permite utilizatorului să
dea calculatorului comenzi de bază, să-l programeze şi să pună în funcţiune diversele programe pentru
calculator. Sistemul de operare diferă de celelalte tipuri de programe pentru calculator în două moduri
esenţiale. În primul rând, un sistem de operare este absolut necesar, calculatorul nu va funcţiona dacă
nu are instalat un sistem de operare. În al doilea rând, un alt lucru care deosebeşte sistemele de operare
de celelalte programe este faptul că acestea nu sunt proiectate pentru a ajuta în rezolvarea unei sarcini
anume. Mai degrabă, sistemul de operare oferă acces la alte programe şi, în plus, oferă instrumente
generale pentru reglarea şi administrarea calculatorului.
Astfel, Windows oferă acces la următoarele tipuri de programe:
1. Editoare de texte, care prelucrează texte, cum sunt: AmiPro sau MicroSoft Word;
2. Procesoare de calcul tabelar (speadsheet), care prelucrează date ale foii de calcul, ale
bazelor de date, reprezentări grafice, calculul unor funcţii, posibilităţi de lucru cu macro-
uri, cum sunt: LOTUS 1-2-3, MicroSoft Excel;
3. Programe pentru baze de date, cum sunt: dBase, Access;
4. Limbaje de programare: VISUAL BASIC, VISUAL FOXPRO, C++ etc.
Sistemele de operare, sunt cele mai complexe programe de calculator construite vreodată.
Acest lucru este datorat puterii şi flexibilităţii calculatoarelor, care sunt capabile să realizeze nu numai
calcule sau operaţii simple ci şi sarcini complexe de supraveghere a propiilor lor acţiuni. Pe lângă
faptul că sistemul de operare asigură o minimă funcţionare a calculatorului, el constituie şi un suport
solid pentru toate celelalte programe care funcţionează pe un calculator. În esenţă, sistemul de operare
gestionează echipamente, controlează programe şi prelucrează comenzi.
Fiecare calculator are nevoie de cel puţin un sistem de operare. Fără un sistem de operare, un
calculator nu este operaţional din punct de vedere al îndeplinirii unor sarcini concrete, el fiind
operaţional numai din punct de vedere hardware. Practic, pornind un calculator care nu are instalat un
sistem de operare, pornirea acestuia din punct de vedere hardware va fi indicată pe panoul frontal prin
aprinderea unor LED-uri indicatoare, dar în continuare el nu va putea fi utilizat în nici un fel.
Pentru a putea să asigure toate serviciile pentru care a fost conceput, sistemul de operare
trebuie să se afle în memorie. Pentru încărcarea sistemului de operare al unui calculator, memoria de
tip ROM conţine un program de mici dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea calculatorului, acest
program este executat în mod automat.
Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului se numeşte iniţializarea sistemului sau
bootare. Aceasta constă în:
- testarea sumară a funcţionării unor componente hard obligatorii (memorie, tastatură, monitor)
şi a celorlalte dispozitive conectate. În cazul depistării unor erori procesul de încărcare este
oprit;
- verificarea parolei stabilită de utilizator. În cazul în care, din trei încercări, nu este furnizată
parola corectă execuţia încetează;
- testarea discurilor existente în sistem pentru citirea informaţiilor necesare funcţionării
sistemului de operare.
După încărcarea sistemului de operare, utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie
direct de sistemul de operare, fie apelând la alte programe de pe disc.
19
Sistemele de operare cele mai utilizate sunt:

- MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) – sistem de operare cu discuri, realizat în 1981,
de compania Microsoft;
- OS/2 (Operating System/2) – sistem de operare ce oferă un mediu sigur, complet protejat dar
fără succes deoarece nu a păstrat compatibilitatea;
- WINDOWS 3.xx – este un mediu de lucru, mai precis o interfaţă grafică între utilizator şi
sistemul de calcul. Nu este un sistem de operare propiu-zis, deoarece această versiune mai
apelează încă la sistemul de operare DOS pentru execuţia anumitor sarcini;
- WINDOWS NT – versiune a WINDOWS-ului, proiectat ca un sistem de operare pentru
serverele de reţea;
- WINDOWS95 – sistem de operare independent pe 32 de biţi, care a realizat o revoluţie în
lumea calculatoarelor personale, în ceea ce priveşte uşurinţa în folosire;
- WINDOWS98 – arată şi lucrează la fel ca Windows95, deseori acesta fiind definit prin
următoarea egalitate: Windows98 = Windows + Internet Explorer 4.0. Caracteristicile
principale ale acestui nou sistem de operare sunt: integrare totală cu Internet, calitate sporită, o
eficienţă crescută a utilizării dispozitivelor periferice;
- WINDOWS98 Millenium - versiune superioară a sistemului de operare Windows98;
- WINDOWS2000 – sistem de operare ce combină caracteristicile Windows98 (interfaţa
prietenoasă, simplitatea în configurare, suportul hardware cuprinzător, execuţie superioară) cu
tradiţionalele puncte forte ale lui WindowsNT şi anume securitate şi stabilitate;
- WINDOWS2002 - versiune superioară a sistemului de operare Windows2000;
- UNIX – este un sistem multitasking şi multiutilizator, scris într-un limbaj evoluat, suport
excelent pentru reţelele de calculatoare;
- LINUX – este o variantă de UNIX, considerat un record de adaptabilitate, portabilitatea
nucleului fiind foarte mare şi orice alt hardware este inclus rapid în lista dispozitivelor ce care
aceasta lucrează.
3.2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS2000
Sistemul de operare Windows este rapid şi profită de caracteristicile procesoarelor moderne,

este mai uşor de învăţat de începători şi mai uşor de utilizat.
De la prima să apariţie în 1993, WindowsNT a fost cel mai puternic sistem de operare din
domeniu, versiunea de Windows cea mai preferată de programatori, administratori de reţea, de mai
mulţi "utilizatori de forţă" şi de cei care rulau aplicaţii cu grad mare de risc. Cu toate acestea, până
acum, ca răspuns la îmbunătăţirea fiabilităţii şi securităţii, utilizatorii de WindowsNT trebuiau să
renunţe la un anumit grad de confort şi la multifuncţionalitate. De exemplu, din cauza lipsei suportului
pentru standardul Plug and Play mulţi spuneau, pe bună dreptate, că WindowNT nu este chiar aşa de
simplu de utilizat şi administrat ca Windows98. Iar din cauza că acceptă un domeniu mai restrâns de
hardware multimedia ca Windows98, a fost perceput de mulţi ca fiind cel mai puţin captivant dintre
cele două sisteme de operare Microsoft.
Astfel, Microsoft s-a gândit la un sistem de operare care să combine caracteristicile
Windows98 (interfaţa prietenoasă, simplitatea în configurare, suportul hardware cuprinzător, execuţie
superioară etc) cu tradiţionalele puncte forte ale lui WindowsNT şi anume securitate şi stabilitate,
luând naştere sistemul de operare Windows2000.
Windows2000 încorporează schimbări majore de design care îi simplifică utilizarea.
Meniurile personalizate, barele de unelte de pe suprafaţa de lucru, personalizabile, şi dosarul standard
pentru stocarea documentelor, permit utilizatorilor un acces mai rapid la programele şi documentele de
care au nevoie în mod regulat. Alte modificări determină simplificarea configurării de reţea şi a
conexiunilor la Internet, instalarea şi configurarea imprimantelor şi utilizarea sistemului Windows pe
calculatoarele portabile.
Windows2000 este un sistem de operare cu interfaţă grafică realizat de către firma
americană Microsoft pentru calculatoare compatibile cu calculatorul IBM PC. Prin interfaţă se
înţelege (în domeniul calculatoarelor) acel mediu prin care operatorul şi calculatorul comunică,
operatorul dând comenzi, iar calculatorul afişând rezultatele execuţiei comenzilor. Termenul nu se
20
referă la dispozitivele fizice prin care se face acest lucru (tastatură, mouse, monitor) ci la felul în care
se face comunicaţia, adică la stilul în care se introduc comenzile şi în care se afişează pe ecran
rezultatele. Interfaţa grafică este o interfaţă în care operatorul comunică în mod grafic cu sistemul de
operare, prin pictograme, meniuri, butoane şi alte elemente desenate pe ecran, şi care sunt "acţionate"
din taste sau din mouse - aceasta spre deosebire de o interfaţă non-grafică, de tip text, mult mai
greoaie, în care operatorul trebuie să scrie comenzile de bază, literă cu literă, de la tastatură.
3.2.1. Lansarea Windows2000
Lansarea Windows2000 se reduce la pornirea calculatorului (unitatea de sistem şi monitorul

video), procedându-se în felul următor:
1. Se scot dischetele şi CD-urile din unităţile calculatorului, dacă este cazul;
2. Se porneşte unitatea de sistem şi monitorul video; apăsarea butonului POWER are ca
efect începerea iniţializării sistemului, care poate dura de la câteva secunde (la
calculatoare foarte rapide) până la câteva minute (la calculatoare lente). Mai întâi, pe ecran
se derulează - în mod text, cu scris alb pe un ecran negru - o serie de date, utile celui care
vrea să vadă anumite caracteristici tehnice ale calculatorului, sau dacă anumite
componente se iniţializează corect. Dacă decurge corect această fază, urmează apoi
lansarea în execuţie a sistemului de operare;
3. Sistemele de calcul configurate cu un grad mare de securitate, afişează iniţial caseta de
dialog Welcome To Windows prin intermediul căreia, folosind combinaţia de taste
Ctrl+Alt+Delete, se deschide sesiunea de lucru. Când se apasă această combinaţie de
taste la iniţializarea sistemului de operare, se ajunge în caseta de dialog Log On To
Windows, în care se cere denumirea contului de utilizator şi parola. De reţinut că pentru
parolele din Windows2000 trebuie respectată scrierea cu majuscule deoarece sistemul
deosebeşte literele mari de cele mici.
Se efectuează un clic pe opţiunile OK, Cancel din cutia de dialog apărută pe ecran, se
închide această cutie sau se introduce numele utilizatorului şi parola, iar în final va apare
desktop-ul Windows2000.
3.2.2. Desktop-ul (suprafaţa de lucru) Windows2000
Este punctul de pornire de fiecare dată când se utilizează calculatorul. Numele de desktop
(birou sau fundal) provine de la faptul că seamănă cu un birou real. Există, totuşi, câteva diferenţe
importante:
- pe biroul clasic, de obicei sunt plasate hârtii, iar pe cel din Windows2000 sunt dispuse
ferestre şi pictograme;
- pe biroul clasic, hârtiile sunt mişcate cu mâna, în timp ce pe cel din Windows2000 se
utilizează mouse-ul în acest scop.
Astfel, suprafaţa de lucru Windows2000 conţine următoarele componente:
Background ("fundal") - este suprafaţa pe care se aşează toate celelalte elemente. Fundalul
poate fi gol, adică monocrom, sau poate prezenta un "tapet" sau o imagine, chiar o fotografie.
Conţinutul lui are mai mult importanţă estetică, dar un fundal gol va lăsa mai multă memorie
liberă programelor folosite, care astfel vor merge mai bine;
Icon ("iconiţă", "pictogramă",) - sunt acele mici imagini, cu un titlu sub ele, care apar pe
desktop şi care au un rol asemănător unor butoane ce servesc la pornirea unor aplicaţii sau la
acţionarea unor comenzi frecvent folosite. Pictogramele pot fi create, şterse, mutate pe ecran,
redenumite, şi chiar li se poate schimba aspectul grafic sau rolul. La început există nişte
pictograme predefinite ale sistemului, şi acestea este bine să rămână aşa cum sunt, deoarece vor
fi foarte utile în operarea cu sistemul Windows2000;
Shortcut ("scurtătură") – pictogramă care are în colţul din stânga jos o săgeată mică. Adesea,
numele lor include cuvintele "Shortcut to..". Permite deschiderea directă a unui editor de texte,
21
procesor de calcul tabelar, limbaj de programare, efectuând un dublu clic pe icon cu butonul
stâng.
Taskbar ("bara de lucru" sau "bara de programe") - este acea bară de culoare gri care la
început apare la baza desktopului şi care conţine mai multe elemente cu diverse roluri.
3.2.3. Pictograme importante în Windows2000
Pictogramele pot fi de două dimensiuni (mari şi mici) şi de patru tipuri: program, fişier,
imprimantă şi calculator.
Pictograma My Computer.
Când se execută dublu-click pe aceasta, se deschide ferestra My Computer.

