Sunteți pe pagina 1din 630

Mihai Busuioc

ENTOMOLOGIE

AGRICOLĂ

Manual

pentru studenţii instituţiilor de învăţământ

superior

agronomic

Biblioteca Republicană

Ştiinţifică Agricolă

Universitat e

Agrar a

de

Stat

<fo

Moldova

Chişinău - 2006

CZU632I7/.9 (075.8)

Manualul de Entomologie agricolă" a fost analizat şi avizat favorabil pentru publicare

de colectivul catedrei de Entomologie, Consiliul profesoral al Facultăţii de Horticultura şi

a

Senatului Universităţii Agrare de Stat din Moldova şi aprobat de Ministerul Educaţiei

al

Republicii Moldova în calitate de manual pentru studenţii de la instituţiile de învăţământ

superior agronomic din Moldova, ce urmează profilul „Protecţia plantelor", precum şi celor de la facultăţile de Agronomie şi Horticultura. în acelaşi timp manualul prezintă un interes deosebit şi pentru specialiştii din cercetare,

a Inspectoratelor de Stat pentru Protecţia plantelor şi Carantină Fitosanitară, specialiştilor

agronomi şi silvicultori din unităţile de producţie, fermierilor, precum şi agricultorilor amatori,

a căror eficacitate a muncii depinde decisiv de felul cum ştiu când, cu ce şi cum pot

să-şi protejeze culturile de atacul dăunătorilor, pentru obţinerea unor recolte sporite şi de calitate superioară, cu mijloace puţin poluante pentru produsele agricole şi mediul ambiant în beneficiul consumatorilor.

Referenţi:

M. Ciuhrii - dr. hab., prof. ICPP T. Perju, I. Ghizdavu-prof, dr. doc. Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Cluj-Napoca, I. Certan - şef al Direcţiei Marketing şi Deservire Agrochintică a SA „Fertilitatea- Chişinău".

Adresez calde mulţumiri şi recunoştinţă pentm gestul nobil şi generozitatea tuturor celor care prin sponsorizări sau comenzi au sprijinit apariţia şi difuzarea acestui manual.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Busuioc, Mihai Entomologie agricolă: Man. pentm studenţii inst. de învăţ, sup. agronomic/ Mihai Busuioc. - Centrul Ed. al UASM, 2006. 639 p. Bibliogr. p. 629-636 ISBN 978-9975-64-020-6 150 ex. 632.7A9 (075.8)

ISBN

978-9975-64-020-6

dragi

pentru răbdare şi susţinere

Familiei mele

PREFAŢĂ

Manualul a fost elaborat în conformitate cu cerinţele actualului program analitic al cursului de „Entomologie agricolă" pentru studenţii instituţiilor de învăţământ superior agronomic, care urmează profilul „Protecţia plantelor". Actualul manual de „Entomologie agricolă" este prima lucrare de acest gen din Republica Moldova, înveşmântat în grafie latină - rod al unei preocupări îndelungate a autorului cu o mare experienţă în învăţământ şi cercetare. Lucrarea are menirea să umple un gol de mult simţit atât din cauza lipsei unui material similar care, pe de o parte să fie accesibil studenţilor, iar pe de altă parte, să fie adaptat la condiţiile republicii noastre, cât şi din cauza necesităţii de a actualiza cunoştinţele în combaterea dăunătorilor cu cele mai eficiente mijloace. In manual sunt sintetizate cele mai noi date cu privire la morfologia, biologia, ecologia şi combaterea integrată a dăunătorilor, obţinute în activitatea de cercetare din ţară şi din străinătate, menite să înarmeze viitorii specialişti cu principii teoretice şi cunoştinţe practice aplicative pentru a obţine producţie agricolă sporită şi de calitate înaltă. Spre deosebire de alte ediţii, în acest manual se pune accentul pe măsurile de prevenire a apariţiei în masă a dăunătorilor la plantele de cultură prin utilizareametodelor şi mijloacelor puţin poluante pentru produsele agricole şi pentru mediul ambiant. Aplicarea tratamentelor chimice se recomandă a fi efectuate cu produse selective, puţin remanente, nefitotoxice şi nu la întâmplare sau după un calendar anumit, ci numai când populaţia dăunătomlui atinge o anumită densitate, numită prag economic de densitate apopulaţiei (PEDP) cunoscut şi ca prag economic de dăunare (PED), de la care volumul pagubelor produse depăşeşte limita dăunării economice.

In combaterea chimică a dăunătorilor sunt recomandate câteva dintre cele mai uzuale pesticide avizate de Consihul Republican Interdepartamental pentru aprobarea produselor de uz fitosanitar şi al fertilizanţilor pentru utilizare în Republica Moldova şi prezentate în „Registrul de Stat.car e apare periodic şi este completat pe măsura avizării şi introducerii în circuitul agricol şi silvic de noi pesticide. Manualul cuprinde noţiuni introductive despre dăunătorii animali, daunele produse agriculturii şi rolul protecţiei plantelor în reducerea lor; măsuri şi metode generale de prevenire şi combatere a dăunătorilor (agrofitotehnice, fizico-mecanice, biologice şi chimice), detahzându-se mijloacele biologice şi conceptul modem de „luptă integrală". într-un capitol separat sunt prezentaţi dăunătorii cu cea mai pronunţată polifagie, după care urmează speciile de dăunători (în ordine sistematică) ce sunt clasificate în grupe de plante - gazdă (cereale, leguminoase anuale, plante de nutreţ, plante tehnice (sfecla pentru zahăr, tutun, floarea-soarelui), culturi legumicole, pomi şi arbuşti fructiferi, viţa de vie şi produsele vegetale depozitate). Pentru fiecare dăunător în parte este prezentată denumirea populară şi cea ştiinţifică, la unele specii sunt indicate câteva smonime dintre cele mai frecvent întâlnite, poziţia sistematică (ordinul şi famiha), răspândirea geografică,

morfologia, bioecologia, plantele atacate, modul de dăunare şi pagubele produse, duşmanii naturali (microorganisme, paraziţi şi prădători), care contribuie la reducerea populaţiilor de dăunători, precum şi cele mai eficiente şi nepoluante măsuri de combatere, prezentate în conceptul luptei integrate. Toate speciile de dăunători au fost descrise într-o măsură suficient de largă pentru a fi înţelese. Textul a fost însoţit de un număr mare de figuri, dar totuşi redus până la minimul necesar, sub care înţelegerea corectă a faptelor ar fi fost periclitată. Trebuie de menţionat că s-a depus o mare muncă în alegerea figurilor, pentru ca ele să corespundă cât mai bine scopului urmărit şi redate, în majoritatea lor suficient de mărite pentm a înfăţişa calitativ detaliile necesare. Adesea a fost nevoie să facem unele modificări corespunzătoare unor figuri luate din diferite surse bibliografice. Aceasta va permite ca depistarea, detemiinarea şi recunoaşterea dăunătorilor să se facă rapid şi corect.

Scopul principal al acestui manual este de a da studenţilor o sumă de cunoştinţe de specialitate, menite, pe de o parte, să le dezvolte gândirea şi să le formeze o concepţie corectă despre lumea insectelor, iar pe de altă parte să le servească drept instrument în aplicarea măsurilor de combatere la timp, corect din punct de vedere ecologic, dar şi justificate economic. Manualul de „Entomologie agricolă" este adresat studenţilor de la instituţiile de învăţământ superior agronomic, care urmează profilul „Protecţia plantelor", pentm care va servi drept material de bază la pregătirea profesională în acest domeniu. In acelaşi timp, manualul va prezenta interes şi pentm studenţii facultăţilor de agronomie şi horticultura, pentm cei de la biologie, pentm cadrele didactice de specialitate din colegiile agricole şi de protecţie a plantelor, precum şi pentm toţi specialiştii din agricultură care doresc să-şi aprofundeze cunoştinţele de specialitate.

Bibliografia anexată cuprinde un număr restrâns de lucrări, în primul rând pe acelea care sunt accesibile studenţilor şi care au o strictă tangenţă cu materialul prezentat. Ne-am străduit să răspundem cât mai adecvat obiectivelor noastre, dar deoarece o lucrare de acest gen se elaborează pentm prima dată la noi în republică, avem convingerea că în ea s-au putut strecura multe lacune. Vom fi recunoscători tuturor celor care, în urma lecturii manualului, vor trimite observaţiile şi sugestiile pentm îmbunătăţirea unei viitoare ediţii. Pentm competenţă, răbdarea şi conştiinciozitatea de care au dat dovadă în analiza manualului de „Entomologie agricolă", cât şi pentm sugestiile preţioase, aducem sincere mulţumiri doctorului habilitat Mircea Grigore Ciuhrii, profesor, membm al Academiei de Ştiinţe din New York, SUA, dr. doc. Teodosie Perju şi Iustin Ghizdavu, prof. ai Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, România şi Ion Certan, şef al Direcţiei Marketing şi Deservire Agrochimică a SA „Fertilitatea - Chişinău". Considerăm că, este de datoria autorului să exprime recunoştinţă şi să mulţumească sincer tuturor acelor care l-au ajutat atât pe parcursul pregătirii, cât şi la finalizarea unei munci asidue de elaborare a manualului „Entomologie agricolă".

Autorul

1.1.

ROLUL

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE

PROTECŢIEI

PRODUCŢIEI

F

PLANTELOR

AGRICOLE

ÎN

SPORIREA

Una dintre cele mai importante şi dificile probleme ale agriculturii moderne este acoperirea deficitului de produse alimentare, care devine din ce în ce mai evident şi acut. Necesarul de produse agricole pentru hrana populaţiei şi pentru industrie creşte an de an atât datorită creşterii vertiginoase a populaţiei globului, asigurării unei alimentaţii raţionale din punct de vedere fiziologic, cât şi datorită recoltelor joase în unele ţări în curs de dezvoltare, precum şi a pierderilor de recoltă, cauzate de diferite organisme dăunătoare (dăunători, agenţi fitopatogeni, buruieni etc.) Unul din factorii principali care a contribuit la apariţia deficitului de produse alimentare este ritmul accelerat de creştere apopulaţiei globului. In conformitate cu datele O.N.U. şi ale Ceasornicului populaţiei de la Muzeul Ştiinţei şi Industriei din Chicago, care indică în fiecare minut numărul locuitorilor de pe glob, în prezent în fiecare secunda se nasc în mediu 2 copii, sau câte 135 copii/minut, adică 15 000 copii/oră şi mor 7 000 persoane/oră pe glob, ceea ce face ca populaţia globului să crească cu 8 000 de oameni pe oră, adică 200 000 zilnic sau cu aproape 77 milioane anual. Dacă acest ritm accelerat de creştere a populaţiei va continua, atunci, după calculele specialiştilor, în anul 2050 populaţia globului va ajunge la 9,3 miliarde locuitori. Aceasta impune asigurarea cu hrană a unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Ca urmare, sporirea vertiginoasă apopulaţiei globului, impune şi necesitatea creşterii corespunzătoare a producţiei agricole şi alimentare. / După studiile întreprinse de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), nivelul actual al producţiei agricole pe plan mondial şi ritmul acesteia de creştere se consideră nesatisfăcătoare. întrucât aproape 1 miliard (fiecare al cincilea) din populaţia globului suferă de subnutriţie şi doar 1/3 din populaţia globului se alimentează suficient. Aproape jumătate din populaţia globului are o alimentaţie necorespunzătoare, de numai cea 20-70 calorii de persoană pe zi, faţă de cea 3000-3250 calorii de persoană pe zi, cât revine în ţările din Europa şi America de Nord. Din această cauză, după aprecierile FAO, peste 15 % din populaţia globului suferă de foame permanent, iar 35-40% este subnutrită. Un alt factor important, care contribuie la acoperirea deficitului de produse agricole este, reducerea la minimum a pierderilor de recolte cauzate de boli şi dăunători, care prezintă o rezervă importantă în asigurarea necesarului de hrană a populaţiei globului. Deşi în ultimii ani s-au realizat progrese considerabile în limitarea pagubelor pTTOioSîsede dăunătorii animali, agenţii fitopatogeni şi buruieni, pierderile de recoltă cauzate de acestea sunt încă deosebit de mari. Istoria consemnează numeroase calamităţi ca urmare a distrugerilor totale de recoltă cauzate de dăunătorii animali. Astfel, sunt cunoscute pagubele

produse în trecut de către lăcuste, care în timpul invaziilor distrugeau toate culturile, provocând foamete în Italia, Franţa, Germania^Sunt cunoscute multe cazuri, când stoluri de lăcuste au oprit trenurile din mers, au împiedicat zborul avioanelor etc. Un dezastru adevărat în viticultură a provocat filoxera, care după pătrunderea acesteia din America în Europa, într-un timp relativ scurt, a distrus aproape toate plantaţiile de viţă nobilă (pe rădăcini proprii). Numai în Franţa acest dăunător, timp de 30-32 ani, a produs pagube în sumă de 20 miliarde franci aur. iPagube deosebit de mari se înregistrează şi în prezent, îndeosebi în anii cu condiţii favorabile înmulţirii, când unele specii de dăunători (nematozii rădăcinilor, acarianul roşu comun, buha semănăturilor, omida de stepă, viermele merelor, omida păroasă a dudului, gărgăriţa cenuşie a sfeclei, gândacul din Colorado etc), dacă împotriva acestora nu se aplică măsuri de combatere, pot provoca pagube destul de mari, iar uneori pot chiar compromite cultura în întregime," După datele statistice, obţinute în cadrul FAO, pierderile anuale de recolte pe plan mondial, cauzate de dăunători, boh şi buruieni, se evaluează încă la 35-40 % din producţia agricolă potenţială, sau 54-60 % din producţia reală Estimarea valorică a pierderilor anuale pe glob este de peste 80-100 miliarde dolari din producţia agricolă potenţiala. Din aceste pierderi, cea29-32 miliarde de dolari, sau 12-15 %, revin activităţh dăunătorilor animali, 24-29 miliarde dolari, sau 11 -12 % agenţilor fitopatogeni şi 20-23 miliarde de dolari, sau 10-12 % buruienilor. Dacă aceste pierderi sunt raportate la producţia reală, nu la cea potenţială, ele reprezintă circa 50-60 %, iar valoric 150-200 miliarde de dolari anual. Cifrele de mai sus, sunt destul de elocvente pentru a scoate în evidenţă rolul şi importanţa combaterii organismelor dăunătoare, pentru sporirea producţiei agricole. Desigur, aceste cifre sunt orientative şi variază de la cultură la cultură, de la an la an şi de la ţară la ţară, dar ne dau o imagine destul de clară despre importanţa protecţiei plantelor. /Un rol decisiv în soluţionarea practică a sarcinilor de asigurare a populaţiei cu produse alimentare, iar a industriei-cu materie primă, le revine specialiştilor din agricudtură. Aceasta impune pregătirea unor specialişti de înaltă calificare - agronomi cu largi şi profunde cunoştinţe în domeniul protecţiei plantelor, ca în condiţii de producţie, în caz de necesitate, să poată interveni la timp, corect din punct de vedere ecologic, dar şi justificat economic, pentru a obţine producţii mari şi de calitate superioară, contribuind astfel la crearea unor rezerve importante de produse alimentare atât de necesare populaţiei umane.

1.2.

DEFINIŢIA,

OBIECTUL

AGRICOLE

CU

Şl

RELAŢIILE

ENTOMOLOGIEI

ALTE

ŞTIINŢE

O agricultură modernă nu poate fi concepută fără sisteme de combatere raţională a dăunătorilor. în aceste condiţii, aceasta capătă o importanţă deosebit de mare, deoarece toate efectele tehnologiilor modeme de producere a bunurilor alimentare sunt mult diminuate şi chiar anulate, dacă nu se aplică măsuri de prevenire şi combatere a dăunătorilor. Pagubele provocate de acestea, dacă nu se aplică măsuri corespunzătoare, pot atinge 30-40 %, în unele cazuri mergând până la compromiterea totală a recoltei.

Plantele cultivate, atât în perioada de vegetaţie, cât şi în timpul depozitării, sunt atacate de diferite specii de animale dăunătoare ce aparţin la diferite unităţi sistematice:

nematozi, moluşte, crustacee, acarieni, insecte, păsări şi rozătoare, care produc daune atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Din numărul total de animale dăunătoare, cele mai numeroase sunt insectele, ele constituind peste 80 la sută. Ştiinţa care se ocupă de studiul insectelor, în general se numeşte „entomologie". Termenul entomologie provine din cuvintele componente greceşti: entomon sau entono- mus, ceea ce înseamnă întretăiat, segmentat şi logos = ştiinţă, învăţătură sau discurs. Denumirea de insectă vine de la cuvântul insectum, derivat de la intersectum care înseamnă întretăiat, segmentat. Deci entomologia este o ştiinţă despre insecte - animale cu corpul segmentat. O altă caracteristică a acestor animale este faptul că, au trei perechi de picioare, de aceea sunt cunoscute şi sub numele de Hexapoda (hexa = şase şipous,podos = picior), în conformitate cu sistematica contemporană, insectele constituie clasa Insecta, care face parte din încrengătura Arthropoda (gr. artrhon = articul şi pous,podos = picior), animale cu picioarele articulate. Entomologia, de rând cu alte discipline, ca helmintologia (ştiinţă care studiază viermii), acarologia (ştiinţă care studiază acarienii), ornitologia (ştiinţă care studiază păsările) etc. a derivat din zoologie (zoon = animal şi logos = ştiinţă). Clasa insectelor reprezintă cea mai numeroasă unitate sistematică, cuprinzând peste 1 milion de specii, reprezentând peste 80% din totalul speciilor regnului animal. Pentru comparare, în prezent sunt cunoscute peste 36000 specii de arahnide, 6000 specii de reptile, peste 8 650 specii de păsări şi 3 500 specii de mamifere. Numărul speciilor de insecte este mult mai mare decât numărul tuturor animalelor luate împreună, plus numărul tuturor speciilor.de plante. Dintre cele peste 1 milion de insecte cunoscute până în prezent, numai 10% sunt dăunătoare agriculturii, acestea hrănindu-se cu diferite organe ale plantelor cultivate şi doar 2% sunt absolut dăunătoare, producând de multe ori pagube enorme. Unele insecte sunt dăunătoare omului şi animalelor, răspândind agenţi patogeni ai diferitor boli periculoase (holera, ciuma, tifosul exantematic, malaria etc), de pe urma cărora pier sute şi mii de animale, mor oameni. De aceea, entomologia nu este considerată numai o ştiinţă pur descriptivă şi teoretică, ci a devenit o ştiinţă cu caracter practic, aplicativ. Entomologia aplicată, după scopul pe care îl are, se împarte în mai multe discipline separate: Entomologia agricolă, care studiază dăunătorii plantelor agricole; Entomo­ logia forestieră - studiază dăunătorii pădurilor; Entomologia veterinară - studiază insectele parazite şi transmiţătoare de boli la animale; Entomologia medicală - studiază insectele parazite şi transmiţătoare de boli la om; Entomologia judiciară, care se ocupă cu studiul a ceea ce se numeşte „fauna cadavrelor", care ne ajută să precizăm data la care o fiinţă umană a încetat din viaţă şi la care a început degradarea acestuia; Entomologie tehnică, care se ocupă cu elaborarea tehnologiilor de înmulţire şi creştere pe medii nutritive artificiale a insectelor auxiliare, pentru a fi folosite în practica combaterii biologice a dăunătorilor culturilor agricole şi forestiere. )

Cea mai dezvoltată dintre ramurile entomologiei aplicate este entomologia agricolă. Aceasta este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, care în sensul strict al cuvântului studiază biologia, ecologia şi combaterea insectelor dăunătoare precum şi a celor folosi­ toare agriculturii, iar în sens larg, studiază, sub aspectele enumărate mai sus, şi alte grupe de animale dăunătoare cum ar fi: nematozii, moluştele, crustaceele, acarienii, miriapodele, păsările şi mamiferele - rozătoare. Entomologia agricolă are ca obiect de studiu răspândirea, morfologia, biologia dău­ nătorilor plantelor cultivate, ecologia lor (factorii abiotici şi biotici), care determină în mare măsură agresivitatea dăunătorilor; relaţiile dintre dăunător şi plantă; modul de dăunare şi pagubele produse de dăunătorii plantelor cultivate, precum şi produselor vegetale depozitate; duşmanii naturali din regnul animal (paraziţi şi prădători) ce contribuie la limitarea înmulţirii dăunătorilor, pentru a fi folosiţi în combaterea biologică a lor. Pe baza acestor studii, entomologia agricolă stabileşte cele mai eficiente măsuri de prevenire sau de combatere a dăunătorilor plantelor cultivate, care, de fapt şi este scopul final al entomologiei agricole. în acest context, sarcina fundamentală a entomologiei agricole este protecţia plantelor cultivate, limitarea pierderilor produse culturilor agricole de către dăunători, evitarea unor calamităţi cauzate de activitatea de hrănire a dăunătorilor, contribuind astfel la sporirea producţiei medii la hectar şi crearea unor rezerve importante de produse alimentare. Entomologia agricolă se află în strânsă corelaţie cu alte discipline agricole, cum sunt: agrotehnica, agrochimia, fiziologia, genetica, microbiologia, biochimia, protecţia chimică a plantelor, care vin în ajutorul entomologilor, mai ales pentru elaborarea celor mai eficiente metode de combatere a dăunătorilor. In acelaşi timp, având un caracter aplicativ, entomologia agricolă sprijină ştiinţele agricole ca: fitotehnia, viticultura, legumicultura, pomicultura, ameliorarea plantelor, contribuind astfel la asigurarea şi spori­ rea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, prin limitarea sau evitarea pagubelor provocate de dăunători, uneori acestea fiind deosebit de mari.

MĂSURI

ŞI

CAPITOLUL 2.

ŞI

METODE

GENERALE

DE

PREVENIRE

COMBATERE A DĂUNĂTORILOR

PLANTELOR

CULTIVATE

Pentru prevenirea apariţiei dăunătorilor şi combaterea acestora în cazul apariţiei, se recomandă o serie de măsuri practice, care pot fi aplicate, în funcţie de situaţie, separat sau asociate, cu scopul de a se evita pagubele. Măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor plantelor cultivate pot fi: preventive sau indirecte, şi curative sau directe. Măsurile preventive sau profilactice sunt acele masuri care se aplică cu scopul de a preveni sau împiedica dezlănţuirea unui atac al dăunătorilor prin crearea unor condiţii nefavorabile evoluţiei acestora, ca atacul să fie redus la un nivel ce nu influenţează dezvoltarea normală a plantelor, obţinând astfel producţii normale. Măsurile curative (terapeutice sau de distrugere) sunt măsurile care se aplică în scopul combaterii directe a dăunătorului, prin distrugerea acestuia înainte de atac, până la producerea daunelor. După caracterul lor, toate măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor animali şi a altor organisme dăunătoare plantelor cultivate, se grupează în 6 categorii: carantina fitosanitară, măsuri agrofitotehnice, mecanice, fizice, biologice şi chimice (fig. 1).

DIRECŢII PRINCIPALE ÎN PROTECŢIA PLANTELOR

(fig. 1). DIRECŢII PRINCIPALE ÎN PROTECŢIA PLANTELOR Schimbarea Schimbarea compoziţiei pe specii

Schimbarea

Schimbarea

compoziţiei pe specii

condiţiilor de

a entomofaunei

existentă

Crearea unor plante rezistente la daune

Distrugerea directă a

speciilor dăunătoare

la daune Distrugerea directă a speciilor dăunătoare Fig. 1. Schema măsurilor generale de combatere a

Fig. 1. Schema măsurilor generale de combatere a dăunătorilor (după Scegolev)

2.1.

MĂSURI

DE

CARANTINĂ

FITOSANITARĂ

Paralel cu intensificarea continuă a schimburilor internaţionale de produse şi materiale vegetale, în cadrul relaţiilor comerciale, dezvoltarea turismului, a crescut considerabil posibilitatea de răspândire a diferitor specii de dăunători periculoşi pentru plante de pe un continent pe altul, dintr-o ţară în alta etc. Astfel, prin comerţul diferitor produse vegetale, în secolul trecut au pătruns o serie de specii de dăunători foarte periculoşi din America în Europa (filoxera, gândacul din Colorado, păduchele din San Jose, omida păroasă a dudului etc.) şi din Europa în America (musca de Hessa, omida păroasă a stejarului, sfredelitorul porumbului etc). în acelaşi timp, au crescut posibilităţile de răspândire a dăunătorilor de carantină şi în interiorul ţării, dintr-o regiune în alta, ca urmare a intensificării circulaţiei rutiere, a transportului vegetalelor sub formă de materiale şi produse pentru înmulţire, industrializare, depozitare, consum etc.

Unele dintre speciile de dăunători, pătrunzând în regiuni noi şi negăsind condiţii favorabile pentru dezvoltare, dispar, iar altele, mai ales acele cu o plasticitate ecologică mare, se aclimatizează foarte repede în noile condiţii, se înmulţesc în masă şi pot produce daune deosebit de mari. Adesea aceste specii de dăunători devin mult mai agresive decât în patria de origine, fapt ce se explică prin condiţiile climatice şi hrana favorabilă precum şi prin lipsa duşmanilor şi paraziţilor naturali. De exemplu, filoxera, gândacul din Colorado, păduchele din San Jose, omida păroasă a dudului etc, la baştină lor (America) nu prezintă o importanţă economică mare, pe când în Europa provoacă daune mari; Musca de Hessa, sfredelitorul porumbului, omida păroasă a stejarului etc, aduc pagube neînsemnate în Europa, iar în America sunt extrem de periculoase. Pentru a se preveni pătrunderea unor specii de dăunători primejdioşi de pe un teritoriu pe altul, unde încă n-au fost semnalate speciile respective, a fost instituită o organizaţie internaţională specială, numită Carantinafitosanitară. Carantina fitosanitară reprezintă un complex de măsuri adoptate de stat, îndreptate spre apărarea teritoriului ţării de pătrunderea din alte ţări şi răspândirea pe teritoriul ţării noastre a unor agenţi fitopatogeni, seminţe de buruieni de carantină şi dăunători periculoşi pentru plantele care nu au fost încă semnalaţi la noi, iar în cazul pătrunderii acestora, aplicarea măsurilor pentru localizarea şi lichidarea focarelor respective, precum şi pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente. Obiect de carantină se numeşte specia de dăunător, agent fitopatogen al bolii plantelor sau specia de buruieni, care lipseşte sau are răspândire limitată pe teritoriul dat, însă poate fi adusă (sau poate pătrunde de sine stătător) din afară şi poate provoca daune colosale plantelor şi producţiei vegetale. După obiectivul pe care-l urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă. Carantina internă reprezintă un complex de măsuri îndreptate spre preîntâmpinarea răspândirii obiectelor de carantină existente dej a pe teritoriul ţării respective sau a altor specii periculoase pentru plante în interiorul ţării, în zonele în care încă nu a fost semnalată prezenţa lor, prin depistarea lor la timp, localizarea şi lichidarea focarelor. In acest scop

există reglementări speciale (legi, hotărâri, dispoziţii etc.) privind zonele de cultură a anumitor plante, transportul diferitor produse vegetale dintr-o zonă în alta, efectuarea controlului fitosanitar etc. Măsurile de carantină fitosanitară internă sunt efectuate de inspectorii zonali de carantină fitosanitară care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor, pentru depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi aplicarea măsurilor de limitare a extinderii sau de lichidare a acestora. Carantina externă este complexul de măsuri care se aplică la punctele vamale (terestre, aeriene, maritime şi fluviale) pentru preîntâmpinarea pătrunderii în ţară a dăunătorilor de carantină, periculoşi diferitor culturi care nu există în ţara respectivă. Controlul este efectuat de inspectoratele de carantină fitosanitară vamale, care au obligaţia de a efectua controlul tuturor produselor vegetale care se importă în ţara dată, se exportă sau se află în trecere pe teritoriul ei. Toate produsele care se importă sau se exportă trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare, în care se indică originea produselor şi neinfectarea lor de dăunători de carantină. Dacă în urma controlului fitosanitar sunt depistaţi dăunătorii de carantină se iau, măsuri corespunzătoare. In funcţie de specia de dăunători semnalaţi şi gradul de periculozitate, produsele vegetale infestate pot fi returnate ţării exportatoare sau supuse unor tratamente tehnice sau chimice (refrigerare, gazare etc.), pentru a asigura distrugerea totală a speciei semnalate. Pentru anumite produse la care există îndoială sau la care nu se poate determina în momentul controlului prezenţa speciilor de carantină, se impune dezinsecţia lor în instalaţii speciale. Uneori în timpul controlului de carantină al materialului săditor şi al seminţelor apar îndoieli privind infestarea ascunsă (latentă), care de obicei se poate manifesta numai în perioada de vegetaţie. In asemenea cazuri, materialul săditor sau seminţele sunt expediate pentru verificare în pepiniere şi câmpuri speciale de carantină, unde sunt crescute în curs de 1 -2 sezoane de vegetaţie, după care materialul săditor sau seminţele sănătoase sunt livrate cu garanţia lipsei totale a infestării. Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin convenţii ce se încheie între ţările interesate privind importul sau exportul diferitelor produse vegetale. în Republica Moldova, carantina fitosanitară este asigurată de Inspectoratul de Stat pentru Carantină a plantelor, prin punctele teritoriale şi vamale de frontieră. Acesta aplică pe teritoriul republicii un sistem de măsuri statale privind carantina internă şi externă, care au drept scop ocrotirea republicii de dăunătorii de peste hotare, păzirea de boli şi de buruieni de carantină, ce pot produce economiei naţionale pagube considerabile. Urmăreşte identificarea, localizarea şi lichidarea la timp a dăunătorilor, bolilor şi buruie­ nilor de carantină, precum şi prevenirea pătrunderii lor în acele zone ale republicii, unde acestea lipsesc. Organizează controlul în ce priveşte respectarea regulilor în vigoare şi a măsurilor de carantină a plantelor la producerea, colectarea, transportarea, păstrarea, prelucrarea şi realizarea producţiei agricole şi a altei producţii de origine vegetală.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii, organele Inspectoratului de Stat pentru Carantină a plantelor cercetează sistematic culturile agricole, produsele vegetale depozitate şi

întreprinderile de prelucrare a lor; controlează materialul de plantare şi cel de seminţe etc.; efectuează expertize la materialele importate în ţară, iar la depistarea unor dăunători de carantină, în funcţie de gradul de primejdie se iau măsuri prin care se returnează transportul, sau marfa se supune unor tratamente termice (refrigerarea mărfii) sau chimice (gazare etc). Elaborează împreună cu instituţiile de cercetări ştiinţifice în domeniul agriculturii unele măsuri eficiente de combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor de carantină. Efectuează controlul de stat asupra mdeplinirii măsurilor de carantină atât de ministere, departamente, întreprinderi, instituţii şi organizaţii, cât şi de particulari; Organizează propagarea şi aplicarea pe scară largă în producţie a realizărilor ştiinţei şi experienţei înaintate, a metodelor noi de combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor de carantină etc.

