FUNCTIILE LIMBAJULUI

ÎN VIATA PE UN PERON DE OCTAVIAN PALER

Asist. univ. drd. MARIA PETRESCU

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

L’article ci-dessous représente une approche du texte de Octavian Paler du point de vue
fonctionnel. On insiste sur le jeu des fonctions émotive et conative et on essaie d’illustrer, à
l’aide du texte analysé, l’idée cocherienne conformément à laquelle le langage poétique
représente la plénitude fonctionnelle du langage.

În 1933 psihologul german-austriac Karl Bühler configura un Organon Model al

functiilor limbajului. Celor trei acceptiuni ale semnului lingvistic: simptom (pentru ich - der
Einer „cineva / unul, una”), semnal (pentru du der Andere - „altul”), simbol (pentru es - die
Dinge „lucru, obiect”) le corespund trei functii: expresivă (numită mai târziu si interjectională),
apelativă (conativă, persuasivă, retorică), reprezentativă1 (referentială, denotativă, informativă).
Roman Jakobson, în concluziile dezbaterilor de la Universitatea Indiana2 din 1958, luând
în discutie actul lingvistic, mesajul, si factorii implicati în actul comunicării, vorbeste despre încă
trei functii ale limbajului, diferite de primele: metalingvistică (atunci când mesajul este centrat
asupra codului), fatică (mesajul este centrat asupra canalului) si poetică (centrarea în mesaj). În
limbajul poetic sunt reprezentate toate functiile, dar cea poetică este predominantă. În celelalte
tipuri de limbaj prioritatea o are functia referentială (având în vedere scopul cel mai important al
activitătii verbale concretizate în actul lingvistic – comunicarea de informatii), dar si aici apar
toate functiile, inclusiv cea poetică. Se justifica astfel implicarea necesară a mijloacelor cercetării
lingvistice în analiza textului poetic.
Dacă Roman Jakobson analizează mesajul poetic ca fiind unul aparte printre celelalte
tipuri de limbaje, datorită predominantei functiei poetice, Eugen Coseriu, tot reprezentant al
structuralismului european, discută mai târziu aceast subiect pornind nu de la relatia dintre
lingvistică si poetică, ci de la problema identitătii între limbaj si poezie. Mesajul poetic nu se
subordonează, din punct de vedere functional, limbajului în general si nici nu reprezintă, din
perspectivă stilistică, o deviere. Din contră, Coseriu demonstrează superioritatea mesajului poetic
si felul în care celelalte tipuri de limbaje (cel uzual ori cel stiintific) îi sunt suburdonate. Pe scurt,
lingvistul desfiintează functia metalingvistică: enunturile de felul Moca înseamnă bun ori Nu se
spune maron, ci maro comunică, de fapt, informatii cu privire la un lucru, chiar dacă acel
„lucru” se nimereste să fie limbajul însusi, ajutând la descifrarea codului său; avem de-a face
deci cu functia referentială (sau, după terminologia propusă de Coseriu, functia de denotare).
Deoarece în mesaje de tipul Alo! Mă auzi? Se solicită un răspuns din partea receptorului, nici
functia fatică nu-si găseste justificare, enunturile respective putând fi usor încadrate la functia
conativă (lingvistul optează aici pentru termenul propus de Bühler: functia de apel).
De la predecesorii săi amintiti mai sus, Eugen Coseriu păstrează cele trei functii: emotivă,
conativă, referentială si, în ceea ce priveste mesajul poetic, mai preia, pe aceeasi linie, două idei:
aceea a izolării mesajului, a concentrării în mesaj, si ideea relatională. Astfel, în loc să accepte o
a patra functie, poetică, lingvistul vorbeste despre un mănunchi de functii de evocare grupate în
jurul functiei referentiale. Este vorba de relatii ale semnului lingvistic: (1) cu alte semne: un
raport material (rime, ritm…) si de continut (ex.: chauve-souris înseamnă liliac în limbajul uzual,
dar, cu ajutorul functiilor de evocare actualizate în mesajul poetic, el poate trimite si la imaginea
unui soarece plesuv); cu sisteme întregi de semne (un semn din limbajul marinarilor evocă
mediul marinăresc doar dacă este utilizat în afara acestui mediu); (2) cu alte texte (Coseriu dă
99
exemplul el lugar de Madrid, de qui el nombre no quiero racordarle, care, pentru orice vorbitor
nativ al limbii spaniole cu o minima instructie, trimite la Don Quijote, indiferent de numele
orasului pomenit – el lugar de Paris, de Bucuresti…); (3) cu cunostintele pe care le avem despre
lucruri (ex.: nume din mitologie).
Aceste relatii sunt permanente si generează functii permanente actualizate doar în
mesajul poetic. Concluzia este că limbajul poetic reprezintă plenitudinea functională a
limbajului3, fiind superior celorlalte tipuri de limbaje, private de functiile de evocare. Eugen
Coseriu contrazice astfel teoria conform căreia limbajul poetic ar reprezenta o deviere stilistică.
De asemenea, lingvistul pune la îndemână noi instrumente lingvistice pentru analiza
textului literar, în special a prozei. Dacă Jakobson insista asupra „figurilor de sunet” având la
bază paronomasiile, Coseriu propune analiza pe baza functiilor de evocare si ia ca exemplu un
text al lui Eschil care evocă bătălia de la Salamina între grecii redusi la număr si marele imperiu
al persilor. Intentionat, dintr-un text bogat în metafore, alege un enunt simplu, lipsit de
obisnuitele ornamente ale expresiei, dar nu mai putin valoros, tocmai datorită relatiilor
actualizate de semnul lingvistic în context. Spre acest model de analiză lasă totusi si Roman
Jakobson o portită deschisă în finalul articolului citat, unde aminteste opinia poetului
Maiakovski, după care valoarea poetică a unui text literar nu constă în bogătia de ornamente
retorice, ci într-o totală reevaluare a discursului.