Aceasta conţine în mod normal pictogramele:
- unitatea floppy
- discul C:
- unitatea CD- ROM

- panoul de control
Fig. 3.2. Fereastra My Computer
Când se execută click pe pictogramele unităţilor (A:) (C:) sau (D:) se afişează lista tuturor
elementelor conţinute de unitatea respectivă.
Pictograma Recycle Bin
Această pictogramă joacă rolul unui "coş de gunoi" electronic. Atunci când nu mai este nevoie
de un obiect, acesta poate fi şters. Deoarece ştergerea fişierelor şi documentelor este o acţiune destul
de periculoasă, Windows oferă o plasă de siguranţă, numită Recycle Bin, în desktop. Se pot deplasa
aici, cu ajutorul mouse-ului, fişiere nefolosite, cataloage sau orice alte pictograme. Obiectele şterse
rămân în coş până când acesta este golit. Unele obiecte şterse nu pot fi puse în coş.
Pentru a şterge obiectele şi a le pune la coş se procedează astfel :
1. Se selectează obiectul de şters;
2. Se efectuează una din următoarele acţiuni:
a) Se plasează obiectul în coş prin metoda Drag-and-Drop;
b) Se apasă tastele Delete şi Enter, sau se efectuează un click cu butonul din dreapta al mouse-ului
pe obiect şi se alege Delete, sau File, Delete din bara de meniuri.
3. Se alege Yes dacă se doreşte ştergerea obiectul, sau No, în caz contrar.
Un dublu-click pe pictogramă, deschide o fereastră în care se poate vedea conţinutul "coşului
de gunoi", de fapt acesta fiind un folder special al folderului C:\Windows.
22
Fig. 3.3. Fereastra Recycle Bin

Această fereastră funcţionează ca orice altă fereastră care afişează directoare şi fişiere.
Operaţiunile care se pot face cu fereastra sunt:
1. Pentru a recupera fişierele şterse şi a le plasa la locurile lor iniţiale, se selectează. Apoi se
efectuează un clic pe butonul din dreapta al mouse-ului şi se alege Restore, sau File, Restore
din bara de meniuri;
2. Pentru a recupera fişiere şterse şi a le plasa în diverse locuri, se selectează. Apoi se găseşte
locul dorit ca ele să apară şi se deplasează acolo cu mouse-ul;
3. Pentru a şterge definitiv obiectele din coş şi de pe disc, se selectează. Apoi se efectuează un
clic cu butonul din dreapta al mouse-ului şi se alege Delete, sau File, Delete din bara de
meniuri şi în final opţiunea Yes;
4. Pentru a şterge definitiv toate obiectele din coş, dintr-o dată, se efectuează un clic cu butonul
din dreapta al mouse-ului pe icon-ul coşului din desktop şi se alege Empty Recycle Bin, sau
File, Empty Recycle Bin din bara de meniuri a ferestrei Recycle Bin. Se alege Yes pentru a
lansa operaţiunea de ştergere;
5. Pentru a recupera cele mai noi apariţii în coş şi a le plasa în locurile lor iniţiale, se alege Edit,
Undo Delete din bara de meniuri.
Toate fişierele care sunt şterse de pe unitatea C:/ sunt trimise mai întâi spre Recycle Bin.
Numai când Recycle Bin este golit, fişierele sunt şterse definitiv din calculator. Dacă nu se goleşte
acest coş, atunci aşa-zisele fişiere şterse ocupă încă spaţiu pe disc.
Fişierele care sunt pe unitatea A:\ nu sunt trimise către Recycle Bin şi nu sunt mutate din
calculator atunci când sunt şterse.
Pentru a şterge un fişier din unitatea C:\ fără a-l trimite în prealabil la Recycle Bin se ţine
apăsată tasta Shift când se realizează ştergerea.
Imaginea iconului este diferită când coşul este gol, faţă de atunci când sunt în el fişiere.
Coşul gol Coşul care conţine ceva
Pictograma Printers
Un dublu-click pe această pictogramă deschide fereastra Printers în care sunt

afişate pictogramele imprimantelor instalate în sistem precum şi pictograma prin intermediul careia se
poate instala o nouă imprimantă. Există astfel posibilitatea de a seta imprimantele ce vor fi folosite de
23
calculatorul respectiv. De asemenea, se pot monitoriza lucrările (jobs) imprimantei. Efectuând un

dublu-click pe această pictograma se pot vizualiza documentele care se listează sau care aşteaptă să fie
listate. Se poate anula sau întrerupe o listare.
Fig.3.4. Fereastra Printers
Pictograma Control Panel
Un dublu-click pe această pictograma dă posibilitatea de a schimba modul în care calculatorul

arată sau funcţionează. De exemplu, Control Panel conţine pictograme prin care se poate alege tipul de
screen saver sau gama de culori, se poate configura mouse-ul sau tastatura, etc.
3.2.4. Taskbar (bara de lucru)
Butonul Buton unei Buton unei ferestrei Indicator de

ferestre active inactive asignare a tastaturii
Start
Fig.3.5. Taskbar
Taskbar este bara de culoare gri aflată de obicei în partea de jos a ecranului. Ea poate fi mutată
pe oricare latură a desktopului, după dorinţă, printr-o simplă operaţie "drag and drop" din mouse.
Taskbar-ul poate fi setat astfel încât să apară automat când mouse-ul trece peste partea în care în mod
normal ar trebui să se afle, şi să dispară când mouse-ul părăseşte acea zonă.
3.2.4.1. Elementele barei de lucru
• Start este butonul de la marginea din stânga a barei de lucru. Un click pe acest buton face
să se deschidă meniul Start, din care se pot lansa în execuţie diversele componente ale
sistemului Windows2000 şi programele instalate sub Windows2000, grupate în mai multe
submeniuri (rubrici), într-o structură de arbore cu ramificaţii.
• System Tray este locul din celălalt capăt (faţă de butonul Start) al barei de lucru, unde se
găsesc mici pictograme ale unor aplicaţii active în sistem. Printre pictogramele cele mai
frecvent întâlnite aici se numără ceasul sistemului şi pictograma pentru controlul volumului
sonor (dacă sistemul dispune de o placă de sunet).
• Butoanele active sunt acele pictograme, fără titlu, care se găsesc pe bara de lucru lângă
butonul Start, şi care pot lansa (dacă se dă click pe ele) anumite aplicaţii frecvent folosite.
Aceste butoane deosebesc versiunile Windows2000 şi Windows98 de versiunea mai veche
Windows95, care nu le are. Dacă săgeata de la mouse staţionează câteva clipe pe un astfel de
buton, va apărea numele lui şi deci aplicaţia pe care acesta o lansează.
• Pictograme ale ferestrelor deschise apar pe bara de lucru doar dacă se deschid programe
care lucrează în ferestre. Numele acestora sunt dispuse sub formă de butoane pe taskbar. În
figura de mai sus (fig.3.5.), două programe sunt deschise şi dispuse sub formă de butoane pe
taskbar. Executând un click pe butonul Microsoft Word acest program va deveni activ. Un alt
click pe butonul Microsoft Excel va face ca acesta să fie vizibil pe ecran.
3.2.4.2. Mutarea şi redimensionarea barei de task-uri
Iniţial, bara de task-uri apare în partea de jos a ecranului, dar poate fi plasată în orice altă
margine. În acest scop, se mută cursorul mouse-ului pe o zonă liberă a barei de task-uri, apoi se trage
24
bara până în marginea dorită. Pentru a redimensiona bara, se mută cursorul mouse-ului pe latura lungă
a barei care este mai apropiată de centrul ecranului. Atunci când cursorul devine o săgeată cu două
capete, se trage în sus sau în jos (dacă bara este în marginea de jos sau de sus a ecranului), sau la
stânga sau la dreapta (dacă bara este în partea dreaptă sau stângă a ecranului).
De asemenea, cu bara de task-uri se pot face o serie de lucruri:
1. Se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe o zonă liberă din bară, apoi se
alege o opţiune din meniul care se deschide. Aceste opţiuni permit aranjarea rapidă a
ferestrelor deschise pe ecran. Ultima opţiune, Properties, permite personalizarea barei de
task-uri;
2. Se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe un buton din bara de task-uri şi se
aleg opţiuni referitoare la restabilirea dimensiunilor anterioare, mutarea, redimensionarea,
minimizarea, maximizarea sau închiderea ferestrei corespunzătoare butonului respectiv. Dacă
se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe butonul Start, se obţine un meniu
cu opţiuni referitoare la deschiderea submeniului Programs, explorarea calculatorului şi a
reţelei, precum şi la găsirea rapidă a dosarelor şi fişierelor;
3. Se efectuează un dublu click cu butonul din stânga al mouse-ului pe indicatorul orar, pentru a
schimba data, ora şi configurarea fusului orar din memoria calculatorului.
3.2.4.3. Alte proprietăţi ale barei de task-uri
Pe lângă mutarea şi redimensionarea barei de task-uri, pot fi schimbate şi anumite

caracteristici (proprietăţi) ale modului său de funcţionare:
1. Se efectuează un click cu butonul drept pe bară şi se selectează Properties din meniul
care apare;
2. Se selectează eticheta Taskbar Options;
3. Se modifică după necesităţi proprietăţile următoare, iar când se
selectează o opţiune, imaginea de probă din cutia de dialog prezintă
rezultatul care se va obţine după revenirea în desktop:
• Always on top (mereu deasupra) – dacă această opţiune este
selectată, bara de task-uri va fi întotdeauna vizibilă în partea de
jos a ecranului, iar dacă nu este selectată, alte ferestre pot acoperi
bara; apăsarea combinaţiei de taste Ctrl+Esc va readuce bara la
suprafaţă şi va deschide, de asemenea, meniul Start;
• Auto Hide (ascundere automată) – dacă atât această opţiune
este selectată, cât şi Always on top, când nu este utilizată
bara este redusă la o linie subţire, abia vizibilă, aflată în
partea de jos a ecranului; pentru a o afişa trebuie doar mutat
cursorul mouse-ului în partea de jos a ecranului (nu este
nevoie să se tasteze Ctrl+Esc);
Fig.3.6. Caseta Taskbar Properties
• Show small icons în Start menu (afişează pictograme mici în meniul Start) – reduce
mărimea meniului Start şi afişează pictograme mai mici;
• Show clock (afişează ceasul) - dacă această opţiune este selectată, ora curentă a sistemului va
fi afişată în marginea dreaptă a barei de task-uri, iar dacă se deselectează această opţiune, ora
nu va mai apărea pe bară.
4. Se efectuaţi un clic pe OK pentru a reveni în desktop.
3.2.4.4. Butonul Start – Meniul Start
25
Butonul Start aflat în bara de task-uri permite lansarea de programe, deschiderea de documente recent
utilizate, schimbarea configurării sistemului, găsirea diferitelor obiecte (directoare, fişiere), obţinerea
asistenţei, vizualizarea siturilor favorite din Internet şi efectuarea închiderii calculatorului, fără riscul
pierderii datelor. Cu alte cuvinte, asigură accesul la aproape tot ceea ce este necesar în Windows2000.
Se afişează printr-un click sau apăsare de tastă (tasta cu sigla Windows la tastaturile mai noi sau
Ctrl+Esc).
Meniul Start arată astfel:
Programs: Acest element afişează lista programelor ce pot fi