Datorită aplicării măsurilor riguroase de carantină fitosanitară, a fost împiedicată pătrunderea în republica noastră a multor specii de dăunători, boli şi buruieni de carantină (care puteau cauza agriculturii noastre pierderi deosebit de mari), contribuind astfel la crearea unor rezerve mari de produse alimentare.

2.2.

METODE

AGROFITOTEHNICE

O importanţă deosebit de mare în protecţia plantelor cultivate contra dăunătorilor

bolilor şi buruienilor au măsurile agrofitotehnice şi de igienă culturală. Cu ajutorul lor se poate preîntâmpina apariţia în masă a dăunătorilor, reducerea densităţii lor şi a daunelor provocate de ei. Rolul măsurilor agrofitotehnice constă în modificarea condiţiilor de trai ale organismelor vegetale şi animale în aşa fel încât acestea să devină favorabile pentru plante şi nefavorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor. Este bine cunoscut faptul că plantele care au condiţii optime de viaţă au şi o creştere viguroasă şi sunt mai rezistente la atac, iar cele la care condiţiile sunt nefavorabile au o dezvoltare slaba şi sunt expuse atacului.

în unele cazuri aplicarea măsurilor agrofitotehnice are un rol decisiv în protecţia

plantelor. Prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri agrotehnice se poate asigura uneori protecţia recoltei de dăunători, fără a recurge la tratamente chimice. Printre măsurile agrotehnice o importantă deosebită în reducerea populaţiilor de dăunători şi a pagubelor provocate de ei o prezintă: alegerea terenului, asolamentul, prelucrarea solului, aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor, folosirea speciilor, soiurilor şi a hibrizilor de plante rezistente, stabilirea epocii de semănat, sămânţa şi materialul săditor, adâncimea de semănat şi desimea plantelor, întreţinerea culturilor, recoltarea la timp a culturilor, măsurile de igienă culturală ş. a. Alegerea terenului. Un rol important în prevenirea atacului şi combaterea unor dăunători, în special a dăunătorilor pepinierelor pomicole şi viticole, precum şi a plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi, a viţei de vie etc., îl are alegerea raţională a terenului, deoa­ rece multe specii sau grupe de specii înrudite de dăunători au anumite preferinţe în ceea ce priveşte structura şi natura solului. Astfel, viermii-sârmă (Elateridae) şi viermii albi (Scarabaeidae) preferă solurile mai umede şi uşor acide, iar filoxera (Vîteus vitifolii

Fitch.) se dezvoltă foarte bine în terenurile grele, luto-argiloase şi nu se poate dezvolta în solurile nisipoase. Intervenind la alegerea terenului, în sensul amplasării culturilor pe solurile nefavorabile dăunătorilor, se împiedică înmulţirea în masă. De aceea, se recomandă amplasarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii pe terenuri uşoare, cu un con­ ţinut de peste 60% siliciu, în care filoxera nu se poate dezvolta, iar plantele de cultură puternic atacate de viermii-sârmă şi viermii albi să se cultive pe terenurile drenate, unde condiţiile de dezvoltare a acestor specii se înrăutăţesc, asigurându-se astfel condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor. Ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp., Aelia sp.), ploşniţele cruciferelor (Eurydema sp.), puricele de pământ al sfeclei (Chaetocnema tibialis 111), puricii verzei (Phyllotreta sp.) ş. a, iernând în frunzarul pădurilor infestează mai întâi lanurile din apropierea acestora. De asemenea terenurile din apropierea pădurilor de foioase sunt mult mai expuse infestărilor cu larve de cărăbuşi (Melolontha melolontha L.), care atacă mai puternic culturile agricole din preajma pădurilor. De aceea, pentru a preveni producerea unor atacuri timpurii şi intense, trebuie evitată amplasarea culturilor de plante grarninee, cruci fere, de sfeclă şi a celor furajere pe terenurile din preajma pădurilor. Atacurile puternice ale musculiţelor galicole (Cecidomyidae) se pot evita prin amplasarea culturilor semincere pe terenuri bine aerisite şi iluminate, deoarece pe aceste terenuri se creează condiţii nefavorabile pentru depunerea ouălor şi înmulţirea dăunătorilor. Asolamentul. Aplicarea unui asolament raţional are un rol important nu numai în menţinerea fertilităţii solului, sporirea cantitativă şi calitativă a recoltei etc, dar, în acelaşi timp, este şi un element extrem de important în reducerea densităţii numerice a dăunătorilor. Rotaţia raţională a culturilor în asolament reprezintă una din principalele măsuri agrotehnice de combatere a dăunătorilor. Practicarea monoculturii ani la rând, sau a unui număr redus de specii de plante, ca în cazul legumelor cultivate în spaţii protejate (sere şi solarii), duce la stabilizarea focarelor de dăunători (nematozi, insecte, rozătoare etc.) şi la creşterea intensităţii atacului, iar rotaţia culturilor împiedică permanentizarea acestora şi reduce gradul de atac. Pentru evitarea pagubelor provocate de dăunători, se recomandă ca la alcătuirea schemelor de asolamente să se ţină seama ca, culturile să nu revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum: la floarea-soarelui 5-6 ani, la sfecla pentru zahăr după 4-5 ani, la tutun peste 3-4 ani, la fasole şi soia de asemenea peste 3-4 ani, la mazăre peste 5 ani, la ceapă, usturoi şi praz peste 3-4 ani etc.

Astfel, culturile de ceapă, usturoi, praz, sfeclă, ovăz, morcov etc, frecvent sunt atacate de nematozi, mai ales pe terenurile unde aceste culturi au fost cultivate mai mulţi ani la rând. împotriva lor, cele mai bune rezultate se obţin prin succesiunea culturilor în asolamente. De exemplu, pentru evitarea pagubelor provocate de nematodul sfeclei (Heterodera schachtii Schmidt.) se recomandă un asolament de 4 ani, în care să nu fie incluse plante sensibile la atacul acestui nematod (spanac, rapiţă, gulii, varză, muştar, sfeclă furajeră etc.). Pentru prevenirea şi combaterea nematodului bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kubn.) se recomandă ca ceapa, usturoiul şi prazul să nu revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum 3-4 ani. Atacul gândacului ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), al muştei suedeze (Osinellafrit L.), al muştei de Hessa

(Mayetiola destructor Say.) este întotdeauna mai puternic în cazul monoculturii, decât la respectarea unei rotaţii de cel puţin 3-4 ani. în culturile de porumb atacul gărgăriţei (răţişoara) frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) este mai intens pe terenurile unde această cultura a fost cultivată mai mulţi ani la rând. Pe terenurile puternic infestate de larvele speciilor deAgriotes, Athous etc, prin cultivarea în cadrul rotaţiei a unor plante nepreferate de larve, cum sunt inul, mazărea, unele crucifere etc, se produce o pierire în masă a acestora ca urmare a hrănirii necorespunzătoare. Pentru evitarea atacului moliei păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.), a moliei păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Stepth.), precum şi a speciilor de gărgăriţe a frunzelor de leguminoase (Sitona sp.), se recomandă ca în asolament să nu intre lupinul, mazărea, fasolea, lintea etc. şi alte plante care favorizează înmulţirea acestor dăunători. Pentru a preveni infestarea puternică a culturilor de orz, secară, ovăz de tripşii gramineelor (Haplothrips tritici Kurd., H. aculeatus Fabr., FranMiniella tenuicornis Uzel., F. intonsa Tr.), se recomandă introducerea în rotaţie a unor plante leguminoase care sunt evitate de aceste specii, dar în acelaşi timp sunt şi cele mai bune premărgătoare pentru cereale. Prin alternarea raţională a culturilor în asolament se poate reduce considerabil pierderea de sămânţă, produsă de ţânţarul florilor şi al păstăilor de mazăre (Contariniapisi Winn.), de tripsul mazării (Kakothrips robustus Westw.), de păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.) etc.

în afară de respectarea unui asolament raţional, un rol important în prevenirea pierderilor cauzate de dăunător, îl are şi repartizarea anuală pe diferite sole a plantelor cultivate în cadrul asolamentului şi, în special, faţă de culturile vechi, care constituie un adevărat rezervor al dăunătorilor, o vatră de înmulţire şi lansare a lor în culturile anuale. De aceea, la repartizarea în spaţiu a solelor cu plante cultivate se recomandă ca, amplasarea noii culturi să se facă la o distanţă cât mai mare de cea veche. Cu cât distanţa dintre aceste culturi este mai mare, cu atât posibilitatea migrării dăunătorilor este mai redusă De exemplu, amplasarea culturilor semincere de mazăre noi semănate la o distanţă de cel puţin 1 -2 km de solele cu leguminoase perene, contribuie la reducerea atacului produs de molia păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Steph.), de păduchele verde al mazării (Acyrtosiphonpisum Harr.) etc. Pentru a preveni o invazie în culturile noi de lucerna a ploşniţelor (Adelphocoris lineolatus Goeze şi Lyguspratensis L.), a gândacului roşu al lucernei (Phytodecta fornicata Brugg.) etc, se recomandă ca acestea să fie amplasate la o distanţă de minimum 2-3 km faţă de vechile lucerniere. Prin izolarea în spaţiu a noilor culturi de sparcetă de cele vechi, se poate preveni pericolul unui atac puternic al viespii seminţelor de sparcetă (Eurytoma onobrychidisN')k.). Izolarea în spaţiu a culturilor noi de porumb de cele vechi contribuie la prevenirea unui atac puternic al gărgăriţei (răţişoara) frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.).

Din cele menţionate mai sus reiese că, pentru evitarea înmulţirii în masă a dăunătorilor şi reducerii pagubelor produse de ei, la alcătuirea schemelor de asolament, pe lângă criteriile economico-sociale, trebuie să se ţină seama şi de criteriile biologice şi tehnice, pentru a se asigura o eficacitate profilactică maximă. Lucrările solului. O însemnătate deosebită în combaterea dăunătorilor, mai ales a

celor care îşi petrec cea mai mare parte din viaţă în sol, în diferite stadii (ou, larvă, pupă etc.) are prelucrarea solului. Din această categorie de lucrări, un rol deosebit prezintă:

desţelenirea, dezmiriştirea, distrugerea samuraslei, arăturile adânci de vară şi de toamnă,

pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor prin grăpare şi discuire, lucrarea repetată

a solului cu cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie etc. Toate acestea, contribuie la

distrugerea numeroaselor specii de insecte dăunătoare în mod direct sau prin acţiunea pieselor active ale agregatelor (tăiere, strivire etc), prin schimbarea vegetaţiei şi a rmcroclimei, ceea ce influenţează negativ asupra dezvoltării dăunătorilor. Numeroşi dăunători ai plantelor agricole se dezvoltă pe terenurile înţelenite (pârloage, păşuni, fâneţe, haturi, margini de drumuri etc). Aşa de exemplu, lăcusta italiană (Calliptamus italicus L.), lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Th.), lăcusta migratoare (Locusta migratoria L.), forfecarul (Lethrus apterus Laxm.), omida de păşune (Penthophera morio L.), şoarecele de câmp (Microtus arvalis Fall.), hârciogul (Cricetus

cricetus L.), popândăul (Citellus citellus L.) ş. a., preferă mai ales terenurile înţelenite, de unde invadează apoi culturile de câmp. In afară de aceasta, pe terenurile înţelenite cresc şi

o serie de buruieni - gazde intermediare pentru diferiţi dăunători. De aceea, prin desţelenirea

haturilor şi a pârloagelor neproductive se previn atacurile acestor dăunători. O altă prelucrare a solului, care contribuie la distrugerea unui mare număr de dăunători, este dezmiriştirea. După recoltarea unor culturi timpurii: rapiţă, secară furajeră mazăre, grâu, orz, secară, fasole, linte, ovăz etc, o parte din insectele dăunătoare se află în diferite stadii (ou, larvă, pupă sau adult) atât în sol, cât şi la suprafaţa solului. Printre acestea se numără tripşii cerealelor (Haplothrips tritici Kurdj., H. aculeatus Fabr., Limothrips denticornis Halid., Frankliniella tenuicornis Uzel., Stenothrips graminum Uzel.), cărabuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), viespea grâului (Cephuspygmaeus L.), muştele cerealelor (Oscinella frit L., Mayetiola destructor Say, Leptohylemyia coarctata FU.) etc.

Efectuarea dezmiriştirii imediat după recoltare, contribuie la distrugerea acestor dăunători, fie în urma prelucrării mecanice a solului, fie prin plasarea acestora în condiţii nefavorabile de căldură, uscăciune, vânt, radiaţii solare etc, sau din cauza propriilor paraziţi sau prădători. Dezmiriştirea are un rol hotărâtor şi în combaterea unui număr mare de buruieni - gazde intermediare ale unor dăunători. Un efect deosebit în reducerea unui mare număr de dăunători are distrugerea samuraslei. Pe samuraslă îşi continuă ciclul biologic Oscinella frit L., Mayetiola destructor Say., Schizaphis graminum Rond. ş. a., care trec apoi pe cerealele de toamnă îndată după ce acestea răsar. De asemenea, samuraslă serveşte ca hrană larvelor gândacului ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.) şi şoarecilor de câmp (Microtus arvalis Pali.). De aceea este necesar ca imediat după răsărire, samuraslă să fie distrusă cu cultivatorul.

O importanţă deosebită în distrugerea unui mare număr de dăunători care trăiesc în sol are arătura de vară şi de toamnă, grăpatul şi lucrările cu cultivatorul sau cu discul în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, prin arăturile adânci de toamnă se

distrug mecanic o parte din larvele unor dăunători din sol, cum sunt: viermii-sârmă (Agriotes sp.), viermii albi (Scarabaeidae), viermii cenuşii (Noctuidae), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa Latr.), precum şi diferite stadii de dezvoltare a unor dăunători care se retrag în sol pentru iernare, cum sunt: gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha mazării (Mamestra pisi L.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca sfeclei (Pegomyia hyoscyami Panz.), muştele cerealelor (Oscinellajrit L., Mayetiola destructor Say.) etc. Afară de aceasta, prin efectuarea arăturilor se scot la suprafaţă o serie de larve, pupe şi ouă, unde pier din cauza expunerii la soare, la vânt şi ploi, sau sunt consumate de păsări şi mamifere insectivore, insecte prădătoare, sau sunt distruse de insecte şi ciuperci parazite. Din contra, alte specii de insecte, care trăiesc pe plante, ca păduchii de frunze, muştele cerealelor etc, sunt îngropate adânc în sol, unde pier. Un rol important în combaterea dăunătorilor are şi arătura de vară, efectuată imediat după recoltarea culturilor timpurii. Aceasta contribuie la distrugerea numeroaselor specii de insecte, cum sunt tripşii cerealelor (până la 70-80%), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) (până la 60-77%), muştele cerealelor (până la 85-95%) etc. In afară de aceasta, prin efectuarea arăturii de vară este distrusă samurasla, ce influenţează pozitiv evoluţia diferitor dăunători.

La combaterea dăunătorilor contribuie şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor prin grăpare sau discuire, precum şi prelucrarea repetată a solului cu cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel primăvara, prin lucrările de pregătire a terenului pentru însămânţare cu porumb, densitatea numerică a cărăbuşeilor scade cu 18-31 % după două grăpări şi cu 45-50% după 3 grăpări. Prelucrarea repetată a solului, în cursul perioadei de vegetaţie, cu cultivatorul şi prelucrarea manuală (efectuate în perioada de depunere a ouălor în sol şi în timpul apariţiei larvelor la gândacii pocnitori (Agriotes sp.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) etc , sau în perioada de retragere în sol a larvelor pentru împupare, contribuie la reducerea numărului de dăunători, ca în cazul gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), al buhei verzei (Mamestra brassicae L.), al omizii de stepă (Loxostege sticticalis L.) etc.

In afară de cele menţionate mai sus, lucrările solului nu reprezintă numai o măsură mecanică (tăiere, îngropare, scoatere la suprafaţă etc), ci prin acestea se uşurează accesul insectelor prădătoare şi parazite către insectele dăunătoare din sol. Aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Este bine cunoscut faptul că, fertilizarea echilibrată în funcţie de sol şi cerinţele plantei, asigură o dezvoltare normală şi o producţie sporită. In schimb, utilizarea îngrăşămintelor azotate, administrate unilateral, sensibilizează plantele faţă de atacul dăunătorilor şi, prelungind perioada de vegetaţie, face ca acestea să fie mai puternic atacate de afîde, acarieni, etc. De aceea, aplicarea îngrăşămintelor are un rol important şi în combaterea dăunătorilor. Astfel, aplicarea îngrăşămintelor, mai ales a celor azotate şi potasice, asigură o dezvoltare mai rapidă a plantelor, devenind mai rezistente la atacul dăunătorilor (acarianul roşu comun, afîde, muştele cerealelor etc). Culturile de crucifere, de sfeclă etc, îngrăşate primăvara, sunt mai rezistente la atacul puricilor (Phyllotreta sp., Chaetocnema sp. etc). Fertilizarea

terenurilor infestate determină o accelerare a ritmului de creştere, de refacere a aparatului foliar, de dezvoltare a sistemului radicular şi aîntregii plante. Prin aceasta se reduc indirect pierderile pe care le produc unii dăunători, ca acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), unele specii de afide etc. în acelaşi timp, pe terenurile neîngrăşate, culturile de porumb, floarea-soarelui, sfeclă, mazăre etc, stagnează în creştere, din care cauză sunt mai puternic atacate de dăunătorii - gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.), gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris Germ.), gărgăriţele frunzelor de mazăre (Sitona sp.) etc. Acţiunea îngrăşămintelor se manifestă şi prin modificări anatomorfologice şi fiziologice ale plantelor, schimbându-se astfel raporturile dintre plantă-gazdă şi dăunători. De exemplu, mgrăşămintele fosfatice şi potasicc măresc rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor datorită îngroşării cuticulei şi grăbirii matitrizării plantelor, iar cele cu azot măresc sensibilitateaplantelor la atacul dăunătorilor, fapt care se explică prin modificări survenite în structura celulară şi prin prelungirea perioadei de vegetaţie. Astfel, la cerealele îngrăşate cu superfosfat se dezvoltă mai mult ţesutul lemnos, din care cauză devin mai rezistente la atacul afidelor, tripşilor etc., iar cele îngrăşate cu azot au ţesutul asimilator mai dezvoltat, însăpereţii celulelor devin mai subţiri, din care cauză sunt mai uşor atacate de insecte. Aplicarea unilaterala a îngrăşămintelor cu azot, la porumb măreşte gradul de atac al viermilor-sârmă (Agriotes sp.), sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), afidelor etc.

Pe lângă aceasta, unele mgrâşăminte au şi o acţiune directă asupra dăunătorilor din sol. Astfel, azotatul de amoniu aplicat în sol în doza de 200-300 kg/ha reduce densitatea numerică a viermilor-sârmă (Agriotes sp.) cu 40-60%, iar superfosfatul are o acţiune puternic distructivă asupra melcilor fără cochilie (Agriolimax sp.,Arion sp., etc), precum şi asupra unor nematozi. In mare parte sunt distruse şi larvele muştei galbene a cerealelor (Chlorops pumilionis Bjerk.) în urma aplicării îngrăşămintelor fosfatice sau azotoase, datorită dezvoltării rapide a spicelor şi expunerii în acest fel a larvelor la acţiunea factorilor abiotici (temperatură, insolaţie etc), din care cauză larvele pier. Musca suedeză (Oscinellafrit L.) şi musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.) aproape că nu produc daune pe terenurile fertilizate. O importanţă deosebită în combaterea unor dăunători o prezintă şi amendamentele. Unele specii de dăunători preferă solurile cu reacţie acidă, iar altele - cu reacţie bazică. De exemplu, pe solurile acide culturile sunt puternic atacate de viermii-sârmă (Elateridae), dar dacă li se adaugă amendamente de var, aciditatea se corectează, creându-se condiţii nefavorabile pentru înmulţirea dăunătorilor, iar ca urmare se reduce densitatea numerică a dăunătorilor, şi respectiv, gradul de atac al lor. Folosirea speciilor, soiurilor şi hibrizilor de plante rezistente. Una dintre direcţiile cele mai importante de prevenire a atacului dăunătorilor şi agenţilor fitopatogeni o reprezintă soiurile rezistente de plante. Rezistenţa plantelor la boli şi dăunători este o însuşire complexă care depinde atât de ereditatea plantei, cât şi de o serie de factori ca:

agresivitatea dăunătorului, particularităţile morfologice şi fiziologice ale plantelor, compoziţia chimică a plantelor, specializarea dăunătorului, vârsta şi starea plantei,

specializarea dăunătorului, vârsta şi starea plantei, Ştiinţifică Agricolă Universitatea Stat fa Moldova

Ştiinţifică

Agricolă

Universitatea

Stat

fa

Moldova

Agrară

de

17

temperatura şi umiditatea, agrotehnica aplicată etc. Astfel, soiurile de lupin care nu conţin alcaloizi sunt mai puternic atacate de afîde decât cele ce conţin aceste componente; soiurile de varză cu coceanul roşu sunt mai puţin atacate de musca verzei (Delia brassicae Bche.) şi de afîde, datorită, probabil prezenţei antocianilor; soiurile de bumbac cu activitatea carbohidrazei mărită sunt mai puţin atacaţi de păduchele castravetelui (Aphis gossypii Glov.); acarianul căpşunilor (Hemitarsonemuspallidus Banks.) atacă mai slab plantaţiile îngrăşate, datorită creşterii presiunii osmotice din frunze; vişinii cultivaţi pe nisipuri, care conţin în frunze şi în fructe acid tartric, nu sunt atacaţi de viespea cireşului (Caliroa limacina Retz.) şi de păduchele negru al cireşului (Myzus cerasi R); soiurile de floarea-soarelui cu un strat mai gros de carbonogen sunt mai rezistente la atacul moliei (Homoesoma nebulella Hb.) etc.

în general, condiţiile care determină rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor sunt foarte variate şi ele se pot modifica sub influenţa mediului sau a omului. Până în prezent se cunosc însă puţine soiuri de plante rezistente la dăunători. Interesul faţă de această problemă a crescut substanţial în ultimul timp, când au fost obţinute soiuri de grâu de toamnă şi de primăvară care manifestă o rezistenţă accentuată la atacul muştei de Hessa (Mayetiola destructor Say.); soiuri de porumb rezistente la Heliothis zeae Hbn, Ostrinia nubilalis Hb. şi Brissus leucoptarus Say; soiuri de bumbac rezistente \aEmpoasca sp. şi Anthonomus grandis Boh.; soiuri de lucerna rezistente la afide (Teroaphis maculata Buck.); unele soiuri de mazăre rezistente la afide (Acyrthosiphonpisum Harris.) etc. Actualmente, un interes deosebit prezintă obţinerea soiurilor rezistente la dăunătorii polifagi şi a soiurilor cu o rezistenţă complexă faţă de boli şi dăunători. Astfel, se cunosc soiuri de cartof rezistente la afide; soiuri de bumbac rezistente la acarieni; soiuri de porumb rezistente la lăcuste; soiuri de floarea-soarelui cu imunitate complexă faţă de molia florii- soarelui, lupoaie, rugină, mană şi alte boli; soiuri de tutun cu imunitate complexă faţă de trips, virusul mozaicului tutunului, mană, făinare, piciorul negru etc. Stabilirea epocii de semănat, sămânţa şi materialul săditor. O importanţă deosebită în prevenirea atacului unor dăunători, o prezintă stabilirea epocii optime de semănat. însămânţându-se mai timpuriu sau mai târziu, pentru ca răsărirea plantelor să nu coincidă cu apariţia în masă a insectelor dăunătoare, putem evita atacul unor dăunători. De exemplu, dacă grâul de toamnă se însămânţează târziu, astfel ca să răsară după apariţia şi depunerea ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor Say.) şi muştei suedeze (OscinellafritL.), atacul lor va fi neînsemnat; orzul şi ovăzul însămânţat primăvara timpuriu, astfel, ca la apariţia muştei suedeze (Oscinella jrit L.), care prefă să depună ouăle când plantele se găsesc în faza de 1 -3 frunze, plantele să aibă câte 3-4 frunze sau să înfrăţească, culturile de orz şi ovăz nu vor fi, atacate sau atacul va fi slab; gărgăriţele frunzelor de mazăre (Sitonia sp.) gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum L.) şi moliile mazării (Laspeyresia dorsana R şi L. nigricana R) nu provoacă daune de importanţă economică dacă însămânţarea mazării se face primăvara cât de timpuriu, în mustul zăpezii.

însămânţarea cât mai timpurie a sfeclei pentru zahăr, a verzei etc, poate reduce la minimum atacul puricilor (Chaetocnema sp., Phyllotreta sp.) şi a gărgăriţelor

(Bothynoderespunctiventris Germ., Tanymecus sp., etc.,) care pot compromite culturile, dacă apariţia adulţilor hibernanţi coincide cu faza de răsărire a plantelor, mai ales în primăverile secetoase, când temperatura aerului se menţine ridicată. Dacă plantele au trecut de faza de răsărire, atacul este mult mai redus. Unele specii de dăunători se răspândesc cu sămânţa sau materialul săditor. De aceea, un rol deosebit de important în ocrotirea culturilor de dăunători, o au o serie de lucrări ce se execută înainte de însămânţare, cum sunt lucrările de curăţare şi sortate, de tratare a seminţelor etc. De exemplu, prin seminţe se răspândeşte viermele boabelor de grâu (Anguina tritici Steinb.), gărgăriţa mazării (Bruchuspisorum L.), gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say), viespile lucemei şi ale trifoiului (Bruchopagus roddi Guss.; B. gibbus Boh.); prin bulbi şi rădăcini se răspândeşte nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kiihn.), acarianul (păianjenul) bulbilor (Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob.), nematodul galicol al rădăcinilor de morcov (Meloidogyne hapla Chitw.). Cu materialul săditor infestat, se răspândeşte păduchele din San Jose; cu butaşii de viţă americană se răspândeşte filoxera, iar cu butaşii de sfeclă infestaţi se răspândeşte molia sfeclei pentru zahăr (Scrobipalpa ocelatella Boyd.). Cu răsadurile din sere şi răsadniţe se răspândesc în câmp unele specii de dăunători, cum sunt acarianul roşu comun (Tetrany- chus urticae Koch.), acarianul lat (Hemitarsonemus latus Banks.), musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.), diferite specii de păduchi de frunze etc.