În privinta romanului Viata pe un peron de Octavian Paler, ne vom raporta îndeosebi la

metoda coseriană de analiză a textului poetic, luând în considerare efectul pe care-l creează
procedeele de actualizare a functiilor de evocare (adică a relatiilor semnului cu lucrul, cu alte
semne, cu cunostintele despre semne si cu alte texte). Referindu-ne la functiile emotivă si
conativă, o vom face tot din această perspectivă, a relatiilor. Cât despre functia metalingvistică si
cea fatică, nu le-am luat în discutie. Am folosit, de asemenea, pentru emitător si pentru receptor,
termeni propusi de Jaap Lintvelt, care conturează mai precis instantele textului narativ (autor
fictiv, narator fictiv, naratar sau cititor fictiv, narator ideal, naratiune homodiegetică
4
auctorială) .
Confesiunea este o dedublare, o obiectivare, cel care scrie se contemplă ca si cum ar fi un
altul. Această dedublare îl priveste pe narator (ca instantă fictivă în interiorul lumii romanesti).
Totusi, ca o pledoarie pentru discursul confesiv, considerăm că, sătul de scenarii care-l asaltează
din toate domeniile vietii sociale (a se vedea în mod special discursul politic si cel al presei
audio-vizuale), cititorul caută, poate mai mult decât în alte vremuri, corespondente ale realitătii
fictionale în planul extraliterar si extralingvistic.
Întreaga naratiune a romanului Viata pe un peron este construită ca o confesiune a
naratorului homodiegetic. Desigur, naratorul este fictiv; mai mult, după ce în prima jumătate a
romanului introspectiile si rememorările abundă („Sunt convins că nimeni n-a avut vreodată un
confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania”5), iar „subiectul se dezvăluie pe sine
însusi”6, el declară: „Fără să vă dati seama, v-am atras într-o cursă, domnilor, e momentul să
recunosc. Credeati că ascultati o spovedanie si de fapt ascultati o pledoarie. Sala de asteptare nu
e confesional, ci sală de tribunal. Pentru că am rămas singur cu pustiul, m-am hotărât să înfrunt
cel mai dificil dintre procesele mele si cel mai inutil.” 7 Cititorul află că întregul roman este un
proces. La început, procesul împotriva oamenilor din frizerie, care au rămas indiferenti la
strigătele femeii de la garderobă, adică împotriva unor martori care-ar fi putut face ceva, dacă nu
să îndrepte situatia femeii, atunci măcar să dea atentie dramei sale. Apoi, un proces care îl are în
centru pe Robespierre. De asemenea, procesul unde e acuzată femeia care si-a ucis sotul pentru
că aceste refuza compromisurile de rigoare care, credea ea, le-ar fi protejat copiii într-un mediu
incert, ostil. Apoi, procesul naratorului însusi – care, aflăm din text, le înglobează pe toate
celelalte. Dar, mai presus de toate, romanul este un proces al fricii. Frica folosită ca metodă de
supunere a celorlalti, survenită pe fondul unei insensibilităti fată de binele aproapelui.
Roman Jakobson este de părere că în textul poetic informatia este ambiguizată, datorită
superioritătii pe care o are functia poetică asupra celei reprezentative (referentiale). În textul