rulate. Pentru a deschide un program se poziţionează mouse-ul
deasupra cuvântului Programs şi în submeniul care apare se
poziţionează mouse-ul pe programul dorit după care se execută
click.
Documents: Prezintă lista ultimelor documente deschise. Acest

lucru este folositor, de exemplu, când se doreşte deschiderea rapidă
a unui document la care s-a lucrat, fără a-l mai căuta în calculator.
Settings: Se foloseşte pentru a modifica setările componentelor

sistem ca: imprimante, conexiuni de reţea sau taskbar.
Search: Ajută la găsirea fişierelor, folderelor, imprimantelor sau

vecinilor de retea.
Help: Acest element porneşte programul Help unde există

informaţii despre Windows2000.
Fig.3.7. Meniul Start
Run: Cu acest element se poate rula un program sau se poate deschide un fişier sau un folder.
Shut Down: Închide o sesiune Windows2000 şi opreşte calculatorul. Este folosit şi pentru repornirea
calculatorului.
Pe lângă faptul că este un loc de stocat programe, documente, scurtături şi alte dosare, de cele
mai multe ori un dosar reprezintă o porţiune din spaţiul de pe disc. Calea dosarului (folder) este o
adresă care spune sistemului de operare cum să găsească dosarul.
Desktop-ul este un dosar special. Pentru a-l vedea şi a lucra cu el nu este nevoie de Windows
Explorer. El se află acolo tot timpul, ramânând undeva dedesubt indiferent de ce se utilizează la un
moment dat. Datorită faptului că suprafaţa de lucru este un dosar, în ea se pot stoca programe,
documente şi scurtături şi se poate personaliza.
3.2.5. Lucrul cu ferestre
În Windows2000, pe ecran sunt tot felul de obiecte şi elemente cu nume specifice, dar cele
mai importante obiecte de pe ecran sunt ferestrele. Însuşi numele sistemului (Windows) înseamnă
ferestre. Operarea cu ferestrele este un alt element foarte important.
26
O fereastră este o suprafaţă dreptunghiulară de pe ecran în care se pot vedea cataloage de

programe, fişiere sau pictograme.
Ceea ce apare la început pe ecran, adică desktopul, poate fi văzut ca o fereastră specială, care
rămâne permanent deschisă în spatele tuturor celorlalte obiecte şi ferestre.

Pentru a deschide o fereastră dintr-o pictogramă, se execută dublu click pe aceasta sau, se
indică pictograma apoi se execută click cu butonul drept al mouse-ului iar din meniul care apare se
selectează comanda Open. Pentru fiecare fereastră deschisă pe ecran, apare şi un icon pe bara de lucru,
pe care este scris (cât încape) titlul ferestrei.
3.2.5.1. Structura generală a unei ferestre
Un dublu-click pe pictograma My Computer, deschide pe ecran fereastra My Computer

Fig.3.8. Structura generală a ferestrelor Windows2000
Elementele caracteristice ale unei astfel de ferestre sunt următoarele:

Bordura ferestrei (border, în engleză) este rama dreptunghiulară care încadrează orice
fereastră. Uneori e mai groasă, alteori foarte subţire sau inexistentă. La majoritatea ferestrelor,
dacă "tragem" de bordură în lateral sau în sus/jos cu mouse-ul putem modifica dimensiunile
ferestrei, pe orizontală sau pe verticală, iar dacă "tragem" de un colţ al bordurii, modificarea se
face pe două direcţii simultan.
Bara de titlu (title bar) este bara din partea de sus a ferestrei, şi ea conţine numele ferestrei,
care de obicei este chiar numele programului deschis în acea fereastră. Uneori, aici apare şi
numele fişierului cu care se lucrează în acel program. Se poate deplasa fereastra pe ecran (cu
excepţia situaţiilor când fereastra acoperă deja tot ecranul), ţinând butonul stâng al mouse-ului
apăsat şi "trăgându-l" pe ecran. Se poate spune care este fereastra activă deoarece bara să de
titlu are o culoare diferită sau o altă intensitate faţă de barele de titlu ale celorlalte ferestre.
Butoanele de control ale ferestrei sunt acele butoane aflate la capetele barei de titlu.
Butoanele întâlnite în peste 99% din cazuri sunt standard, şi anume:
· Butonul de închidere a ferestrei (Close) se află la capătul din dreapta al barei
de titlu. Un click pe el determină închiderea imediată a ferestrei respective.
· Butonul de maximizare (Maximize) se află imediat lângă cel de închidere. Un
click pe el determină maximizarea ferestrei, adică întinderea ferestrei pe toată suprafaţa
disponibilă. Odată cu aceasta, butonul de maximizare îşi schimbă aspectul şi funcţia,
devenind buton de restaurare (Restore), cu rolul de a readuce fereastra la dimensiunea
dinaintea maximizării.
· Butonul de minimizare (Minimize) este al treilea la rând, de la dreapta spre stânga, şi
"apăsarea" lui (cu un click) determină minimizarea ferestrei, adică reducerea ei
27
la o simplă pictogramă pe bara de lucru. Practic, fereastra dispare de pe ecran, dar fără să
fie închisă, şi rămâne pictograma ei pe taskbar. Un click pe butonul respectiv din bara de
task-uri va redeschide fereastra pe ecran.
· Butonul meniului de control se află în stânga barei de titlu, şi un click pe el face să se
deschidă un meniu (numit meniul de control al ferestrei - Control Menu) din care se pot
efectua diversele operaţii cu fereastra, operaţii posibile fie din butoanele descrise mai sus,
fie din mouse - mutare (Move), redimensionare (Resize). Meniul de control apare şi dacă
se dă click-dreapta pe pictograma ferestrei de pe bara de lucru.
Bara de meniuri (Menu bar) există la My Computer, Windows Explorer etc., sau la
editoare de texte, procesor de calcul tabelar sau limbaj de programare, fiind bara pe care se
găsesc meniurile de comenzi ale programului deschis în fereastră, începând adesea cu meniul
File. Se poate efectua un click pe oricare dintre meniuri, pentru a deschide un submeniu de
comenzi sau opţiuni. Nu toate ferestrele au o bară de meniuri.
Bara de instrumente (unelte) standard (Toolbar) se află de regulă sub bara de meniuri, şi
uneori poate fi mutată şi în altă parte pe ecran, acolo unde este mai la îndemână. Există la My
Computer, Windows Explorer etc. şi, mai ales la programe mari şi este formată dintr-o serie
de butoane sau pictograme, care pun la dispoziţie căi mai scurte pentru comenzile cele mai
frecvent utilizate din meniu. Adesea, bara de instrumente standard poate fi personalizată, adică
pot fi aranjate pe ea butoanele dorite de utilizator, şi în ce ordine alege acesta, pentru a avea la
îndemână butoanele mai frecvent folosite. Dacă bara nu este vizibilă, se selectează meniul
View din bara de meniuri, se efectuează un click pe Toolbars şi apoi se bifează opţiunea
Standard.
Spaţiul de lucru este adesea zona cea mai mare a ferestrei, şi în el se pot vedea adesea
ferestre interne ale programului în uz, sau alte elemente denumite generic controale, cu
funcţii foarte diverse. Cele mai frecvente controale sunt butoanele, barele de defilare şi listele
derulante:
· Bara de defilare (Scroll bar) apare în partea dreaptă a ferestrei (bara verticală - în cazul
de faţă) şi/sau în partea de jos (bara orizontală) atunci când informaţia conţinută în fereastră
ocupă mai mult spaţiu decât suprafaţa la care este dimensionată fereastra.
Bara de stare (Status Bar) apare în multe programe la baza ferestrei, şi în ea sunt afişate
informaţii utile pentru lucrul în fereastra activă, reflectând starea curentă a operării în fereastra
respectivă. Multe programe permit ascunderea anumitor componente generale mai puţin
importante ale ferestrei, printre care se numără şi bara de stare. Dacă bara de stare nu este
vizibilă, se alege Status bar din meniul View.
Bara de instrumente de formatare există mai ales la programe şi este formată dintr-o serie
de butoane care pun la dispoziţie căi mai scurte pentru comenzile frecvent utilizate din meniu,
de exemplu comenzi pentru formatarea caracterelor. Dacă bara de instrumente de formatare nu
este vizibilă pe ecran, se selectează comanda View din bara de meniuri, se efectuează un click
pe Toolbars şi apoi se bifează opţiunea Formating.
3.2.5.2. Manevrarea ferestrelor
Deplasarea unei ferestre

Pentru a deplasa o fereastră este suficient să deplasaţi cu mouse-ul bara să de titlu
spre o nouă poziţie liberă pe desktop (desigur, restul ferestrei va urma fidel bara de titlu).
Pentru aceasta, se indică bara să de titlu, se apasă şi se menţine apăsat butonul din partea
stângă al mouse-ului după care se deplasează fereastra în poziţia dorită.
Redimensionarea unei ferestre
Pentru a redimensiona o fereastră, făcând-o mai îngustă, mai lată, mai înaltă sau mai scurtă, se
poziţionează cursorul mouse-ului pe oricare margine a ferestrei. Atunci când cursorul ia forma unei
săgeţi cu două capete, se deplasează mouse-ul ţinându-l, până când conturul ferestrei ajunge la forma
şi dimensiunile dorite, apoi se eliberează butonul. Pentru anularea redimensionării se apasă tasta
<Esc> înaintea eliberării butonului mouse-ului.
Comutarea între ferestre
28
De fiecare dată când se deschide o fereastră, ea este listată în bara de task-uri, până când este
închisă. Făcând click pe numele ei din bara de task-uri, fereastra se redeschide. Se poate trece ciclic
prin aceste ferestre apăsând combinaţia de taste Alt+Esc sau Alt+Tab. Diferenţa este că Alt+Esc
selectează butoanele din bară şi ferestrele deschise una câte una, în timp ce Alt+Tab afişează o casetă
de dialog cu pictogramele tuturor ferestrelor deschise. Dacă se ţine apăsată tasta Alt şi se apasă Tab în
mod repetat, caseta de salecţie se va muta de la o pictogramă la alta, pe rând. Eliberarea tastei Alt va
aduce în prim plan fereastra selectată în mod curent.
Aranjarea ferestrelor
Pentru a aranja în desktop ferestrele deschise, se efectuează un click cu butonul din dreapta
într-o zonă liberă din bara de task-uri şi se utilizează comenzile încorporate: Cascade (ferestre
suprapuse), Tile Horizontally (mozaic pe orizontală - ferestrele deschise vor deveni mai mici pentru a
încăpea pe lăţimea suprafeţei de lucru), Tile Vertically (mozaic pe verticală - stivuieşte ferestrele în
sus şi în jos sau Minimize All Windows (minimizează toate ferestrele).
3.2.5.3. Casete de dialog
O categorie frecvent întâlnită de ferestre este caseta de dialog (Dialog Box), care apare, de
regulă, de fiecare dată când trebuie efectuată o alegere (opţiune) sau trebuie furnizate informaţii
suplimentare unui program.
Ca şi o fereastră, o casetă de dialog poate fi mutată prin deplasarea barei sale de titlu cu
mouse-ul. Spre deosebire de o fereastră, dintr-o casetă de dialog nu se poate ieşi decât apăsând OK sau
Cancel.
Fiecare casetă de dialog conţine obiecte numite instrumente
de control sau opţiuni, care permit realizarea diferitelor
operaţiuni. Astfel, caseta de dialog Font a meniului Format
specifică cu ajutorul instrumentelor de control (opţiuni) modul
de formatare a caracterelor şi anume: setul de caractere ales
(Font), modul de scriere (Regular, Bold, Italic sau Bold
Italic), mărimea caracterelor (Size), subliniere (Underline),
culoarea de scriere (Color), o serie de efecte (Effects) etc.
Efectele se selectează, după preferinţe, efectuând un click pe
ele.
Fig.3.9 Caseta de dialog Font

