Ion Pop al Glanetasului, personajul principal si eponim (care da numele operei n.n.

) din romanul "Ion" al lui Rebreanu, este unul de referinta in literatura romana,
concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului al
XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degraba, in curentul
traditionalismului, Ion este insa, mai ales, un personaj modern si "rotund" ("care nu
poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) prin complexitatea trairilor, prin
forta conflictului interior ce se manifesta patimas si prin analiza psihologica de
introspectare a caracterului. De altfel, structura epica a romanului organizatain
doua parti - "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii" - reflecta patimile conflictuale:
pamantul si iubirea.
Ion este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii legate vital de
pamantul care-i asigura existenta si respectul colectivitatii, realizat prin formula
artistica a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic
individualizat prin complexitatea caracteriala (personaj "rotund"), prin folosirea
metodelor neobisnuite de a intra in posesia pamanrurilor lui Vasile Baciu, prin
patimile devoratoare si prin sfarsitul tragic si previzibil totodata.
Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies,
indirect, din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile framantarile
patimase ale protagonistului care-i si determina destinul.
Reflectarea personajului in critica literara a fost pregnanta si, adesea, divergenta.
Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stapanire a
pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o
viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa", spre deosebire de George
Calinescu, in a carui opinie "lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu
inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calma... Nu din inteligenta a iesit ideea
seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse." Nicolae
Manolescu respinge asemanarea lui Ion cu un erou stendhalian si afirma ca
protagonistul lui Rebreanu este doar o "bruta ingenua".
Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il
evidentiaza dintre jucatori pe feciorul lui Alexandra Pop
Glanetasu, Ion, urmarindo pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut', apoi o
vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand [...], fata vaduvei lui Maxim Oprea."
Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in
mod indirect ipocrizia personajului, care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la
cucerirea Anei, pentru ca aceasta era bogata, "avea locuri si case si vite multe."
Conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul
romanului. Caracterizat direct de catre naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca
ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, din care cauza flacaul simte dureros prapastia
dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acest personaj il caracterizeaza
direct, spunandu-i "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu

suporta ocara si reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit

atunci cand prcotul Belciug il dojeneste in biserica, mai ales ca tot satul este martor
la aceasta umilinta.
De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pamantului si glasul
iubirii, cazand victima previzibila acestor doua patimi.
Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din
cap".Toata fiinta lui era mistuita de "dorul de a avea pamant mult, cat mai mult",
deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil [...] de pe atunci pamantul i-a
fost mai drag ca o mama." Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit
de o vointa navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si
perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate si
pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta
a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa
energie este canalizata catre atingerea scopului de a avea pamant: "glasul
pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se
simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare." Alta data, Ion exclama
impatimit. "cat pamant, Doamne".
Gandurile lui Ion sunt dominate de patima pamantului, in care scop se
straduieste sa puna mana pe fata lui Vasile Baciu, care nu vrea sa i-o dea cu niciun
chip. Impresionat de suferinta flacaului, Titu Herdelea ii sugereaza sa-l sileasca pe
Baciu, daca acesta nu se invoieste. Ion rasufla usurat si-i vine ideea s-o
necinsteasca pe Ana, proiect pe care il pune in practica pana la ultimul detaliu.
Dupa ce planul ii reuseste datorita "inteligentei ascutite, vicleniei procedurale si mai
ales vointei imense" (Lovinescu), Ion intra in posesia averii lui Vasile Baciu si, intr-un
gest de adorare, saruta pamantul, iar fata "ii zambea cu o placere nesfarsita".
Aceasta atitudine este o noua ipostaza a lui Ion, care se simte "mandru si multumit
ca orice invingator" si se vede "mare si puternic ca un urias din basme care a biruit
in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori", dupa cum noteaza naratorul
omniscient.
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a
personajului realist, protagonistul considerand ca daca ar fi avut pamant, Vasile
Baciu n-ar mai fi indraznit sa-l jigneasca in fata celorlalti si nici preotul Belciug nu lar fi umilit in biserica. Paul Georgescu sustine ideea ca pentru Ion pamantul
"insemna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos",
criticul apreciind eforturile tanarului de a iesi din starea de umilinta sociala si
morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica pentru flacaul
ambitios demnitate si totodata obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia,
vigoarea, hamicia si priceperea.
George Calinescu este de parere ca Ion "nu e inteligent si, prin urmare, nici
ambitios", ci este manat in realizarea scopului de cea mai banala dorinta, ca a

oricarui taran, aceea de a castiga pamantul sub forma de zestre, pe care s-o capete
prin casatoria cu Ana. Criticul considera ca Ion este o bruta vicleana, deoarece
ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu Herdelea, flacaul insusindu-si acest
procedeu fara nicio reticenta si aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei.
Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica,
refuza sa-i mai vorbeasca ori sa o mai vada si-i spune, dispretuitor, sa-l trimita pe
taica-sau sa discute. Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este
"semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra
situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise. Cand a luat-o pe
Ana, Ion s-a insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si
incomoda. Capitolul "Nunta" il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci
interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume
sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa gandeasca in sine
cu dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere...". Acest monolog interior
evidentiaza conflictul sufletesc dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul.
Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile
Baciu sunt cele mai diverse: de la brutaiitate, violenta, la prefacatorie si incantare
ceea ce-l motiveaza ca personaj modern. Calinescu considera ca "in planul creatiei
Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a
ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de
propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pamant, se dezumanizeaza.
Vinovata este insa si societatea care determine o opozitie intre saraci si bogati prin
natura relatiilor dintre oameni. Insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea
sa supravietuiasca, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat moral si estetic de
catre naratorul obiectiv si omniscient.
Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion,
iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Dupa
ce Ana s-a spanzurat, Ion, simtindu-se liber, este din ce in ce mai nestapanit in
iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care i se parea mai
importanta decat toate pamanturile: "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume
drag nu-i al tau?". Prietenia falsa cu George constituie o alta strategic a
protagonistului pentru a se afla cat mai des in preajma Floricai. Din clipa in care
Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George intelege de ce Ion vine mereu pe la ei si
planuieste sa revina pe neasteptate, ca sa se convinga de corectitudinea banuielii.
Intors acasa in plina noapte, George aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca
nu-i raspunde nimeni, izbeste la intamplare, fara sa vada nimic. Simte ca "fierul a
patruns in ceva moale", apoi mai loveste inca o data si aude "un parait surd", iar
cand da a treia oara este convins ca l-a omorat. Asadar, Rebreanu propune pentru
sfarsitul patimasului Ion o crima pasionala, inftatuita cu o unealta simbolica pentru
munca pamantului: sapa.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de

dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand
echilibrul unui camin si linistea unei tntregi colectivitati. Dupa dramele consumate,
viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii
noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul
ca totul reintra in firescul vietii.
Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata,
inspinindu-l o scena vazuta de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat "...un
taran imbracat in haine de sarbatoare" , care s-a aplecat, deodata "si-a sarutat
pamantul. L-a sarutat ca pe-o ibovnica. Scena m-a uimit si mi s-a intiparit in minte,
dar fara vreun scop deosebit, ci numai ca o simpla ciudatenie".
Un alt eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu
Rebreanu a avut-o cu un tanar taran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al
Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest cuvant cu "atata sete, cu atata
lacomie si pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata...".
Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv,
rece, deoarece romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un stil
anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor
ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu
pentru mediul caruia ti apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si
registrul lexical taranesc -sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului, contribuind la
desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.
"Cand ai reusit sa inchizi tn cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o
opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume", marturisea Liviu
Rebreanu in "Jurnal".