100
poetic emitătorul, receptorul, contextul, toate sunt dedublate sau au chiar trimiteri multiple. În
acest proces al fricii, naratorul este identificat ca (fost) profesor de istorie. Dar în naratiune el
joacă pe rând rolul procurorului, al avocatului, al judecătorului. El este si acuzat, si martor.
Eleonora, personajul feminin, este si ea judecător, dar si martor. Contextul este multiplu: trimite
la realitatea Revolutiei franceze cu ghilotina ei, la realitatea fictiunii din roman (teroarea
instaurată de oamenii cu cobra în sân si de îmblânzitorii de câini), dar trimite si la realitatea
anilor când autorul biografic scria cartea.
Astfel, jocul dintre functia emotivă si cea conativă devine sugestiv. Naratiune
homodiegetică de tip auctorial, persoana I si intonatia interogativă/ exclamativă sunt bine
reprezentate în text din prima pagină, justificând tipul confesiv al textului: „De fapt, scriu cum
as vorbi. În jurul meu e pustiu, iar dacă omul nu vorbeste uneori, moare, nu-i asa?” 8 Functia
conativă este la fel de bine reprezentată, căci de-a lungul întregului text, naratorul se adresează
lectorului său pe care-l ia drept judecător.
În privinta functiei conative am preluat modelul propus de Doina Bogdan-Dascălu9
pentru analiza functională a discursului criticii literare. Autoarea consideră adresarea un spatiu în
care emitătorul si receptorul se întâlnesc sub o formă ori alta, după cum reiese din schema de mai
jos.
Dintre cele patru tipuri ale adresării, doar adresarea explicită indirectă este mai putin
reprezentată, fiind mai ceremonioasă. Adresarea explicită directă apare frecvent, pentru că e
folosită de către narator si când îi vorbeste lectorului, dar si când se adresează celorlalte
personaje ale fictiunii si este folosită, desigur, si de către personaje în discursul direct. De un
efect deosebit este vocativul domnilor, luat din stilul juridic, dar din limbajul vorbit, cu o
evidentă functie persuasivă. Domnilor îi desemnează pe cititori, căci ei reprezintă instanta
judecătorească. Două propozitii atrag aici atentia în mod special: „Eu nu cred în pustiu. Cred în
dumneavoastră, domnilor.”10 Profesorul si Eleonora se află în gara pustie, loc al rememorărilor si
al proceselor; căci „viata pe un peron” este viata trăită ca un proces lăuntric, asumarea unei vini
tragice. Nici un tren nu trece. Par a exista doar două solutii: mlastina din împrejurimi, unde
hidosul îmblânzitor de cobre vietuieste în chip spurcat ori pustiul de la capătul liniei ferate. În
mlastină devii un monstru, în desert un sfânt. Pe de altă parte, întreaga lume evocată în roman
este una dominată de neîncredere reciprocă. Cum teroarea stăpânise orasul, iar becurile fuseseră
sparte, oamenii se protejau unii de ceilalti, ba chiar unii împotriva celorlalti, denuntându-se
reciproc autoritătilor. Totusi, în acest climat al îndoielilor si-al suspiciunii, cu corespondent si
pentru spatiul cititorului concret si al autorului concret, naratorul, printr-un emotionant act de
curaj, alege o altă solutie: aceea de a se adresa, cu speranta că va fi înteles, semenilor săi.
Decalogul profesorului este diferit de cel biblic: „Să astepti oricât. Să astepti orice.”11
Legile lui Dumnezeu sunt izvorâte din principii divine, dar ele sunt formulate, printr-o adresare
explicită directă, pentru credincios. În decalogul profesorului se foloseste persoana a II-a a
nedeterminării. „Să astepti oricât”, adică tu, care citesti, dar si eu, care le-am formulat si oricine
mai este pus într-o situatie ca aceasta, în care trebuie să astepte. Sunt de remarcat verbele/
expresiile verbale impersonale si infinitivele, în adresarea implicită impersonală: trebuie
acuzată, trebuie refuzat etc.