a meniului Format
3.2.6. Folosirea meniurilor
Un meniu este un grup de comenzi care "spun" sistemului ceea ce doriţi să faceţi. Comenzile
din meniuri sunt organizate sub formă de grupuri logice. De exemplu, toate comenzile care se referă la
lansarea unei acţiuni se află în meniul Start. Numele meniurilor disponibile se află în meniul Start
sau în bara de meniuri dintr-o fereastră aplicaţie.
Meniurile permit o desfăşurare confortabilă a activităţii în Windows2000, deoarece nu trebuie
să se tasteze şi nici să se memoreze nimic. Este suficient să se parcurgă meniurile până când se găseşte
29
opţiunea dorită şi se face click pe aceasta. Este incomparabil mult mai uşor decât să se tasteze toate
comenzile cu care s-a lucrat, aşa cum se procedează sub alte sisteme de operare, cum ar fi DOS.
3.2.6.1. Deschiderea unui meniu
Windows2000 vă oferă trei tipuri de meniuri:

meniul Start, plasat în bara de task-uri, apare când se efectuează click pe butonul Start, sau
când se tastează Ctrl+Esc. Structura acestui meniu a fost tratată anterior;
meniul fix, plasat într-o bară de meniuri, apare atunci când se alege o opţiune din bara de
meniuri a unei ferestre. Acest gen de meniu este numit pulldown menu (meniu coborâtor),
deoarece se deschide în jos, ca o jaluzea. Pentru a deschide un astfel de meniu se efectuează
click în bara de meniuri pe submeniul dorit. Dacă se utilizează tastatura, trebuie ca fereastra
dorită să fie activă, apoi:
- se tasteaza Alt + litera subliniată a meniului dorit (de exemplu Alt+F pentru meniul
File);
- se apasă Alt şi apoi săgeţile ← sau → de pe tastatură pentru a selecta submeniul dorit şi ↑
sau ↓ pentru a selecta comanda dorită din meniul respectiv, după care Enter;
meniul de proprietăţi, se referă la un obiect anume. Pentru a deschide un astfel de meniu, se
efectuează un click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe obiectul respectiv.
3.2.6.2. Selectarea opţiunilor dintr-un meniu
După ce se deschide un meniu, există o mulţime de

metode pentru a selecta o opţiune din acesta.
Dacă se utilizează mouse-ul, atunci:
- dacă opţiunea este marcată cu semnul 4, se
efectuează click pe opţiune, ceea ce va duce la deschiderea unui
submeniu;
- dacă opţiunea nu este marcată cu semnul 4, se
efectuează click pe ea, declanşându-se astfel comanda selectată.
Dacă se utilizează tastatura, atunci:
- dacă opţiunea este marcată cu semnul 4, se activează
prin apăsarea tastelor ↑ şi ↓, apoi Enter, ceea ce va duce la
deschiderea unui submeniu;
- dacă opţiunea nu este marcată cu semnul 4, se activează prin apăsarea tastelor ↑ şi ↓, apoi
Enter, ceea ce va duce la declanşarea comenzii selectată.
3.2.6.3. Structura unui meniu
Pentru unele opţiuni din meniu pot apărea şi alte marcaje decât 4. Unele marcaje întâlnite sunt
punctele de suspensie (…), care arată că selectarea opţiunii respective va deschide o casetă de dialog,
sau marcaje de tip tastă+tastă, care indică tastele acceleratoare disponibile, cu ajutorul cărora se poate
selecta opţiunea fără a mai deschide meniul. Un marcaj de tip bifare (√) sau punct (.), arată că o
opţiune este în mod curent selectată (sau activată).
Fig.3.10 Elementele meniului Start
30
Selectarea din nou a opţiunii respective o va dezactiva. O opţiune din meniu care este afişată
cu litere gri nu este disponibilă pentru selectare, nefiind aplicabilă la momentul respectiv.
3.2.6.4. Revenirea din meniuri
Uneori, din greşeală, se deschide un meniu, sau se deschide un meniu în locul altuia.
Tehnicile de mai jos se pot folosi pentru a reveni la starea anterioară fără a efectua vreo selecţie:
• se efectuează click oriunde într-o zonă liberă în afara meniului;
• se apăsă tasta Esc pentru a închide doar meniul curent sau pentru revenirea la opţiunea
anterioară;
• se apăsă tasta Alt pentru a închide o serie întreagă de meniuri.
Atunci când se utilizează meniurile fixe ale unui program şi nu se cunoaşte care este efectul
unei anumite opţiuni, se activează aceasta şi se priveşte bara de stare din partea de jos a ecranului. Se
observă o scurtă descriere a opţiunii marcate luminos în momentul respectiv (în multe cazuri, apăsarea
tastei F1 va afişa chiar mai multe informaţii).
3.2.7. Lucrul cu programe
Windows2000 asigură câteva inovaţii care simplifică deschiderea şi salvarea documentelor,

gestiunea programelor şi proceselor, precum şi o execuţie bună a programelor.
3.3.7.1. Deschiderea unui program
Pentru a deschide un program se apasă pe butonul Start şi se poziţioneaza mouse-ul pe

Programs. Va apare un submeniu. Se poziţionează mouse-ul pe numele programului dorit şi se
execută click.
Fig. 3.11. Deschiderea unui program

O mare parte a meniului Start poate fi personalizată, adăugând sau ştergând elemente în/din
submeniuri, după dorinţă. Cea mai simplă modalitate de a adauga un element în meniul Start este prin
tragere. De exemplu, pentru a aduce în meniul Start o scurtătură existentă pe ecran, se execută click
pe ea, se ţine apăsat butonul mouse-ului şi se deplasează indicatorul mouse-ului pe butonul Start.
Pentru eliminarea unui element din meniu, se execută click pe butonul Start şi apoi se eliberează
31
butonul; se deplasează indicatorul mouse-ului pe elementul care se şterge, se execută click-dreapta pe

element şi se alege Delete din meniul rapid. Apoi se execută click pe butonul Yes din caseta de dialog
Confirm File Delete pentru a trimite elementul în Recycle Bin.
Windows permite mutarea sau copierea elementelor din meniu oriunde în partea superioară a
meniului Start, în submeniul Programs sau în submeniul Favorites. Se poate cere Windows-ului să
resorteze un subdomeniu sau toate subdomeniile în ordinea prestabilită: dosarele în ordine alfabetică,
urmate de elementele de meniu în ordine alfabetică.
Pentru a sorta un singur subdomeniu se procedează astfel:
1. Se execută click pe butonul Start şi se eliberează mouse-ul;
2. Se deplasează indicatorul mouse-ului în subdomeniul care se sortează;
3. Se execută click-dreapta pe unul din elementele de subdomeniu şi se alege Sort by Name din
meniul rapid.
Elementele dintr-un meniu pot fi redenumite prin dreapta-click pe elementul dorit şi alegerea
opţiunii Rename.
O facilitate introdusă de Windows2000 este aşa zisul SfatEcran (Screen Tip). Dacă, pentru
câteva secunde, se ţine indicatorul mouse-ului pe un element din meniu, se afişează o etichetă
SfatEcran (un mesaj instantaneu care explică ce face elementul respectiv din meniu).
3.2.7.2. Închiderea unui program
Pentru a închide fereastra unui program se utillizează oricare dintre tehnicile de mai jos:
• Se efectuează click pe butonul din colţul dreapta-sus al ferestrei programului;
• Dacă fereastra programului este activă se tastează Alt+F4 ;
• Se alege File, Exit din bara de meniuri a programului;
• Se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe butonul corespunzător
programului din bara de task-uri şi se alege Close;
• Se efectuează dublu click pe pictograma meniului de control, din colţul din stânga sus al
ferestrei.
Dacă modificările cele mai recente nu au fost salvate, veţi fi întrebat dacă doriţi să le salvaţi.
Pentru a ieşi din program cu salvarea modificărilor, se efectuează click pe butonul Yes, se introduce
un nume de fişier şi se efectuează click pe OK. Pentru a ieşi fără salvare, se efectuează click pe No.
Pentru a reveni la program fără a salva se efectuează click pe Cancel sau se apăsă tasta Esc.
3.2.7.3. Închiderea forţată a unui program care se comportă necorespunzător
Uneori, un program se poate bloca (adică va înceta să mai funcţioneze), fără vreun motiv
aparent. Calculatorul va părea îngheţat şi nu se mai poate face nimic. Dacă se întâmplă aşa ceva, este
posibil ca unica alternativă care rămâne să fie închiderea forţată a programului. Pentru aceasta se
tastează Ctrl+Alt+Del (resetare). Pe ecran va fi afişată casetă de dialog Close Program.
Pentru a reveni în Windows, fără a închide forţat nici un

program, se efectuează click pe Cancel sau se apasă tasta Esc;
Pentru a închide un anumit program, se efectuează click pe
el, în listă, apoi se efectuează click pe End Task şi se urmează
eventualele instrucţiuni suplimentare care apar;
32
Fig. 3.12. Caseta de dialog Close Program
Pentru a închide Windows, se efectuează click pe Shut Down. Vor fi închise toate programele
deschise (cu salvarea modificărilor, în cazul în care se doreşte acest lucru). În continuare, se poate
închide calculatorul sau se poate reseta;
Pentru a reporni calculatorul de la zero, fără a salva nimic, se apăsă din nou Ctrl+Alt+Del, dar
este de dorit, pe cât posibil, să se evite această ultimă soluţie.
3.2.7.4. Comutarea între programe
Utilzând Windows2000 se poate comuta între programe. De exemplu, se poate deschide, în