Pentru a preveni infestarea culturilor noi cu dăunători se recomandă ca, în funcţie de specia de dăunători, să se sorteze seminţele, să se aleagă pentru plantare numai materialul săditor sănătos sau să se aplice tratamente. Adâncimea de semănat şi desimea plantelor. Un rol important în producerea şi intensificarea atacului unor specii de dăunători are şi adâncimea semănatului. Insămânţarea plantelor la o adâncime prea mare sau prea mică favorizează atacul diferitor dăunători, deoarece apariţia plantelor este slabă Astfel, cerealele (grâul, ovăzul şi orzul) însămânţate mai la suprafaţă sunt mai puternic atacate de musca suedeză (Oscinella frit L.), de musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.) etc, decât cele însămânţate la o adâncime mai mare, în schimb sunt mai slab atacate de viermii-sârmă (Agriotes sp.). In prevenirea unor atacuri puternice ale dăunătorilor, un rol deosebit de important are şi desimea semănăturii. De exemplu, cerealele semănate mai rar sunt mai intens atacate de musca neagră a grâului (Phorbia fumigata Meigen.), de musca suedeză {Oscinella frit L.), de musca de Hessa (Mayetiola destructor Say), de tripşi etc , decât cele semănate mai des. Cultura porumbului semănat mai des, este mai puternic atacată de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), de omida de stepă (Loxostege sticticalis L.) etc.

întreţinerea culturilor. Efectuarea lucrărilor de întreţinere a culturilor în cursul perioadei de vegetaţie, cum sunt phVitul, răritul şi distrugerea buruienilor, prin efectuarea praşelor mecanice şi manuale, constituie o importanţă mare în diminuarea atacului multor specii de dăunători. întreţinerea culturilor curate de buruieni, care pe lângă aceea că răpesc plantelor cultivate o serie de elemente (hrană, apă, lumină, căldură etc), sunt şi plante-gazde intermediare. Multe specii de dăunători ca: omida de stepă (Loxostege

sticticalis L.), buha semănăturilor (Scoţia segetum Schiff.), puricii de pământ (Halticinae), gărgăriţa sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.), molia florii-soarelui (Homoesoma nebulella Hb.) etc, se dezvoltă la început pe buruienile din culturi sau pe buruienile de pe marginea drumurilor, de unde migrează în culturi. De aceea, distrugerea buruienilor constituie o condiţie de bază în prevenirea unor atacuri intensive. Un rol important în prevenirea unui atac puternic al dăunătorilor, prezintă şi efectuarea praşelor mecanice şi manuale, deoarece pe lângă aceea că distrug buruienile, acestea contribuie la distrugerea ouălor, a larvelor şi a pupelor unor dăunători din sol, cum sunt:

viermii-sârmă (Agriotes sp.), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.), puricii de pământ (Halticinae), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) etc, precum şi a diferitelor stadii de dezvoltare a unor dăunători, care se retrag în sol pentru împupare, sau pentru iernat ca:

buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha mazării (Mamestrapisi L.), musca sfeclei (Pegomyia betae Curtis.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.) etc. Pe lângă efectuarea lucrărilor menţionate mai sus, o însemnătate mare în reducerea atacurilor produse de dăunători are şi urmărirea periodică a culturilor în perioada de vegetaţie, cu scopul de a elimina plantele care prezintă simptome de atac ale unor specii de dăunători cum sunt: nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kuhn.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca usturoiului (Suillia lurida Meig.) etc. şi distruse prin ardere sau îngropare. Recoltarea la timp a culturilor. Data şi modul de recoltare a culturilor, de asemenea prezintă un rol important în combaterea dăunătorilor. Astfel, prin recoltarea la timp a culturilor se micşorează pagubele produse de ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.), de cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), de gândacul ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), de buha boabelor de grâu (Hadena basilinea Schiff.), de şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pali.) etc Pe de altă parte, se evită scuturarea seminţelor şi prin aceasta se împiedică formarea samuraslei pe care se dezvoltă o serie de dăunători, ca: musca suedeză (Oscinella frit L.), musca de Hessa (Mayetiola destructor Say), păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.), păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.). De asemenea, prin respectarea momentelor optime de recoltare a mazării, se împiedică dezvoltarea omizilor moliei păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Steph.), precum şi migrarea acestora în sol pentru hibernare; se evită scuturarea seminţelor gărgăriţate de gărgăriţa mazării (Bruchuspisorum L.) reducând astfel rezerva biologică de adulţi hibernând pentru anul viitor. în culturile de lucerna infestate de viespea seminţelor de lucerna (Bruchophagus roddi Guss.), se recomandă recoltarea la începutul perioadei optime, evitându-se astfel scuturarea seminţelor şi reducerea rezervei biologice hibernante, iar cositul lucemei din prima coasă la începutul epocii optime, contribuie la prevenirea înmulţirii musculiţei florilor de lucerna (Contarinia medicaginis Kieff).

în combaterea dăunătorilor este important şi modul de recoltare a culturilor. De exemplu, la recoltare se recomandă ca tăierea tulpinilor să se facă cât mai aproape de sol, distrugându-se astfel rezerva biologică a larvelor hibernante la sfredelitorul porumbului

(Ostrinia nubilalis Hb.), la viespea grâului (Cephuspygmaeus L.), la molia cânepei (Grapholitha delineana Walk), a ouălor hibernante la păduchele negru al lucernei (Aphis craccivora Boch.), la ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.), la ploşniţa de câmp (Lyguspratensis L.) etc. Măsuri de igienă culturală. Deoarece după recoltarea culturilor în resturile de plante rămase în câmp, în grădini şi livezi iernează un număr mare de dăunători, adunarea şi distrugerea acestora constituie o importantă măsură de combatere a dăunătorilor. De exemplu, în miriştile de cereale rămân pentru hibernare larvele viespii grâului (Cephus pygmaeus L.), cele ale tripsului grâului (Haplothrips tritici Kurd.) etc. In terenurile unde s-a cultivat tutun, tomate, vinete, fasole, bumbac etc, rămâne tripsul tutunului (Tips tabacii Lind.), acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), nematodul tulpinilor şi al bulbilor (Ditylenchus dipsaci Ktihn.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca verzei (Delia brassicae Bouche.). m tulpinile sau cotoarele plantelor de porumb, iernează larvele sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), pe cele ale cruciferelor, iernează ouăle păduchelui cenuşiu al verzei (Brevicoryne brassicae L.) şi gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.), în cele de lucerna iernează ouăle ploşniţei lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.) etc.

De aceea, după recoltare se recomandă să se efectueze lucrări de grăpare şi greblare

a terenurilor, pentru a se aduna şi distruge resturile de plante atacate. De asemenea, un rol important în reducerea atacului unor dăunători are şi îndepărtarea diferitelor specii de arbuşti ornamentali din apropierea culturilor, pepinierelor şi a livezilor (iasomie, măceş, păducel, porumbar etc), care constituie plante - gazde primare pentru numeroase specii de păduchi de frunze, cicoriţe, păduchi ţestoşi, care apoi trec pe plantele cultivate.

2.3.

METODE

MECANICE

Metodele mecanice de combatere a dăunătorilor constau în aplicarea unor simple

acţiuni mecanice de distrugere directă a dăunătorilor în diferite stadii de dezvoltare a lor, cum sunt adunarea insectelor şi larvelor cu mâna, cu filee, sau cu aparate speciale, sau izolarea acestora prin diferite mijloace, precum şi crearea diferitor obstacole pentru ca insectele să nu poată nimeri pe plante. Acestea au un caracter curativ, sunt economice, simple şi majoritatea se pot aplica cu uşurinţă în practică. Avantajul acestora mai constă

şi în aceea că nu poluează mediul ambiant şi nici plantele sau părţile de plante comestibile.

Cu toate aceste avantaje, metodele mecanice au o aplicare limitată, deoarece aceste procedee necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Printre măsurile mecanice, un rol mai important prezintă:

Strângerea insectelor, deşi este un procedeu anevoios, în unele cazuri este economic şi eficace. Strângerea insectelor (adulţi şi larve) se efectuează cu mâna sau prin scuturarea lor de pe plante. De exemplu, cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha L.), gărgăriţa florilor de măr (Anthonomuspomorum L.), gândacul păros al florilor

(Epicometis hirta Poda.) etc, pot fi combătuţi prin scuturarea lor de pe pomi pe o bucată de peliculă, pânză de cort etc, dimineaţa devreme, pe la orele 5-7, înainte de începerea zborului, la o temperatură a aerului de până la 10°C. Insectele căzute se adună şi se distrug prin ardere. Strângerea insectelor se mai poate face şi cu ajutorul unor aparate speciale, cum sunt aparatul pentru strâns ploşniţele şi cărăbuşeii cerealelor, cele pentru strâns coleopterele din lucernărie etc. Recent a fost lansat pe piaţă un aparat pneumatico-mecanic de colectare a adulţilor şi larvelor gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), denumit „Bio-Colector", care acţionează pe 2,3 şi 4 rânduri şi timp de o oră poate colecta insectele de pe un hectar, realizând o eficacitate de 95% pentru adulţi şi 85% pentru larve. Şanţuri-capcană se folosesc în combaterea insectelor care migrează în mers pe sol de la o cultură la alta. Acestea prezintă obstacole care se aplică pentru apărarea culturilor de atacul omizii de stepă (Loxostege sticticalis L.), a gărgăriţei cenuşii a sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.) şi a altor dăunători ce se deplasează în mers pe sol. Şanţurile se sapă de jur împrejurul culturilor cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se intenţionează a se proteja. Dimensiunile şanţurilor variază, în funcţie de specia de dăunători ce se combate. Insectele căzute în şanţuri se distrug cu insecticide prin tratarea acestora în doze mărite. Inele cu clei se folosesc în combaterea dăunătorilor în pomicultură. Acestea se instalează toamna sau primăvara devreme pe trunchiurile sau ramurile mai groase ale pomilor, la 0,8-1 m înălţime de la pământ, pentru a împiedica urcarea în coroana pomilor a insectelor adulte lipsite de posibilitatea de a zbura, cum sunt femelele cotarilor (Operophtera brumată L., Erannis defoliaria CI.) etc, adulţii gărgăriţei mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), precum şi unele omizi, ca omida păroasă a stej arului (Lymantria dispar L.) etc. Brâiele-capcană sunt adăposturi artificiale, confecţionate din cârpe, rogojini, paie împletite, carton gofrat, ziare vechi, pânză de sac etc, în care se retrag unele insecte pentru împupare sau pentru diapauza hiemală, ca de exemplu, viermele merelor (Laspeyresia pomonella L.), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus L.), gărgăriţa florilor de măr (Anthonomuspomorum L.) etc. Brâele se aplică pe tulpina pomilor sau pe ramurile groase la 0,8-1 m înălţime de la suprafaţa solului, se controlează periodic (odată pe săptămână), distrugându-se insectele adunate. Omizitul este operaţia efectuată în pomicultură concomitent cu curăţitul pomilor, pentru distrugerea cuiburilor de omizi care iernează în coroana pomilor, cum sunt nălbarul (Apo­ ria crataegi L.), fluturele cu abdomenul auriu (Euproctis chrysorrhoea L.), reducându- se astfel rezerva biologică a dăunătorilor pentru anul următor. Tăierea cuiburilor se face cu foarfecele toamna târziu sau primăvara devreme şi se distrug prin ardere. Curăţarea trunchiului şi a ramurilor pomilor constă în, îndepărtarea scoarţei uscate, a muşchilor şi lichenilor ce se formează pe trunchi şi pe ramurile pomilor, care constituie adăposturi de împupare şi de iernare pentru numeroase insecte. Această lucrare se face toamna târziu, sau primăvara devreme cu ajutorul instrumentelor simple ca:

răzuitorul, periile de sârmă, mănuşile de zale, cuţitul de lemn etc. Toate resturile răzuite se adună şi se distrug-prin ardere.

Momeli pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor se folosesc pe scară destul de largă în protecţia plantelor, mai ales pentru combaterea rozătoarelor din culturi şi din depozite, sau a diferitor specii de dăunători (insecte). Momelile pot fi simple sau toxice. Momelile simple sunt preparate din alimente preferate de dăunători: felii de sfeclă, cartof, morcov, turte de floarea-soarelui, boabe de cereale, tărâţe etc, care atrag şi concentrează dăunătorii într-un loc, care se tratează apoi chimic pentru distrugerea lor. Momelile toxice sunt preparate din plante verzi, seminţe, tărâţe etc. In amestec cu un insecticid sau raticid care atrag şi distrug, în acelaşi timp, dăunătorii. Acestea se aşează în grămezi mici, în locurile infestate de dăunători. Se utilizează pentru distrugerea coropişniţelor, viermilor-sârmă, buhei semănăturilor, şoarecilor, şobolanilor etc. Pentru captarea fluturilor şi în special atortricidelor (Laspeyresia, Grapholitha etc), precum şi a diferitor specii de noctuide, se folosesc momelile alimentare în care intră ca părţi componente: o substanţă care prin fermentare emană mirosuri atrăgătoare (melasă, drojdie de bere, tescovină), care se diluează cu 2-3 părţi de apă şi o substanţă toxică pentru distrugerea adulţilor. In funcţie de specie, momelile alimentare se pun în vase speciale care se distribuie în plantaţiile de viţă pentru mtocmirea curbei de zbor la moliile strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff), în coroana pomilor pentru captarea fluturilor (Tortricidae), sau în culturile agricole sau de legume pentru captarea fluturilor de noapte (Noctuidae). In ultimii ani, pe scară destul de largă în protecţia plantelor se folosesc momelile sexuale, ce sunt cunoscute sub numele de „feromoni sexuali" sau „exohormoni", sau „atractanţi sexuali". în unele ţări, s-a reuşit să se sintetizeze analogi ai feromonilor care se aplică tot mai larg în combaterea unor dăunători.

2.4.

METODE FIZICE

în combaterea dăunătorilor, mai ales a dăunătorilor din depozite, se folosesc şi diferiţi factori fizici ca: temperatura, lumina, curentul electric etc, care pot acţiona direct asupra dăunătorilor distrugându-i, sau împiedicându-le dezvoltarea. Metode termice (termoterapia). In combaterea unor dăunători din depozite, magazii şi sere de multă vreme se foloseşte căldura, sub formă de aer cald, apă caldă sau vapori fierbinţi. Astfel, mulţi dăunători din depozite, ca gărgăriţa grâului (Sitophilus granarius L.), gărgăriţa orezului (Sitophilus oryzae L.), molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), acarianul făinii (Acarus siro L.) sunt distruşi timp de 1 -2 ore, dacă produsul depozitat este expus la o temperatură de 55 °C. De asemenea, prin menţinerea seminţelor de mazăre sau fasole timp de 3 ore la o temperatură de 55 °C se realizează o mortalitate ridicată a gărgăriţei mazării (Bruchuspisorum L.) şi gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.).

Temperatura ridicată se foloseşte şi sub formă de apă clocotită în sere, pentru combaterea nematozilor, pentru dezinfecţia bulbilor, tuberobulbilor, rizomilor de flori şi legume infestate cu diferiţi dăunători, iar sub formă de vapori de apă supraîncălziţi se foloseşte în dezinfecţia solului din sere, solarii şi răsadniţe, precum şi a amestecurilor de

pământ, folosite în legumicultura. Pe lângă aceasta, vaporii de apă rezultaţi din genera­ toare speciale

pământ, folosite în legumicultura. Pe lângă aceasta, vaporii de apă rezultaţi din genera­ toare speciale se folosesc pentru distrugerea dăunătorilor din spaţiile de depozitare. De asemenea, un rol important în combaterea unor dăunători îl are şi utilizarea temperaturilor scăzute. De exemplu, gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.) este distrusă la temperaturi de -10 °C timp de 12 ore; musca fructelor citrice (Ceratitis capitata Wied.) se combate prin expunerea fructelor la temperaturi reduse, cuprinse între 0,5-4,5 °C, timp de 3 săptămâni, sau la 0-0,5 °C timp de 2 săptămâni. Folosirea luminii (helioterapia). Lumina are caracter atractant pentru unele specii de dăunători (cele fototropice pozitive) şi repulsivă faţă de alte specii (fototropice negative). Reacţia atractantă faţă de lumină se utilizează în combaterea unor insecte crepusculare şi, în special a unor specii deNoctuidae, Scarabaeidae, Tortricidae, care sunt atrase de diferite surse de lumină. în acest scop se foloseşte lumina artificială sub formă de lămpi cu acetilenă, sau becuri electrice de diferite tipuri, ce se utilizează în capcanele luminoase pentru captarea insectelor, în vederea întocmirii curbelor de zbor, stabilirii termenilor de avertizare pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare şi chiar pentru prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor. In cazul când cursele luminoase sunt prevăzute cu momeli toxice sau cu rezervor în care se pune un insecticid puternic, sau dacă acestea se asociază cu reţele electrostatice, se folosesc şi pentru distrugerea directă a insectelor.

Pe lângă aceasta, pe principiul reacţiei pozitive faţă de culoarea luminii, se utilizează momeli colorate, cu lungimi medii de undă. De exemplu, cursele galbene sunt eficace în captarea muştei ţeţe (Glossina sp.), iar cele galbene-verzui în captarea muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi L.) etc. Reacţia repulsivă a semnalelor luminoase se utilizează mai ales pentru îndepărtarea păsărilor dăunătoare agriculturii. De exemplu, cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.) nu se apropie de câmpurile însămânţate cu cereale, dacă pe câmp sunt puse, din loc în loc, benzi reflectorizante de staniol, care mişcându-se în bătaia vântului, strălucesc la soare. Dar helioterapia, pe lângă avantaje, prezintă şi unele dezavantaje, deoarece în capcanele luminoase sunt atrase şi distruse nu numai insectele dăunătoare dar şi cele folositoare. Utilizarea ultrasunetelor. Această metodă se foloseşte în combaterea insectelor care au organe de produs sunete şi timpanele, specializate cum sunt unele ortoptere, himenoptere, homoptere etc. Metoda constă în înregistrarea sunetelor emise de insecte şi apoi amplificarea lor prin mij loace fonice, concentrând astfel insectele în anumite locuri pentru copulaţie, unde pot fi distruse cu mai multă uşurinţă. în afară de aceasta, dacă sunetele sunt amplificate astfel încât să depăşească limitele de toleranţă ale insectelor, ele pot incomoda sau scurta viaţa acestora. Astfel, prin producerea impulsurilor de ultrasunete asemănătoare cu cele ale radarului ultrasonor al liliecilor, se poate dezechilibra zborul fluturilor sfredelitorului porumbului (Ostrinina nubilalis Hb.), aşa încât pagubele acestui dăunător să se reducă destul de mult. Rezultate mai bune s-au obţinut la îndepărtarea păsărilor dăunătoare din culturi prin utilizarea unor semnale sonore, cum sunt împuşcăturile, cârâitorile etc. Folosirea radiaţiilor ionozate (radioterapia) în combaterea unor dăunători s-au dovedit a fi eficace razele X, y, B, cele ultraviolete

şi infraroşii etc. De exemplu, razele X (radioscopia şi radiografia) se folosesc mai ales în carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse la diferite produse vegetale importate, precum şi în combaterea unor dăunători din depozite, cum sunt gărgăriţa grâului (Sitophilusgranarius L.), gărgăriţei orezului (Sitophilus oryzae L.) etc. Razele gamma (Co 60 sau Cs 137 ) se utilizează pentru sterilizarea masculilor, care apoi se răspândesc în populaţiile de insecte dăunătoare din agroecosisteme. Masculii

sterilizaţi se copulează normal, însă femelele depun ouă sterile, în urma cărui fapt populaţia speciei respective se reduce considerabil. Actualmente, această metodă se foloseşte în multe ţări de pe glob în combaterea muştei carnivore (Cochliamyia hominivorae Cog.),

a muştei mediteraniene a fructelor (Ceratitis capitata Wied.), a viermelui merelor (Cydia pomonella L.), a muştei cepei (Delia antiqua Meig.), a sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), a omizii păroase a dudului (Hyphantria cunea Drury.), a moliei verzi a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.) etc.

2.5.

METODE

CHIMICE

Printre măsurile de protecţie a plantelor, rolul cel mai important îl au măsurile chimice (chimioterapia sau fitofarmacia), care constau în combaterea dăunătorilor, a bolilor şi buruienilor cu produse chimice toxice cunoscute sub denumirea de produse

„fitofarmaceutice" sau pesticide. In prezent, atât la noi în ţară, cât şi în alte ţări, metoda chimică este cea mai răspândită în protecţia plantelor. Metoda are un rol deosebit de important în creşterea producţiei agricole şi contribuie mai mult ca alţi factori la mărirea rentabilităţii producţiei agricole, atât prin reducerea pierderilor cauzate de dăunători, cât

şi prin sporirea valorii comerciale a recoltei. Pentru reducerea efectelor secundare negative

ale pesticidelor, mijloacele chimice se perfecţionează în continuu. Treptat sunt eliminate produsele foarte toxice şi produsele persistente, apar produse mai selective şi mai puţin toxice, iar altele au o acţiune biologică deosebit de puternică. Printre cerinţele de prim ordin faţă de pesticidele folosite în combaterea dăunătorilor trebuie să fie: eficacitatea bună, toxicitatea redusă, influenţele negative reduse asupra mediului, costul redus etc.

Combaterea raţională a dăunătorilor tinde spre folosirea pe o scară cât mai redusă

a măsurilor chimice. In complexul de măsuri de protecţie a plantelor, măsurile chimice

trebuie aplicate în ultimă instanţă, după utilizarea celorlalte măsuri. Dar oricât de riguros s-ar aplica măsurile de protecţie a plantelor, există dăunători, împotriva cărora principala măsură de luptă curativă sau preventivă este cea chimică.

Metoda chimică, în comparaţie cu alte metode de protecţie a plantelor, prezintă o serie de avantaje:

- este cea mai sigură metodă de combatere, care, aplicată corect, salvează culturile de atacul diferitor organisme dăunătoare;

- este singura metodă care asigură o combatere cu eficacitate maximă, ajungând

uneori până la distrugerea totală a dăunătorului;

- în anii cu invazii ale unor specii de insecte sau alte categorii de dăunători, asigură

o distrugere a lor într-un timp scurt, ceea ce prezintă o mare importanţă practică;

- permite aplicarea mecanizată a tratamentelor, utilizându-se mijloace modeme de

aplicare a pesticidelor (aparatură terestră de mare capacitate, avioane, elicoptere, generatoare de aerosoli etc), asigurând astfel aplicarea tratamentelor în timp scurt pe suprafeţe mari, chiar şi în locuri uneori inaccesibile;

- reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a diferitelor

produse pentru combaterea simultană atât a unor dăunători, cât şi a unor agenţi fitopatogeni (viermele merelor cu rapănul merelor, sau moliile strugurilor cu mana viţei de vie etc);

- contribuie mai mult ca oricare altă metoda la mărirea rentabilităţii producţiei, prin

reducerea unei importante părţi din pierderile cauzate de dăunători, cât şi prin sporirea valorii comerciale a produselor alimentare. Dar folosirea neraţională a produselor chimice poate avea şi unele urmări negative, deoarece cea mai mare parte din produsele chimice sunt toxice pentru om şi animalele cu sânge cald. De aceea, pe lângă avantajele menţionate mai sus, metoda chimică prezintă şi o serie de dezavantaje, dintre care mai importante sunt următoarele: poluarea atmosferei, solului şi apelor; perturbarea echilibrului ecologic în urma folosirii pesticidelor polivalente, care determină distrugerea atât a speciilor dăunătoare, cât şi a celor folositoare; apariţia fenomenului de rezistenţă a dăunătorilor la pesticide, în urma aplicării repetate a aceleiaşi substanţe active ce determină necesitatea aplicării unui număr mai mare de tratamente; înmulţirea în masă a unor dăunători, cunoscuţi altădată ca inofensivi; prezintă un pericol permanent de intoxicare a omului şi animalelor prin consumul de produse alimentare din culturile tratate, care prezintă reziduuri ale produselor toxice ş. a. Pentru fiecare din fenomenele negative ale pesticidelor există soluţii de reducere a amploarei, sau chiar de anulare a acestora. De exemplu, toxicitate acută a unor pesticide pentru om poate fi remediată prin îmbunătăţirea formelor de aplicare sau chiar prin eliminarea produselor foarte toxice, sau prin îmbunătăţirea formelor de condiţionare, care reduc sau evită contactul direct al produsului cu cei ce îl aplică (produsele toxice granulate sau microâncapsulate etc). Apariţia de rase rezistente la pesticide se combate, de obicei, prin înlocuirea vechiului produs, prin alternarea tratamentelor, utilizarea de amestecuri, introducerea de preparate biologice etc. Rezultate bune în combaterea maj orităţii cazurilor negative ale pesticidelor se pot obţine prin extinderea combaterii integrate.

Pentru a putea fi folosite în cadrul luptei integrate, pesticidele trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care: să fie foarte toxice pentru dăunători, dar în acelaşi timp să posede toxicitate redusă pentru om şi animale cu sânge cald; să nu producă plantelor arsuri, precum şi căderea frunzelor, florilor, ovarelor şi fructelor în formare; să nu reducă capacitatea de încolţire a seminţelor şi productivitatea plantelor; să nu influenţeze negativ asupra calităţii gustative şi a mirosului legumelor, fructelor etc.; să nu dea naştere la rase de dăunători rezistenţi la anumite categorii de pesticide, să aibă remanente de scurtă durată, pentru a nu lăsa reziduuri toxice în producţia vegetală tratată; să fie selective pentru fauna de paraziţi şi prădători.

în general, produsele fitofarmaceutice nu se aplică în stare pură, ci diluate cu diferite ingrediente inerte: apă, solvenţi organici, uleiuri minerale etc, pentru realizarea unei

împrăştieri uniforme pe suprafeţele tratate cu cantităţi reduse de sub stanţă activă Pesticidele sunt condiţionate sub diferite forme: pulbere pentru prăfuire (DP), pulbere umectabilă (WP), pulbere solubile (PS), produse pentru tratarea seminţelor (PTS), concentrate emulsionabile (EC), concentrate solubile (SL), concentrate pentru aerosoli (CA), suspende concentrată (SC), granule (GR), microcapsule (MC), momeli otrăvite (MO), pastă (PA), pastile (TB), tablete, benzi fumegante etc. La combaterea organismelor dăunătoare cel mai utilizate sunt pulberile umectabile, concentratele emulsionabile şi produsele granulate. Pesticidele utilizate în combaterea dăunătorilor animali, pot fi clasificate dupămai multe criterii: după grupele de organisme dăunătoare împotriva cărora se folosesc, după modul de acţiune, după starea fizică după toxicitate, după grupa chimică din care fac parte etc. în funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc, pesticidele se clasifică în: insecticide, folosite în combaterea insectelor; acaricide, folosite în combaterea acarienilor; nematocide, folosite în combaterea nematozilor; moluscocide, folosite în combaterea melcilor; zoocide (cervicide şi raticide sau rodenticide), folosite în combaterea animalelor cu sânge cald sau a rozătoarelor; corvicide, folosite în combaterea ciorilor şi altor corvide etc. In funcţie de stadiul împotriva cărora se folosesc, insecticidele şi acaricidele se mai clasifică în ovicide, folosite pentru distrugerea ouălor de insecte şi acarieni; în larvicide, folosite împotriva larvelor de insecte şi acarieni. Există produse cu proprietăţi mixte: de insecticide şi acaricide, de ovicide şi larvicide, de insecticide şi rodenticide etc. După modul de pătrundere în organismul animalelor, căile lor de acţiune, produsele toxice, se clasifică în produse de ingestie (stomacale), care pătrund în organism prin cavitatea bucală odată cu hrana şi acţionează prin intermediul tubului digestiv după digerare (cu aceste produse se combat dăunătorii rozători); produse de contact, care acţionează prin atingerea directă a insectei şi produsul respectiv, pătrunde în organism prin tegumentul insectei (aceste produse se utilizează în combaterea dăunătorilor rozători şi sugători); produse cu acţiune mixtă de ingestie şi de contact; produse sistemice, care pătrund în plante prin rădăcină, tulpini sau frunze şi sunt transportate prin sevă în ţesuturi, în concentraţii suficiente pentru a provoca moartea insectelor care se hrănesc din planta respectivă (aceste produse se folosesc în combaterea dăunătorilor sugători); produse de respiraţie (fumigante), care pătrund în organismul insectei prin intermediul aparatului respirator sau direct prin corpul insectei sub formă de gaze, vapori sau aerosol. Se aplică de obicei în spatii închise.