101
 DIRECTǍ (vocativ, p. II):
• „Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le
strig: «Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceti că nu
auziti. Întoarceti-vă si întrebati-o (...): Ce vrei, femeie?
Sau porunciti-i: Încetează! »” (Octavian Paler, op. cit.,
p. 31.)
ADRESARE • „Si când vă gânditi, domnilor, că a fost o vreme în
EXPLICITǍ adolescenta mea insolită când am vrut să mă fac sfânt.”
(ibidem,p. 6.)
• „Pe toti cei ce veti auzi vă consider judecătorii
mei.” (ibidem)
• „Eu nu cred în pustiu. Cred în dumneavoastră,
domnilor.” (ibidem, p.114)
FUNCTIA INDIRECTǍ (subst. pl., colectiv; sg. (+ determinant)):
CONATIVǍ • „Asigur onorata curte că nu vreau să fiu cinic.” (ibidem,
p. 232)

PERSONALǍ (pron., vb.: p. I pl.; p. a II-a a nedeterminării) :

• din decalog: „Să astepti oricât. Să astepti
ADRESARE orice.” (ibidem, p. 9)
IMPLICITǍ • „Hai să ne întoarcem, i-am zis poruncitor Eleonorei.”
(ibidem, p. 259)
• „Si pentru tandrete trebuie să luptăm.” (formulă
generică) (ibidem, p. 246)

IMPERSONALǍ (pron. nehot.; vb./ expresii impersonale;

intonatia interogativă; interjectia iată (cand nu
introduce un citat); infinitivul):
• „Frica trebuie nu numai compătimită, ci si acuzată.”
(ibidem, p. 221)
• „ Iată, mi-am zis, o lectie care ni se dă în fiecare
dimineată.” (ibidem, p. 52)
• „a socoti că împotriva ei [a fricii] nu-ti rămâne altă
sansă decât aceea de a trăi, a supravietui, înseamnă a
deveni complice cu ceea ce te-a înfricosat.” (ibidem, p.
221.)
• „Pentru a se opune răului, omul trebuie să înceapă prin
a se teme de răul din el. (...) frica e un pericol, un flagel
care trebuie refuzat zilnic, ca moartea.” (ibidem, p.
223)
• „Omul, dacă nu vorbeste uneori, moare, nu-i asa ?”
(ibidem, p. 5.)

Cuvântul peron nu se mai vede scris în întregime pe frontispiciul gării. Se vede doar ero.
Prilej pentru naratorul personaj să facă asocieri nu lipsite de semnificatie, ca într-o joacă:
„Într-o zi, am luat o bucată de cretă si m-am jucat încercând să compun un cuvânt adăugând o
literă: EROS, EROU, ZERO.”12 Eros: element (al treilea) din triada primordială Haos -
Gaia - Eros; al doilea element născut din Haos (după Gaia); fortă cosmică, energetică si
echilibratoare; dorinta; generalizat mai târziu ca zeu al dragostei carnale.