acelaşi timp, un program de prelucrare grafică şi o prelucrare de text în Word. Imaginile grafice pot fi
copiate şi apoi pastate într-un documentul Word doar prin simpla operaţie de comutare între cele două
programe (acest lucru se realizează cu ajutorul taskbar-ului). Se pot deschide oricâte programe. Pe
taskbar, se execută click pe numele programului dorit şi acesta se va activa.
3.2.8. Lucrul cu fişiere şi dosare
Fişierul este unitatea de bază a informaţiei. Există trei tipuri de informaţii pe care le poate
stoca un fişier:
1. Programe (sau aplicaţii). Un fişier poate conţine instrucţiuni pe care calculatorul le poate
citi pentru a fi determinat să funcţioneze într-un anumit mod. Ex: MicroSoft Word sau Excel etc.;
2. Documente. Un fişier poate conţine orice informaţii pe care utilizatorul le crează. Ex: text
scris, imagini, sunete, filme, etc.
3. Date de configurare a programelor. Unele programe au asociate fişiere de date care
conţin informaţii pe care un expert în calculatoare le poate modifica pentru a schimba modul de
funcţionare al acestora.
Pe calculator, fişierele sunt organizate într-un sistem de dosare sau cataloage (folders), care
pot fi considerate asemenea directoarelor din versiunile anterioare de Windows. Un astfel de dosar
poate conţine orice tip de fişiere precum şi alte dosare.
Pentru a utiliza un obiect (fişier sau dosar) se parcurg trei paşi:
1. Se găseşte obiectul dorit;
2. Se selectează obiectul sau obiectele cu care se lucrează;
3. Se efectuează acţiunea dorită cu obiectul respectiv.
Există mai multe metode pentru a găsi un obiect pe calculator şi anume:
• Dacă obiectul a fost utilizat de curând, dar nu există pe ecran o pictogramă pentru el, se poate
deschide cu ajutorul comenzii Start, Documents;
• Dacă se cunoaşte numele obiectului (fişier, dosar), dar nu există pictogramă pentru el pe ecran şi
nici în meniul Start, Documents, se alege comanda Start, Search;
• Dacă nu se cunoaşte numele obiectului dorit sau dacă se preferă explorarea pentru a vedea ce
există pe calculator, atunci se poate explora cu My Computer sau cu Windows Explorer.
3.2.8.1. Căutarea fişierelor sau dosarelor
A. Utilitarul Search
33
Asistentul de căutare Search conţine două panouri: un panou de căutare în partea stânga şi
panoul cu rezultatele căutarii în partea dreaptă. Meniul şi bara de unelte sunt cele din Windows
Explorer (asistentul de căutare este o componentă Windows Explorer).
Fig. 3.13. Caseta Search Results
B. Explorarea cu Windows Explorer
Pentru a lansa Windows Explorer se deschide meniul Start şi se alege Programs, apoi se
alege opţiunea Windows Explorer sau se efectuează click cu butonul din dreapta pe butonul Start
sau pe orice director sau pictogramă a unei unităţi de disc, apoi se alegeţi Explore din meniu.
Windows Explorer mai poate fi rulat prin deschiderea meniului Start, se alege Run şi se tastează
explorer.exe. Oricând se deschide un dosar, Windows Explorer afişează conţinutul dosarului
respectiv. Aceasta este cea mai simpla modalitate de a rula Windows Explorer.
O fereastră similară cu cea prezentată în figura de mai jos va apare pe ecran.
Fig. 3.15. Fereastra Windows Explorer
Pentru deplasarea dintr-un dosar în altul, se execută click pe pictogramele de dosar din
ferestrele Windows Explorer, iar pentru ca Windows Explorer să deschidă fiecare dosar într-o
fereastră separată, se procedează în felul următor:
34
1. Dintr-o fereastră Windows Explorer se alege opţiunea Folder Options din meniul Tools;
2. În eticheta General, se selectează Open Each Folder În Its Own Window.
Fig. 3.16. Barele de lucru ale fereastrei Windows Explorer
Navigarea cu ajutorul barei Folders
Cu ajutorul barei Folders se poate naviga, în mod direct, din dosarul privit la orice alt dosar.
Bara Folder reprezintă structura sistemului. Intrările structurii pot fi manevrate prin executarea unui
click pe semnul plus (+) din listă, pentru a extinde dosarele şi prin executarea unui click pe semnul (-)
din lista pentru a-l închide. Pentru a afişa bara Folder, se execută click pe butonul Folders de pe bara
de unelte Standard Buttons. În cazul în care bara de unelte Standard Buttons nu este vizibilă, se
indică Toolbars din meniul View şi apoi se alege Standard Buttons.
Navigarea cu ajutorul barei History
Acest panou afişează structura cu locurile recent vizitate - inclusiv siturile Internet şi fişierele
şi dosarele locale şi de reţea. În cazul în care se execută click pe butonul View din partea de sus a barei
History, se poate opta pentru afişarea pe bara History după dată, dimensiune, după siturile cele mai
vizitate şi după ordinea de vizitare.
Navigarea cu ajutorul barei Search
În cazul în care barele Folders şi Search de pe bara de instrumente nu sunt suficiente pentru a
ajuta la localizarea resursei necesare, se încearcă bara Search care va permite specificarea elementul
dorit, după nume (întreg sau parţial), conţinut sau după tip.
Navigarea cu ajutorul barei Address
Bara Address oferă încă o modalitate de navigare. Se tastează numele dosarului care se
doreşte a fi vizualizat, direct în bara Address, sau se execută click pe săgeata de pe bara Address
aflată lângă butonul Go şi se face o alegere din lista de destinaţii posibile.
3.2.8.2. Selectarea fişierelor sau dosarelor
35
În multe din operaţiile sub Windows - deschidere, copiere, mutare etc, primul pas îl reprezintă
selectarea dosarului sau fişierului respectiv. Când este selectat un dosar sau un fişier, pictograma şi
titlul acestora sunt afişate într-o culoare diferită de cea a elementelor neselectate. Aceasta se face
printr-un simplu click pe numele său, cu ajutorul sageţilor de navigare sau prin tastarea primelor litere
ale titlului. Pentru a selecta mai multe elemente simultan, se procedează într-unul din următoarele
moduri:
• se menţine apăsat butonul mouse-ului în timp ce se trasează un patrulater în jurul membrilor
grupului;
• se menţine apăsata tasta Ctrl şi se execută click pe fiecare element din grup;
• în cazul în care elementele sunt alăturate, se execută click pe primul element. Apoi , în timp ce
se execută click pe ultimul element se ţine apăsata tasta Shift;
3.2.8.3. Manipularea obiectelor (fişiere şi dosare)
După ce obiectul a fost găsit şi selectat, se pot face o mulţime de operaţiuni cu acesta.
Operaţiunile permise asupra fişierelor şi dosarelor sunt următoarele:
crearea dosarelor;
editarea - deschiderea un fişier, astfel încât să se poată vedea şi/sau schimba conţinutul;
copierea (copy) - copiază dosarul sau fişierul în memoria tampon (clipboard);
decupare (cut) - mută dosarul sau fişierul în memoria tampon;
inserare (paste) - copiază conţinutul memoriei tampon (clipboard);
redenumire - schimbă numele unui fişier sau dosar;
ştergerea - şterge dosarul sau fişierul şi (de obicei) îl pune în Recycle Bin;
crearea unei scurtături - creează un icon în desktop, care permite accesul rapid la director
sau fişier;
proprietăţi - afişează şi permite modificarea diferitelor caracteristici ale obiectului;
imprimare - imprimă conţinutul unui document sau fişier de date pe hârtie;
explorare - deschide un dosar (nu un fişier) în Windows Explorer;
3.2.8.3.1. Crearea dosarelor
Anumite fişiere sau dosare sunt create automat la instalarea unui program. De exemplu, atunci
când se instalează Word for Windows, programul de instalare va crea un dosar pe discul fix şi va copia
fişierele Word for Windows în acel dosar.
Dosarele sunt utile pentru organizarea pictogramelor, inclusiv alte dosare şi fişiere, în grupuri
de obiecte înrudite. Pentru a crea un dosar cu ajutorul programului Windows Explorer, se procedează
în felul următor:
1. Se efectuează dublu click pe pictograma Windows Explorer, în desktop;
2. Se deschide dosarul în care se doreşte crearea unui subdosar, acesta putând fi şi desktop-
ul;
3. Din meniul File sau din meniul contextual al ferestrei de navigare (meniul obţinut prin
executarea unui click cu butonul drept al mouse-ului într-o zonă liberă a ecranului) se
selectează opţiunea New şi apoi se selectează Folder din noul meniu. Sistemul creează o
nouă pictogramă cu titlul New Folder şi permite utilizatorului să îi modifice titlul.
Numele nou înlocuieşte cuvintele New Folder pe măsură ce se tastează. Se apasă tasta
Enter şi Windows va redenumi noul dosar.
De asemenea, se poate crea un dosar cu ajutorul lui My Computer, parcurgând paşii:
1. Se efectuează dublu click pe pictograma My Computer, în desktop;
2. Se efectuează dublu click pe pictograma unităţii C;
3. Se selectează din bara de meniuri comanda File, New, Folder; apare pictograma noului
dosar, iar numele acestuia se tastează la New Folder şi se apasă Enter.
36
3.3.8.3.2. Deschiderea unui fişier
Cel mai obişnuit lucru care se poate face cu un fişier este deschiderea lui. Ce se întâmplă când
se deschide fişierul, depinde, desigur, de tipul de informaţii pe care acesta le conţine. De exemplu,
dacă este vorba de un program de editare de text, cum ar fi MicroSoft Word, programul se va lansa în
execuţie. Dacă este vorba de un document de tip text, se va lansa programul de editare de text asociat,
care va deschide documentul respectiv într-o fereastră.
Există mai multe modalităţi de a deschide un fişier:
• Se efectuează dublu click pe fişier în fereastra de exploatare sau în desktop;
• Se efectuează click pe butonul din dreapta al mouse-ului şi se alege opţiunea Open din
meniu;
• Utilizând meniul Start se deschide aplicaţia în care documentul a fost creat. De exemplu,
dacă fişierul este o scrisoare creată cu Microsoft Word, atunci se foloseşte meniul Start
pentru a deschide aplicaţia Word. După ce acesta a fost deschis se execută click pe meniul
File şi se selectează Open... Cu ajutorul cutiei de dialog Open se caută dosarul sau fişierul
care se deschide. O dată localizat, fisierul se va selecta şi se va deschide cu comanda
Open.
Fig. 3.17. Deschiderea unui fişier cu comanda Open
• Se selectează documentului din meniul Documents;
Fig. 3.18. Deschiderea unui fişier din dosarul Documents
Pentru o vizualizare rapidă a unui document, fără a mai încărca programul care l-a creat, se
selectează fişierul, apoi se efectuează click cu butonul drept al mouse-ului şi se alege opţiunea Quik
View, sau se alege File, Quik View din bara de meniuri, iar pentru a afişa o imagine mărită, pe
37
întreaga pagină a documentului, se alege comanda View, Page View, din bara de meniuri, iar
imaginea va fi afişată în fereastra Quik View, după care se alege din nou View, Page View, pentru a
reveni la mărimea normală a imaginii.
3.2.8.3.3. Copierea şi mutarea obiectelor
Adesea se doreşte copierea un obiect dintr-un loc în altul sau mutarea un obiect în altă parte.
Atunci când se copiază un obiect, se obţine un duplicat fidel al acestuia. O copie există încă în locul
originar, iar alta într-un alt loc. Atunci când se mută un obiect, se şterge obiectul din locul originar şi
se copiază într-un nou loc .
Copierea şi mutarea obiectelor se poate realiza prin mai multe modalităţi:
Copierea şi mutarea prin Clipboard
Clipboard-ul este o zonă în memoria calculatorului care poate stoca temporar un obiect sau o
informaţie. Această informaţie poate fi orice: o porţiune de text, un fişier sau un dosar, o imagine sau
o secvenţă sonoră. După ce informaţia a fost plasată în Clipboard, se poate insera (Paste) oriunde.
Utilizarea Clipboard-ului pentru a muta sau a copia un obiect:
1. Se selectează obiectul;
2. Se plasează obiectului în Clipboard printr-una dintre metodele:
• Pentru a copia obiectul, se alege Edit, Copy din bara de meniuri, sau se apăsă tastele
Ctrl+C, sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului pe obiect şi se alege
Copy. O copie a obiectului va fi plasată în Clipboard, iar obiectul original va rămâne la
locul său;
• Pentru a muta obiectul, se alege Edit, Cut din bara de meniuri, sau se apăsă tastele
Ctrl+X, sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului pe obiect şi se alege
Cut. Obiectul original va fi plasat în Clipboard, şi va dispărea din locul unde se află;
3. Se selectează obiectul în care se plasează conţinutul Clipboard-ului. Dacă se plasează
conţinutul acestuia în fereastra unui director deschis, se efectuează un click pe bara de titlu a
ferestrei, nu pe obiectul din fereastră;
4. Se alege Edit, Paste din bara de meniuri, sau se apăsă tastele Ctrl+V sau se efectuează un
click cu butonul drept al mouse-ului şi se alege Paste.
Clipboard-ul poate fi folosit pentru a copia şi muta nu numai fişiere şi directoare, ci şi texte şi
porţiuni de texte. De exemplu, se poate utiliza Clipboard-ul pentru a copia sau muta porţiuni de text
dintr-o parte a unui document în alta sau dintr-o aplicaţie în alta. Paşii de bază pentru utilizarea
Clipboard-ului sunt mereu aceiaşi. Întâi se selectează informaţiile de copiat sau de mutat, apoi se
copiază (Copy) sau se decupează (Cut) informaţiile respective, astfel încât să ajungă în Clipboard. În
final se inserează (Paste) în locul dorit.
Pentru efectuarea operaţiilor de copiere şi mutare prin Clipboard se pot folosi şi butoanele
corespunzătoare existente în bara de instrumente. Astfel :
Butonul Copy oferă posibilitatea de a face o copie a unui fişier sau dosar. Se selectează
fişierul apoi se execută click pe butonul Copy şi fişierul este copiat în memorie. Dacă se deschide un
alt dosar şi se execută click pe Paste, fişierul va exista şi în vechea locaţie şi în noul dosar.
Butonul Cut oferă posibilitatea de a muta un fişier dintr-o locaţie în alta. Se selectează fişierul
cu un click apoi se execută click pe butonul Cut şi fişierul este mutat din locaţia sa curentă şi copiat în
memoria calculatorului. Dacă se deschide alt dosar şi se execută click pe butonul Paste fişierul va fi
mutat din prima sa locaţie şi poziţionat în noul dosar.
Butonul Paste oferă posibilitatea de a repoziţiona un fişier după ce acesta a fost copiat în
memoria calculatorului. Se selectează un fişier executând click pe el o singură dată. Se alege Cut sau
Copy. Se deschide un nou fişier şi se execută Paste pentru a pune fişierul în noua locaţie.
38
Butonul Undo oferă posibilitatea de a revoca acţiunea de copiere sau de mutare.