După modul de acţiune asupra dăunătorilor, produsele chimice se clasifică în: toxice propriu-zise, care produc otrăvirea şi moartea dăunătorilor; sterilizante, care cauzează sterilizarea dăunătorilor, în special a masculilor; atractante care atrag dăunătorii pentru distrugerea lor; repelente care au o acţiune repulsivă asupra dăunătorilor, adică nu le omoară, ci numai le îndepărtează; hormonale, care produc perturbări în procesele de creştere şi dezvoltare a dăunătorilor. După toxicitatea pesticidelor pentru om şi animale, ce variază în funcţie de grupa de pesticid şi este exprimată prin doza letală medie (DL 50 ), pesticidele se împart în 4 grupe:

grupa I, produse extrem de toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 sub 50 mg/kg corp; grupa II, produse puternic toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 între 50-200 mg/kg corp; grupa III, produse moderat toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 între 200-1000 mg/kg corp; grupa IV, produse cu toxicitate redusă, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 50 peste 1000 mg/kg corp. Grupele de toxicitate a pesticidelor sunt semnalate pe ambalaj cu etichete scrise cu diferite culori: roşu (grupa I), verde (grupa II), albastru (grupa III), şi negru (grupa IV). După grupa chimică din care fac parte, pesticidele se clasifică în: anorganice şi organice. Grupa pesticidelor organice cuprinde pesticide naturale şi organice de sinteză:

organoclorurate (Thiodan), organofosforice (Zolone), carbamice (Furadan), piretroide (Decis) sau chiar produse biologice (Dendrobacilin, Gomelin). Produsele fitofarmaceutice se aplică sub formă de prăfuiri, stropiri, gazări, aerosoli, momeli etc. Cea mai răspândită formă de aplicare a tratamentelor chimice este sub formă de stropiri. Pe această cale se pot aplica pulberi umectabili (WP), concentrate emulsionabile (EC), suspenzii concentrate (SC), paste (PA) etc, care se diluează într-un volum mai mare sau mai mic de apă şi se aplică cu maşini speciale pe plante sau pe sol, sub formă de soluţii, suspensii şi emulsii. Calitatea stropirii depinde de mai mulţi factori, dintre care formele de condiţionare au un rol important. Soluţia de stropit trebuie să fie distribuită uniform, să adere bine şi să reziste la spălarea de către ploi după ce a fost aplicată. După anotimp, stropirile pot fi de iama, de primăvară şi de vară. Acestea se execută cu aparate de presiune, prevăzute cu duze, care transformă lichidul în picături foarte fine. Stropirile se pot aplica la toate culturile, mai ales în timpul vegetaţiei. Avantaj ele tratamentelor chimice prin stropire sunt: durata acţiunii şi eficacitatea tratamentelor sunt mai mari decât în cazul prăfuiţii; dependenţa de factorii climatici este mai mică; consumul de substanţă activă este mai redus.

Stropirea prezintă dezavantajul că, necesită cantităţi mari de apă, care uneori se poate asigura cu greu; are o productivitate scăzută, aparatura necesară este mai scumpă şi mai complicată. Stropirea se efectuează pe timp liniştit, fără vânt sau ploaie, evitându- se executarea pe soare puternic. Dacă au căzut precipitaţii la 1 -2 zile după tratamente, acestea se repetă. Timpul cel mai potrivit pentru efectuarea stropirii este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Lucrările se întrerup în timpul amiezii şi se reiau în orele de după masă, când a trecut pericolul arşiţei, putându-se efectua până începe a se forma rouă. Pe timp noros stropirea se poate efectua toată ziua. Nu se stropeşte în timpul înfloritului.

în funcţie de cantitatea de lichid aplicată la hectar şi de mărimea picăturilor, stropirile se împart în stropi cu volum normal (VN): 1000-2000 l/ha cu picături de 400-1000 microni; cu volum mediu (VM): 100-200 l/ha cu picături de 250-400 microni; cu volum redus (VR): 5-200 l/ha cu picături de 150-250 microni; volum ultraredus (VUR): 0,5-5 l/ha cu picături de 75-150 microni şi cu volum ultra ultra redus (VUUR):

mai puţin de 0,5 l/ha cu picături de 3 5-75 microni. Gazarea sau fumigarea este un procedeu de aplicare a pesticidelor, prin care o substanţă la o presiune şi temperatură dată poate fi aplicată sub formă gazoasă la o concentraţie letală pentru diferite organisme vii. Sub formă de gaz, produsele difuzează

ca molecule individuale în interiorul produselor agricole (cereale, vrac, saci etc.) şi după aceea pot fi eliberate uşor. Fumiganţii se folosesc pentru combaterea insectelor şi a altor dăunători din silozuri, magazii, vagoane etc. Până la efectuarea acestei operaţii este necesar să se calculeze cubajul spaţiului de gazat şi a substanţelor ce se utilizează, să se asigure o bună etanşare a construcţiei, iar după terminarea dezinsecţiei se aeriseşte natural sau prin ventilare forţată. De asemenea se iau măsuri de protecţie a muncii, deoarece fumiganţii sunt produse foarte toxice pentru om, de aceea manipularea lor se face numai de către echipe şi personal bine pregătit. Aerosolii (ceaţă toxică) sunt o altă formă de aplicare a pesticidelor, în care particulele de substanţă sunt foarte fine având dimensiunea în jur de 10-30 microni. După modul de difuzare, aerosolii sunt calzi şi reci. Aerosolii se obţin din produse lichide cu ajutorul unor aparate speciale ce formează picături mici pe cale termică sau pe cale rece, prin presiune. Se folosesc mai mult în sere sau magazii, unde au o eficacitate bună. In câmp au o utilizare redusă deoarece picăturile sau particulele solide sunt uşor antrenate de curenţii slabi de aer. Momelile toxice se folosesc pentru atragerea dăunătorilor şi distrugerea lor prin consumul hranei otrăvite. Acestea reprezintă amestecuri de produse toxice (insecticide, raticide) cu diferite alimente, sau prin impregnarea unor seminţe cu produse toxice. Se folosesc în combaterea unor specii de insecte sau rozătoare. Momelile prezintă unele avantaje datorită faptului că, se aplică localizat, unde dăunătorii sunt atraşi de hrană, reducându-se astfel cantitatea de pesticid folosit, influenţa asupra entomofagilor şi reziduurile de pesticide. O formă nouă de aplicare a pesticidelor o constituie granulele. Acestea se obţin prin aplicarea pesticidului pe un suport (impregnare sau drajare). Granulele pot fi împrăştiate pe întreaga suprafaţă sau pot fi aplicate localizat. Mult mai eficientăpentru combaterea integrată este aplicarea sub formă de benzi înguste sau pe rând, odată cu semănatul. Aplicarea produselor granulate sa face cu maşini speciale sau cu dispozitive speciale, montate pe semănătoare, cultivator etc., concomitent cu semănatul, cultivatul, fertilizarea etc. Microincapsularea şi folosirea suporturilor macromoleculare înseamnă învelirea într-o membrană subţire de polimer a insecticidului aflat în formă lichidă, formând particule de ordinul micronilor. Se pot realiza microcapsule cu acţiune întârziată, în care substanţa este eliberată în momentul în care se produce distrugerea peretelui macrocapsulei, sau prin difuzarea treptată a insecticidului prin pereţii semipermiabili, când eliberarea în natură a substanţei active se face constant. Prin acest procedeu se prelungeşte acţiunea sub­ stanţei active, micşorându-se posibilele pierderi ale acesteia şi, totodată, reducându-se şi doza de insecticid, iar efectul poluant al insecticidului asupra biocenozei este limitat.

2.6.

METODE BIOLOGICE

Dăunătorii plantelor cultivate, ca şi alte animale, au numeroşi duşmani naturali, care în urma activităţii lor contribuie la stabilirea echilibrului biocenotic care determină reducerea densităţii numerice a dăunătorilor sub limitele dăunării. Unii dintre acestea sunt folosiţi cu succes în combaterea diferitor specii de dăunători ai plantelor de cultură. O clasificare a mijloacelor biologice, arătând şi locul lor în combaterea integrată este prezentată în figura 2.

Paraziţi Bacteriene Hormoni Substanţe ale activităţii vitale Alomoni Recunoaştere-^ F e r o m o

Paraziţi

Bacteriene
Bacteriene

Hormoni

Substanţe ale

activităţii

vitale

Alomoni

Recunoaştere-^

Feromoni

•Ovipoziţie

Recunoaştere-^ F e r o m o n i •Ovipoziţie Marcaj Agregare Fig. 2. Locul elementelor

Marcaj

Recunoaştere-^ F e r o m o n i •Ovipoziţie Marcaj Agregare Fig. 2. Locul elementelor

Agregare

F e r o m o n i •Ovipoziţie Marcaj Agregare Fig. 2. Locul elementelor biologice

Fig. 2. Locul elementelor biologice în schemele de combatere a dăunătorilor (după Susea, Galani şi Andrei)

Combaterea biologică a dăunătorilor este piatra fundamentală a conceptului de luptă integrată, care nu poluează mediul ambiant, fiind în acelaşi timp economică şi de lungă durată. Metodele biologice de combatere în comparaţie cu alte metode, prezintă o serie de avantaje: lipsa de toxicitate pentru oameni şi animale; acţionează numai asupra speciilor dăunătoare, protejând entomofauna utilă şi, ca urmare, se menţine echilibrul biocenotic; nu prezintă pericol de poluare; tratamentele se pot aplica pe suprafeţe mari şi în orice fază de dezvoltare a plantelor, chiar şi în perioada recoltării; eliminarea pericolului apariţiei unor reziduuri pe produsele tratate; nu apare fenomenul de apariţie a unor rase rezistente; are acţiune de lungă durată şi efect sigur; la efectuarea tratamentelor nu sunt necesare măsuri speciale de protecţie a muncii etc. Combaterea biologica se poate realiza prin folosirea diferitor specii de microorganisme entomopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare), animale entomofage (nematozi, acarieni, insecte, precum şi a unor vertebrate).

2.6.1.

Folosirea microorganismelor patogene sau microbiologică

combaterea

Folosirea microorganismelor în combaterea biologică a dăunătorilor prezintă un interes deosebit şi probabil, într-un viitor apropiat, va fi cel mai practic mijloc de combatere în ansamblul măsurilor terapeutice. Microorganismele patogene ce pot fi folosite în combaterea biologică a acarienilor, insectelor şi altor grupe de dăunători sunt: virusurile, bacteriile, ciupercile şi protozoarele, care sunt larg răspândite în natură, şi în anii cu condiţii favorabile pentru înmulţirea lor, produc epizootii (viroze, bacterioze, micoze etc.), care limitează înmulţirea în masă a unor specii de dăunători. în prezent se cunosc peste 1000 specii de microorganisme entomopatogene.

Combaterea microbiologică a dăunătorilor se desfăşoară pe două căi: prin acţiunea „agenţilor reglatori permanenţi" şi prin utilizarea biopreparatelor pe bază de virusuri, bacterii, ciuperci. Tratamentele microbiologice pot fi aplicate sub formă de stropiri sau prăfuiri, folosind pentru tratare aceleaşi aparate ca şi la combaterea chimică Biopreparatele pot fi folosite singure sau în amestec cu doze scăzute de insecticide şi alte produse de tipul hormonilor, feromonilor sau a substanţelor sterilizante. în cadrul schemelor de luptă integrată, se recomandă folosirea biopreparatelor, alternativ cu insectele parazite şi prădătoare sau cu insecticidele selective. Eficacitatea tratamentelor microbiologice, aplicate în condiţii naturale, este influenţată de

o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt factorii fizici (temperatura, precipitaţiile, razele solare), suşa bacteriană folosită, substanţele fitoncide şi tehnica de tratare. Pe lângă acestea, un factor important în obţinerea mor rezultate pozitive în combaterea microbiologică

a dăunătorilor îl constituie şi vârsta larvară în momentul aplicării tratamentelor. Cele mai bune

rezultate se obţin dacă tratamentele microbiologice sunt aplicate în perioada când omizile se găsesc în vârstele I-a şi Ii-a, şi manifestă o sensibilitate mai ridicată la infecţia microbiană. începând cu vârsta alU-a, omizile manifestă rezistenţă sporită faţă de diferite microorganisme entomopatogene, fapt care necesită folosirea în cantităţi mai mari a biopreparatelor.

Folosirea virusurilor entomopatogene. în natură există numeroase virusuri parazite pe insecte, denumite virusuri entomopatogene, care în unii ani produc epizootii pe suprafeţe mari în culturile infestate de dăunători. De aceea în prezent, atenţia specialiştilor este îndreptată spre, selecţionarea acelor tipuri de virusuri, care au un grad de patogenitate ridicat faţă de insectele dăunătoare, în special virusurile care produc în natură boli (viroze) puternice în focarele de dăunători. O caracteristică importantă a virusurilor o constituie posibilitatea lor de a se dezvolta numai în celulele organismelor vii, afectând nucleul (virusuri nucleare) sau citoplasmă (virusuri citoplasmatice şi granulare). Virusurile se prezintă sub diferite forme (bastonaş, cartuş, sferice, poliedrice) dar se întâlnesc în natură mai des şi prezintă o importanţă mai mare pentru combaterea dăunătorilor virusurile poliedrice, care produc boli cunoscute sub numele de „poliedroze", reducând considerabil populaţiile de dăunători. Virusurile poliedrice se caracterizează printr-un înalt grad de specificare pe diferite insecte, înmulţindu-se greu pe alte gazde. Până în prezent, în diferite ţări au fost izolate din 722 specii de insecte şi acarieni cea 450 virusuri, din care 90% au corpi de incluzie. Cele mai răspândite fiind virusurile din genul Baculovirus la lepidoptere (308) şi cele de tipul poliedroze citoplasmatice, de asemenea la lepidoptere (141). Din grupa virusurilor cu ADN fac parte baculovirusurile, care includ virusurile poliedrice nucleare (VPN) şi virusurile granulozelor (VG), entomopoxvirusurile (VPE), iridovirusurile (VI) şi parvovirusurile (VP), iar din grupa virusurilor cu ARN cele mai importante sunt cele din genul Reovirus, în care este inclus virusul poliedrozei citoplasmatice (VPC). Acţiunea virusurilor asupra larvelor de insecte este în funcţie de specia şi de tipul virusului. Infecţiile virale se localizează în ţesuturile şi elementele celulare ale hemolimfei. în acest fel este infestat ţesutul traheal, hipodermul, corpul gras, hemocitele, celulele pericardiale etc. Infecţia cu viruşi se produce odată cu ingerarea poliedrelor de către omizi, care determină modificări patologice în ţesuturi şi celule. Pe perioada de incubaţie a virusului, ţesutul digestiv rămâne neinfectat, din care cauză omida bolnavă continuă să se hrănească cu frunze. Treptat aceasta îşi schimbă culoarea, devenind albicioasă sau gălbuie, după care piere. Corpul omizii moarte este plin cu lichid provenit din dezintegrarea ţesuturilor interne, care se scurge prin ruperea tegumentului. Dispersarea virusurilor în condiţii naturale se produce prin intermediul vântului, al precipitaţiilor, prin insectele prădătoare şi parazite, precum şi al omizilor infectate, care migrează dintr-un loc în altul. în combaterea biologică a insectelor dăunătoare, prezintă interes mai ales, virusurile care aparţin fam. Baculoviridae. Dintre acestea sunt menţionate: virusurile poliedrozelor nucleare (VPN), virusurile granulozelor (VG) şi virusurile poliedrozelor citoplasmatice (VPC). Pe bază de virusuri entomopatogene s-au sintetizat o serie de preparate virale pentru combaterea unor specii de lepidoptere, himenoptere şi coleoptere. In prezent sunt utilizate în combaterea biologică a dăunătorilor, mai ales a omizilor detonatoare, aşa preparate

32

In prezent sunt utilizate în combaterea biologică a dăunătorilor, mai ales a omizilor detonatoare, aşa preparate

virale ca VTRIN-LD destinat combaterii omizii păroase a stejarului (Lymantria dispar L.), \TRIN-MB pentru combaterea buhei verzei (Mamestra brassicae L.), V1RIN-MN pentru combaterea inelarului (Malacosoma neustria L.), VIRIN-HC pentru combaterea omizii păroase a dudului (Hyphantria cunea Drury.) etc. (fig. 3). Actualmente se fac cercetări intense în diferite ţări pentru izolarea celor mai virulente tulpini, pentru folosirea lor în combaterea biologică a insectelor şi a altor animale dăunătoare plantelor cultivate. De exemplu, în prezent în Republica Moldova, la Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor se pro­ duc o serie de preparate virale (VIRIN-CP, VIRIN-MB, VIRIN-HC-3, VIRIN-AS, VIRIN-NA - 2 etc.) care se aplică în practică.

Folosirea bacteriilor entomopato­ gene. Bacteriile sunt organisme microscopice, unicelulare, având diferite forme (basto- naşe, filamente). Acestea au o largă răspândire în sol, aer, apă, pe plante şi în produsele alimentare. Numeroase bacterii sunt patogene la insecte şi alte-animale dăunătoare, provocând diferite boli (epizootii), cunoscute sub denumirea de „ bacterioze " sm„flaşerii". Bacteriile entomopatogene constituie grupul cel mai abundent de microorganisme asociate cu insectele, unele fiind parazite, iar altele saprofite, dezvoltându-se fie la suprafaţa corpului insectelor, fie în interiorul lor. Toate bacteriile entomopatogene sunt heterotrofe şi se înmulţesc prin sciziparitate. Spre deosebire de virusurile entomopatogene, care de regulă, produc în natură epizootii pe suprafeţe mari în focarele de înmulţire a dăunătorilor, bacteriile nu pot provoca epizotii puternice. Aceasta se explică prin faptul că, bacteriile entomopatogene nu se pot transmite de la o generaţie la alta, deci nu se pot acumula în masă, în focarele de insecte dăunătoare. Totodată, s-a constatat că insectele moarte în urma infecţiilor bacteriene, conţin în număr mare numai celule vegetative, acestea neputând declanşa epizootii. Sporii şi cristalele toxice, care reprezintă elementele infecţioase ale bacteriilor, apar în corpul insectelor moarte într-un număr extrem de redus, ceea ce nu permite dezvoltarea epizootiilor.

în prezent se cunosc peste 90 specii de bacterii entomopatogene. Unele pot fi crescute şi înmulţite în condiţii artificiale, din care se obţin produse bacteriene, care se aplică în combaterea unor specii de dăunători ai plantelor cultivate. Produsele bacteriene au ca principiu activ, fie bacterii entomopatogene, fie spori viabili, cristale proteice sau endotoxină (produs al activităţii metabolice). Principalele specii de bacterii entomopatogene care stau la baza elaborării tehnologiilor de producere a produselor bacteriene sunt

tehnologiilor de producere a produselor bacteriene sunt Fig. 3. Omizi de Lymantria dispar L. virozate (după

Fig. 3. Omizi de Lymantria dispar L. virozate (după Beglearov)

cuprinse în 3 familii: Pseudomonadaceae, Enterobacteriaceae şi Bacillaceae cu speciile Baccillus thuringiensis Beri. (varietăţile thuringiensis, dendrolimus, berliner., galleriae ş.a.), Bacillus popilliae Dutky., B. lentimorbus (var. australis) ş. a. Rezultatele cele mai bune s-au obţinut prin aplicarea produselor care au ca principiu activ spori şi cristale proteice ale bacteriei Bacillus thuringiensis Beri., din varietăţile:

berliner, entomocidus, galleriae, subtoxicus, dendrolimus, kurstaki etc , fiecare varietate având patogenitate şi spectru de acţiune diferită. In timpul procesului de sporulare a bacteriei Bacillus thuringiensis Beri., pe lângă spori, se formează şi multe corpuri parasporale sau cristale (endotoxină), care au forme şi dimensiuni diferite. Aceste cristale toxice sunt de natură proteică, termostabile, insolubile în apă şi solvenţi organici, dar sunt solubile în soluţii alcaline. De aceea, cristalele proteice toxice ajungând cu hrana în tubul digestiv al larvelor de lepidoptere (care au un pH intestinal alcalin), se solubilizeaza, paralizând şi dezorganizând ţesuturile intestinului, producând septicemii omizilor. în afară de aceasta, în timpul înmulţirii sale bacteria elimină de asemenea şi o toxină de excreţie termostabilă (exotoxină) cu un spectru mult mai larg: omizi defoliatoare, coleoptere, hymenoptere, diptere şi chiar acarieni fitofagi. în prezent, în multe ţări a început producerea pe scară industrială a unor preparate bacteriene, care sunt utilizate cu succes în combaterea biologică a dăunătorilor. In ultimul timp se produc o serie de preparate bacteriene sub diferite denumiri comerciale, aşa ca:

Dendrobacillin, Lepidocid, Bitoxibacillin, Dipel, Insectin, Thuringin etc, care se folosesc în combaterea dăunătorilor, mai ales pentru combaterea larvelor defoliatoare, cum sunt Plutella maculipennis Curt., Mamestra brassicae L., Aporia crataegi L., Lymantria dispar L., Orgyia antigua L., Malocosoma neustria L., Hyphantria cunea Drury., etc. (fig.4). Normele folosite variază în funcţie de dăunătorul tratat, tipul preparatului bacterian

^ ; _

dăunătorul tratat, tipul preparatului bacterian ^ ; _ Fig. 4. Omizi de Plutella maculipennis Curt. moatre

Fig. 4. Omizi de Plutella maculipennis Curt. moatre de bacterioză (după Fedorinciuc)

şi titrul lui (miliarde spori/g), de vârsta omizilor etc. O eficacitate ridicată a tratamentelor cu prepa­ rate bacteriene se obţine, dacă se aplică la temperaturi de 18-22 °C pe larvele tinere de vârstele 1 şi a

2-a.

Folosirea ciupercilor ento­ mopatogene. Ciupercile entomo- pategene constituie un factor limitativ important al insectelor dăunătoare, provocând în natură în unii ani epizootii micotice frecvente, pe suprafeţe mari, în urma cărora focarele dăunătorilor se pot stinge pe cale naturală.

Majoritatea ciupercilor se

răspândesc uşor prin spori, de la un focar la altul, şi pot rezista la condiţii nefavorabile timp înde­ lungat. Sporii sunt răspândiţi în natură de insecte, de vânt şi apă. Ciupercile entomopatogene pă­ trund în corpul insectelor prin tegument, stigme sau prin tubul digestiv. Uneori, infecţia poate avea loc şi prin căile genitale sau anale şi chiar prin piesele bucale. După pătrunderea în corpul insec­ tei, hifele se scurtează, formând corpii hifali, care pot umple complet cavitatea corpului. In cazul condi­

care pot umple complet cavitatea corpului. In cazul condi­ Fig. 5. Morfologia şi ciclul biologic al

Fig. 5. Morfologia şi ciclul biologic al ciupercilor entomopatogene:

1 - hife, în ţăsăturile gazdei; 2 conidiofori şi conidii; 3 - rizoid, cu care insecta este fixată de substrat; 4 - terminaţia conidioforului cu conidie; 5 - desprinderea conidiilor; 6 - formarea zoosporilor (după Weizer)

ţiilor climaterice nefavorabile, corpii hifali produc clamidospori, care reprezintă stadiul prin care ciuperca rezistă (uneori perioade îndelungate) la uscăciuni şi temperaturi excesive. Dacă condiţiile climaterice sunt favorabile, corpii hifali sau clamidosporii îşi continuă dezvoltarea, producând conidiofori, care străbat tegumentul, ieşind afară şi formând la capătul conidioforului câte o conidie. După ce conidiile ajung la maturitate, sunt eliberate în exterior şi fiind lipicioase, se ataşează de corpul altor insecte-gazdă, unde germinează şi produc noi hife, care pătrund în corpul insectelor, începând, în acest mod un nou ciclu de dezvoltare (fig.5).

Uneori corpii hifali sau clamidosporii, în loc să formeze conidiofori şi conidii, germinează, formând hife, care se transformă în spori de rezistenţă (zigospori, azigospori), care asigură supravieţuirea ciupercii în condiţii nefavorabile. Intensitatea şi frecvenţa micozelor în natură sunt influenţate, într-o măsură importantă, de un complex de factori, dintre care un rol determinant are: umiditatea atmosferică, temperatura, populaţia gazdei, virulenţa agentului patogen etc. în prezent se cunosc peste 530 specii de ciuperci entomopatogene, dintre care un interes deosebit prezintă ciupercile din următoarele 4 clase: Phycomycetes, Ascomycetes, Basidiomycetes şi Deuteromycetes (Fungi imperfecţi). însă, importanţa cea mai mare ca patogeni ai insectelor pentru combaterea biologică o au ciupercile care aparţin claselor Phytomycetes, Ascomycetes cât şi cele din grupa Fungi imperfecţi, care cuprind ciuperci cu o largă răspândire în focarele de dăunători, provocând epizootii pe suprafeţe mari. în prezent, în combaterea microbiologică a dăunătorilor plantelor agricole şi a pădurilor se folosesc speciile Metarrhizum anisopliae, pentru combaterea gărgăriţei cenuşii a sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.), Aschersonia aleyrodis Weber., Poecilomyces farinosus şi Verticillium lecanii, pentru combaterea musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.), Coniothyrium pericolum, pentru combaterea păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus Comst) ,

Entomophthora thaxteriana, pentru combaterea afidelor şi acarienilor din sere; Arthrobotrys sp., pentru combaterea nematozilor rădăcinilor (Meloidogyne sp.) ş. a. Importanţa cea mai mare în combaterea microbiologică a dăunătorilor o prezintă ciupercile din genul Beauveria (B. bassiana, B. tenella etc.,), care parazitează peste 170 specii de insecte (ploşniţele cerealelor, viermii albi, gărgăriţe, gândacul din Colorado etc.) Omorârea insectelor de către ciupercile patogene se realizează pe mai multe căi cum sunt: producerea de micotoxină, modificaţii patologice în hemolimfâ, acţiune histolică, blocaj mecanic al tubului digestiv (ca urmare a creşterii vegetative a ciupercii), vătămării fizice (ca urmare a dezvoltării miceliului). în general, mortalitatea insectelor infestate cu ciuperci entomopatogene survine după 2-14 zile de la infecţie, în funcţie de mai mulţi factori (condiţiile climatice - umiditate, temperatură, luminozitate; specia de ciupercă patogenă, specia de insectă etc). După moartea insectei are loc o creştere rapidă a miceliului, care umple cavitatea corpului. In prezent, în multe ţări se sintetizează unele preparate pe bază de ciuperci entomo­ patogene, printre care se numără: Boverin, Aşersonia, Muscardin etc, care sunt folosite în combaterea microbiologică a unor dăunători, mai ales în zonele umede cu precipitaţii frecvente. Trebuie de remarcat însă că, deşi sunt cunoscute un număr mare de ciuperci entomopatogene, numărul speciilor cultivate pe scară semiindustriaiă şi industrială, pentru obţinerea de preparate biologice, este încă extrem de redus. Folosirea protozoarelor entomopatogene. Protozoarele sunt organisme unicelulare, maj oritatea microscopice. Multe parazitează pe insecte (entomopatogene), la care pot produce o mortalitate intensă. Dintre cele peste 15.000 specii de protozoare cunoscute pe glob, peste 1200 specii parazitează insectele, multe fiind dăunători periculoşi ai culturilor agricole şi forestiere. Dintre protozoarele entomopatogene o importanţă deosebită o au speciile din clasa Sporozoa, care într-un anumit stadiu de dezvoltare formează spori. Această clasă cuprinde foarte multe specii legate biologic de insecte şi, datorită prezenţei sporilor rezistenţi, unele dintre acestea pot fi folosite mai uşor în combaterea biologică.