102
Erou – în acest context, adică tocmai pentru că stă după Eros, în vecinătatea lui, duce cu gândul
la eroii civilizatori, care au comunicat oamenilor inventii, practici, reguli ce-au format baza de
dezvoltare a civilizatiei timpurii. Raportat la restul textului ar putea însemna si profet, cel care
îndrăzneste să proclame adevărul într-o vreme de injustitie, sfidând teroarea; sfânt sau profet, om
care se împărtăseste din forta cosmică, energetică întruchipată de Eros, animat de dorintă, poate
chiar de dragoste. Zero devine aici simbol al esecului tuturor valorilor pomenite mai devreme;
contextul sugerează că din pricina fricii – în fond, e un proces al fricii. Această triadă este
reluarea încifrată a unui enunt anterior: „Sunt aici ca un sfânt”, „Eu sunt, din păcate, un
sobolan”, „Si nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta (…) nici predicator”13
Semnele folosite în text capătă valoare de simbol si ele trimit de asemenea la realitatea
extrafictională: oameni care strigă disperati (ca femeia din frizerie) fără să fie băgati în seamă;
martori indiferenti (ei în primul rând sunt acuzati în marele proces al fricii); oameni cu cobre în
sân, care urmăresc, înfricosează, domină; compromisuri miselesti si rusinoase în văzul tuturor;
bărbati răpiti în masini; psihoză generală în care oamenii „se rinocerizează”, iar tiranii sunt
ovationati; frică, teroare; personaje sinistre care locuiesc prin mlastini, folosindu-se de
prostituate supuse si înfricosate; o gară pustie, pe unde nu trece nici un tren, cu doar două iesiri:
ori spre mlastina întunecoasă, ori spre pustiu; vânători de becuri si orase întregi care rămân în
întuneric; o „epidemie de frică”14; hoti si violatori; oameni baricadati în încăperi si care umblau
pe străzi însotiti de câini, ca să se apere; dresorii de câini care supuneau tot orasul; compromisuri
de dragul copiilor.
Conventia romanescă, simbolurile folosite îl protejau pe autorul care scria si publica sub
un regim care nu numai cenzura, dar si sanctiona grav orice adevăr care nu-i convenea. Dar
corespondenta între acest text si realitătile regimului comunist dinainte de 1989 este evidentă si
mesajul era descifrat ca atare de cititorii din publicul-tintă al vremii. Becurile care se spărgeau nu
reprezentau doar electricitatea; erau luminile spiritului în care s-a lovit cu cruzime:
intelectualitate, religie, libertate de gândire si de actiune. De asemenea, cazul prietenului
Eleonorei, judecătorul iubitor de adevăr si de dreptate omorât de sotia lui, vorbeste despre
presiunile la care era supus un om într-un mediu corupt, chiar de către cei mai apropiati.
Prostitutia femeilor, voluntară, pentru a obtine mai multe avantaje ori obligată, pentru a-si salva
familia, furtul, frica permanentă si răutatea născută din autoapărare, procesele necinstite ori
condamnările, toate acestea îsi pot găsi exemplificări precise în realitatea extralingvistică.
Dar ceea ce face ca un mesaj, un text, să fie operă literară este tocmai obiectivarea lui,
faptul că el creează o realitate. Limbajul poetic este absolut, căci mesajul este izolat si se referă
la sine însusi. Poezia (mesajul poetic) este, spune Eugen Coseriu, „institutia universalului în
faptul individual, concret, care e un individ, însă în acelasi timp, model de universalitate.”15
Valoarea romanului lui Octavian Paler nu stă în faptul că el trimite la realităti din vremea
comunismului dur. Semnificatia textului acestuia, consideratiile asupra fricii si asupra celor
implicati (călăi, victime, martori) depăseste un referent limitat în timp ori în spatiu.
Pe de o parte, caracterul universal manifestat în cuvântul individual constă în faptul că,
identificându-se cu naratorul–personaj, lectorul poate întelege că si el contine, în natura lui
umană, aceleasi atribute ori instincte latente care l-ar transforma într-un las, apoi într-un călău: la
început indiferent, apoi obedient prin frică si, în final, folosindu-se el însusi de frică pentru a-i
supune pe altii. Un astfel de prilej poate apărea oricând la răscrucile istoriei omenirii sau în viata
mea: în text avem cel putin două referiri – una clară, la Revolutia franceză, alta voalată, la
comunismul românesc. Dar problema e în mine si solutia trebuie aplicată acolo: „pentru a se
opune răului, omul trebuie să înceapă prin a se teme de răul din el. (…) frica e un pericol, un
flagel care trebuie refuzat zilnic, ca moartea.”16
Pe de altă parte, fiind model de universalitate, prin acest text s-a creat un proiect de
posibilităti. Lectorul va căuta, după ce va fi citit acest text, asemănări între realităti ulterioare
actului lecturii sau între alte opere si acest text. Va compara situatii, atitudini, feluri de gândire,
căci mesajul poetic se instituie ca model de universalitate. Se va gândi, poate, la mila tragică si
va spune: „Doamne, apără-mă de mine însumi.”