Orice obiect plasat în Clipboard va rămâne acolo până când se depune altceva în loc sau până
când se închide Windows-ul.
Pentru a vedea, în orice moment, ce este în Clipboard, se deschide WordPad şi se alege Edit,
Paste.
Copierea şi mutarea prin metoda Drag-and-Drop
Dacă nu se utilizează Clipboard-ul, se poate utiliza această metodă pentru copieri sau mutări,
astfel:
1. Se selectează obiectul în vederea copierii sau mutării;
2. Asiguraţi-vă că se poate vedea şi obiectul (de exemplu, dosarul) în care se doreşte plasarea
copiei obiectului selectat;
3. Pentru a copia un obiect dintr-un dosar în altul:
• pe aceeaşi partiţie (unitate de disc), se apăsă tasta Ctrl în timp ce se deplasează (se
"trage") obiectul cu ajutorul mouse-ului până la destinaţie; un semn "+" va apărea lângă
imaginea deplasată de mouse, pentru a arăta că se adăugă o copie a obiectului la noua
destinaţie;
• într-o altă partiţie, (unitate de disc), se deplasează (se "trage") obiectul cu ajutorul mouse-
ului până la destinaţie;
4. Pentru muta un obiect dintr-un dosar în altul:
• pe aceeaşi partiţie (unitate de disc), se deplasează (se "trage") obiectul cu ajutorul mouse-
ului până la destinaţie;.
• într-o altă partiţie, (unitate de disc), se apăsă tasta Ctrl în timp ce se deplasează (se
"trage") obiectul cu ajutorul mouse-ului până la destinaţie.
Copierea şi mutarea prin tehnica clickului cu butonul drept al mouse-ului
O a treia cale de a muta sau copia un obiect este deplasarea acestuia până la noua poziţie,
folosind butonul drept al mouse-ului, după care se eliberează butonul acestuia. În meniul care apare, se
efectuează click pe Copy Here (pentru a-l copia) sau pe Move Here (pentru a-l muta).
3.2.8.3.4. Redenumirea obiectelor
Pentru a schimba numele unui obiect, se parcurg următorii paşi:

1. Se selectează obiectul care urmează să fie redenumit;
2. Se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului pe obiectul respectiv şi apoi pe Rename
sau se selectează File, Rename din bara de meniuri, sau se efectuează click pe numele care se
schimbă. Un dreptunghi va apărea în jurul numelui obiectului şi întregul nume va fi selectat
(marcat);
3. Se înlocuieşte prin tastare noul nume.
3.2.8.3.5. Ştergerea obiectelor
Atunci când nu mai este nevoie de un obiect, acesta poate fi şters. Pentru a şterge obiectele se
procedează astfel:
1. Se selectează obiectul de şters;
2. Se efectuează una din următoarele acţiuni:
• Se plasează obiectul în Recycle Bin prin metoda Drag-and-Drop;
• Se apasă tastele Delete şi Enter, sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului
pe obiect şi se alege Delete, sau File, Delete din bara de meniuri.
3. Se alege Yes dacă se doreşte ştergerea obiectul, sau No, în caz contrar.
39
Ştergerea obiectelor se poate realiza şi prin intermediul butonului Delete .

După ce sunt şterse, obiectele rămân disponibile în Recycle Bin o anumită perioadă de timp.
Deşi există o singură pictogramă Recycle Bin, în realitate Windows întreţine câte un tomberon de
reciclare pentru fiecare hard-disc al sistemului. Dimensiunea prestabilită este de 10% din capacitatea
hard-discului pe care se află. Când un tomberon de reciclare depăşeşte capacitatea limită, Windows
începe ştergerea definitivă a datelor, începând cu fişierele care au cea mai mare vechime în Recycle
Bin. Golirea tomberonului înseamnă ştergerea definitivă de pe hard-disc a elementelor aflate în
Recycle Bin. Pentru a recupera fişierele şterse din greşeală, se deschide Recycle Bin, se execută click
dreapta pe fişierul dorit şi se selectează Restore din meniul rapid.
3.2.8.3.6. Crearea unei scurtături (shortcut)
Uneori este convenabil să se poată lucra cu un fişier, un director, un program (limbaj de

programare, procesor de calcul tabelar, editor de texte), din orice loc, nu doar din poziţia sa curentă.
Pentru aceasta trebuie creată o scurtătură (shortcut) către obiectul respectiv şi apoi se utilizează
pictograma scurtăturii ca orice altă pictogramă.
Scurtătura (shortcut) este un fişier de dimensiune mică ce asigură legătura la un
program, document, dosar sau o adresă de Internet. Fişierul este reprezentat printr-o
pictogramă care conţine o săgeată neagră în coţul din stânga-jos. Adesea, numele lor
include cuvintele Shortcut to… (Scurtătură pentru…).
Dacă scurtătura este legată la un fişier sau dosar, acel fişier sau dosar se poate afla oriunde pe
un hard-disc local, pe o dischetă, pe un server de reţea sau în Internet. În cazul în care scurtăturile
pentru programe şi documente se stochează pe suprafaţa de lucru, se poate ajunge la ele foarte uşor,
oricând. De exemplu, dacă se utilizează multe programe în fiecare zi, cel mai convenabil este ca
scurtăturile programelor respective să fie depuse pe suprafaţa de lucru.
Acest lucru este valabil şi pentru programele aflate în meniul Start la o adâncime de mai
multe nivele, fiind mult mai simplu să se ajungă la ele prin intermediul scurtăturilor de pe suprafaţa de
lucru.
Pentru crearea scurtăturilor există trei metode: tragerea şi plasarea, tăierea şi lipirea şi vizitarea
expertului Create Shortcut Wizard.
• Prin tragere şi plasare. Dacă elementul pentru care se crează scurtătura este vizibil în
fereastra Windows Explorer sau în meniul Start, se trage-dreapta acel element în locul în
care se doreşte să apară scurtătura. Apoi, din meniul rapid, se alege Create Shortcut(s) Here.
• Prin copy-paste. O altă modalitate de a construi o scurtătura este prin executarea unui click-
dreapta pe element şi alegerea comenzii Copy din meniul rapid, apoi deplasarea în locul în
care se doreşte să apară scurtătura, se execută click-dreapta şi din meniul rapid se alege
opţiunea Paste Shortcut.
• Cu ajutorul expertului: Se începe prin executarea unui click-dreapta pe suprafaţa de lucru.