Rolul cel mai important în combaterea biologică a dăunătorilor plantelor cultivate şi forestiere au protozoarele din ordinul Microsporidia, care include un număr mare de specii parazite pe diferite grupe de dăunători. Microsporidiile sunt parazite endocelulare. Unele se pot dezvoltata în cea mai mare parte a celulelor organismului, de exemplu, Nosema bombycis Nag., care produce o boală periculoasă la viermii de mătase (pebrind). Altele se dezvoltă numai în anumite ţesuturi bine definite ca: tuburile lui Malpighi, glandele sericigene, glandele salivare, ţesutul adipos, etc. Astfel, Nosema opis Z. se fixează în epiteliul stomacal şi tuburile lui Malpighi la albine, unde produce diaree, care duce la moartea lor. Infecţia cu protozoare are loc în maj oritatea cazurilor prin ingerarea sporilor, chiştilor de către insecte, odată cu hrana. La unele specii de microsporidii, infecţia poate fi transmisă şi prin ouăle depuse de femelele infestate, procesul manifestându-se special, la defoliatori ca Hyphantria cunea Drury., Euproctis chrysorrhoea L. şi Choristoneura

fumiferana Hb. etc. în unele cazuri, infecţia poate fi transmisă cu ajutorul insectelor entomopatogene şi a pasărilor insectivore. Unele specii de microsporidii pot infecta, pe lângă gazda lor principală şi alte specii, contribuind astfel la răspândirea infecţiei în natură. Aşa dar, Thelohania hyphantriae Weiser., pe \wga Hyphantria cunea Drury., infectează omizile de Malacosoma neustria L., Euproctis chrysorrhoea L. şi Yponomeuta malinella Zell. Se cunosc numeroase specii de microsporidii care parazitează pe insecte, în special pe specii din Lepidoptera, printre care o importanţă deosebită o au speciile: Nosema carpocapsae Pail., care parazitează omizile de Carpocapsapomonella L., producând o mortalitate de 30-40%; Nosema agrariae Lips., care produce îmbolnăvirea omizilor de Aporia crataegi L., sporii căreia sunt introduşi în corpul omizilor de către psmaMApanteles sp. odată cu parazitarea acestora; Nosema tortricis parazitează pe insecta Tortrix viridana L.; Nosema typographi parazitează insecta .^s typographus; Nosema lymantriae L., poate distruge până la 50-60% de omizi de Lymantria dispar L., precum şi specii de Tortricidae, Noctuidae; microsporidiul Plistophora schubergi Z., poate să producă epizootii (70-90% mortalitate) la omizile de Lymantria dispar L., Euproctis chrysorrhoea L. (fig. 6). Aplicarea microsporidiilor se poate face şi în amestec cu insecticide în doze mici, sau cu virusuri entomopatogene, care poate duce uneori la sinergism, obţinându-se infecţii şi la gazde necaracteristice pentru unii paraziţi.

O caracteristică comună a infecţiilor protozoice o constituie caracterul cronic al maladiilor, respectiv evoluţia lentă a infecţiei, din care cauză la insectele infestate de protozoare, înainte de moartea lor, nu se observă simptome externe caracteristice acestor infecţii. In majoritatea cazurilor numai în umia unor infecţii puternice se înregistrează o scădere a intensităţii de hrănire, suprimarea metamorfozei, diminuareafecundităţii insectei-gazde, o reducere a vitalităţii şi mobilităţii larvelor, precum şi o schimbare a culorii insectelor, care se extinde treptat odată cu evoluţia procesului patologic şi devine vizibilă, de obicei, după moartea lor. Uneori se observă convulsii, excremente diareice. Insectele parazitate mor când infecţia este generalizată, iar organele nu mai funcţionează din cauza invadării lor de către parazit.

funcţionează din cauza invadării lor de către parazit. Fig. 6. Omidă şi pupă de Lymantria dispar

Fig. 6. Omidă şi pupă de Lymantria dispar L.

genera i ; pro tozoarele au i m p 0rt!m t în combaterea

(microsporidoz) biologică a insectelor dăunătoare,

j n

infestate de protozoare entomopatogene ^ ro l

- sănătoasă; 4 - 5 - pupe bolnavă şi sănătoasă (după Weiser)

bolnavă

1

-

spori

de

microsporidii;

2

3

-

larve

şi

deoarec£

ţ

cMa

r

dac

ă

numa

i

m

număr mic au reuşit să pătrundă în corpul insectei, acestea sunt în stare să producă o îmbolnăvire destul de mare. Exemplele de mai sus sunt destul de convingătoare pentru a scoate la evidenţă rolul şi importanţa protozoarelor entomopatogene în combaterea biologică a dăunătorilor plantelor agricole şi silvice. Cu toate acestea, până în prezent nu s-a reuşit să se folosească pe scară largă preparatele protozoice în combaterea biologică a insectelor dăunătoare, deoarece în marea lor parte nu pot fi cultivate pe medii nutritive artificiale pentru a se obţine cantităţi mari pe cale industrială. Mai există şi probleme legate de conservarea pe termen lung a preparatelor protozoice şi de sporirea gradelor de virulenţă. Dar, datorită ciclului vital scurt (3-9 zile), precum şi capacităţii de a forma un număr enorm de spori în corpul insectei-gazdă, microsporidiile sunt considerate paraziţi de mare perspectivă pentru combaterea biologică a insectelor dăunătoare, şi viitorul apropiat va confirma posibilitatea folosirii acestora.

2.6.2. Folosirea zoofagilor

în limitarea înmulţirii dăunătorilor din agricultură un rol important îl au şi zoofagii -

specii de animale utile care trăiesc pe seama altor specii de animale dăunătoare, indiferente

sau utile. Există două grupe distincte de zoofagi: parazite şi răpitori sau prădători, care fac parte din grupe sistematice foarte diferite: Nemathelminthes (nematode), Arthropoda (acarofagi, entomofagi) şi Vertebrata (reptile, păsări, mamifere).

2.6.2.1.

Nematodele

entomopatogene

Nematozii sunt viermi cilindrici, cu corpul nesegmentat, alungit, de obicei fusiform sau filiform, cu o cuticulă groasă, lipsită de apendici, cili, sistem vascular şi organe speciale de respiraţie. Pe lângă nematodele fitofage şi cele care parazitează la vertebrate, se cunosc multe specii care parazitează insectele, unele fiind folosite în combaterea biologică a dăunătorilor. Maj oritatea nematodelor entomopatogene suntendoparazite şi de obicei, se localizează pe diferite organe şi ţesuturi ale insectelor, în special pe intestin, tuburile lui Malpighi, pseudocel, extrăgând substanţele nutritive: proteine şi glucide. Invazia se poate produce pasiv, prin pătrunderea în corpul insectei a ouălor sau a larvelor, concomitent cu hrana, sau activ, prin perforarea cuticulei. Unele specii de nematode, concomitent cu pătrunderea în corpul insectei-gazdă, introduc bacterii entomopatogene şi sporogene care pot produce infecţii mortale. Bacteriile servesc ca hrană pentru nematode şi secretă substanţele antibiotice, care întârzie descompunerea corpului insectei. Paraziţii intestinali se localizează, de obicei, în intestinul posterior, unde găsesc un mediu favorabil (pH acid) şi o floră bacteriană, care reprezintă o sursă de hrană pentru unele specii de nematode.

O parazitare slabă a nematodelor în corpul insectelor provoacă numai o slăbire

fiziologică, iar o parazitare intensă poate duce la reducerea vitalităţii sau la o sterilitate prin atrofierea organelor de reproducere, sau la moartea insectelor. Spre deosebire de alţi paraziţi ai insectelor, efectul parazitismului nematodelor poate

fi semnalat după o perioadă mai lungă de timp. Unele insecte prezintă un anumit grad de

toleranţă pentru nematode, altele manifestă rezistenţă la invazie. Principalele specii de nematozi paraziţi la insecte sunt cuprinse în ordinul

Mermithida. Speciile de perspectivă pentru combaterea biologică a dăunătorilor sunt încadrate în familiile Mermithidae, Steinernematidae, Allantonematidae,

Aphelenchidae

şi

Notylenchidae.

în prezent se cunosc mai multe specii de nematode parazite pe insecte dăunătoare,

însă o importanţă practică, ca agenţi biologici de combatere, o prezintă speciile:

Hexamermis albicans Sieb., Pristionchus uniformes Fed. şi Neoaplectana carpocapsae Weis., care parazitează pe Leptinotarsa decemlineata Say., producând

o parazitare de peste 60%, uneori ajungând la 100%; Mermis migrescens Sieb., care

cauzează o mortalitate de 60% a lăcustelor; Allantonema mirabile Leuck., parazitează pe Operophtera brumată L. şi pe Lymantria dispar L.; Howardula phyllotretae Old. parazitează pe Phyllotreta undulata L.; Thelastoma skrjabini Serg. şi Oxyuris korsakowi Serg. pe Gryllotalpa gryllotalpa Latr.; Panagrolaimus uncinatus Fuchs pe Ips typographus L.etc.

în ultimii ani s-au efectuat multe cercetări privind utilizarea nematodului Neoaplectana carpocapsae în comba­ terea diferitor specii de chrisomelide,

în comba­ terea diferitor specii de chrisomelide, scarabaeide, elateride, noctuide, pieride etc. S-a constatat

scarabaeide, elateride, noctuide, pieride etc. S-a constatat că, acest nematod este

o specie polifagă, având peste 100 specii

de insecte-gazdă dintre care multe sunt dăunători periculoşi ai culturilor agricole şi silvice (fig.7). O eficacitate înaltă se obţine dacă nematodul este utilizat în biotipuri cu umiditate ridicată, în combi­ naţie cu substanţe care ridică umiditatea sau cu microorganisme entomopatogene, ca Bacillus thuringiensis Beri. Este recomandabil ca tratamentele cu sus­ pensie nematodică să se aplice seara, după apusul soarelui, pe vreme liniştită, Fig. 7. Nematodul parazit (Neoaplectana lipsită de curenţi de aer, eventual, pe timp glaseri St.):

înnorat.

1 - femelă; 2 - mascul (după Weiser); 3 - larvă de Melolontha melolontha L. parazitată de mermitidul Psammomermis corsakkovi; 4 -ploşniţă parazitată de Merimis sp. (după Polojenţev, Steihaus).

2.6.2.2.

Artropodele

utile

(acarofage

şi

entomofage)

Un rol important în frânarea înmulţirii dăunătorilor plantelor agricole şi silvice au şi artropodele utile, care se împart în două grupe distincte: paraziţi şi prădători ce prezintă o mare importanţă practică în combaterea biologică a insectelor dăunătoare. Paraziţii sunt specii de animale care se dezvoltă pe seama altor organisme, animale (gazde) în mod lent, odată cu evoluţia acestora, producându-le moartea. Acestea pot parazita toate stadiile de dezvoltare a gazdei. După locul de instalare pe gazdă, paraziţii pot fi ectoparaziţi, care se dezvoltă pe corpul insectei-gazdă, de exemplu unele specii din familia Tachinidae (Diptera), larva cărora se dezvoltă pe corpul diferitor specii de omizi şi endoparaziţi, care se dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile endoparazite aparţin îndeosebi claselor Nematoda şi Insecta. Dacă un parazit se dezvoltă pa seama altui parazit, această formă este denumită hiperparazitism. Principalii paraziţi ai insectelor dăunătoare plantelor cultivate aparţin ordinelor Hymenoptera, Diptera şi mai puţin la Coleoptera. Unele specii sunt utilizate în combaterea biologică a dăunătorilor. Astfel, viespea oofagă (Trichogramma evanescens Westw.) (fig. 8) se foloseşte în combaterea dăunătorilor Scoţia segetum. Den. et Schiffi, Mamestra brassicae L., Autographa gamma L., Ostrinia nubilalis Hbn. etc. Viespea se creşte în laboratoare speciale (înmulţitoare), pe ouăle moliei cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), iar în perioada depunerii în masă a ouălor de către dăunător, se lansează câte 30-50-100 mii viespi la hectar, obţinându-se o distrugere a ouălor dăunătorilor până la 80-90%; Trichogramma embryophagum Htg. este o viespe oofagă folosită în combaterea speciilor Laspeyresiapomonella L., Eupoecilia ambiguella Hb., Lobessia botrana Den. et Schiffi etc. Se creşte în laborator şi se lansează în perioada depunerii în masă a ouălor de către dăunător. Ca insecte parazite oofage, mai sunt cunoscute şi viespile Anastatus şi Schedius, care parazitează ouăle de Lymantria dispar L., Platygaster minutus, care parazitează ouăle de Mayetiola destrutor Say.

In afară de insectele oofage, mai sunt o serie de insecte parazite care îşi depun ouăle în larvele, pupele sau insectele adulte. Din această categorie principalii paraziţi sunt: Encarsia formosa Gahan. (fig. 9), care se foloseşte frecvent în combatere biologică

 1
Â
1

Fig.

1

2

8. Viespea oofagă (Trichogramma evanescens Westw.):

1 - adult; 2 - femelă în timpul pontei (după Rubţov)

Fig. 9. Viespea parazită (Encarsia formosa Gahan.): 1 - adult (după Perju şi Lăcatuşu); 2

Fig. 9. Viespea parazită (Encarsia formosa Gahan.):

1 - adult (după Perju şi Lăcatuşu); 2 - nimfe (puparii) de Trialeurodes vaporariorum (negre) şi sănătoase (albe) (după Beglearov)

Westw. parazitate

a musculiţei albe (Trialeurodes vaporariorum Westw.) în sere. Adulţii acestui parazit depun ouă în corpul larvelor, uneori şi al pupelor. Fiecare viespe poate să infesteze până la 100 exemplare de musculiţe; Aphelinus mali Hald. (fig. 10) parazitează păduchele lânos al mărului (Eriosma lanigerum Hausm), distrugând până la 80-90% din popu­ laţiile păduchelui; Prospaltella perni- ciosi Tow. (fig. 11) se foloseşte în

Prospaltella perni- ciosi Tow. (fig. 11) se foloseşte în combaterea păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus

combaterea păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus Comst). Aceasta se creşte în labora­ toare speciale, pe păduchele din San Jose, care se înmulţeşte, de obicei, pe dovleci. Viespile se lansează în livezile infestate, la apariţia larvelor şi la apariţia adulţilor pe seama cărora se dezvoltă acest parazit asigurând o distrugere apăduchelui până la60-90%; Telenomus chloropus Thoms., Tris- solcus grandis Thoms. şi T. semi- striatusNees. (fig. 12) sunt folosite în combaterea ploşniţelor cerealelor (Eurygaster sp., Aelia sp.).

Fig.

10. ViespeaAphelinus mali Halid.,

depunând oul în corpul păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum Hausm.) (după Rubţov)

lânos (Eriosoma lanigerum Hausm.) (după Rubţov) Fig. 11. Viespea (Prospaltellaperniciosi Tow.), parazit al

Fig. 11. Viespea (Prospaltellaperniciosi Tow.), parazit al păduchelui din San Jose:

1 - adult; 2 - femelă în timpul pontei (după Melis)

Viespea Apanteles glomeratus L. (fig. 13) depune ouăle în omizile de Aporia crataegi L. şi Pieris brassicae L. O femelă depune până la 2000 ouă, câte 30-60 în fiecare omidă. Larvele ieşite din ou se hrănesc cu conţinutul omizii. O altă specie Apanteles liparidis Bouch. (fig. 14) parazitează omizile de Limantria dispar L., iar Microbracon bresicornis parazitează omizile de Pyrausta nubilalis Hb. Viespea Scolia dejeani Lind. parazitează larvele cărăbuşului de mai. Aceasta pătrunde în sol până descoperă o larvă în abdomenul căreia depune un ou. O femelă poate depune până la 50 ouă.

In afară de viespi, mai sunt o serie de muşte parazite care depun ouăle în larvele insectelor dăunătoare. Din acestea se men­ ţionează speciile Tachina fallax Meig. şi Tachina (Exorista) larvorum L., care depun

ouăle pe diferite frunze cu care se hrănesc numeroase insecte. Oul ajuns în corpul larvei sau insectei dă naştere la o larvă care se hrăneşte cu conţinutul larvei sau insectei parazitate. Larvele de Tachinidae parazitează un mare număr de larve, cum sunt cele de Agrotis segetum Den. et Schiff, Hyphantria cunea Drury., Pyrausta nubilalis Hb., Pieris brassicae L. etc. Prădătorii sunt animale care se hrănesc cu pradă vie. Acestea au corpul mai mare, mai puter­ nic şi se mişcă mai vioi decât fitofagele, care sunt mai mici şi constituie prada sau jertfa. Prădătorii sunt destul de numeroşi şi fac parte din diferite grupe sistematice: nevertebrate (arahnide, insecte etc.) sau vertebrate (batracieni, reptile, păsări şi mamifere).

de ploşniţe parazitate (după Beglearov)

şi mamifere). de ploşniţe parazitate (după Beglearov) Fig. 12. Viespea oofagă (Trissolcus semistriatus Nees.),

Fig. 12. Viespea oofagă (Trissolcus

semistriatus Nees.),

parazit

la ploşniţele cerealelor:

1 - adult; 2 - femelă în timpul pontei; 3 -

oua

Fig. 13. Braconidul parazit (Apanteles glomeratus L.):
Fig. 13. Braconidul parazit (Apanteles glomeratus L.):
Fig. 13. Braconidul parazit (Apanteles glomeratus L.):

Fig. 13. Braconidul parazit

(Apanteles glomeratus

L.):

1 - adult; 2 - larvă de Pieris brassicae L. parazitată; 3 - larvă a dăunătorului moartă cu coconi ai parazitului (după Bondarenko)

Arahnidele sunt artropode terestre, de mărimi diferite. Unele specii sunt zoofage, se hrănesc cu diferite animale care le capturează în pânzele mătăsoase, ţesute în inflorescenţe, între frunze, lăstari etc. Un rol mai important îl prezintă acarienii prădători (acarofagii), care trăiesc pe seama altor specii de păianjeni fitofagi. Una din

1 2 Fig. 14. Braconidul parazit (Apanteles liparidis Bouch.): 1 - adult; 2 - larvă

1

2

Fig. 14. Braconidul parazit (Apanteles liparidis Bouch.):

1 - adult; 2 - larvă de Lymantria dispar L.

parazitată

(după

Poloj

enţev,

Fig. 15 Acarianul prădător

(Phytoseiulus

persimilis A.H.),

consumând acarianul

roşu comun

Kozlov)

(după

Bondarenco)

speciile cele mai eficace în combaterea acarienilor tetranichizi este Phytoseiulus persimilis At. Henr. (fig. 15) care se utilizează cu succes în combaterea acarienilor din culturile de seră (castraveţi, ardei, vinete etc.) Un singur adult poate consuma, în 24 ore, până la 30 ouă şi 20 stadii mobile (larve şi adulţi) ai acarianului roşu comun (Ietranychus urticae Koch.). în multe culturi din spaţii protejate, prin lansarea acestui acarofag, sunt eliminate tratamentele chimice. înmulţirea acestui prădător se face în laboratoare speciale sau în boxe de seră, pe plante de fasole sau de soia, infestate cu Tetranychus urticae Koch., de unde se utilizează apoi în combaterea biologică a acarienilor fitofagi tetranichizi, de pe culturile protejate. Norma de lansare este în funcţie de gradul de infestare a culturilor, raportul optim fiind de la 1:20-25, până la 1:80.

Insectele prădătoare sau răpitoare sunt acele care atacă alte insecte cu care se hrănesc. Acest grup de insecte este destul de numeros. Acestea distrug atât insectele adulte cât şi ouăle şi larvele jertfelor, insectele prădătoare au un neajuns: atacă orice insectă ce le iese în cale, fie folositoare, fie dăunătoare pentru agricultură O importanţă practică prezintă insectele prădătoare, care fac parte din ordinele Neuroptera, Hemiptera, Coleoptera, Diptera etc. Astfel, din ordinul Neuroptera prezintă o importanţă practică Chrysopa vulgaris Schn. (leul păduchilor), Ch. perla L., Ch. carnea Steph., Ch. flavicornis Br., Ch. formosa Br. etc. (fig. 16) larvele cărora se hrănesc cu păduchi de frunze (Aphis fabae Scop.,v4. pomi De Geer.,^4. gossypii Glov., Brevicoryne brassicae L., Myzodespersicae Sulz. etc.). în perioada dezvoltării sale, o larvă distruge până la 600 păduchi de frunze, iar într-o zi până la 50 exemplare de păduchi, acarieni etc. Din ordinul Hemiptera, un rol important în combaterea insectelor dăunătoare au ploşniţele prădătoare (Perillus bioculatus Fabr. şi Podisus maculiventris Say.), care sunt folosite în combaterea gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say). O pereche de ploşniţe adulte pot distruge pe zi până la 31 de larve ale gândacului din Colorado.

Cel mai mare număr de prădători fac parte din ordinul Coleoptera, familiile

43

Fig. 16. Prădătorul (Chrysopa sp.): 1 - adult; 2 - 2 a - grup de

Fig. 16. Prădătorul (Chrysopa sp.):

1

- adult;

2

-

2 a

-

grup

de ouă pe

suport;

3

- larvă; 4 - pupă (după Rubţov)

Carabidae, Coccinelidae, Dermestidae, Cleridae şi altele. Din familia Carabidae numeroase specii sunt carnivore, vorace, distrug insecte adulte, larve etc. Se hrănesc în special noaptea, iar ziua stau ascunse. Speciile mai răspândite în culturile infestate sunt Calosoma sycophanta L., C. inquisitor L., C. auropo- punctatum Hbst. (fig. 17), Carabus violaceus L., C. gigas Creutz., hrana cărora o constituie, în special, larvele şi pupele insectelor defolia­ toare, ca Lymantria dispar L., L. monacha L., Leucoma salicis L., Euproctis chrysorr- hoea L., Hyphantria cunea Drury., Aporia crataegi L., etc. O femelă şi un mascul de Calosoma sycophanta L., împreună cu urmaşii lor distrug într-un an cea 6000 de omizi şi pupe

de Lymantria dispar L.

în general, insectele adulte consumă zilnic cu mult mai multă pradă animală decât

propria lor greutate. Astfel, Carabus auratus L. în greutate de 0,640 g/individ consumă 0,875 g/pradă; C. cancellatus L. de 0,560 g. consumă 0,755 g/pradă; C. ulrichii

Germ. de 0,680 g consumă 1,51 g/pradă; Pterostichus vulgaris L. de 0,150 g consuma zilnic 0,507 g/pradă animală.

Speciile din genul Cicindela (C. campestris L., C. germanica L., C. soluta Dej.) se hrănesc, atât adulţii cât şi larvele, cu insecte, limacşi, melci etc, pe care îi devorează cu lăcomie în cantităţi mari.

O mare importanţă prezintă şi reprezentanţii familiei Coccinellidae, care, atât ca

adulţi, cât şi ca larve, consumă mari cantităţi de afide, coccide şi alte insecte. Cele mai importante specii din această familie sunt: Coccinella 7-punctata L. (buburuza cu 7 puncte) (fig. 18,2) care se hrăneşte cu păduchi de frunză. O larvă de buburuză consumă până la 270 păduchi de frunză pe zi; Adallia bipunctata L. (fig. 18,1), A. decimpunctata L., Chilocorus bipustulatus Scriba., Ch. renipus- tulatus Scriba. (fig. 19) sunt bubu­ ruze, ale căror adulţi şi larve se Fig. 17. Carabide răpitoare:

căror adulţi şi larve se Fig. 17. Carabide răpitoare: hrănesc CU păduchi de frunză, CU 1

hrănesc

CU

păduchi

de

frunză,

CU

1 " Carabus hortensis L.; 2 - Calosoma sycophanta L.;

w,,.,,.

păduchi

ţestoşi

-

şi,

mai

ales cu

3 - C .

auropunctatum

y

Hbst.

(după Holodkovsky)

v

Fig. 18. Buburuze răpitoare: 1 - Adalia bipunctata L.; 2 - Coccinella septempunctata L. (după

Fig. 18. Buburuze răpitoare:

1

- Adalia

bipunctata

L.;

2

-

Coccinella

septempunctata L. (după Beglearov)

Fig. 19. Buburuza prădătoare a păduchelui

dinSanJose

(Chilocorus

renipustulatus L.):

1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă (după Beglearov)

păduchele din San Jose, larvele luând păduchii chiar de sub ţeste. Larvele acestor prădători distrug în cursul vieţii până la 350 coccide, iar adulţii în timp de o lună până la 700 coccide; Stetoruspunctilum Wiese. se hrănesc cu diferite specii de acarieni, în special cu Tetranychus urticae Koch. Un rol deosebit de important în limitarea înmulţirii dăunătorilor au şi furnicile, care fac parte din familia Formicidae, ordinul Hymenoptera. Acestea reprezintă cea mai valoroasă şi mai importantă resursă biologică din pădurile noastre. Furnicile trăiesc în muşuroaie, compuse dintr-o zonă subterană şi una aeriană. O colonie este activă 20-25 ani şi dispare concomitent cu moartea mătcii. Cele mai răspândite şi mai importante specii de furnici sunt: Formica rufa L., F. pratensis Retz. şi F. polyctena Foerst. Aproape toate speciile de furnici sunt prădătoare, distrugând cu deosebire, ouăle şi larvele diferitor insecte dăunătoare.

Un rol de seamă în limitarea înmulţirii dăunătorilor au şi unele specii de diptere,

unde se întâlnesc specii prădătoare atât în stadiul de adult, cât şi în stadiul larvar, sau

în ambele stadii. O importanţă mai mare o

are familiaSyrphidae, îndeosebi speciile Episyrphus balteatus De Geer., Meta-

syrphus corollae F, Syrphus ribesii L., Syrphus corollae F. etc , Didea fasciata

Macg.,

păduchi de frunză. O larvă distruge până •

f

la

perioadei

de frunză. O larvă distruge până • f la perioadei Fig. 20. Musca srrfida prădătoare ^

Fig. 20. Musca srrfida prădătoare ^

,

/r,-j r

(DideaJasciataMacg.y.

*

2-oua ;

^

*,

3-larva;

,

,

.

• „

\

»

n

,,

.~

J

a

WJW

,

,

1-adult;

4-puparium(dup ă

,

Beglearov)

larvele

,

j

.

de ,

,r-

cărora

r

-. ^

,

'

se

hrănesc

,

A

,

cu

,

™~ 200 păduchi „, , . pe zi, iar „ in tot cursul

dezvoltare-pana T la 2000

.

oAA A

păduchi (fig. 20).

r

~t

2.6.2.3.

Animalele

vertebrate

insectivore

Diferite specii de vertebrate aduc şi un mare folos agriculturii, prin distrugerea unei cantităţi considerabile de insecte şi mamifere dăunătoare. Cele mai numeroase specii folositoare se întâlnesc la batracieni, reptile, păsări şi mamifere. Acestea se hrănesc cu diferite specii de dăunători, aducând un deosebit aport agriculturii. Din animalele vertebrate insectivore batracienii, sau amfibiile şi reptilele, îndeosebi şerpii, au rolul cel mai important în limitarea înmulţirii speciilor de insecte dăunătoare. Cele mai eficace specii de batracieni sunt: broasca marină (Bufo marinus L.), broasca râioasă verde (Bufo viridis Laur.), broasca râioasă mare (Bufo vulgaris Laur.), broasca de câmp (Pelobates fuscus Laur.), broasca de baltă (Rana esculenta L.), brotăcelul (Hyla arborea L.) etc., care se hrănesc cu diferite animale: moluşte, crustacee, arahnide, insecte şi chiar amfibii, însă baza hranei lor o constituie insectele. O broască râioasă consumă pe zi până la 500 insecte, larve etc. O broască lăsată câteva nopţi în bucătărie, poate distruge toţi gândacii ce se găsesc acolo. Cu ajutorul broaştelor, în grădinile de zarzavate sau flori, atacul insectelor dăunătoare poate fi complet oprit. Un rol important în combaterea biologică naturală a insectelor dăunătoare au şi reptilele, îndeosebi şopârlele şi şerpii. Astfel, şopârla de câmp (Lacerta agilis L.), guşterul (Lacerta viridis Laur.), Lacerta taurica Poli. etc, se hrănesc numai cu insecte şi larvele lor, consumând un mare număr din cele dăunătoare agriculturii. O şopârlă de câmp consumă pe zi cea 80 insecte. Un mare folos aduc agriculturii şi şerpii. Cei de talie mică sunt insectivori, ceilalţi atacă şi distrug rozătoarele, mai ales şoarecii de câmp, şobolanii, popândăii etc. De exemplu, şarpele rău (Coluber jugularis caspius) se hrăneşte, mai cu seamă cu popândăii pe care îi vânează, chiar în galerii, precum şi cu insecte; şarpele de pădure (Elaphe longissima), şarpele de nisip (Eryx jaculus) şi balaurul (Elaphe quatuorlineata) se hrănesc, în mare măsură, numai cu rozătoare, consumând câte 20-30 şoareci pe lună; vipera (Vipera sp.) se hrăneşte aproape exclusiv cu şoareci, putând consuma la o singură masă 3-4 şoareci.