103
 BIBLIOGRAFIE:

Bogdan-Dascălu, Doina, Implicarea destinatarului în mesaj (cu referire specială la limbajul

criticii literare), SCL, XXXII, nr. 5, 1981, p. 529 – 533.
Coseriu, Eugen, Prelegeri si conferinte, Iasi, 1992 – 1993.
Jakobson, Roman, Lingvistică si poetică. Aprecieri retrospective si consideratii de perspectivă,
în „Probleme de stilistică”, Culegere de articole, ES, Bucuresti, 1964,
p. 83 – 125.
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie si analiză, traducere de
Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Bucuresti, Editura Univers, 1994.
Paler, Octavian, Viata pe un peron, editia a II-a, Bucuresti, Editura Albatros, 1991.
Zambrano, Maria, Confesiunea – gen literar, traducere din limba spaniolă: Mariana Sipos,
Timisoara, Editura Amarcord, 2001, p. 29.

104
1
În germ. der Ausdruck „termen, sentiment”, der Appell „chemare, solicitare, controlul prezentei”, der Darstellung
„reprezentare, descriere, expunere, redare”.
2
Traduse în româneste de M. Nasta în colaborare cu Matei Călinescu sub titlul Lingvistică si poetică. Aprecieri
retrospective si consideratii de perspectivă, în „Probleme de stilistică”, Culegere de articole, Bucuresti, Edit. Stiintifică,
1964.
3
Eugen Coseriu, Prelegeri si conferinte, Iasi, 1992 – 1993, p. 153.
4
Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie si analiză, traducere de Angela Martin, studiu
introductiv de Mircea Martin, Bucuresti, Editura Univers, 1994.
5
Octavian Paler, Viata pe un peron, Editia a II-a, Editura Albatros, Bucuresti, 1991, p. 6.
6
Maria Zambrano, Confesiunea – gen literar, traducere din limba spaniolă: Mariana Sipos, Timisoara, Editura Amarcord,
2001, p. 29.
7
Octavian Paler, op. cit., p.182
8
Ibidem, p. 6 (subl. n.).
9
Doina Bogdan-Dascălu, Functia metalingvistică a numelor proprii si a derivatelor lor în limbajul criticii literare, în LR,
nr. 3, 1980, p. 183-186.
10
Octavian Paler, op. cit., p.114.
11
Ibidem, p. 9 (subl. n.).
12
Ibidem, p. 9.
13
Ibidem, p. 5.
14
Ibidem, p. 99.
15
Eugen Coseriu, op. cit., p. 160.
16
Octavian Paler, op. cit., p. 223.