Din meniul rapid, se alege New şi apoi Shortcut. Este afişat expertul Create Shortcut
Wizard.
În cazul în care se cunoaşte linia de comandă necesară pentru rularea unui program sau pentru
deschiderea unui document, se tastează şi se execută click pe butonul Next. Dacă nu, se execută click
pe Browse. În caseta de dialog Browse For Folder, se localizează elementul pentru care se crează
scurtătura. Apoi click pe Ok.
40
Fig. 3.19. Caseta de dialog Create Shortcut
Când se crează pentru prima dată o scurtătură, Windows îi dă un nume prestabilit, în funcţie
de obiectul de bază. Pentru a redenumi o scurtătură:
1. Se execută click-dreapta pe scurtătură
2. Din meniu rapid, se alege Rename
3. Se tastează numele dorit.
Atribuirea altor proprietăţi unei scurtături
Unei scurtături i se poate atribui o tastă rapidă, permiţând activarea scurtăturii respective cu o
combinaţie de taste.
Repoziţionarea scurtăturilor
Există mai multe modalităţi:
• Se foloseşte mouse-ul pentru a face o aliniere aproximativă a pictogramelor;
• Click-dreapta pe suprafaţa de lucru;
• Din meniul rapid se alege Line Up Icons.
3.2.9. Încheierea unei sesiuni de lucru
Pentru a opri sistemul Windows, se deschide meniul Start şi se alege opţiunea Shut Down.
Ca urmare, se va deschide caseta de dialog Shut Down Windows din care se selectează Shut Down
apoi Ok.
Prin închiderea calculatorului, toate resursele sale partajate nu vor mai fi accesibile celorlalţi
utilizatori din reţea.
Fig. 3.26. Caseta de dialog Shut Down Windows
41
Capitolul 4
REŢELE DE CALCULATOARE
4.1. LUCRUL ÎN REŢEA
4.1.1. Conceptul de lucru în reţea
În esenţă, o reţea constă din două calculatoare conectate între ele printr-un cablu, astfel încât
să poată partaja date. Toate reţelele, indiferent cât sunt de sofisticate, au la bază acest sistem simplu.
Reţelele au apărut din nevoia de a partaja date într-un timp cât mai scurt.
Calculatoarele personale sunt instrumente de lucru performante, cu care se pot obţine date, foi
de calcul, imagini grafice şi alte tipuri de informaţii; dezavantajul lor este faptul că nu permit
partajarea rapidă a datelor. În lipsa unei reţele, documentele trebuie să fie copiate pe dischete sau să fie
tipărite pentru a putea fi modificate sau folosite de alţi utilizatori.
Fig.4.1. Mediu de lucru independent
Calculatoarele care fac parte dintr-o reţea pot partaja:

- date
- mesaje
- imagini grafice
- imprimante
- aparate fax
- modemuri
- alte resurse hardware
Această listă creşte mereu, pe măsură ce se descoperă noi modalităţi de comunicare şi folosire
în comun a resurselor prin intermediul calculatoarelor.
4.1.2. Reţele locale
La început, reţelele erau de dimensiuni mici, cu cel mult zece calculatoare şi o imprimantă
legate împreună. Tehnologia existentă limita dimensiunile reţelei, atât în privinţa numărului de
calculatoare conectate, cât şi a distanţei fizice pe care o putea acoperi.
Reţelele locale (Local Area Networks - LAN) sunt reţele private localizate într-o singură
clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri. Ele sunt frecvent utilizate pentru a conecta
calculatoarele personale şi staţiile de lucru din birourile companiilor şi fabricilor, în scopul de a partaja
resurse şi de a schimba informaţii. LAN-urile se disting de alte tipuri de reţele prin trei caracteristici:
mărime, tehnologie de transmisie, topologie.
LAN-urile au dimensiuni restrânse, ceea ce înseamnă că timpul de transmisie în cazul cel mai
defavorabil este limitat şi cunoscut dinainte.
42
LAN-urile utilizează frecvent o tehnologie de transmisie care constă dintr-un singur cablu la
care sunt ataşate toate maşinile. LAN-urile tradiţionale funcţionează la viteze cuprinse între 10 şi 100
Mbps, au întârzieri mici şi produc erori foarte puţine.
Pentru LAN-urile cu difuzare sunt posibile diverse topologii: magistrală, stea şi inel.
Topologia magistrală (bus)
Topologia de magistrală este numită şi magistrală lineară. Este cea mai uzuală metodă de
conectare a calculatoarelor în reţea. Constă dintr-un singur cablu, numit trunchi, care conectează toate
calculatoarele din reţea pe o singură linie.
Fig.4.2. Reţea cu topologie magistrală
Într-o reţea cu magistrală, în fiecare moment una dintre maşini este master şi are dreptul să
transmită. Restul maşinilor nu pot transmite. Când două sau mai multe maşini vor să transmită
simultan, este necesar un mecanism de arbitrare.
Topologia stea (star)
Într-o topologie stea, calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu la o componentă
centrală, numită concentrator (hub, switch). Semnalele sunt transmise de la calculatorul emiţător, prin
intermediul concentratorului, la toate calculatoarele din reţea.
Fig.4.3. Reţea cu topologie stea
Reţelele cu topologie stea oferă resurse şi administrare centralizate. Totuşi, din cauză că
fiecare calculator este conectat la un punct central, reţelele extinse necesită o lungime mare de cablu.
În plus, în cazul în care concentratorul se defectează, cade întreaga reţea.
Într-o reţea stea, dacă un calculator sau cablul care îl conectează la concentrator se defectează,
numai calculatorul respectiv este în imposibilitate de a transmite sau recepţiona date în reţea; restul
reţelei va continua să funcţioneze.
Topologia inel (ring)
Topologia inel conectează calculatoarele printr-un cablu în formă de buclă. Nu există capete
libere. Semnalul parcurge bucla într-o singură direcţie, trecând pe la fiecare calculator. Spre deosebire
de topologia de magistrală aici fiecare calculator acţionează ca un repetor, amplificând semnalul şi
43
transmiţându-l la calculatorul următor. Deoarece semnalul traversează fiecare calculator, defectarea

unuia dintre ele afectează întreaga reţea.
1.3. Reţele larg răspândite geografic
Fig.4.4. Reţea cu topologie inel
4.1.3. Reţele larg răspandite geografic
Primele reţele LAN nu au putut satisface nevoile de interconectare din cadrul organizaţiilor
mari, cu birouri aflate la distanţă unele de altele. Pe măsură ce avantajele reţelelor au devenit
cunoscute şi s-au dezvoltat tot mai multe aplicaţii pentru mediul de
lucru în reţea, companiile au realizat că pentru a rămâne competitive, trebuie să îşi dezvolte reţelele.
Reţelele LAN actuale constituie elemente constructive pentru sisteme mai mari şi mai complexe.
Pe măsură ce aria geografică acoperită de o reţea a crescut prin conectarea utilizatorilor aflaţi
în oraşe sau state diferite, reţelele LAN s-au dezvoltat, devenind reţele de mare acoperire geografică
(Wide Area Network – WAN). Numărul utilizatorilor din reţeaua unei firme poate atinge acum
câteva mii.
4.1.4. Reţele metropolitane
O reţea metropolitană (Metropolitan Area Network – MAN) este, în linii mari, o versiune
extinsă de LAN şi utilizează în mod normal tehnologii similare acesteia. O reţea metropolitană se
poate întinde pe zona ocupată de un grup de birouri învecinate sau pe suprafaţa unui întreg oraş şi
poate fi atât privată, cât şi publică. Un MAN poate suporta atât date, cât şi voce şi poate chiar să aibă
legături cu reţeaua locală de televiziune prin cablu.
4.1.5. Reţele radio
Calculatoarele mobile, aşa cum sunt notebook-urile sau asistenţii personali digitali (PDA-urile), reprezintă
segmentul din industria tehnicii de calcul cu dezvoltarea cea mai rapidă. Mulţi posesori ai acestor
calculatoare au la birou sisteme legate la LAN-uri şi WAN-uri şi vor să se conecteze la acestea chiar şi atunci
când se află în locuri depărtate de casă sau pe drum. Deoarece legăturile prin fir sunt imposibile în maşini şi
avioane, interesul pentru reţelele radio este foarte puternic.
Reţelele radio au numeroase utilizări. Biroul portabil reprezintă una dintre ele. Oamenii aflaţi
pe drum doresc adesea să folosească echipamentele lor electronice portabile pentru a trimite şi primi
faxuri şi poştă electronică, pentru a citi fişiere aflate la distanţă, pentru a se conecta la distanţă, şi aşa
mai departe. Reţelele radio sunt
de mare importanţă pentru parcurile de camioane, taxiuri şi autobuze, ca şi pentru echipele de

intervenţie care trebuie să menţină contactul
44
cu baza. Reţelele radio pot fi de asemenea utile pentru echipele de intervenţie în locuri de dezastru
unde sistemul telefonic a fost distrus.
4.1.6. Reţeaua Internet
Reţeaua Internet grupează o mulţime de reţele, porţi, servere şi calculatoare din întreaga lume,
interconectate printr-un set comun de protocoale de telecomunicaţii.
Internet-ul oferă acces la informaţii şi resurse din orice colţ al lumii. Fără a părăsi locuinţa sau
biroul, puteţi vizita Irlanda, Australia sau orice altă ţară de pe glob. Puteţi avea acces la cantităţi uriaşe
de informaţii puse la dispoziţie de universităţi, organizaţii guvernamentale, biblioteci etc.
În prezent, reţeaua Internet se dezvoltă rapid, fiind cunoscută în principal prin serviciile pe
care le oferă.
- World Wide Web (WWW)
- Servicii de transfer de fişiere (FTP)
- Poştă electronică (e-mail)
- Servicii de ştiri (News)
- Gopher
- Telnet
World Wide Web (Web) reprezintă serviciul multimedia oferit de Internet, care conţine o
vastă colecţie de documente hipertext scrise cu ajutorul limbajului HTML (Hypertext Markup
Language). Hipertextul este o metodă de a prezenta text, imagini, sunete şi secvenţe video legate
împreună printr-o “plasă” (web) de asocieri nesecvenţiale. Formatul hipertext permite utilizatorului să
navigheze prin documente în orice ordine. Există instrumente şi protocoale pe care le puteţi folosi
pentru a explora Internet-ul; acestea vă ajută să localizaţi şi să transferaţi resursele între calculatoare.
File Transfer Protocol (FTP) este un protocol care permite transferul la distanţă al fişierelor
sau documentelor.
Poşta electronică (e-mail), adică transmiterea şi recepţionarea mesajelor electronice,

reprezintă una dintre cele mai populare activităţi din Internet. Este folosită de majoritatea
serviciilor
comerciale on-line şi, pentru multă lume, reprezintă principalul motiv al conectării la Internet sau la
serviciile on-line.
Network News este un serviciu foarte cunoscut care oferă aviziere de informaţii electronice,
camere de conversaţie şi grupuri de discuţie.
Gopher este un sistem modern de transfer de fişiere. Este un program bazat pe meniuri, care
vă permite să căutaţi informaţii chiar dacă nu ştiţi exact unde se află materialele respective.
Telnet a fost unul dintre primele protocolae Internet. Îl puteţi folosi pentru a vă conecta la o
gazdă Internet aflată la distanţă.
4.2. UTILIZAREA REŢELELOR

Instituţiile îşi instalează reţele în special pentru a partaja resurse şi a permite comunicaţia directă (on-line).
Resursele pot fi date, aplicaţii sau periferice. Un periferic este un dispozitiv cum ar fi o unitate de disc
externă, o imprimantă, un mouse, un modem sau un joystick.
45
4.2.1. Imprimante şi alte periferice
Înainte de apariţia reţelelor, utilizatorii aveau nevoie de propriile imprimante, plottere şi alte
periferice. Singura modalitate de a tipări la o imprimantă era de a folosi calculatorul la care era
conectată.
Datorită reţelelor, este posibil ca mai multe persoane să folosească în comun, simultan, atât
date cât şi periferice. Dacă mai mulţi utilizatori doresc să folosească o imprimantă, ei pot utiliza
imprimanta disponibilă în reţea.
4.2.2. Date
Înainte de apariţia reţelelor, cei care doreau să facă schimb de informaţii erau limitaţi la:
- transmiterea orală (comunicaţia prin voce);
- scrierea de rapoarte;
- copierea informaţiilor pe o dischetă, transportul efectiv al acesteia la un alt calculator şi copierea
informaţiilor pe calculatorul respectiv.
Reţelele reduc nevoia comunicaţiilor pe suport de hârtie, permiţând accesul la aproape orice tip de date
necesare unui utilizator.
4.2.3. Aplicaţii
Reţelele pot fi folosite şi pentru standardizarea aplicaţiilor, ceea ce constituie o garanţie a

faptului că orice utilizator din reţea foloseşte aceeaşi versiune a aplicaţiei respective. Folosirea
aceleiaşi aplicaţii poate simplifica procesul de întreţinere şi asistenţă.
Unele companii folosesc reţelele pentru a beneficia de programele de poştă electronică (e-
mail) sau de planificare (scheduling). Conducerea companiei poate folosi aceste utilitare pentru a
comunica rapid şi eficient cu un număr mare de angajaţi şi pentru a organiza şi planifica activităţile
mult mai uşor decât era posibil înainte.
4.3. PREZENTAREA GENERALĂ A REŢELELOR
În general, toate reţelele au anumite componente, funcţii şi caracteristici comune. Printre

acestea se numără:
- Servere – calculatoare care oferă resurse partajate pentru utilizatorii reţelei
- Clienţi – calculatoare care accesează resursele partajate în reţea de un server
- Mediu de comunicaţie – modul în care sunt conectate calculatoarele