Un aport însemnat în diminuarea densităţii numerice a dăunătorilor plantelor cultivate aduc şi păsările (clasa Aves). Prin numărul foarte diferit şi mare de specii de dăunători pe care îi consumă, cel mai mare folos agriculturii îl aduc păsările, cuprinse în ordinul Passeriformes. Dintre cele două grupe de păsări: răpitoare diurne (şorecarul, uliul) şi nocturne (bufniţa, cucuveaua şi ciuhurezul), pe de o parte, şi cele insectivore sau cântătoare, pe de alta, păsările cântătoare au rolul cel mai însemnat în combaterea biologică a dăunătorilor. Dacă păsările răpitoare se hrănesc cu păsări mai mici şi cu rozătoare dăunătoare, păsările cântătoare se hrănesc, de obicei, numai cu insecte. Printre păsările folositoare agriculturii, prin consumul zilnic şi în cantităţi mari de insecte şi rozătoare, se evidenţiază: piţigoiul mare (Parus major L.), piţigoiul albastru (P. coeruleus L.), piţigoiul sur (P. palustris L.), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius L.), ciocănitoarea mare (D. major L.), graurul (Sturnus vulgaris L.), mierla neagră (Turdus merula L.), sturzul cântător (T. philomelos C. L. Brehm.), vrabia de câmp (Passer montanus L.),

cucul (Cuculus canorus L.), porumbelul (Columba sp.), prepeliţa (Coturnix coturnix L.), privighetoarea roşcată (Luscinia megarhynchos C. L. Brehm.), pupăza (Upupa epops L.), ciurul de pădure (Asio otus L.), cucuveaua de baltă (Asio flammeus Pont.), şoimul călător (Falcoperegrinus Tunst), uliul porumbar (Accipiter gentilis L.), uliul păsărar (A. nisus L.) etc. Astfel, s-a constatat că un piţigoi (Parus major L.) poate consuma timp de 24 ore o cantitate de insecte egală cu greutatea sa, iar o familie de piţigoi consumă într-o vară insecte în greutate de 75 kg, ceea ce înseamnă cea 120.000.000 ouă ale diferitor insecte sau cea 150.000 larve. Un singur graur (Sturnus vulgaris L.) consumă pe zi cea 200 larve de cărăbuşi şi 12 larve ale viermilor sârmă. O singură strigă (Tyto alba guttata) consumă mai mulţi şoareci decât 3 pisici. Pentru menţinerea echilibrului biologic natural, se recomandă ca păsările să fie ocrotite, creându-le condiţii pentru înmulţirea lor. Printre mamifere, un rol mai important în distrugerea dăunătorilor din agricultură prezintă mamiferele din ordinul Chiroptera, diferite specii de lilieci, aparţinând genurilor Myotis, Nyctalus, Plecotus, Vespertilio etc., care se hrănesc în special cu insecte ce zboară noaptea sau pe înserate, cum sunt unele specii de Noctuidae, Tortricidae etc. Din ordinul Insectivora aduc mare foloase agriculturi: ariciul (Erinaceaus europaeus L.), care consumă zilnic câte 150-300 de insecte şi şoarecii, în special pui; cârtiţa (Talpa europaea L.) care se hrăneşte în tot timpul anului exclusiv cu insecte şi larve şi în special, cu coropişniţe, larvele cărăbuşului de mai, viermii sârmă, viermii cenuşii etc; chiţcanul de pădure (Sorex araneus L.), chiţcanul pitic (Sorex minutus L.) şi chiţcanul de munte (Sorex alpinus Schin.), care consumă mari cantităţi de melci, insecte, larve, pupe şi chiar şoareci, în special pui, pe care îi prind pătrunzând în galerii; din ordinul Carnivora, în special din fmuiiaMustelidae, fac parte numeroase animale prădătoare, ca: nevăstuica sau helgea (Mustela nivalis L.), dihorul de casă (Putoriusputorius), bursucul (Meles meles L.), vulpea (Vulpes vulpes L.), câinele enot (Nyctereutes procyonoides Gray.), pisica sălbatică (Felix silvestris) etc, care consumă cantităţi mari de melci, insecte şi rozătoare (şoareci, şobolani de casă, şobolani de câmp, şobolani de apă, hârciogi, popândăi etc.)

2.7.

METODA

HORMONALĂ

Hormonii sunt substanţe organice naturale (secretate de glandele exocrine ale insectelor), sau sintetice (sintetizate chimic), care în concentraţie foarte mică au rol de reglatori al anumitor funcţii sau a unor corelaţii din organism. Aceştia intervin în procesele de creştere şi dezvoltare, precum şi în cele de comportament în cadrul populaţiilor din aceeaşi specie. Acţiunea este specifică, utilizarea vizând combaterea unor specii sau a unui grup de specii înrudite. Hormonii insectelor pot fi de două feluri: endohormoni şi exohormoni. Endohormonii sunt substanţe secretate de sistemul neuroendocrin, care reglementează procesele de creştere şi dezvoltare a insectelor (năpârlire, metamorfoză,

maturaţie sexuală ete.), fiind sub controlul direct şi permanent al sistemului nervos central. Principalii hormoni care intervin în creşterea şi dezvoltarea insectelor sunt hormonul juvenil (neotenin), secretat de corpus allatum şi hormonul de năpârlire (ecdisona), secretat de glandele protoracale. Hormonul juvenil are mai multe funcţii, dintre care cea mai însemnată este cea morfogenetică. S-a observat că, tratarea pupei unei insecte cu hormonul juvenil provoacă întreruperea transformării pupă-adult sau duce la insecte incomplet dezvoltate, incapabile să supravieţuiască. La insectele tratate cu aceşti hormoni aplicaţi pe ou, evoluţia embrionului nu se mai desfăşoară normal sau chiar sistează, se împiedică ieşirea larvelor din ou şi năpârlirile au loc haotic, iar fiind aplicat pe o populaţie de larve, împiedică transformarea lor în pupe şi adulţi sau rezultă pupe şi adulţi malformaţi şi sterili, care mor şi nu se mai reproduc. Pe lângă aceasta, hormonul juvenil are particularitatea ca la o doză mică de 1 g să producă sterilizarea totală a femelelor, iar masculii trataţi cu analogii hormonului juvenil devin sterili şi sunt capabili să transmită sterilitatea şi femelelor cu care se împerechează. Toate aceste observaţii au stat la baza folosirii hormonului juvenil ca insecticid pentru combaterea insectelor dăunătoare. De aceea, în ultimele decenii, o utilizare tot mai largă în combaterea dăunătorilor o au hormonii, care contribuie efectiv la reducerea populaţiilor de dăunători sub pragul economic de dăunare. Dar hormonul juvenil degradează repede în corpul insectelor, de aceea nu se poate folosi în combaterea dăunătorilor decât ca analogi. In prezent au început să se obţină din insecte şi din plante o serie de substanţe analogice hormonului juvenil, numite şi „regulatori de creştere", cu importanţă deosebită pentru protecţia plantelor (Hidropren, Kinopren, Metopren etc).

Exohormonii, denumiţi şi feromoni (termen introdus în anul 1959 de Karlson şi Butenandt) sunt substanţe secretate de glandele exocrine ale insectelor şi prezintă un mare rol în viaţa insectelor: reglementeazărapodurUedmtremdivi^ specii, mai ales a celor sociabile; determină anumite comportamente în găsirea hranei, în sesizarea unei primejdii, în căutarea sexului opus; în avertizarea momentelor optime pentru aplicarea tratamentelor; în combaterea directă a dăunătorilor etc.

2.8.

FOLOSIREA

PRODUSELOR

ATRACTANTE

Atractanţii sunt substanţe volatile, atractante, care determină orientarea insectelor spre hrana preferată, spre parteneri sau stimulează depunerea ouălor etc. Acestea pot fi naturali şi sintetici. Cu ajutorul atractanţilor naturali insectele îşi găsesc adesea hrana preferată (atractanţii de nutriţie) sau sexul opus (atractanţisexuali). Atractanţi de nutriţie, determină deplasarea insectelor spre sursa de hrană. Cu mulţi ani în urmă, se foloseau diferite produse vegetale, cu acţiune atractantă fie ca plante capcană, fie sub formă de momeli simple sau în amestec cu diferite produse toxice. De exemplu, grâul semănat între rândurile de sfeclă pentru zahăr, atrăgea viermii sârmă (Elateridae), făcând ca această cultură să fie ferită de atac; în acelaşi scop se foloseau bucăţi sau felii de cartofi, îngropate la suprafaţă în sol; morcovul şi salata, semănate ca plante capcană, se foloseau ca mijloc atractant al viermilor sârmă (Elateridae) şi al

viermilor albi (Scarabaeidae), care produceau pagube în pepinierele silvice; în pomicultură şi silvicultură, arborii capcană se folosesc pentru captarea cariilor de scoarţă (Scolytidae), ferind astfel pomii şi arborii de pădure de atac. Unele dintre aceste procedee se mai folosesc cu succes şi astăzi. Astfel, pentru atragerea viermilor-sârmă se folosesc ca plante capcană morcovul şi salata, iar pentru atragerea coropişniţelor se folosesc momeli care se prepară dintr-un produs toxic şi bucăţi de cartofi sau lucerna tocată. Ca atractanţi de nutriţie se pot folosi drojdia de bere, cidrul, vanilina, uleiul de ananas, uleiul de muştar, metileugenolul, isoeugenolul etc. Atractanţi sexuali sunt substanţe secretate de insecte, cunoscute sub numele de „feromoni sexuali" sau „momeli sexuale", care înlesnesc transmiterea unor mesaje chimice recepţionate de către indivizii de sex opus. Aceste substanţe sunt emise de către unul dintre sexe, de obicei de femelele insectelor, în perioada de copulaţie care fac ca masculii să se orienteze la distanţe de peste 10 km către acestea, pentru împerechere. O caracteristică de bază a feromonilor sexuali este specificitatea acestora: un feromon al unei specii, nu poate fi utilizat ca mij loc de atragere a masculilor altei specii. Specificitatea unor specii este relativă, având acţiune asupra mai multor specii, de regulă înrudite.

în prezent se deosebesc câteva categorii importante de feromoni cu aplicabilitate

practică: feromoni de marcaj, de agregare (asociere), de alarmă, de ovipoziţie, de recunoaştere, fermoni necrofori şi sexuali.

O importanţă practică deosebită o prezintă feromonii sexuali, care, în ultimii ani, au

o utilizare tot mai largă în protecţia plantelor, devenind o pârghie importantă în semnalarea,

prevenirea şi combaterea unor insecte dăunătoare, constituind unul din procedeele nepoluante, folosite din ce în ce tot mai mult.

In protecţia plantelor, pentru capturarea insectelor, feromonii se utilizează în aşa-

numitele „ capcane cu feromoni", denumite şi „ capcane sexuale ", sau „ curse cu feromoni" confecţionate din material plastic, carton, etc, sub diferite forme (cilindrice, triunghiulare etc), pe pereţii cărora se întinde un strat de clei (fig. 17). In interiorul curselor se fixează capsula cu feromon, care se îmbibă într-o masă poroasă de circa 1 cm 2 (1 mg feromon/1 capsulă), care permite difuzarea liberă a feromonului.

Capcanele astfel pregătite se fixează în coroana pomilor -1 capcană la 3-5 ha, amplasate la distanţe de 50-60 m una de alta; la viţa de vie -1 capcană la 3 ha, amplasate pe diagonală, la distanţe nu mai puţin de 30 m. în culturile de câmp (porumb, sfeclă pentru zahăr etc.) capcanele se instalează pe suporturi, la 1 m înălţime, amplasându-le în formă de şah, câte 1 capcană la 5 ha, la distanţe de 200-250 m; în culturile de varză, tomate etc, capcanele se instalează de asupra plantelor la 25-30 cm, câte 1 capcană la 2 ha.

Până în prezent s-au identificat feromonii sexuali la peste 700 specii de insecte, dar s-au sintetizat pentru utilizare în protecţia plantelor un număr redus de substanţe analogice, de aceea în această direcţie se depun eforturi mari.

în prezent, în Republica Moldova la Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor

s-au sintetizat o serie de substanţe feromonale care se utilizează cu succes în acţiuni de prognoză şi avertizare şi de combatere a unor dăunători periculoşi ai culturilor agricole:

FeroSEG, pentru buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.); FeroBRAS, pentru buha verzei (Mamestra brasiccae L.); Grozdemon, pentru molia verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.); Merenol, pentru viermele merelor (Cydia pomonella L.); FeroFUN, pentru viermele prunelor (Grapholitha funebrana Tr.); FeroMOL, pentru molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.); ArmiGALI, pentru omida fructelor (Helicoverpa armigera Hbn.) etc.

2.9.

FOLOSIREA

PRODUSELOR

REPELENTE

(REPULSIVE)

Repelenţii sunt substanţe repulsive sau insectifuge, care prin mirosul sau gustul lor au proprietatea de a îndepărta insectele, fără a le omorî. îndepărtarea insectelor cu ajutorul repelenţilor se practică din cele mai vechi timpuri. De exemplu, fumul, arderea pucioasei sau a lemnelor aromate în cursul epidemiilor sau utilizarea de uleiuri eterice şi aromatice avea la bază acest scop practic, alături de cel mistic sau cosmetic. Cele mai vechi insectifuge naturale, folosite de om, au fost uleiurile eterice, piperul, camforul etc, care se utilizau mai ales pentru îndepărtarea insectelor din haine, blănuri, în zootehnie etc. Printre repelenţii sintetici mai utilizaţi: sunt naftalina, folosită împotriva moliilor, etilhexandrina, utilizată în combaterea ţânţarilor, butilacetanilida, folosită contra puricilor şi ploşniţelor, trinitrobenzolanilina, folosită împotriva unor cărăbuşi etc. în ultimele decenii, o utilizare tot mai largă o au repelenţii şi în combaterea insectelor dăunătoare. Astfel, ţinând seama de efectul repelent al unor produse existente în plante, s-au stabilit tehnologii de culturi intercalate, pentru prevenirea pagubelor unor dăunători. De exemplu, culturile de morcov pot fi protejate de atacul muştei morcovului (Psila rosae F.) dacă se aplică benzi intercalate de ceapă; varza poate fi ocrotită de fluturele alb al verzei (Pieris brassicae L.) prin benzi cultivate cu tomate; terenurile însămânţate cu porumb pot fi ocrotite de ciori, dacă boabele de porumb sunt tratate cu gudron. în prezent, unele produse repelente au o utilizare largă în pomicultură şi silvicultură pentru combaterea iepurilor şi altor rozătoare.

2.10.

FOLOSIREA

PRODUSELOR

STERILIZANTE

Combaterea dăunătorilor animali prin sterilizare, metoda cunoscută sub denumirea de „ metoda autocidă sau autocidia " constă în creşterea, sterilizarea şi introducerea în populaţia speciei dăunătoare din agrosisteme a masculilor sterili, care în urma copulaţiei cu femele normale rezultă ponte sterile, din care cauză populaţia speciei respective se reduce simţitor. Sterilizarea insectelor dăunătoare poate fi realizată prin utilizarea izotopilor radioactivi şi a radiaţiilor ionizate (radiosterilizare), prin folosirea produselor chimice cu acţiune sterilizantă (chimiosterilizare), precum şi prin mijloace genetice sau hormonale ale dăunătorilor. Iradierea sau sterilizarea masculilor poate fi aplicată numai la adulţii sau pupele care prezintă organele vitale ale adultului format, prin utilizarea radiaţiilor gamma sau a cobaltului radioactiv al razelor în doze subletale.

în prezent, folosirea radiaţiilor ionizate au, în general, utilizări restrânse (în carantina

fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse, precum şi pentru combaterea dăunătorilor produselor vegetale depozitate (Sitophilus granarius L., 5! oryzae L. etc.,), deoarece prezintă unele dificultăţi: necesită instalaţii speciale pentru mmulţirea şi sterilizarea insectelor; înmulţirea în condiţii de laborator a unui număr foarte mare de insecte (zeci de milioane şi chiar miliarde), care fiind lansate în natură la început produc daune deosebit de mari; metoda prezi ntă rezultate bune numai în zone izolate, pe insule, în depozite etc, unde n-au acces insectele normale.

în ultimul timp se acordă o atenţie tot mai mare sterilizării insectelor prin metode

chimice, cu ajutorul chemosterilizanţilor, care pot fi aplicaţi direct în condiţii de câmp, ceea ce reduce necesitatea de înmulţire, sterilizare şi lansare a unui număr foarte mare de insecte.

Chemisterilizanţii se aplică ca tratamente chimice sub formă de stropiri fine, sau sub formă de momeli toxice. în prezent se studiază posibilitatea folosirii chemisterilizanţilor sub formă de granule şi în amestec cu substanţe atractante, aceasta fiind o cale nouă eficace de combatere a dăunătorilor. Sterilizare prin mij loace genetice constă în izolarea din populaţia speciei dăunătoare

a unor rase cu gene incompatibile, înmulţirea lor în condiţii de laborator şi lansarea în

culturi, care în urma copulaţiei cu populaţia normală, aceasta depune ouă sterile. Sterilizarea prin mij loace hormonale a dăunătorilor constă în utilizarea hormonilor şi analogilor lor (ecdisona şi hormonului juvenil), care, fiind aplicaţi prin contact asupra stadiilor sensibile ale insectelor, produc perturbări în dezvoltare, ceea ce duce la sterilizarea sau pieirea insectelor.

2.11.

COMBATEREA

INTEGRATĂ

Combaterea integrată a dăunătorilor, conceput de mare rezonanţă ştiinţifică şi practică

a apărut cu numai câteva decenii în urmă, ca urmare a cerinţelor ecologice, pe de o parte

şi a rapidei deteriorări a mediului de viaţă, pe de altă parte. Lupta integrată este o orientare modernă în noua strategie şi tactică de protecţie a agrosistemelor. Aceasta presupune îmbinarea armonioasă a mijloacelor de protecţie curent utilizate în combaterea organismelor nocive (agrotehnice, fizico-mecanice, biologice, chimice), precum şi folosirea la maximum a factorilor naturali de limitare a dezvoltării organismelor dăunătoare. Noţiunea de combatere integrată pentru prima dată a fost abordată de Bartlett în 1956 şi Stern în 1959, care au propus introducerea unei concepţii noi de protecţie a plantelor, denumită „lupta integrată". Pe parcursul anilor a fost definită sub diferite denumiri:

luptă complexă, armonioasă, dirijată, amenajată, raţională, biocenotică etc.

O definiţie clasică a protecţiei integrate a agroecosistemelor, şi acceptată şi azi pe

plan mondial, a fost dată de grupul de experţi ai Organizaţiei Mondiale pentru Alimentaţie

şi Agricultură (F.A.O.) la prima sa şedinţă, ca „un sistem de reglare apopulaţiilor de dăunători

care, ţinând seama de mediul specific şi dinamica speciilor luate în considerare, foloseşte

toate metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate de compatibil pentru a menţine dăunătorii la un nivel, care să nu producă daune economice". Această definiţie subliniază

faptul că, metodele de combatere utilizate se îmbină nu la întâmplare, ci în aşa manieră, încât acţiunea regulatoare a factorilor naturali ai mediului să se manifeste în toată plenitudinea lor.

O definiţie mai recentă a fost dată de către Organizaţia Internaţională de luptă

biologică (O.I.L.B.), după care lupta integrată este „un concept de luptă care utilizează un ansamblu de metode satisfăcând, în acelaşi timp, exigenţele economice, ecologice şi sociologice, acordând prioritate în mod deliberat utilizării elementelor naturale de limitare şi respectând pragurile de toleranţă". Din această definiţie rezultă că, acest concept acordă prioritate în mod deliberat utilizării organismelor naturale de limitare a înmulţirii populaţiilor dăunătoare sau, cu alte cuvinte, recomandă utilizarea în primul rând a duşmanilor naturali, respectiv a entomopatogenilor şi entomofagilor, ca factori biologici de reglare a densităţii populaţiilor dăunătoare. De aceea, una din direcţiile de perspectivă ale protecţiei integrate, o constituie direcţia ecologică, la baza căreia stă protej area duşmanilor naturali ai dăunătorilor, crearea unor condiţii favorabile pentru supravieţuirea, înmulţirea şi activitatea întregului complex de organisme auxiliare, pe baza cunoaşterii aprofundate a relaţiilor care se stabilesc între organismele dăunătoare şi utile, pentru a folosi toate posibilităţile de reglare naturală a populaţiilor de dăunători. Combaterea integrată, presupune îmbinarea mijloacelor agrotehnice cu cele biotehnice, biologice şi chimice în aşa mod, încât poluarea mediului şi daunele aduse plantelor cultivate să fie cât mai mult reduse. Aceasta nu înseamnă a exclude în totalitate procedeele chimice, ci numai a le restrânge, pentru ca influenţa negativă a acestora asupra mediului ambiant să fie cât mai mică. Combaterea chimică, în cadrul luptei integrate, se aplică diferenţiat (în funcţie de densitatea critică a dăunătorilor) cu produse fitofarmaceutice selective, mai puţin remanente sau cu acţiune sistemică, cu un număr cât mai redus de tratamente, la momentele optime, pe bază de prognoză şi avertizare operativă, în corelaţie cu pragul economic de dăunare, fenofaza plantelor şi factorii de mediu, acordând prioritate produselor condiţionate sub formă granulată.

în general, prin aplicarea luptei integrate nu se urmăreşte distrugerea totală a

dăunătorului, ci menţinerea acestuia sub pragul de dăunare, fără consecinţe economice şi fără a se produce perturbări în echihbrul biocenotic. In cadrul acestei lupte, tratamentele curative se aplică numai după ce au apărut şi au atins pragul economic de dăunare, adică tratamentul se aplică atunci când paguba produsă de dăunători este egală cu costul tratamentului. Aceasta înseamnă coexistenţa organismelor dăunătoare cu cultura, dar la un nivel la care nu se produc pagube de importanţă economică. Elementele principale necesare pentru aplicarea luptei integrate sunt:

- harta fitosanitară, în care se înscriu organismele dăunătoare care apar cu regularitate pe culturi şi cele cu frecvenţă sporadică;

- prognoza anuală, prin care se estimează gradul de atac şi pagubele probabile;

- dinamica speciilor dăunătoare şi a entomofagilor;

- ciclul biologic al speciilor dăunătoare în corelaţie cu a celor folositoare, precum şi

cu factorii ecologici (temparatura, umiditatea etc), adică bioclimograma cu curbele de temperatură, umiditate relativă a aerului şi precipitaţii;

- densitatea numerică a speciilor cu importanţă economică mai mare;

- pragul economic de dăunare (PED) la care se aplică tratamente chimice;

- planul activităţilor fitosanitare, în care se menţionează cu ce, când şi cum trebuie să se intervină pentru prevenirea atacului dăunătorilor respectivi;

- cronologia măsurilor fitosanitare, în care se arată că la început se aplică măsurile

agrotehnice, fizico-mecanice, de selecţie şi ameliorare, biologice şi numai în cazul când acestea nu sunt suficient de eficace, se trece la tratamente chimice.

Aplicarea raţională a luptei integrate se poate realiza în următoarele direcţii:

- aplicarea raţională a tratamentelor chimice, pentru a se ocroti pe cât e posibil fauna folositoare;

- aplicarea tratamentelor chimice numai ca completare a celorlalte metode sau

împotriva acelor dăunători care nu pot fi combătuţi prin alte metode, efectuându-se într-un număr cât mai mic şi în epoci optime (la avertizare), ca să fie cât mai eficiente pentru dăunători şi fără acţiune negativă asupra entomofagilor;

- utilizarea produselor fitofarmaceutice selective, mai puţin remanente sau cu acţiune sistemică şi numai la focar;

- alternarea produselor pesticide pentru a se evita apariţia raselor rezistente de dăunători;

- prioritatea utilizării produselor chimice sub formă de tratare a seminţelor sau

condiţionate, sub formă de granule, şi aplicate pe rând, a produselor microincapsulate, a momelilor localizate etc.;

- utilizarea feromonilor sexuali, a produselor repelente, atractante, precum şi a substanţelor sterilizante;

- aplicarea tratamentelor cMmice la focare, a celor marginale, sub formă de bandă, fâşii etc;

- combaterea microbiologică, prin utilizare de biopreparate pe bază de microorga­

nisme patogene (virusuri, bacterii, ciuperci etc);

- favorizareaînmulţirii faunei utile prin creareade adăposturi şicultivareaplantelor melifere în vederea asigurării unei baze nutritive corespunzătoare pentru adulţii entomofagilor.

CAPITOLUL 3

DĂUNĂTORII POLIFAGI INTEGRATĂ

ŞI

COMBATEREA

A

LOR

Plantele cultivate sunt atacate de numeroase specii de animale dăunătoare polifage, care aparţin diferitor unităţi sistematice: nematozi, moluşte, arahnide, insecte, păsări şi rozătoare. Cea mai mare importanţă însă o prezintă insectele cuprinse în ordinele Orthoptera, Coleoptera şi Lepidopter a, care în unii ani se pot înmulţi în masă, provocând pagube considerabile.

3.1.

ORTOPTERELE

POLIFAGE

în diferite culturi sunt răspândite şi produc pagube mai multe specii de ortoptere polifage. Deşi se întâlnesc într-un număr redus şi nu provoacă pagube considerabile, nu sunt excluse şi invaziile unor dăunători periculoşi. Printre speciile mai frecvent întâlnite, care uneori pot apărea în masă şi produce pagube de importanţă economică, se numără speciile ce aparţin familiilor Acrididae, Catantopidae, Tettigoniidae, Phaneropteridae, Gryllidae şi Gryllotalpidae.

Familia Acrididae Această importantă familie de ortoptere polifage cuprinde numeroase specii de lăcuste, care au o deosebită importanţă economică. în Moldova se cunosc peste 69 specii de lăcuste, printre care mai frecvent se întâlnesc: lăcusta călătoare sau asiatică (Locusta migratoria L.), lăcusta marocană sau de stepă (Dociostaurus maroccanus Thnb.) şi mai putin importantă prin pagubele produse-lăcusta cu aripile albastre (Oedipoda coerulescens L.) etc. După modul de viaţă şi comportarea lăcustelor, toate speciile pot fi grupate în:

lăcuste cu instinct gregar şi lăcuste solitare. Printre speciile cu instinct gregar se numără: lăcusta călătoare sau asiatică (Locusta migratoria L.), lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Thnb.) şi lăcusta pustiurilor (Schistocerca gregariaVorsk.), iar printre speciile solitare se remarcă: lăcusta cu aripile albastre (Oedipoda coerulescens L.), Chorthippus biguttulus L. ş. a.

Lăcusta călătoare sau asiatică - Locusta migratoria L. Sin.: Acridium migratorius De Geer., Pachytilus migratorius Fieb. Răspândire. Lăcusta călătoare sau asiatică este răspândită în Europa, Africa Centrală, pe Insula Madagascar, în Asia Centrală şi de Sud-Est şi în Australia. In cadrul speciei Locusta migratoria L. se diferenţiază 5 subspecii geografice: L. m. migratoria L., L. m. rossica Uv. et Zoi., L .m. manilensis Mey., L. m. migrato- rioides Rech. et Fim. şi L. m. caputo Sauss. In Moldova se întâlneşte subspecia geografică Locusta migratoria migratoria L. mai ales în raioanele de sud, populând terenurile înţelenite (păşuni şi fâneţe) de pe malurile râurilor Nistru şi Pmt.

Descriere. Adultul are lungimea corpului de 35-50 mm la masculi, şi de 45-55 mm la femele, de culoare brună-verzuie, cu puncte şi pete brune. Pronotul este puternic dezvoltat şi caracterizat printr- o carenă mediană şi câte o dungă marginală de o parte şi de alta a carenei. Carenele laterale lipsesc. Antenele sunt filiforme şi puţin mai scurte decât jumătatea corpului. Aripile anterioare sunt mai lungi decât abdomenul, iar cele posterioare sunt transparente, mai late decât cele anterioare; în repaus acestea sunt strânse în evantai închis. Picioarele posterioare sunt puternic dezvoltate, adaptate pentru sărit la mari distanţe. Tibiile au o culoare roşcată- deschisă. Abdomenul la femele se termină cu un ovopozitor, iar la masculi - cu doi cerci. Masculii au organe de stridulaţie situate pe partea internă a femurilor posterioare şi pe marginea aripilor anterioare (fig. 21).

posterioare şi pe marginea aripilor anterioare (fig. 21). Fig. 21. Lăcusta călătoare (Locusta migrator ia L.):

Fig. 21. Lăcusta călătoare (Locusta migrator ia L.):

1 adult; 2 - ootecă; 3 - plante atacate de lăcuste (după Volkov)

Oul este alungit de 6-8 mm lungime şi 1,5- 2,0 mm lăţime, de culoare galbenă-roşietică, având

aspectul unui bob de secară. Ooteca este cilindrică, uşor curbată de culoare brună, măsurând 58-75 mm în lungime şi 5-10 mm în grosime. Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin mărime, prin lipsa aripilor sau prezenţa rudimentelor de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Lăcusta călătoare are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou, în ootece în sol la 3-6 cm adâncime. In primăvară, de obicei la mij locul lunii mai, când temperatura solului este de 19-20°C, iar cea a aerului de 14-15°C, încep să apară larvele. Apariţia lor este eşalonată şi durează o perioadă de 15-25 zile. Imediat după apariţie, larvele se strâng în grupe mici, apoi acestea se unesc şi formează altele mai mari. Instinctul unirii în stoluri începe să se manifeste îndată după ecloziune - din momentul când larvele încep să se deplaseze. La început, larvele stau pe loc şi se hrănesc pe plante cu frunze fragede, pe care le întâlnesc în preajma lor, apoi migrează pe distanţe mici, trecând pe stuf, acesta constituind hrana lor preferată, iar după 10-12 zile migrează la distanţe mai mari, uneori depăşind un kilometru pe zi. Migraţia în masă a lăcustei călătoare începe de la vârsta a 3-a a 4-a. Deplasându-se într-o anumită direcţie, stolul de lăcuste formează un nor întreg, ce constă numai din indivizi de vârstă tânără Migraţiile sunt cauzate de temperatură, luminozitate, vânt şi mai puţin - de lipsa de hrană, iar direcţia de migraţie este determinată de hrană, lumină, temperatură şi vânt. Migraţia lăcustelor are loc numai în zilele călduroase, cu temperaturi de 21-23°C. Migraţia în masă începe, de obicei, dimineaţa, după ce se încălzeşte,

pe la orele 8-9 şi durează până la orele 17-18, întrerupându-se între orele mai calde (12- 14). înălţimea de zbor a lăcustelor este în medie de 1000 m, însă poate creşte şi până la 1100-1300 m. Viteza de zbor în timpul migrării este de 17-18 km/oră. După orele 18, când timpul începe să se răcească, larvele se fixează pe tulpinile plantelor, unde rămân nemişcate până a doua zi. Grupurile de larve ale lăcustei călătoare formează focare destul de mari, care pot migra pe o rază de 20-50 m, iar în multe cazuri chiar 200-300 m. în timpul zborului, lăcusta călătoare poate parcurge distanţe de 1000-2000 km. Migraţia lăcustei se termină totdeauna înainte de împerechere şi pontă. Dezvoltarea stadiului larvar durează în funcţie de condiţiile meteorologice, o perioadă de 60-80 zile, din a doua decadă a lunii mai până în prima jumătate a lunii august. Larvele năpârlesc de 5 ori, trecând prin 6 vârste, cu un interval între năpârliri de 5-10 zile. înjumătăţea a doua a lunii iulie, după ultima năpârlire, apar adulţii. Spre deosebire de larve, adulţii se deplasează, migrând în zbor la distanţe de zeci şi sute de kilometri, parcurgând uneori până la 30-50 km/zi. După o luna de la dezvoltarea completă a larvelor are loc maturaţia sexuală La sfârşitul lunii iuhe-începutul lui august are loc împerecherea, car e dureaz ă aproximati v 12-24 ore . Dup ă 1-2 zil e d e l a împerechere , femelele înce p s ă depună ouăle ce se eşalonează până în lunile septembrie-octombrie. Ouăle sunt depuse în terenurile nisipo-argiloase, uşoare şi umede, unde hrana larvelor este asigurată. Depunerea ouălor se face mai mult noaptea. Femelele niciodată nu depun ouăle în locurile unde au eclozat larvele în anul curent. Pentru depunerea ouălor femelele fac, cu ajutorul abdomenului, o galerie în sol la o adâncime de 3-6 cm.

Depunerea ouălor începe din adîncul galeriilor, aşezându-le în 4 rânduri, secretând în acelaşi timp o substanţă spumoasă care adăposteşte ouăle şi formează ooteca; în prezenţa aerului aceasta se întăreşte. O femelă depune din luna august şi până în luna octombrie 200-300 ouă în 3-5 ooteci diferite. O singură ootecă conţine 50-115 ouă. în ooteci ouăle sunt depuse orizontal, unele peste altele, numărul lor fiind mai mare în prima ootecă, apoi numărul lor scade şi a treia ootecă conţine cel mai mic număr de ouă. Pe 1 m 2 pot fi depuse mai mult de 200 ooteci. Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta călătoare este o specie polifagă, atacă diferite specii de grarninee spontane şi cultivate (timoftica, pirul, porumbul, orzul, grâul ş. a.), preferând stuful. Atacă adulţii şi larvele care rod părţile aeriene ale plantelor, lăsând în urmă numai resturi de tulpini. Această specie este considerată cea mai periculoasă, întrucât pagubele produse pot merge până la distrugerea în totalitate a culturii. Un focar de larve de lăcustă călătoare poate distruge în câteva ore zeci de hectare de cereale. Afară de cereale, lăcusta călătoare atacă plantele leguminoase (lucerna, trifoiul, fasolea ş. a.), în caz de invazii mari, lăcusta poate ataca şi diferite specii de arbuşti şi arbori. In general, populaţii masive ale lăcustei călătoare se înregistrează numai după anii călduroşi şi săcetoşi.

înmulţirea în masă a lăcustei călătoare este determinată de diferiţi factori abiotici şi biotici. In anii cu temperaturi scăzute, bogaţi în precipitaţii, cu inundaţii în masă şi de lungă durată (din primăvară şi până vara târziu) înmulţirea este mult mai redusă faţă de anii calzi şi secetoşi. înmulţirea în masă a lăcustelor este condiţionată şi de diferiţi factori

biotici (paraziţi, prădători, unele specii de bacterii sau ciuperci parazite), care reduc mult densitatea numerică a larvelor. Printre prădători se numără: Epicauta erythrocephala Pali., Anastoechus nitidulus F., Anthomyia radicum L., Mylabris geminata F, M. oliveriBieb.,M.variabilis'Pa\l.,M.polymorpha?a\\.,Alosimus syriacusL.,A. collaris R, iar ca paraziţi - Sarcophaga lineata Pali. şi Wohlfahrtia balassogloi Parts., precum şi ciuperca Empusa grylii Fres.

Lăcusta marocană sau de stepă - Dociostaurus maroccanus Thnb. Sin.: Gryllus maroccanus Thnb., Stauronotus maroccanus Stal. Răspândire. Lăcusta marocană este răspândită mai ales în sudul Europei, în Africa de Nord, Asia de Sud-Vest şi Centrală.

Descriere. Adultul are corpul de 20-28 mm lungime la masculi şi de 25-38 mm lungime la femele, de culoare cenuşie gălbuie-roşcată cu pete brune de formă neregulată. Antenele sunt roşcate, capul bine dezvoltat. Se recunoaşte cu uşurinţă prin pronotul îngustat spre mijloc, prin carenele laterale albe şi puternic curbate, formând un desen caracteristic în forma literei „X" de culoare albă-gălbuie. Aripile anterioare depăşesc lungimea abdomenului cu pete brune evidente şi o linie albicioasă în câmpul costal, iar cele posterioare sunt transparente. Femurele picioarelor posterioare sunt roşii-gălbui, cu 3 pete negricioase, iar tibiile sunt roşii. Cercii sunt scurţi şi drepţi (fig. 22). Oul este alungit, puţin încovoiat, de

5-6 mm lungime şi de 1,5 - 2 mm lăţime,

având culoarea alb-gălbuie. Ouăle sunt

- 2 mm lăţime, având culoarea alb-gălbuie. Ouăle sunt 2 Fig. 22. Lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus

2

Fig. 22. Lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Thumb.):

1 - adult; 2 - pronotul (după Bei - Bienko)

depuse în ooteci cilindrice, puţin încovoiate, de 12-18 mm lungime. Larva este asemănătoare adulţilor, însă de dimensiuni mai mici, lipsită de aripi

sau cu rudimente de diferite dimensiuni (în funcţie de vârstă). Biologie şi ecologie. Lăcusta maro­ cană are o generaţie pe an. Iernează în

stadiul de ou în ooteci depuse în sol la 4-5

cm adâncime. Primăvara larvele apar de

obicei în cursul lunilor aprilie-mai. La început se dezvoltăm apropierea focarelor din anul trecut. După prima năpârlire larvele încep să migreze în căutarea hranei,

parcurgând până la 5 km pe zi. Formează populaţii mari sub formă de stoluri, late de câţiv a k m ş i lung i d e 1-2 km . Migrare a larvelor depinde în special de lumina şi căldura solară. De aceea, dacă în timpul

migrării un nour acoperă soarele, larvele se opresc, iar noaptea stau agăţate de plante. în timpul zilei, când temperatura este prea mare, lăcusta marocană se opreşte din mers şi se ascunde într-un loc mai răcoros sub plante.

în timpul migrării, larvele se adună în stoluri mari şi se deplasează toate în aceeaşi

direcţie. Migrarea lor zilnică începe dimineaţa şi se termină seara, când amurgeşte şi timpul se răceşte. Dezvoltarea larvelor durează 35-40 zile şi trec prin 5 vârste. Apariţia şi zborul adulţilor are loc la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Ca şi larvele, adulţii se adună în stoluri mari şi zboară în alte locuri, parcurgând până la 50 km pe zi. Femelele depun ouăle în sol, la adâncimi de 4-5 cm, eliminând totodată o secreţie mucilaginoasă ce leagă ouăle, formând ootecă.

O femelă depune în medie 150-200, maximum 500-600 ouă. In anii de invazii se

pot găsi până la 200-300 ooteci/m. Intr-o ootecă sunt depuse 20-40 ouă, fiind aşezate în 3-4 rânduri. In această formă, ouăle rămân în pământ până în anul următor, când reâncepe un nou ciclu. Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta marocană este o insectă polifagă. Adulţii şi larvele atacă gramineele cultivate (grâul, porumbul etc.) şi spontane, legumele, leguminoasele perene, plantele tehnice etc; însă produc daune mai mări gramineelor de păşuni, la care distrug frunzele şi tulpinile. In anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltare se înmulţeşte în masă şi poate ataca chiar şi pomii fructiferi sau arborii de pădure. In cazuri de invazii, lăcusta marocană poate produce pagube destul de mari, ducând la compromiterea culturilor.

înmulţirea în masă a lăcustei marocane este determinată de mai mulţi factori, printre care predominante sunt terenurile înţelenite şi mai ales, precipitaţiile abundente din toamnă şi din lunile de primăvară aprilie-mai, când pontele sunt parazitate de numeroase ciuperci din genurile Fusarium şi Penicilum. In afară de aceasta, pontele lăcustei sunt distruse de diferite organisme entomofage prădătoare şi parazite, aşa ca: Zonabris decempunctata L., Z. variabilis Pali., Thyridanthoraxfenestratus Pali., precum şi numeroase păsări insectivore - Pastor roscus L., Sturnus vulgaris balcanicus But. etc.

Familia

Catantopidae

Această familie de ortoptere polifage cuprinde specii de lăcuste, la care prosternul prezintă un tubercul mare de formă conică. Se cunosc numeroase specii de lăcuste catantopide, însă o frecvenţă mai mare, prezentând şi o importanţă majoră, o are lăcusta italiană (Calliptamus italicus L.).

Lăcusta italiană - Calliptamus italicus L. Sin.: Gryllus italicus L., Calliptamusmarginellus Serv. Răspândire. Lăcusta italiană este răspândită în Europa Centrală şi Orientală, în Africa de Nord, Asia Mică şi Occidentală. Descriere. Adultul are corpul de 14-25 mm lungime la masculi şi 23-41 mm la femelă, având culoare variabilă (brună-gălbuie, cenuşie, bruna-roşcată sau marmorat)

Jo

cu numeroase pete brune dispuse neregulat. Se recunoaşte prin faptul că, pronotul este uşor turtit dorsal şi prevăzut longitudinal cu 2 carene laterale, apropiate anterior şi îndepărtate posterior şi una mediană dreaptă, de culoare albă-gălbuie. Antenele sunt lungi, cât capul şi pronotul luate împreună. Aripile anterioare sunt mai lungi decât abdomenul, de culoare brună-gălbuie, cu pete brune-închise, iar cele posterioare sunt semitransparente, la bază roşii. Femurele posterioare prezintă 3 pete brune-închis, iar tibiile posterioare sunt de culoare roşie - deschise, cu spini roşii la bază şi negri la vârf. (fig. 23). Oul este cilindric şi rotunjit la vârf de 4,0-5,0 mm lungime şi 1,0-1,3 mm lăţime, de culoare ruginie sau gălbuie. Ooteca este cilindrică, puţin curbată, de 22-41 mm lungime şi de 3,5-4,5 mm grosime. Larva este asemănătoare cu adultul, însă de dimensiuni mai reduse, lipsită de aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni, în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Lăcusta italiană are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc în primăvară, pe la mijlocul lunii mai şi durează până la mijlocul lunii iunie, iar în masă are loc când solul se încălzeşte până la 23°C. Larvele apărute în primele zile rămân izolate, apoi se adună în grupe mari şi încep să migreze. Migraţia larvelor are loc pe timp călduros, fiind mai active la temperaturi ridicate, de 30-40° C. Pe timp înnourat, pe ploaie sau pe vânt larvele rămân pe diferite plante ierboase. Dezvoltarea larvei durează 35-45 zile şi în acest timp năpârlesc de 5 ori. In luna iulie apar adulţii, care se adună în stoluri mari şi zboară în alte locuri, însă nu migrează la distanţe considerabile. După 1 -2 săptămâni de la apariţie în luna august, are loc copulaţia, iar peste 10-15 zile femela începe să depună ouăle, preferând terenurile înţelenite. Ouăle sunt depuse în ooteci în sol, la adâncime de 2-3 cm. In fiecare ootecă femela depune 20 - 60 ouă, aşezate oblic (50-80°), în 4-5 straturi, pe o distanţă de 10-20 mm. Ponta este învelită cu o secreţie mucilaginoasă, de care se lipesc şi granule de pământ, formând ast­ fel ootecă, iar în partea superioară este acoperită cu un dop spumos de 10-20 mm, care în contact cu aerul se întăreşte. In total o femelă depune 100-200 ouă. Peste câteva zile se formează embrionul şi în acest stadiu rămâne până în primăvara viitoare.

Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta italiană este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, preferând gramineele din pajiştile permanente. Dintre plantele cultivate mai frecvent sunt atacate culturile de cereale, cartoful, leguminoasele, sfecla, porumbul, tutunul, plantele legumicole, pornii fructiferi,

porumbul, tutunul, plantele legumicole, pornii fructiferi, Fig. 23. Lăcusta italiană (Cattiptamus italicus L.): -

Fig. 23. Lăcusta italiană (Cattiptamus italicus L.):

- adult; 2 - pronotul (după Bei - Bienko)

iar uneori şi viţa de vie, situată în vecinătatea pajiştilor. Adulţii şi larvele rod frunzele şi vârful tulpinilor. Pagube mari produc mai ales în primăverile şi verile secetoase şi călduroase, când lăcusta italiană se înmulţeşte în masă şi migrează în culturile agricole, distrugând plantele complet. înmulţirea lăcustei este frânată de activitatea unor organisme entomofage, ca Zonabris decemiineata L., Epicauta erythrocephala F., Wohlfahritia balassogloi Part., Sarcophaga lineata Pali., Eutrombidium trigonum Herm., Erythraeusphalangioides Deg., precum şi de ciupercile entomopatogene Empusa grylli Fr. şi Entomophtora grylli Fries.

Familia

Tettigoniidae

(Phasgonuridae)

Această familie de ortoptere polifage cuprinde numeroase specii de cosaşi, care sunt foarte asemănători cu lăcustele, deosebindu-se prin următoarele particularităţi morfofiziologice: au antene setiforme lungi, până la jumătatea abdomenului, iar uneori mai lungi decât corpul; organele timpanale (auditive) sânt situate pe tibiile anterioare, iar organul stridulant labazategminelor; tarsele sunt formate din 4 articule; au oviscapul lung, turtit lateral, în forma de sabie sau de seceră, adesea dinţat la vârf.

în Moldova s-au semnalat peste 30 specii de cosaşi, printre care mai frecvent se

întâlnesc şi prezintă o importanţă maj oră speciile: cosaşul verde (Tettigonia viridissima L.), cosaşul brun sau pestriţ (Decticus verrucivorus L.) şi cosaşul de păşuni şi fâneţe

(Polysarcus denticaudus Charp.)

ş.

a.

Cosaşul verde - Tettigonia viridissima L. Sin.: Locusta viridissima Fabr., Phasgonura viridissima Steph. Răspândire. Cosaşul verde este răspândit în toată Europa, în Africa de Nord şi în Asia. Descriere. Adultul femelă are corpul de 32-42 mm, iar masculul de 28-36 mm lungime, de culoare verde, dorsal puţin mai întunecată şi cu pete. Pe cap, pronot şi elitre prezintă o bandă mediană longitudinală brună. Antenele sunt setiforme, aproape de 2 ori mai lungi decât corpul, la capete de culoare roşcată. Aripile anterioare sunt cu mult mai lungi decât abdomenul. Abdomenul se termină cu doi cerci. Femela are ovipozitorul de 22-32 mm lungime, sub formă de sabie (fig. 24). Oul este alungit aproape cilindric, de 5,0-6,5 mm lungime şi 1,5-1,7 mm lăţime, de culoare brună-negricioasă. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului 7-8 mm şi lipsa sau incompleta dezvoltare a aripilor. Biologie şi ecologie. Cosaşul verde are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc în primăvară la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai şi dezvoltarea lor se eşalonează pe 60-90 zile,

lunii mai şi dezvoltarea lor se eşalonează pe 60-90 zile, Fig. 24. Cosaşul verde (Tettigonia *

Fig. 24. Cosaşul verde (Tettigonia

*

„_A

„?

viridissima . L.) (dupa Bei - Bienko)

T

*

pana m a doua lumatate a lunii , iulie. In aceasta

,

perioadă larvele năpârlesc de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iulie începutul lui august larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în insecte adulte, care se hrănesc pe diferite plante, fiind mai active în timpul zilei. Stridulaţia începe după amiază şi durează până noaptea târziu, iar în nopţile întunecoase poate dura până dimineaţa. După o perioadă de hrănire pentru maturare sexuală, în cursul lunii august are loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse în sol, izolat sau în grupe mici (2-8). O femelă depune până la 20 ouă pe zi, iar în total 70-100 ouă, care rămân pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul verde este o specie pantofagă, cu un regim de hrană fitofag şi carnivor. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care roade frunzele, tulpinile, lăstarii şi inflorescenţele plantelor. Larvele la început se hrănesc pe diferite buruieni în locurile unde au apărut, apoi migrează în culturi, unde atacă plantele cultivate. Cosaşul verde produce pagube considerabile în culturile de grâu, orz, porumb, cartofi, fasole, tutun, lucerna, legume etc. în anii cu primăveri timpurii şi calde, larvele atacă plantele cultivate începând cu luna mai. în faza incipientă daunele sunt neînsemnate, iar pe măsura înaintării în vârstă pagubele devin mai evidente. Pe timp cu temperaturi ridicate (arşiţă) pagubele produse de cosaş se măresc, întrucât în astfel de condiţii îşi compensează necesarul sporit de umezeală prin folosirea unei cantităţi mai mari de hrană suculentă. Mai des cosaşul se înmulţeşte pe povârnişuri, în văi şi în locurile unde cresc arbuşti şi pomi rari. în afară de regimul fitofag, cosaşul verde se hrăneşte şi cu diferite insecte mici:

muşte, fluturi, larve, acarieni ş. a. Uneori prezintă chiar şi caractere de canibalism, hrănindu-se cu indivizi mai slabi, sau cu larve mai mici ai aceleiaşi specii.

Cosaşul brun sau pestriţ - Decticus verrucivorus L. Sin.: Gryllus verrucivorus L.,Locusta verrucivora Deg. Răspândire. Cosaşul brun este răspândit în toata Europa şi Asia. Descriere. Adultul are lungimea corpului la masculi de 30-40 mm, iar la femelă de 30-38 mm, fiind de culoare verde sau brună-deschisă, cu pete brune-negricioase, de formă neregulată. De aici şi denumirea de cosaş pestriţ. Tegminele (aripile anterioare) sunt de lungimea corpului sau puţin mai lungi, de culoare verde, cu marginea posterioară brună şi cu numeroase puncte şi pete negre. Aripile posterioare sunt transparente şi tot atât de lungi, ca şi cele anterioare. Tibiile anterioare au 4 spini pe partea externă, iar cele posterioare prezintă spini pe partea internă. Abdomenul este de culoare albă-gălbuie, prezentând pe fiecare segment câte o pată de culoare neagră. Ovipozitorul este lung, uşor curbat, dinţat la margine şi granulat lateral.

Oul este cilindric, slab curbat, de culoare liliachie, de 6,0-6,5 mm lungime şi 1,4-1,6 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului şi lipsa sau dezvoltarea incompletă a aripilor. Biologie şi ecologie. Cosaşul brun sau pestriţ are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc primăvara, în luna aprilie şi se eşalonează până în luna mai. Dezvoltarea stadiului larvar durează până la sfârşitul lunii iulie sau începutul

lunii august. Ajunse la completa dezvoltare, lan ele se transformă în adulţi. împerecherea are loc spre sfârşitul verii, fiind precedată de o stridulaţie puternică, cu rol în chemarea sexelor pentru copulare. Spre deosebire de cosaşul verde, această specie stridulează numai ziua. După o săptămână de la împerechere, femela începe să depună ouăle în sol.

O femelă depune în medie până la 50, mai rar 60-80 ouă, care şi rămân să ierneze.

Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul brun sau pestriţ este o specie pantofagă cu regim de hrană fitofag şi carnivor, ca şi cosaşul verde, deosebindu-se prin aceea că se întâlneşte frecvent şi produce daune mai mari în zonele cu umiditate ridicată.

Familia

Phaneropteridae

Această familie de cosaşi cuprinde insecte de talie mare, cu tegminele scurte, fără aripile posterioare. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care uneori prezintă importanţă economică, se numără: Polysarcus denticaudus Charp.

Cosaşul de păşuni şi fâneţe - Polysarcus denticaudus Charp. Sin.: OrphaniadenticaudaFisch., Barbitistesdenticauda Charp. Răspândire. Cosaşul fâneţelor este răspândit în Europa Centrală şi Meridională. Descriere. Adultul are corpul alungit, la femele de 30-42 mm lungime, iar masculii sunt mai mici, având 25-30 mm lungime. Culoarea corpului variază de la verde, cu pete brune pe partea dorsală în faza solitară, până la negru în faza gregară. Capul se evidenţiază printr-o ridicătură largă, obtuză între antene. Antenele sunt setiforme, de culoare verde, puţin mai scurte decât corpul. Pronotul la mascul este boltit şi acoperă pe jumătate tegminele, iar la femele nu este boltit şi acoperă aproape complet tegminele, acestea fiind scurte, de 4-5 mm lungime, lobiforme, verde-gălbui sau brune. Aripile posterioare lipsesc. Abdomenul este mare şi îngroşat. Cercii la masculi sunt uşor curbaţi şi încrucişaţi, cuprinzând între ei placa subgenitală care este îngustă şi mai lungă decât cercii. Ovipozitorul femelelor este lung, lăţit uşor curbat şi la vârf puternic dinţat.

Biologie şi ecologie. Cosaşul fâneţelor are o generaţie pe an. Iernează în studiul

de ou în stratul superficial al solului, la 1,5-2 cm adâncime. Larvele apar primăvara, pe la

sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie, în funcţie de hrană şi condiţiile climatice. Se

hrănesc cu diferite plante din locurile de apariţie. Pn lipsa hranei, migrează la distanţe mari în căutarea ei. Evoluţia stadiului larvar durează 45-60 zile, perioada în care năpârlesc de cinci ori. Larvele ajung la maturitate în luna iunie, apoi se transformă în adulţi, care se împerechează după ce femelele încep sa depună ouăle, procesul durând până în luna august. O femelă depune 50-60, maximum 80-100 ouă. Femela depune ouăle izolat, în stratul superficial al solului, la 1,5-2 cm adâncime, preferind terenurile deschise, însorite şi uscate, unde şi rămân pentru iernat.

Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul fâneţelor este o insectă polifagă. Atacă insectele adulte şi larvele care se hrănesc cu diferite plante furajere din păşuni şi lâneţe, preferând gramineele. La invazii, insectele rmgrează în căutarea hranei, atacând numeroase plante cultivate învecinate, preferând cerealele, cartoful, fasolea, legumele (salata, varza etc.), sfecla, lucerna etc. In anii de invazii cu primăveri secetoase, produce pagube deosebit de mari.

Familia Gryllidae Această farnilie de ortoptere polifage cuprinde specii de greieri care, deşi se întâlnesc într-un număr redus şi rar când produc daune de importanţă economică uneori se înmulţesc în masă şi produc pagube considerabile. Printre speciile cu o frecvenţă şi o importanţă deosebită se numără greierele de câmp (Gryllus campestris L.) şi greierele de stepă (Melanogryllus (Gryllus) desertus Pali.)

Greierele de câmp - Gryllus campestris L. Sin.: Aceta campestris Fabr., Liogryllus campestris Sauss. Răspândire. Greierele de câmp este răspândit în Europa, Asia Mică şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul scurt şi îngroşat, aproape cilindric de 20-26 mm lungime, de culoare neagră lucitoare. Capul este mare şi globulos, puţin mai lat decât pronotul. Are antenele setacee, aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Pronotul este de 2 ori mai lat decât lung. Aripile anterioare sunt fumurii şi cu pete portocalii la bază. Aripile posterioare sunt mai scurte decât cele anterioare. Femurele posterioare prezintă pe partea internă o pată roşie-cărămizie. Abdomenul este cilindric, voluminos şi se termină cu o pereche de cerci lungi, conici şi articulaţi. Ovipozitorul are 10-15 mm lungime, este cilindric, subţire şi cu vârful sub formă de lance. Oul este alb, alungit, de 3,5 mm lungime şi de 0,1 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu adultul, având însă dimensiuni mai mici, este lipsită de aripi sau are rudimentele acestora, de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Greierele de câmp are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă în galerii, făcute în sol. Apariţia larvelor hibernante are loc primăvara, spre sfârşitul lunii martie - începutul lui aprilie, când temperatura aerului se ridică la 4-5 °C ziua şi 1 -2 °C noaptea. Larvele apărute se hrănesc pe diferite plante până în luna mai, când ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi. Greierele de câmp este o specie termofilă, de aceea mai frecvent se întâlneşte în păşuni şi fâneţe semiuscate, pe terenurile uşoare, nisipoase. După câteva zile de hrănire, de obicei în cursul lunii iunie, are loc copulaţia şi ponta, care se eşalonează până la sfârşitul lunii. Depunerea ouălor începe după 8-9 zile de la împerechere. O femelă depune în sol 80-100 ouă şi chiar mai mult (până la 500-600). Incubaţia durează 20-25 zile. Ecloziunea larvelor se eşalonează până în luna iulie, de aceea în perioada iunie-august se întâlnesc larve de diferite vârste. Larvele de prima şi a 2-a vârstă trăiesc la suprafaţa solului, prin crăpături, pe sub bulgări sau pe sub diferite resturi vegetale, iar începând cu vârsta a 3-a sapă galerii în sol, mai ales în terenurile înierbate sau sub pietre, unde trăiesc solitar. în toamnă, odată cu răcirea timpului, larvele se retrag în galerii, în care şi iernează.

Plante atacate şi mod de dăunare. Greierele de câmp este o specie pantofagă. Atacă diferite plante din păşuni şi fâneţe, iar dintre plantele de cultură, mai, mari pagube produce tutunului, grâului, orzului, porumbului, cartofului, sfeclei, tomatelor, ardeiului, precum şi puieţilor din pepiniere. Adulţii şi larvele rod atât rădăcinile plantelor tinere, cât şi partea aeriană, în special în zona coletului. Daune mai mari produce în prirnăverile secetoase. în afară de regimul fitofag, această specie se mai hrăneşte cu numeroase insecte mici, păianjeni etc.

Greierele de stepă - Gryllus desertus Pallas Sin.: Melanogryllus desertus Pali., Gryllus tristis Sew. Răspândire. Greierele de stepă este răspândit în Europa Centrală şi de Sud, Asia Mică şi Centrală, Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 12-19 mm lungime, de culoare neagră, neagră- mat , uneor i neagră-gălbuie uniform pubescent . Pronotu l est e aproap e de 1,5 ori ma i lat decât lung. Aripile anterioare sunt de culoare brună, aproape negre, mai scurte (rareori mai lungi) decât abdomenul, iar aripile posterioare pot fi reduse sau dezvoltate, aproape de 2 ori mai lungi decât aripile anterioare; corpul este prelungit posterior în formă de coadă. Picioarele sunt negre. Tibiile posterioare prezintă pe marginea internă 5 spini. Ovipozitorul are 12-17 mm lungime fiind mai lung, decât femurul picioarelor posterioare. Cercii sunt puţin mai ascuţiţi decât femurul posterior.

Ou l est e de culoar e albă, strălucitoare , de 3,5 mm lungim e şi 1,0 mm lăţime . Larva este asemănătoare cu adultul, având însă dimensiuni mai mici, şi este lipsită de aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Greierul de stepă are o generaţie pe an, uneori o generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a 4-a - 5-a în galerii, în sol. Apariţia larvelor hibernante are loc în cursul lunii aprilie lirănindu-se pe diferite plante. Spre sfârşitul lunii mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi. Greierii se întâlnesc pretutindeni, mai ales pe terenurile înţelenite (haturi, marginea drumurilor, câmpurilor etc), iar în câmp prin crăpăturile solului, pe sub bulgări, pe sub plante furaj ere etc. Adulţii şi larvele trăiesc solitar în galerii şi numai în perioada împerecherii (iunie-iulie) se întâlnesc împreună. In caz că într-o galerie se întâlnesc două larve, între ele are loc o luptă aprigă, în urma căreia cea mai slabă este distrusă. După împerechere, femelele depun ouăle izolat în sol. Incubaţia durează 15-20 zile. Larvele încep să apară, din a 3 -a decadă a lunii iunie şi continuă până la mij locul lunii august. Imediat după ecloziune, larvele migrează în diferite direcţii în căutarea hranei şi se hrănesc până toamna târziu, iar prin luna octombrie, odată cu răcirea timpului, larvele se retrag în sol pentru iernat.

Plante atacate şi mod de dăunare. Greierele de stepă este o specie polifagă, fiind cea mai răspândită şi mai dăunătoare specie de greieri. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Dintre plantele cultivate, mai puternic sunt atacate legumi­ noasele (fasolea, mazărea, trifoiul, lucerna etc), cerealele (grâul, porumbul etc), precum şi sfecla pentru zahăr, cartoful, ceapa, tutunul, varza, tomatele, puieţii din pepiniere etc. Adulţii şi larvele rod tulpina, frunzele, producând scheletări şi defolierea plantelor. Un rol important în reducerea populaţiei greierului are efectuarea arăturii adânci de toamnă, în urma căreia o parte din indivizi sunt nimiciţi sau scoşi la suprafaţa solului, unde sunt distruşi de diferite insecte entomofage sau păsări insectivore, iar cei rămaşi în viaţă, fiind lipsiţi de condiţii favorabile de dezvoltare, migrează pe alte câmpuri, de aceea în primăvară pe terenurile cu o agrotehnică înaltă greierii se întâlnesc rar. Combaterea lăcustelor, cosaşilor şi greierilor. In vederea combaterii acestor insecte se aplică măsuri preventive şi curative. Dintre măsurile preventive se recomandă:

controlul culturilor agricole pentru depistarea la timp a focarelor, a suprafeţei lor şi stabilirea

densităţii numerice a ootecilor pe 1 m 2 ; desţelenirea terenurilor puternic infestate (pârloagele, haturile, marginile drumurilor etc), care sunt focarele principale de înmulţire a acestor dăunători; efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea buruienilor de pe marginea câmpurilor şi din apropiere; distrugerea resturilor vegetale, rămase în câmp după recoltare, prin discuirea solului; tăvălugirea terenurilor puternic infestate. In cazul unor infestări masive, pentru distrugerea ouălor lăcustelor în focarele gregarigene şi mai ales a larvelor în migraţie, înainte ca acestea să ajungă la invadarea culturilor se pot aplica măsuri mecanice (tăvălugirea terenurilor puternic infestate, şanţurile capcană etc). Şanţurile se sapă în jurul culturilor atacate sau al vetrelor, în faţa culturilor de apărat sau transversal faţă de direcţia de migrare a larvelor cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se intenţionează a se proteja Dimen­ siunea şanţurilor variază, având în general secţiune dreptunghiulară (0,3 -0,6/0,3 -0,4m) cu pereţii netezi astfel ca dăunătorul să nu poată ieşi din ele. Insectele căzute în şanţuri se distrug cu insecticide cu care se tratează adâncurile şanţurilor. Chimic, lăcustele, cosaşii şi greierii se combat rar, deoarece se întâlnesc în populaţii reduse, care sunt ţinute sub controlul tratamentelor chimice aplicate în combaterea dăunătorilor principali ai culturii respective. In caz de invazii, se aplică tratamente chimice în focarele de înmulţire a dăunătorilor, la ecloziunea larvelor, când densitatea numerică a lor depăşeşte PED (2-5 larve/m 2 ) la lăcusta italiană şi alte specii cu instinct gregar şi (10-15 lăcuste/m 2 ) la speciile solitare cu unul din produsele omologate la cultură conform Registrului de Stat al produselor de uz fitosanitar. Pentru realizarea unei combateri eficiente, tratamentele se aplică dimineaţa sau seara împotriva larvelor tinere când stau grupate. La combaterea larvelor în migraţie se tratează nu numai suprafaţa infestată, dar şi culturile pe direcţia de migrare a larvelor, precum şi culturile învecinate. Pe suprafeţele restrânse cu populaţii reduse, rezultate bune se obţin şi prin utilizarea momelilor toxice, preparate dintr-o substanţă alimentară preferată în amestec cu un produs toxic omologat în doză de 5-10%. Momelile se aşează în grămezi mici în locurile infestate, obişnuit pe direcţia de înaintare a lăcustelor, în cantitate de 30 kg/ha.

Familia

Gryllotalpidae

Această familie cuprinde ortoptere polifage de talie mare, adaptate la viaţa subterană, cu picioarele anterioare adaptate pentru săpat. Printre speciile care mai frecvent se întâlnesc şi prezintă o importanţa deosebită pentru agricultură, se numără coropisniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.). Coropisniţa - Gryllotalpa gryllotalpa Lat r Sin.: Gryllus gryllotalpae L., Gryllotalpa vulgaris Latr. Răspândire. Coropisniţa este răspândită în Europa, Africa de Nord şi în Asia Occidentală. Descriere. Adultul are corpul puternic alungit, aproape cilindric, de 40-50 mm lungime, dorsal de culoare brună-închis, iar ventral brună-gălbuie, acoperit cu perişori

deşi, scurţi, care îi dau un aspect catifelat. Capul este rotund-conic, relativ mic, cu ochii ovali, negri şi lucioşi. Antenele sunt setiforme, puţin mai lungi decât pronotul. Pronotul este mare, oval-alungit, globulos uşor îngustat anterior. Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat, au tibiile late şi groase, prevăzute cu dinţi puternici, foarte pronunţaţi; picioarele mediane sunt normal dezvoltate şi servesc pentru susţinerea corpului, iar cele posterioare sunt adaptate pentru sărit, cu femurele mai dezvoltate. Aripile anterioare sunt pergamentoase şi scurte; în repaus acoperă numai toracele şi baza abdomenului, prezentând pe marginea internă organul de stridulaţie. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, transparente, mai lungi ca abdomenul, care în repaus sunt strânse în formă de evantai în lungul corpului. Abdomenul este fusiform, voluminos, format din 10 articule, cu o pereche de cerci lungi, curbaţi şi peri lungi (fig. 25).

Oul este elipsoidal, de culoare galbenă cu luciu verziu, de 3-3,5 mm lungime. Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului şi aripile nedezvoltate. La apariţie este de culoare albă, iar mai târziu devine castanie-negricioasă. Biologie şi ecologie. Coropişniţa are o generaţie la 2 ani. Iernează în sol, la adâncimi de până la 1 m sau în mraniţă, în băligar, precum şi în diferite grămezi de gunoi atât în stadiul de larvă de diferite vârste, cât şi ca adult. Primăvara, coropişniţa apare prin sere şi răsadniţe devreme, încă din februarie- martie, iar în câmp în cursul lunii aprilie, când temperatura solului la20-30 cm adâncime ajunge la 8,5-10° C. In masă apare şi începe să se hrănească la tempe­ raturi de 12-15 °C. Coropişniţa este mai activă în timpul nopţii când sapă galerii lungi în formă de spirală, aproape de suprafaţa solului, migrând în sol în căutarea hranei. In timpul zilei este mai puţin activă, retrăgându-se de obicei, în galeriile mai adânci.

retrăgându-se de obicei, în galeriile mai adânci. Fig. 25. Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa Latr.): 1

Fig. 25. Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa Latr.):

1 - adult; 2 - cuib de coropişniţa cu ouă; 3 - răsad de tomate atacat (după Filipov).

Prezenţa coropişniţei pe terenurile infestate, poate fi uşor determinată după existenţa unor denivelări sinuoase de pământ care apar la suprafaţă (mai ales după ploi) şi care se întind de la

o plantă la alta, având 2-3 cm lăţime precum şi după plantele ofilite din jurul lor. Adulţii

părăsesc galeriile numai în perioada împerecherii care are loc în sere şi răsadniţe în luna martie, iar în câmp mult mai târziu, de obicei în mai-iunie, mai ales în nopţile senine, când insectele emitnişte stridulatii puternice şi distincte prin frecarea marginilor interne ale aripilor anterioare. Coropişniţele zboară şi înoată foarte bine (însă nu la distanţe mari).

Acestea sunt atrase de lumină şi de anumite zgomote sau vibraţii sonore. După copulaţie, care are loc totdeauna numai noaptea, femela sapă în sol la 10-20 cm adâncime

o galerie verticală pentru depunerea ouălor. La capătul galeriei îşi amenajează din firişoare

de rădăcini şi alte resturi vegetale un cuib cu pereţii netezi, de forma şi mărimea unui ou de găină, care, de regulă, este prevăzut cu mai multe ieşiri. Perioada de depunere a ouălor durează 8-12 zile. O femelă depune 300-400 de ouă, uneori şi mai mult. De regulă depunerea ouălor în câmp începe în a 2-a a 3-a decadă a lunii mai şi continuă până la sfârşitul lunii august - începutul lunii septembrie. In condiţii de seră şi răsadniţe, depunerea ouălor începe mult mai devreme, uneori chiar în martie. Incubaţia durează 10-15 zile, în funcţie de temperatură. Larvele apar de la începutul lunii iunie, iar în masă-de la mij locul lunii iunie până la sfârşitul lunii iulie. Larvele apărute rămân grupate în cuib timp de 2-3 săptămâni, fiind hrănite şi ocrotite de femelă, apoi migrează în sol, unde sapă galerii proprii, în diferite direcţii, hrârrindu-se cu rădăcinile tinere ale diferitor plante. Dezvoltarea stadiului larvar are loc foarte lent, din care cauză în august-septembrie populaţia coropişniţei este alcătuită din larve de vârsta a 3-a şi a 4-a, care, odată cu scăderea temperaturii solului, se retrag pentru iernat. Pentru hibernare larvele migrează la adâncimi de până la 20-50 cm sau se retrag în diferite locuri călduroase (băligar, mraniţă, gunoi etc). în primăvara celui de-al doilea an, larvele hibernante migrează din nou în straturile superficiale ale solului, unde continuă să se dezvolte, hrănindu-se intens cu părţile subterane ale plantelor. Spre toamna anului al doilea, larvele ajung la completa dezvoltare se transformă în adulţi, care migrează pentru hibernare la 50-100 cm adâncime. în condiţii de sere, răsadniţe, coropisniţa se dezvoltă în continuu, de aceea pe parcursul anului dăunătorul poate fi găsit în toate stadiile de dezvoltare (ou, larvă şi adult). Coropisniţa trăieşte numai în sol, preferând terenurile uşoare şi umede, bine afânate şi bogate în substanţe organice, de aceea dăunează mai mult în sere, răsadniţe, în luncile inundabile ale râurilor, iazurilor şi ale altor bazine de apă în terenurile irigate artificial. De asemenea, coropisniţa se întâlneşte frecvent în apropierea fermelor zootehnice, unde găseşte condiţii favorabile pentru iernat şi înmulţire - în grămezile de bălegar. Populaţiile de coropisniţa sunt distruse de nematozii endoparaziţi din genurile Oxyurius şi Telestomum, de unele specii de acarieni ectoparaziţi din genurile Neothorombium, Caloglyphus şi Rhizoglyphus, precum şi de unele specii de păsări - cioara de câmp, grauri sau mamifere rozătoare - şoareci de câmp şi cârtiţe. Plante atacate şi mod de dăunare. Coropisniţa este un dăunător polifag de sol. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând daune mai mari în răsadniţe, sere, iar în câmp, în culturile legumicole şi în special, în cele de tomate, castraveţi, varză, vinete, conopidă, ardei etc. Este activă şi produce pagube mai ales noaptea.

67

Atacă atât în stadiul de adult, cât şi ca larvă. Migrând în sol în căutarea hranei, roade, parţial sau total rădăcinile plantelor tinere, produce dislocarea seminţelor de curând semănate, distruge seminţele în germinaţie etc. Daune mai mari produce, în prima perioadă de vegetaţie, când sunt atacate plantele abia răsărite sau de curând plantate cele cu rădăcini subţiri care sunt distruse complet chiar şi de larvele tinere. După 15-20 zile de la plantare, datorită lignificării ţesuturilor, atacul se reduce treptat, până la completa lui dispariţie. în cursul perioadei de vegetaţie, coropişniţa iese noaptea la suprafaţa solului şi atacă fructele diferitor legume (tomate, vinete, ardei etc), rozând cavităţi de diferite forme şi mărimi. Pagube deosebit de mari coropişniţa provoacă şi în culturile de legume rădăcinoase (morcov, sfeclă, pătrunjel etc), precum şi în culturile de cartof, unde rod galerii sau cavităţi mari în care se instalează diferiţi agenţi patogeni, provocând putrezirea organelor respective. Daune mari coropişniţa produce şi în pepinierele pomicole, silvice şi viticole, precum şi în plantaţiile de flori, unde roade părţile subterane ale plantelor. Plantele atacate se ofilesc repede, se smulg uşor din sol şi se usucă, păstrându-şi la uscare culoarea verde. La atacuri în masă pagubele produse de acest dăunător ajung până la 40-60%. Pagube mai mari se înregistrează pe terenurile structurate, bogate în substanţe organice, aerate şi umede, care îi permit coropişniţei să circule cu uşurinţă prin sol. Vremea caldă şi secetoasă afectează dezvoltarea insectei: devine mai puţin activă şi se retrage în straturile mai adânci ale solului. In afară de plante, coropişniţa consumă şi hrană animală (râme, larvele diferitor insecte şi alte nevertebrate care trăiesc în sol). Uneori coropişniţa prezintă şi caractere de canibalism, distrugându-şi ouăle sale sau larvele tinere. Combatere. Pentru combaterea coropişniţei se aplică măsuri preventive şi curative atât în răsadniţe şi sere, cât şi în câmp. In răsadniţe şi sere ca măsuri preventive se recomandă: la înfiinţarea noilor răsadniţe şi sere, efectuarea controlului terenurilor în prealabil pentru a evita terenurile puternic infestate de coropişniţa; înfiinţarea noilor răsadniţe şi sere pe locuri mai înalte şi mai departe de fermele zootehnice, pentru a preîntâmpina pătrunderea coropişniţei în răsadniţe şi sere, pământul şi bălegarul folosit la producerea răsadului trebuie să fie bine controlat în prealabil; tot în acest scop, se recomandă ca răsadniţele şi serele să fie înconjurate cu şanţuri adânci de 25-30 cm, care se tratează cu insecticide; evitarea folosirii răsadniţelor pentru producerea răsadului pe unul şi acelaşi loc mai mult de 5 ani, deoarece aceasta contribuie la înmulţirea în masă a coropişniţei; menţinerea teritoriului răsadniţelor într-o perfectă curăţenie, întrucât dăunătorul se înmulţeşte în masă în diferite grămezi de băligar, resturi vegetale, de unde migrează în răsadniţe. Vara, între ciclurile de producţie, se recomandă distrugerea buruienilor, care servesc drept hrană dăunătorului în această perioadă; în toamnă, până la retragerea coropişniţei pentru hibernare, se recomanda dezinsecţia solului cu diferite produse insecticide.

Ca măsuri chimice în răsadniţe şi sere se recomandă aplicarea momelilor toxice, preparate din boabe de grâu, orz, ovăz, porumb (întregi sau fărâmiţate), care se opăresc sau se fierb puţin în apă sărată (deoarece sarea face ca momeala să fie umedă un timp

îndelungat şi să manifeste o atracţie a coropişniţei), apoi se amestecă cu ulei de floarea- soarelui sau melasă (3 -5%), la care se adaugă un pesticid: Actellic 5 0 EC sau Bi-5 8 Nou în concentraţie de 5-10 % faţă de greutatea boabelor uscate. Momelile pregătite se împrăştie în doză de 25-30 g/m 2 la baza tranşeelor, înainte ca să fie umplute cu bălegar, sau se introduc în sol la 2-3 cm adâncime cu 7-10 zile înainte de înfiinţarea culturilor. Rezultate bune în combaterea coropişniţei în răsadniţe se pot obţine şi la utilizarea produsului Victenon 50 WP (lOg de preparat la lkg de momeală) folosind 1 kg de momeală la 100m 2 de suprafaţă, care se împrăştie până la semănat cu încorporare în sol la adâncimea de 3 -1 Ocm. După cercetările unor autori străini în sere şi răsadniţe, coropisniţa poate fi distrusă şi prin aplicarea, înainte de semănat cu 10-12 zile, a unui tratament cu Gryllosin 5 G sau Sintogrill 5 G, în doză de 3 g/m 2 , prin împrăştiere pe sol, cu o uşoară încorporare ce asigură o protecţie fitosanitară de până la 30 zile a culturilor. în cursul perioadei de vegetaţie a răsadului, aplicarea momelilor toxice dau rezultate mai slabe, deoarece insectele preferă plantele fragede, de aceea la semnalarea atacurilor se aplică tratamente chimice sub formă de stropire a solului şi a plantelor cu o soluţie de Actellic 50 EC, BI-58 Nou în concentraţie de 0,5 %, consumându-se câte 4-5 l/m 2 . Stropirea se va efectua seara când insectele sunt mai active, în aşa mod ca soluţia să pătrundă în sol la 8-10 cm adâncime. în câmp preventiv, potenţialul biologic existent în sol poate fi diminuat printr-o serie de măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor adânci de toamnă până la retragerea dăunătorului pentru iernare, ceea ce contribuie la distrugerea în masă a stadiului hibernant; pe terenurile puternic infestate se recomandă ca după efectuarea arăturii de toamnă să se sape gropi- capcane, cu dimensiunile de 50x50x50 cm, care se umplu cu bălegar proaspăt (preferabil de cal), unde se adună pentru iernat un mare număr de dăunători, apoi iarna, în zilele mai geroase, se controlează aceste capcane şi dăunătorii găsiţi se distrug; transportarea bălegarului în câmp şi imediata împrăştiere a acestuia pe teren, să se facă numai iama pe timp geros după ce în prealabil a fost controlat şi distrus dăunătorul găsit; în cursul perioadei de vegetaţie, pe terenurile infestate se aplică lucrarea repetată a solului, ceea ce contribuie la distrugerea ouălor şi a larvelor tinere; distrugerea sistematică a buruienilor. Ca măsuri chimice pe terenurile puternic infestate se recomandă utilizarea momelilor toxice, preparate în acelaşi mod ca şi pentru răsadniţe şi sere, în doză de 80-100 kg/ha, care se introduc în sol la 2-3 cm adâncime, cu 7-10 zile înainte de însămânţare sau plantarea culturilor. Dacă dăunătorul continuă să atace în cursul perioadei de vegetaţie în câmp pentru combaterea lui, momelile toxice se introduc în sol printre rândurile de plante. Rezultate mai bune se obţin dacă momelile se aplică după ploi, iar în condiţii de irigare după udare, când activitatea insectelor este mai intensă. După datele unor autori, în câmp coropisniţa poate fi combătută eficient şi prin utilizarea produselor Gryllosin 5 G sau Sintogrill 5 G, aplicate înainte de plantare prin împrăştiere pe sol, sau în cuib ori pe rând, după plantare în doza de 25-30 kg/ha cu o uşoară încorporare, ce determină o eficacitate de până la 90-92% cu reducerea gradului de atac de la 25-30% la 3-4%.

Pe suprafeţe mici se poate practica şi distrugerea cuiburilor în care se găsesc ouă

sau larve tinere (cuiburile se determină uşor după pământul ridicat) sau prinderea adulţilor

cu

ajutorul diferitor tipuri de capcane.

 

3.2.

COLEOPTERELE

POLIFAGE

Acest ordin cuprinde numeroase specii de insecte polifage, care atacă diverse specii

de

plante din diferite familii botanice, printre care sunt şi unele care produc daune cu o

importanţă economică deosebit de mare. Unele specii atacă boabele în germinare şi

sistemul radicular, altele atacă aparatul foliar, tulpinile, lăstarii, florile şi boabele în formare.

O importanţă deosebită o prezintă speciile cuprinse în familiile: Elateridae (gândacii

pocnitori), Tenebrionidae (gândacii de întuneric), Alleculidae (gândacii negri lucioşi), Curculionidae (gărgăriţe), Scarabaeidae (viermii albi) etc.

Familia Elateridae Această importantă familie de coleoptere polifage cuprinde specii care sunt cunoscute

ca insecte adulte sub denumirea populară de „gândaci pocnitori" sau „săritori", iar ca

larve sub denumirea de „viermi-sârmă" ce prezintă un polifagism accentuat, hrănindu-se

cu organele subterane ale celor mai diverse plante cultivate şi spontane. Gândacii pocnitori (săritori), fauri sau viermii sârmă Răspândire. Gândacii pocnitori se întâlnesc în toate regiunile globului: Europa, Asia Centrală, Africa de Nord şi America de Nord.

In culturile de porumb, tomate, tutun, cartofi etc, precum şi în terenurile înţelenite sau ocupate de leguminoase perene şi uşor acide, se întâlnesc numeroase specii de Elateridae, care se referă la genurile: Agriotes (Agriotes lineatus L.,A. sputator L.,A. obscurus L., A. ustulatus Schall., A. gurgistanus Fald. ş. a), Selatosomus (Selatosomus lotus F, S. aeneus L. ş. a), Melanotus (Melanotusfusciceps Gyll., M. brunnipes Ger., M. rufipes Hb. ş.a.), Athous (Athous niger L., A. jejunus Kiesw., A. lomnickii Reit , A.

haemorrhoidalis F. ş. a

aeruginosus Ol. ş. a.), care se comportă ca dăunători polifagi de primă importanţă. După modul de dăunare şi speciile de plante atacate, viermii-sârmăpot fi împărţiţi în 2 grupe. Prima grupă cuprinde majoritatea speciilor din gemA Agriotes, la care formarea focarelor este în strânsă legătură cu gramineele şi, în special, cu gramineele perene. Larvele speciilor Agriotes preferă să se hrănească cu boabele cerealelor pe cale de germinare şi cu rădăcinile diferitor cereale cultivate şi spontane, din care cauză speciile genului Agriotes au fost denumite gândacii pocnitori ai cerealelor. Alte culturi, ca leguminoasele, chenopodiaceele, cruciferele, larvele acestui gen le atacă numai în cazuri foarte rare. A doua grupă: include speciile genurilor Selatosomus, Melanotus ş.a., care spre deosebire de speciile genului Agriotes, nu se hrănesc cu rădăcinile cerealelor. Larvele acestor specii atacă îndeosebi boabele însămânţate pe care le consumă parţial sau total,

),

Cidnopus (Limonius) (Limonius pilosus Leskc, L.

txdpinile subterane, rădăcinile, tuberculii de cartofi, rădăcina sfeclei pentru zahăr, morcovul şi alte rădăcinoase, în care rod numeroase galerii. La răsaduri (culturi legumicole, tutun etc.), viermii-sârmă deseori pătrund în interiorul tulpinii, unde sapă galerii de hrănire, ridicându-se mai sus de suprafaţa solului. Speciile acestui grup sunt foarte periculoase pentru boabele însămânţate chiar şi la o densitate redusă de 1 -2 larve/m 2 , îndeosebi pentru semănaturile de porumb, sfeclă etc, semănate programat, precum şi pentru răsadurile plantate în câmp (tutun, tomate, vinete etc). Descriere. Adultul gândacilor pocnitori are corpul de mărimi foarte variate de la 1,5-2,0 mm până la 25-30 mm lungime, însă majoritatea speciilor au dimensiunile corpului de la 7-8 până la 12-14 mm lungime. Corpul este alungit, îngustat posterior, turtit dorso- ventral, acoperit cu o pubescenţă fină. Culoarea corpului diferă de la specie la specie (de la brună-închisă, până la negru, cu elitrele mai deschise). Capul este mic, lat, globulos şi des punctat, cu clipeul ascuns într-un şanţ împreună cu buza superioară. Antenele sunt scurte, seriforme, formate din 11 articule. Pronotul este mai lat decât lung sau aproape pătrat, cu unghiurile posterioare bine dezvoltate şi prelungite înapoi, mobil în plan vertical, cu o punctaţie puternică distinctă Elitrele sunt alungite, cu striuri punctiforme longitudinale, uşor îngustate în partea posterioară, de culoare variabilă de la galbenă-brunie, brună- roşcată până la neagră, la unele specii cu reflexe metalice. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, iar la unele specii sunt reduse (fig. 26). Caracteristic pentru adulţii speciilor de Elateridae este prezenţa dispozitivului de sărit, situat în partea ventrală a toracelui, în punctul de unire dintre prostern şi mezostern. Prosternul este prelungit printr-un pinten care pătrunde într-o cavitate a mezosternului. Cu ajutorul acestui dispozitiv insectele ajunse într-o poziţie nefavorabilă de mers (pe spate) îşi îndoie corpul, apoi îl distinge brusc, izbindu-1 de substrat, făcând un salt energic, în urma căruia revine în poziţie normală, producând un pocnet ca­ racteristic, de unde şi denumirea populară de gândaci „pocnitori" sau „săritori" Oul este oval, de lungime ce diferă de la specie la specie de la 0,5 până la - l ,5 mm, de culoare albă, cu corionul tare şi rezistent. Larvele la Elateridae sunt cunoscute sub denumirea popu­ lară de „viermi-sârmă adevă­ raţi" sau „ sârmari", din cauza

adevă­ raţi" sau „ sârmari", din cauza Fig. 26. Gândacul pocnitor comun sau viermele sârmă al
adevă­ raţi" sau „ sârmari", din cauza Fig. 26. Gândacul pocnitor comun sau viermele sârmă al

Fig. 26. Gândacul pocnitor comun sau viermele sârmă al cerealelor (Agriotes lineatus L.):

3 - larvă; 4 - ultimele trei segmente

abdominale ale larvei; 5 - pupă; 6 - tubercul de cartof în

secţiune atacat, (după Bogdanov - Katikov)

1

- adult;

2

- ouă;

corpului alungit, de formă cilin­ drică şi acoperit cu un tegument cWtinizat, foarte rezistent (ceea ce le imprimă o rigiditate carac­ teristică), de culoare galbenă sau

galbenă-castanie, lateral cu pete galbene-închise. Datorită formei corpului, a rigidităţii sale şi a culorii corpului, larvele au aspectul unui segment de sârmă ruginită, de unde şi denumirea populară de „ viermi-sârmă ". Corpul larvei este bine adaptat la deplasare în sol, are capul tot atât de lung, cât şi de lat, de forma unei pene, care este şi organul de săpat al larvei. Rolul de tăiş al penei îl îndeplinesc mandibulele ascuţite, puternic cWtinizate şi din