- Date partajate – fişiere puse la dispoziţie de serverele de reţea
- Imprimante sau alte periferice partajate – alte resurse puse la dispoziţie de servere
- Resurse – fişiere, imprimante şi alte componente care pot fi folosite de utilizatorii reţelei.
46
Server
Cli i
Fig.4.5. Elementele unei reţele

Reţelele se împart în două mari categorii:
- de la egal la egal (peer-to-peer);
- bazate pe server.
Diferenţa dintre cele două tipuri de reţele este importantă, deoarece oferă facilităţi diferite.
Tipul de reţea pe care îl implementaţi depinde de mai mulţi factori:
- dimensiunea organizaţiei;
- nivelul de securitate necesar;
- tipul activităţii desfăşurate în organizaţia respectivă;
- nivelul suportului administrativ;
- volumului traficului în reţea;
- nevoile utilizatorilor din reţea;
- bugetul alocat reţelei.
4.3.1. Reţele peer-to-peer
Într-o reţea peer-to-peer, nu există servere dedicate şi nici o organizare ierarhică a

calculatoarelor. Toate calcularoarele sunt considerate egale (peers). În general, fiecare calculator are şi
rolul de
client şi de server, neexitând un administrator responsabil pentru întreaga reţea.
Utilizatorul fiecărui calculator stabileşte resursele locale care vor fi partajate în reţea.
47
Fig.4.6. Reţea peer-to-peer
Reţelele peer-to-peer sunt numite şi grupuri de lucru (woorkgroups). De obicei, o reţea peer-to peer este
formată din cel mult 10 calculatoare.
Reţelele peer-to-peer sunt relativ simple. Deoarece fiecare calculator joacă atât rolul de client,
cât şi de server, nu este nevoie de un server central puternic, şi nici de alte componente necesare în
cazul unei reţele de mare capacitate.
Într-o reţea peer-to-peer, software-ul de reţea nu presupune acelaşi nivel de performanţe şi de

securitate precum cel proiectat pentru servere dedicate, care funcţionează doar ca servere, nefiind
folosite drept clienţi sau staţii de lucru.
4.3.2. Reţele bazate pe server
Într-un mediu de lucru cu mai mulţi de 10 utilizatori, o reţea peer-to-peer – cu calculatoare

care au atât rol de clienţi, cât şi de servere – este inadecvată. Din acest motiv, majoritatea reţelelor au
servere dedicate. Un server dedicat este un calculator care funcţionează doar ca server, nefiind folosit
drept client sau staţie de lucru. Serverele se numesc “dedicate” deoarece sunt optimizate să
deservească rapid cererile clienţilor din reţea şi să asigure securitatea fişierelor şi folderelor.
Fig.4.7. Reţea bazată pe server
Pe măsură ce reţeaua creşte în dimensiuni şi ca trafic, vor fi necesare mai multe servere.
Servere specializate
Numeroasele sarcini ce revin serverelor sunt diverse şi complexe. Serverele din reţelele mari
sunt specializate, fiind adaptate necesităţilor în continuă creştere ale utilizatorilor. De exemplu, într-o
reţea Windows 2000 există următoarele tipuri de servere:
Servere de fişiere şi de tipărire care administrează accesul şi folosirea de către utilizatori a

resurselor de tip fişier şi imprimantă.
Servere de aplicaţii care pun la dispoziţia clienţilor componenta server a aplicaţiilor de tip
client/server, precum şi datele respective.
Servere de poştă care gestionează transferul de mesaje electronice între utilizatorii reţelei.
Servere de fax care gestionează traficul de mesaje fax în şi dinspre reţea, partajând una sau
mai multe plăci fax-modem.
48
Servere de comunicaţii care gestionează fluxul de date şi mesajele e-mail transmise între
reţeaua serverului şi alte reţele, calculatoare mainframe sau utilizatori aflaţi la distanţă, care folosesc
modemuri şi linii telefonice pentru a se conecta la server.
Într-un mediu client/server, serverul este de obicei dedicat păstrării şi administrării datelor.
Acesta este locul unde se desfăşoară majoritatea operaţiilor cu bazele de date.
Clientul este cel care se ocupă de prezentarea datelor într-o formă inteligibilă, prin intermediul
unei interfeţe cu utilizatorul şi prin generarea de rapoarte.
Calculatorul client acceptă instrucţiuni de la utilizator, le pregăteşte pentru a fi transmise către

server, după care emite în reţea, către server, o solicitare referitoare la anumite informaţii. Serverul
prelucrează solicitarea, localizează informaţiile respective, după care le trimite prin reţea înapoi la
client. Clientul oferă utilizatorului informaţiile primite, prin intermediul interfeţei.
Rolul software-ului
Un server de reţea şi sistemul de operare lucrează împreună, în mod unitar. Indiferent cât de
puternic sau performant este un server, el este inutil fără un sistem de operare care să valorifice
resursele sale fizice. Anumite sisteme de operare avansate, cum ar fi Microsoft Windows 2000
Server, au fost concepute astfel încât să beneficieze de cele mai moderne echipamente hardware cu
care este dotat un server.
Avantajele reţelelor bazate pe server
Partajarea resurselor
Un server este proiectat pentru a oferi acces la mai multe fişiere şi imprimante, asigurând în
acelaşi timp fiecărui utilizator performanţele şi securitatea necesare.
Partajarea datelor în cazul reţelelor bazate pe server poate fi administrată şi controlată
centralizat. Resursele sunt localizate de obicei într-un server central, fiind mai uşor de detectat şi de
întreţinut decât cele distribuite pe diferite calculatoare.
Securitatea
De cele mai multe ori, principalul motiv pentru care se recurge la o reţea bazată pe server îl
reprezintă nevoia de securitate. Intr-un mediu de lucru pe bază pe server, cum ar fi o reţea Windows
2000 Server, politica de securitate este stabilită de un administrator, care o aplică pentru fiecare
utilizator din reţea.
49
Fig 4.8. Politica de securitate
Salvarea de siguranţă a datelor (backup)
Deoarece datele importante sunt centralizate pe unul sau mai multe servere, se poate planifica salvarea lor
regulată.
Redundanţa
Prin intermediul sistemelor redundante, datele de pe un server pot fi copiate şi păstrate on-line,
astfel ca în cazul în care apar probleme la dispozitivul primar de stocare, să fie disponibilă o copie de
siguranţă a datelor respective.
Numărul de utilizatori
O reţea bazată pe server poate avea mii de utilizatori. Utilitarele de monitorizare şi

administrare disponibile în prezent permit gestionarea unei reţele bazate pe server cu un număr mare
de utilizatori.
50

NOŢIUNI INTRODUCTIVE Lectr. Univ. Drd. Dana Danciulescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOŢIUNI INTRODUCTIVE Lectr. Univ. Drd. Dana Danciulescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Lectr. Univ. drd. Dana Danciulescu

1.1. INTRODUCERE IN INFORMATICĂ

Dezvoltarea rapidă şi complexă a societăţii a dus inevitabil la o sporire însemnată a volumului

verigilor primare ale acestora. Extinderea utilizării microprocesoarelor în industrie va trebui sa

1.2. CONCEPTUL DE DATÃ ŞI INFORMAŢIE

Aplicarea practică a metodelor şi tehnicilor din domeniul informaticii depinde, şi de corecta

O informaţie este o triadă a elementelor entitate, atribut, valoare.

- Informaţiile economice sunt instrumente de conducere nemijlocită a proceselor social

1.3. INTRODUCERE ÎN FUNCŢIONAREA CALCULATORULUI

1.4. METODE DE REPREZENTARE A INFORMAŢIEI

Bec 1 Bec 2 Informaţie binară

1.5. BAZE DE NUMERAŢIE

Suportul matematic folosit de calculatoare pentru manevrarea şi prelucrarea informaţiei binare

Binar Octal Zecimal Hexa

1.6. BIŢI ŞI BYTES

Cantitatea de informaţie stocată şi vehiculată de calculator în format binar este măsurată în

1.7. ARHITECTURA GENERALÃ A CALCULATORULUI

2.1. UNITATEA CENTRALÃ

2.1.1. Placa de bază

Fig. 2.1. Structura hardware a microcalculatorului

2.1.3. Memoria internă

2.1.5. Placa video

2.1.6. Placa de sunet

2.1.7. Placa de reţea

2.1.8. Porturi de comunicaţie

2.1.9. Sursa de alimentare

Calculatorul funcţionează pe bază de energie electrică. Un laptop (calculator portabil) poate

2.1.10. Cutia calculatorului

2.2. ECHIPAMENTELE PERIFERICE

Echipamentele periferice se pot clasifica în funcţie de tipul operaţiei pe care o realizează,

2.2.4. Unitatea de dischetă

Imprimanta poate fi conectată direct la calculator, şi atunci se numeşte imprimantă locală

Dacă se doreşte introducerea, în memoria calculatorului, a unei fotografii sau a oricărei

Pentru a folosi calculatorul ca instrument de comunicaţie pe linia telefonică, este nevoie de un

2.2.9. Boxe şi căşti audio

3.1. SISTEME DE OPERARE – prezentare generală

Sistemele de operare cele mai utilizate sunt:

3.2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS2000

Sistemul de operare Windows este rapid şi profită de caracteristicile procesoarelor moderne,

3.2.1. Lansarea Windows2000

Lansarea Windows2000 se reduce la pornirea calculatorului (unitatea de sistem şi monitorul

3.2.2. Desktop-ul (suprafaţa de lucru) Windows2000

3.2.3. Pictograme importante în Windows2000

Când se execută dublu-click pe aceasta, se deschide ferestra My Computer.

- unitatea CD- ROM

Fig. 3.2. Fereastra My Computer

Pictograma Recycle Bin

Fig. 3.3. Fereastra Recycle Bin

Coşul gol Coşul care conţine ceva

Un dublu-click pe această pictogramă deschide fereastra Printers în care sunt

calculatorul respectiv. De asemenea, se pot monitoriza lucrările (jobs) imprimantei. Efectuând un

Fig.3.4. Fereastra Printers

Pictograma Control Panel

Un dublu-click pe această pictograma dă posibilitatea de a schimba modul în care calculatorul

3.2.4. Taskbar (bara de lucru)

Butonul Buton unei Buton unei ferestrei Indicator de

3.2.4.1. Elementele barei de lucru

3.2.4.2. Mutarea şi redimensionarea barei de task-uri

3.2.4.3. Alte proprietăţi ale barei de task-uri

Pe lângă mutarea şi redimensionarea barei de task-uri, pot fi schimbate şi anumite

Fig.3.6. Caseta Taskbar Properties

3.2.4.4. Butonul Start – Meniul Start

Meniul Start arată astfel: