RUGACIUNEA

Ritul religios cel mai raspîndit este serviciul divin in biserica. Prin rugaciuni, credinciosii nu
fac altceva decît îl implora pe Dumnezeu sa savîrseasca ceva supranatural, adica o „minune".
Rugaciunea îsi trage obîrsia din blesteme si incantatii. Oamenii din antichitate atribuiau
cuvîntului o forta magica, socotind ca el poate exercita o influenta asupra lumii.

Unele rugaciuni crestine pastreaza chiar elemente ale incantatiei din care provin, de pilda,
cuvintele: ,,Sa învieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii lui !". Aceasta incantatie era
considerata de unii drept cel mai bun mijloc împotriva unei forte necurate. Sensul magic al
rugaciunii reiese si din faptul ca cuvintele sînt însirate în cadrul ei într-o succesiune stabilita o
data pentru totdeauna, ordinea lor neputînd fi schimbata.

Rugaciunile crestine au fost alcatuite de „parintii bisericii" în secolele IV — VI. Multe dintre
rugaciunile crestine sînt traduceri sau prelucrari ale unor rugaciuni luate din cultele diferitelor
religii antice. Rugaciunea „Tatal nostru" este luata în întregime .din „Cadisul" mozaic, care, la
rîndul sau, se deosebeste prea putin de rugaciunile similare iraniene si budiste. Cunoscuta
exclamatie „Doamne, miluieste", folosita în rugaciuni, era de fapt salutul pe care-l rosteau
sclavii din Roma antica atunci cînd întîlneau pe stapînul lor. Diferitele atitudini si gesturi din
timpul rugaciunii — mataniile, îngenuncherea, aplecarea capului, ridicarea mîinilor, lovirea
cu pumnul în piept etc. — au existat cu mult înainte de aparitia crestinismului, în slujbele
divine egiptene si budiste.

ICOANELE

Închinarea la icoane se întîlneste la multe religii. Ea este raspîndita, de pilda, la budisti.

Iconografia crestina s-a format pe baza portretului roman-elenistic antic. Portrete de acest gen
ale unor morti, pictate pe placi de lemn sau pe pînza, au fost descoperite în numar deosebit de
mare în morminte sau cu prilejul sapaturilor efectuate în oaza Faium (Egipt). Portretele de
barbati din perioada romana-elenistica, pictate pe scînduri, au servit ca prototip icoanelor
crestine, care erau de asemenea pictate pe lemn.

Crestinii au împrumutat cultul icoanelor de la alte religii, anterioare crestinismului. Cultul

icoanelor nu se deosebeste în fond cu nimic de ritul închinarii la pietre, izvoare, copaci,
animale etc. Si astazi numeroase icoane crestine reprezinta portrete ale unor zei antici.
Imaginea „sfintei treimi" a fost împrumutata de crestini de la religiile antice, în care cultul
diferitelor treimi de dumnezei, constînd din zeul-tata, zeita-mama si zeul-fiu, era foarte
raspîndit.

Imaginea sfîntului duh este o ramasita a cultului antic al pasarilor. Anticii credeau ca unii zei
salasluiesc în trupul pasarilor si al animalelor. Pe icoanele crestine, sfîntul duh era înfatisat
sub forma unui porumbel. Hristos era zugravit ca un miel. Sînt cunoscute portretele lui
Hristos înconjurat de cei patru evanghelisti, înfatisati sub forma de înger, vultur, leu si vitel.
În bisericile ortodoxe existau icoane ale sf. Cristofor cu cap de cîine, inspirate de portretul
zeului egiptean Anubis, reprezentat cu cap de cîine.

In primele doua secole dupa aparitia crestinismului n-a existat nici un portret al lui Isus
Hristos si nici legende în legatura cu înfatisarea lui. Disputa în legatura cu chipul lui Hristos a
durat de la sfîrsitul secolului al II-lea pîna în secolul al V-lea. Iustin Filozoful, Clement din
Alexandria, Tertulian, Chiril din Alexandria si Eusebiu din Cezareea erau de parere ca Hristos
nu a avut o statura impunatoare si nu a fost frumos. Ambrozie al Mediolanului, Teodorit din
Cipru, Ieronim si Ioan Gura de Aur îl socoteau, dimpotriva, înalt si frumos. Origene sustinea
ca Hristos nu a avut un chip bine definit, ci se înfatisa fiecaruia potrivit cu notiunea lui despre
Dumnezeu.

1
Chipul lui Hristos s-a conturat definitiv abia în secolul al VI-lea. Imaginea care îl reprezenta
pe Hristos tînar a fost inspirata de portretele si statuile unor adolescenti din pictura si
sculptura antica. Chipul lui Hristos — atotstapînitorul, împaratul cerului si al pamîntului, cu
un glob de aur si un sceptru în mîini — a fost sugerat de reprezentarea precrestina a lui
Mithra, zeul iranian al soarelui.

În Rusia tarista, Dumnezeu-tatal era înfatisat adeseori pe icoane în vesminte împaratesti,

tinînd în mîini sceptrul si globul de aur cu cruce, simboluri ale puterii. Pentru a cultiva
devotamentul fata de tarism, iconografilor li se cerea sa picteze pe icoane tari în chip de sfinti.
Credinciosii erau îndemnati sa se roage la portretele tarilor si ale curtenilor.

VENERAREA CRUCII

Crucea a fost venerata din timpuri stravechi, cu mii de ani înainte de aparitia crestinismului.
Prototipul crucii religioase a fost un dispozitiv de lemn în forma de cruce pentru aprinderea
focului. În epoca de piatra, oamenii obtineau flacara frecînd un bat mic de lemn de esenta mai
tare de-a curmezisul altuia, de esenta mai moale. Oamenii se închinau focului si venerau
crucea ca unealta care aprinde focul.

Initial, crestinismul n-a cunoscut cultul crucii. În lucrarea ,,Octavius", scriitorul crestin
Minucius Felix declara la sfîrsitul secolului al II-lea celor de alte religii :

„Noi nu veneram cruci si nu le dorim. Voi sînteti aceia care, avînd zei de lemn, venerati si
crucile de lemn ca accesorii ale zeilor vostri".

Crestinii au început sa venereze crucea abia în secolul al IV-lea, cînd s-a nascocit legenda ca
mama împaratului Constantin ar fi gasit crucea pe care a fost rastignit Hristos. Daca lucrurile
s-ar fi întîmplat într-adevar astfel, atunci toti crestinii ar venera aceeasi cruce. Crestinii
venereaza însa diferite cruci: catolicii — crucea cu patru brate, adeptii sectei religioase de rit
vechi — crucea cu opt brate, ortodocsii — crucea cu sase si cu opt brate. Datele istorice arata
ca în Roma antica oamenii erau rastigniti nu pe cruci, ci pe stîlpi avînd forma literei „T".

Crestinii adora crucea ca pe un fetis, crezînd ca ea emana o forta miraculoasa. Cruciulitele pe

care credinciosii le poarta la gît sînt un fel de amulete împotriva duhurilor rele. Credinciosii
considera ca semnul crucii îi poate feri de forte necurate. „De diavol te pazeste crucea, de
porci ciomagul". „Cu crucea satana a fost legat". Semnul crucii are o semnificatie magica,
aceeasi ca descrierea unui cerc magic în jurul unui om pentru a-l feri de fortele necurate.

Clopotele, lumînarile si candelele bisericesti

Potrivit unei legende catolice, clopotele au aparut în secolul al V-lea. Episcopul Paulmus din
Nola (Italia), plimbîndu-se odata pe cîmp, l-a implorat pe Dumnezeu sa faca o minune
oarecare. Deodata Paulinus a auzit florile albastre de cîmp numite clopotei producînd un
dangat minunat. În amintirea acestei minuni, Paulinus a poruncit sa se toarne din arama o
floare uriasa de clopotel, care sa fie atîrnata în turnul bisericii. Legenda pretinde ca acesta ar fi
fost primul clopot.

Sapaturile arheologice au dovedit însa ca popoarele din antichitate cunosteau clopotul. A fost
gasit, de pilda, un clopot asirian, vechi de circa 3.000 de ani, pe care erau gravate imaginile
unor duhuri rele. Multe temple ale pagînilor din Grecia si Roma antica aveau clopote.

Diferite culte religioase au folosit clopotul, considerîndu-l un mijloc magic de a speria

duhurile rele. Crestinismul a preluat credinta ca clopotul ar avea însusirea de a alunga
duhurile rele. Pe multe clopote stravechi din bisericile catolice se întîlnesc inscriptii de felul
urmator : „Pun pe fuga demonii", ,,Eu sun si alung tunetul, fulgerul, molima, satana si omul

2
cel rau" etc.

Oamenii de stiinta au demonstrat ca aprinderea luminarilor din biserica constituie o ramasita a

stravechiului obicei de a aduce jertfe. Numeroase popoare din antichitate aduceau jertfe
duhurilor celor morti. Se credea ca hrana preferata a acestor duhuri o constituie mierea si
ceara. Obiceiul de a aprinde luminari la capatîiul mortului este o ramasita a obiceiului de a
aduce ca jertfa ceara duhurilor celor morti.

In antichitate se atribuiau focului proprietati supranaturale. Aprinderea luminarilor si

candelelor este una dintre ramasitele venerarii focului. Cu mult înainte de aparitia
crestinismului se aprindeau luminari de ceara si candele în fata imaginilor zeilor în templele
din Egipt si din Babilon, precum si în templul din Ierusalim al evreilor din antichitate. In
fiecare an, la l februarie, strazile Romei antice erau pline de oameni care purtau luminari de
ceara în cinstea zeului Februarius.

Împreuna cu alte rituri si obiceiuri, crestinii au mai preluat de la cultele mai vechi folosirea
lumînarii la diverse ceremonii. Credinta ca luminarile care ard în biserica au o proprietate
miraculoasa este legata de ideea existentei unei forte necurate. Oamenii din antichitate
credeau ca luminarea alunga duhurile rele. La botez, la cununie si cu prilejul altor ceremonii
religioase se aprind si astazi luminari pentru a alunga pe necuratul.

Originea tainelor crestine

In epoca aparitiei crestinismului erau foarte raspîndite misterele zeilor si zeitelor din Orient
— Osiris, Isis, Cibela, Sabazios —, în special misterele legate de zeul persan Mithra. Cel care
urma sa fie initiat în misterele mithraiste era mai întîi pus la încercare, iar apoi urca sapte
trepte ale initierii. Se credea ca omul ajuns la treapta cea mai înalta a initierii este înzestrat de
Mithra cu o forta deosebita pentru a lupta împotriva duhurilor rele, devine neprihanit si
dobîndeste nemurirea.

Tainele crestine, adica riturile carora li se atribuie o semnificatie deosebita, misterioasa, s-au
format sub influenta misterelor precrestine. Biserica a inclus în cultul ei numeroase rituri din
religiile mai vechi, declarînd ca ar fi fost stabilite de Isus Hristos. Ea a dat vechilor rituri
pagîne o interpretare noua, denumind vechile credinte în dobîndirea unei forte magice de la
duhuri „tainele pogorîrii sfîntului duh asupra oamenilor".

La început, crestinii au preluat de la politeisti si au adaptat cultului lor numai doua taine :
împartasania si botezul. In secolele IV—V numarul tainelor ajunsese la patru. Treptat,
numarul lor a crescut la sapte. Cele sapte taine au fost stabilite la conciliul catolic de la Lyon
din 1279, iar apoi au fost preluate si de biserica ortodoxa.

Cele sapte taine — botezul, împartasania, ungerea cu mir, maslul, cununia, spovedania si
hirotonisirea — sînt recunoscute în prezent numai de cultul catolic si de cel ortodox.
Protestantii admit numai botezul si împartasania.

Botezul

Principalul element în ceremonia botezului consta în cufundarea pruncului în apa (la religia
ortodoxa), udarea lui cu apa (la catolici) sau stropirea lui (la protestanti). Ca toate celelalte
rituri crestine, ritul botezului cuprinde multe ramasite ale credintelor magice din antichitate.
De pilda, se boteaza cu apa fiindca în antichitate apei i se atribuiau proprietati miraculoase. In
trecut, numeroase popoare credeau ca duhurile rele se tem de apa. De aceea abia dupa spalare
omul era considerat curat din punct de vedere ritual.

Obiceiul de a scuipa pe satana (lepadarea de diavol) în timpul botezului este ramasita unor

3
vechi superstitii care atribuiau scuipatului o forta magica. Preotul catolic, de pilda, cînd
boteaza un copil, îl unge si azi cu saliva pe nas si pe urechi, deoarece saliva preotului este
considerata sfînta. Botezînd un copil, preotul îi sufla în fata, apoi sufla în apa si în ulei, ca sa
le dea „har" si totodata ca sa alunge duhurile rele. Aceasta este o ramasita a unor credinte
stravechi potrivit carora rasuflarea ar ,,purcede de la suflet”. Tunsul copilului în timpul
botezului si aruncarea parului în cristelnita reprezinta o ramasita din vremurile cînd oamenii,
aducînd parul lor jertfa duhurilor sau zeilor, credeau ca prin aceasta ar intra într-o legatura
deosebit de strînsa cu fortele supranaturale.

Botezul este însotit de atribuirea unui nume noului-nascut. In trecut, copilul primea adesea
numele sfîntului a carui zi coincidea cu ziua botezului. Pe atunci se atribuia numelui o forta
magica. Se credea ca fiecare nume apartine unui sfînt si ca purtatorul ceresc al numelui
respectiv îl va ocroti pe tizul sau de pe pamînt.

La baza tainei crestine a botezului sta o conceptie înjositoare pentru om, potrivit careia el ar fi
pacatos prin însasi natura sa, ar fi din prima zi a vietii sale întinat de pacate, care fac din el o
prada a duhurilor rele si-l sortesc suferintei. Religia pretinde ca omul poate scapa de aceste
pacate si suferinte, în primul rînd, prin botezul cu apa.

Ungerea cu mir

De botez este legata si o alta taina : ungerea cu mir. Ungînd cu mir (un amestec de untdelemn
si mirodenii) diferite parti ale corpului celui botezat, preotul pretinde ca îl înzestreaza cu
,,harul sfîntului duh" .si cu „forte divine" pentru întarirea sa „în viata spirituala".

Ungerea cu mir a fost preluata de crestini de la religiile mai vechi. Ungerea cu grasime sau cu
untdelemn (mir, balsam) este un procedeu magic. La multe popoare antice, grasimea, ca si
sîngele si inima, era considerata lacasul sufletului. Miruirea este cunoscuta în multe religii
vechi. În Egipt, preotii erau unsi cu untdelemn cu prilejul consacrarii ; în India, ungerea cu
mir se facea la botezuri, la nunti si la înmormîntari.

Biserica sustine ca, ungînd corpul unui bolnav cu mir, harul divin pogoara asupra lui si-l
tamaduieste de bolile sufletului si ale trupului. Este asa-numita taina a maslului, care contine
de asemenea multe ramasite ale vechilor credinte magice : se citesc sapte epistole ale
apostolilor, sapte rugaciuni si sapte evanghelii, bolnavul este uns de sapte ori cu sapte andrele
pe sapte parti ale corpului. Avem de-a face cu asa-numita magie a cifrelor, foarte raspîndita în
toate religiile antice.

Impartasania

Principala taina crestina este împartasania, care se oficiaza în timpul unei slujbe religioase
denumite liturghie. Clericii dau adeseori împartasaniei numele grecesc : euharistie.

Taina împartasaniei este o ramasita a sîngeroaselor jertfe omenesti, raspîndite în antichitate la

religiile multor popoare. Împartasania reflecta ideea omului primitiv ca, mîncînd carnea
vreunei fiinte, el dobîndeste însusirile ei. In timpurile stravechi, oamenii credeau ca, mîncînd
din carnea unui animal venerat, ei se împartasesc din esenta lui divina. Împartasania cu trupul
unui zeu antropomorf se facea de cele mai multe ori mîncînd imaginea acestui zeu, facuta din
aluat, ori mîncînd chiar omul în care se credea ca s-ar fi întruchipat zeul.

În Grecia antica si în Imperiul roman, acest rit a capatat o forma atenuata : zeul era mîncat sub
forma de pîine si de vin.

Crestinii au preluat taina împartasaniei cu pîine si vin de la misterele politeiste. In taina

crestina a împartasaniei s-au pastrat multe ramasite ale jertfelor din antichitate. Preotul ia

4
prescura de pe masuta „jertfelnicului" din altar, taie din ea cu „sulita" o bucatica în forma de
cub, care se numeste agnet (miel), si rosteste urmatoarele cuvinte : „Aceasta oaie la suferinta e
dusa". El taie „agnetul" în patru parti cu cuvintele : „Se jertfeste mielul domnului" si-l
strapunge cu „sulita".

In timpul împartasaniei cu „trupul lui Hristos", catolicii manînca ostia, o bucatica de aluat
nedospit, iar ortodocsii, prescura, o pîinisoara din faina alba, preparata din aluat dospit.
Clericii considera ostia si prescura ca „întruchipare" a trupului lui Dumnezeu, în stare sa faca
minuni.

Spovedania

Spovedania (pocainta) este alta taina a religiei crestine. Credinciosul se spovedeste (îsi
destainuieste pacatele) preotului si obtine de la el iertarea lor.

Spovedania este un rit religios foarte vechi. Adeptii religiilor primitive socoteau ca raul, sau
pacatul, este o forta necurata care se leaga de om ; ei credeau ca aceasta forta poate fi
alungata, zdrobita. Spovedania era considerata un mijloc de îndepartare a raului, deoarece din
vechime oamenii atribuiau cuvîntului o forta magica.

Pîna în secolul al XIII-lea, în religia crestina spovedania era publica, adica fiecare crestin
însira cu glas tare pacatele sale în prezenta preotilor si a credinciosilor. Incepînd din secolul al
XIII-lea, s-a introdus spovedania în taina : credinciosul se caieste de pacate numai în fata
preotului. Potrivit doctrinei religioase, pîna si cei mai mari pacatosi — criminalii, asasinii —
pot deveni, daca se caiesc, oameni fara pacate, fara prihana, sfinti. Prin mijlocirea
spovedaniei, clerul cauta cu tot dinadinsul sa-i convinga pe credinciosi ca Dumnezeu poate
ierta orice pacat, cu conditia ca omul sa se caiasca. ,,Fericit e cel caruia i s-au iertat
nelegiuirile si care a fost absolvit de pacate", spun clericii. In evanghelii exista o parabola a
vamesului. Un vames care îsi însusise în mod ilegal cea mai mare parte din taxele încasate,
adica un spertar si delapidator, a donat bisericii o parte din banii furati, apoi a spus o
rugaciune si astfel... „s-a dus cu sufletul împacat în fata lui Dumnezeu".

Cununia

Taina cununiei s-a introdus în crestinism relativ tîrziu. Biserica catolica a recunoscut în mod
oficial aceasta taina la sfârsitul secolului al XIIIea, dar ea s-a statornicit abia în secolul al
XIV-lea. Biserica crestina a proclamat ca instituita de Dumnezeu forma familiei în care
domina exclusiv sotul, sotia fiind proprietatea sa docila si lipsita de drepturi.

Ritul cununiei dateaza din epoca primitiva. Înca din vechime, necunoscînd multe fenomene
ale naturii, inclusiv cauzele fecunditatii, oamenii primitivi rugau duhurile bune sa le daruiasca
copii. Totodata ei cautau sa alunge duhurile rele din preajma mirelui si a miresei prin
zgomote, foc, fum si apa. Ulterior, acest rit a fost preluat de biserica crestina si modificat doar
într-o masura neînsemnata: s-au mentinut focul (luminarile), tamîierea mirelui si miresei,
rostirea anumitor rugaciuni etc. In Roma antica, în timpul ritului cununiei se puneau pe
degetele mirelui si miresei inele, a caror semnificatie era ca sotia este legata de sot asa cum se
legau pe atunci sclavii unii de altii. Religia crestina a pastrat si acest obicei, care accentueaza
dependenta înrobitoare a sotiei fata de sot.

Clerul si multi credinciosi afirma ca ritualul cununiei, cântecele bisericesti si rugaciunile ce se

citesc în timpul desfasurarii cununiei fac casatoria mai trainica, mai fericita. In realitate însa,
casatoria religioasa slujeste la propagarea teoriei inferioritatii femeii. În timpul cununiei,
preotul povatuieste femeia : ,,Sotia sa se teama de barbat", îi insufla ideea ca trebuie sa fie o
slujnica, o roaba în familie, ca trebuie sa uite de demnitatea ei de om. Ritul religios al
cununiei îi înjoseste pe oameni, insuflîndu-le ideea ca sînt „robi ai lui Dumnezeu" si ca nu
5
trebuie sa se bizuie pe propriile lor forte, ci sa traiasca „asa cum a poruncit Dumnezeu", sa nu
lupte pentru fericirea lor, ci ,,sa nadajduiasca în mila lui Dumnezeu".

Inmormîntarea

La baza acestui rit sta credinta în suflet, in viata de dincolo de mormînt. Adeptii religiei
afirma ca sufletul, ideea, spiritul reprezinta principala forta vitala a omului, iar trupul nu este
decît lacasul sufletului. Credinta ca omul are un suflet ascuns, nemuritor sta la baza teoriei
religioase extrem de daunatoare a vietii de dincolo de mormînt, a rasplatei pentru viata plina
de pacate sau neprihanita dusa pe pamînt. In societatea împartita în caste, doctrina religioasa a
sufletului si a vietii de dincolo de mormînt urmareste scopuri precise. Clerul îi sfatuieste pe
cei napastuiti în lumea aceasta sa spere într-o viata mai buna pe „lumea cealalta".

Straduindu-se din rasputeri sa-si mentina influenta asupra credinciosilor, biserica le cere sa
respecte întocmai riturile religioase, inclusiv ritul înmormîntarii. Daca la înmormîntare nu se
respecta toate prescriptiile religioase, afirma clerul, nu se poate asigura defunctului „fericirea
în rai pe lumea cealalta".

Zugravind în culori trandafirii splendorile vietii de dincolo de mormînt, clerul promite sa ajute
sufletul defunctului sa-si gaseasca drumul spre rai. In unele locuri acest drum este deschis
mortului printr-un biletel pus în mîna lui dreapta. Este un fel de permis de libera trecere, o
legitimatie, o recomandare pentru „lumea cealalta", un document care atesta ca defunctul a
fost ortodox si ca la înmormîntarea sa s-a respectat ritualul ortodox, împreuna cu mortul se
pune în mormînt cruciulita pe care a purtat-o la piept, deoarece fara aceasta Dumnezeul
„atotstiutor" cica n-ar fi în stare sa-si dea seama cine e mortul: un crestin ortodox sau vreun
necredincios, un pagîn. În afara de aceasta, în timpul slujbelor religioase de înmomîntare,
preotul aminteste Dumnezeului „atotstiutor" unele fapte bune sau rele ale defunctului.

Posturile

În religia crestina, o mare importanta o au posturile, adica zilele în care credinciosii se abtin
partial sau total de la hrana, nu se duc la spectacole, la petreceri etc. Posturile ocupa un loc
important în ritualurile multor religii ; ele exista la musulmani, la evrei, la budisti etc. În
religia ortodoxa se tin urmatoarele posturi: postul mare, postul sfîntului Petru, postul sfintei
Marii, postul Craciunului, postul din zilele de miercuri si vineri, precum si postul din alte
cîteva zile ale anului. Biserica ortodoxa prescrie posturi în peste 200 de zile ale anului.

Cu ajutorul posturilor, clerul dadea un fel de justificare ideologica subnutritiei cronice a

nevoiasilor, aratînd ca domnul a postit în desert si ,,a poruncit" credinciosilor ,,sa rabde si sa
posteasca".

Cultul sfintilor

Cultul sfintilor a fost raspîndit în multe religii. În antichitate se credea ca stramosii pot acorda
ajutor urmasilor lor în viata. La unele triburi exista chiar o anumita specializare a stramosilor
morti : se credea ca unii ar fi în stare sa aduca ploaia, altii sa asigure recolte îmbelsugate, altii
sa ajute la vindecarea unor boli etc.

La început, crestinismul nu cunostea cultul sfintilor. Acesta a aparut abia în secolele III—IV.
Crestinismul a putut sa îndeparteze masele populare de cultul vechilor zei numai cu ajutorul
cultului sfintilor. Sfintii crestini i-au înlocuit pe zeii antici si diferitele duhuri ale muntilor,
rîurilor si padurilor. Clerul a proclamat pe unii zei sfinti, iar pe altii i-a transformat în duhuri
necurate. Zeul Belzebut, a carui obligatie era sa alunge mustele, a fost transformat în satana.
Zeita dragostei, Astarte, a devenit respingatorul print al iadului, Astart.

6
În biserica catolica, majoritatea sfintilor provin din rîndurile papilor si episcopilor. Biserica
ortodoxa venereaza 462 de sfinti canonizati, dintre care 286 provin din rîndurile clerului, 20
au fost regi sau împarati, 49 printi, 3 boieri si 8 negustori. Sînt venerati ca sfinti 19 fanatici
religiosi, despre care se relateaza ca au stat ani de zile catarati pe niste stîlpi, au dormit în
mlastini si au umblat goi. Dînd ca pilda viata „virtuoasa" a acestora, biserica încerca sa-i
îndemne pe credinciosi la smerenie.

Pentru povestirile despre vietile sfintilor s-au folosit basme populare. Autorii vietilor sfintilor
au prelucrat pîna si basmele arabe despre peripetiile vestitului navigator Simbad. Povestirile
despre viata lui Varlaam si a lui Ioasaf au fost copiate dupa niste legende despre Buda, care în
limba araba se numeste Ioasaf. Povestirea vietii sf. Gheorghe Biruitorul a fost alcatuita dupa o
legenda a zeului egiptean Horus.

În Rusia tarista, biserica raspîndea foi volante intitulate „La ce sfinti sa ne rugam ca sa ne
lecuiasca de boli si cînd e ziua lor". Pentru a-si spori veniturile, clerul organiza ,,minuni",
fabrica moaste si relicve ale sfintilor.

La începutul secolului al XIX-lea a fost editat la Paris un „Dictionar critic al relicvelor", în 3

volume ; din el se putea afla ca în unele orase din Spania s-ar fi pastrat pene ale cocosului
care, potrivit evangheliei, a cîntat atunci cînd sf. Petru s-a dezis de Hristos. În unele biserici se
aratau chiar „urme" ale lui Hristos, lasate de el pe pamînt cînd s-a înaltat în cer. Calugarii
benedictini din Franta pretindeau ca la ei s-ar pastra o „lacrima" a lui Hristos.

În diferite biserici din Europa occidentala se pastreaza 30 de trupuri ale sf. Grigore, 18 capete
ale sf. Filip, 2 trupuri, 8 capete, 6 mîini si picioare ale sf. Ana, 5 trupuri, 6 capete, 17 mîini si
picioare ale sf. Andrei, 4 trupuri si 8 capete ale sf. Stefan, 20 de trupuri si 26 de capete ale sf.
Iulian, 30 de trupuri ale sf. Pancrat, 16 trupuri ale sf. Petru. În medie, la 10 sfinti reveneau în
biserici 60 de trupuri, 50 de capete si 20 de mîini. Preotii ortodocsi au îndraznit chiar sa arate
moastele aceluiasi sfînt în doua orase diferite. Trupul sf. Mercurie, ostean al Smojeriskului,
era expus atît la Smolensk cît si la Kiev, iar trupul sf. Teofil atît la Novgorod cît si la Kiev.

La începutul sec. XX, au fost deschise, în prezenta clerului, mai multe racle cu moaste. Din
cele 63 de racle cu ,,moaste ale sfintilor" care au fost deschise, 2 erau goale, în 16 s-au gasit
cadavre intrate în putrefactie sau mumificate, în 18 oase, tencuiala, papusi din carton,
caramizi, cuie, iar în 27 de racle erau oase îngramadite în dezordine.

Sarbatoarea nasterii lui Hristos

Nasterea lui Hristos este una dintre sarbatorile cele mai importante ale religiei crestine.

Stiinta a demonstrat de mult ca Isus Hristos n-a existat niciodata, ca figura presupusului
întemeietor al crestinismului este pur legendara.

În primele cinci secole dupa aparitia crestinismului, crestinii nu cunosteau în general anul
nasterii lui Hristos, si în Imperiul roman anii se numarau de la întemeierea Romei. Abia la
500 de ani dupa presupusa nastere a lui Hristos, calugarul Dionisie cel Mic (mort în secolul al
VI-lea) a stabilit, pe baza unor calcule lipsite de orice temei, ca Hristos s-a nascut, probabil, în
luna decembrie a anului 753 de la întemeierea Romei. El a propus sa se treaca la un nou
sistem cronologic, considerînd anul 754 drept primul an al erei noi. Dar daca Hristos n-a
existat niciodata, atunci cum si cînd s-a stabilit sarbatoarea nasterii lui Hristos ? Legenda
nasterii lui Hristos si ziua sarbatoririi ei au fost preluate de crestini de la alte religii, mai vechi.
Cu mult înainte de aparitia crestinismului, la toate popoarele de agricultori din antichitate erau
raspîndite legende despre nasterea a diferiti zei. Asemenea legende circulau în Egipt, Babilon,
Fenicia, India si în alte tari. Astfel, în India, cu 500 de ani înaintea aparitiei crestinismului,
aparuse o legenda potrivit careia Dumnezeul salvator Buda ar fi fost nascut de o fecioara
7
numita Maia. Buda propovaduia pe un munte, ca si Hristos, savîrsea minuni, mergea pe apa.
Legenda spune ca ar fi avut discipoli si ca unul dintre ei (ca si Iuda în religia crestina) ar fi
fost un tradator.

Multe popoare din lumea antica sarbatoreau zilele de nastere ale zeilor lor principali în timpul
solstitiului de iarna. De pilda, la 6 ianuarie se sarbatorea ziua de nastere a zeilor Osiris si
Dionisos, iar la 25 decembrie — a lui Adonis, Tamuz si Mithra. Crestinismul a preluat
obiceiurile si riturile acestor sarbatori precrestine. Nu s-au schimbat decît denumirile si
explicatia originii lor.

La popoarele din Egipt care se îndeletniceau cu agricultura se praznuia la 6 ianuarie

sarbatoarea primaverii, sarbatoarea aparitiei primelor mladite verzi pe ogoare si pasuni dupa
retragerea apelor revarsate ale Nilului. Oamenii oropsiti, neajutorati în lupta împotriva naturii,
sarbatoreau aceasta zi dupa un anumit ritual religios, aduceau jertife, crezînd ca astfel vor
izbuti sa strînga o recolta buna, ca apele revarsate ale Nilului nu vor inunda ogoarele si ca se
va asigura cantitatea de ploi necesara agriculturii.

În secolul al II-lea al erei noastre, crestinii au preluat aceasta sarbatoare egipteana, au legat-o
de legendele evanghelice despre Hristos si au început sa sarbatoreasca ziua de 6 ianuarie sub
tripla denumire de „aratarea — boboteaza — nasterea lui Hristos". Ulterior, biserica crestina a
hotarît sa împarta aceasta sarbatoare în doua : „nasterea lui Hristos" si „aratarea —
boboteaza".

În anul 354 e.n., biserica crestina a introdus în mod oficial în calendarul ei religios sarbatoarea
nasterii lui Hristos, Craciunul, cu indicatia ca ea sa fie sarbatorita la 25 decembrie. Fixarea
sarbatorii nasterii lui Hristos la 25 decembrie se explica prin tendinta crestinilor de a
înlatura ,,ziua nasterii Soarelui invincibil", care era sarbatorita la Roma de adoratorii zeului
Mithra tot în ziua de 25 decembrie. Sarbatorirea zilei de nastere a lui Hristos în decembrie,
introdusa de cler, s-a statornicit în Europa abia la sfîrsitul secolului al IV-lea e.n. In Rusia,
sarbatorirea nasterii lui Hristos a fost introdusa în secolul al X-lea, cînd cneazul Vladimir al
Kievului a proclamat religia crestina religie de stat (anul 988 e.n.). Sarbatorirea zilei de
nastere a lui Hristos a devenit treptat o traditie în viata credinciosilor, înlocuind cinstirea zilei
de nastere a zeului Soarelui Iarila-Dajdbog. Acesta este istoricul originii sarbatorii
craciunului, ziua nasterii lui Hristos.

Sarbatoarea pastilor, sau a învierii lui Hristos

Una dintre sarbatorile principale ale religiei crestine este învierea lui Hristos sau pastile.
Clerul afirma ca Isus Hristos, dupa ce a fost rastignit si înmormîntat, a înviat din morti si s-a
înaltat la ceruri. Legenda învierii lui Hristos este o prelucrare crestina a unui sir de sarbatori si
rituri de primavara ale popoarelor orientale.

La baza sarbatorii pastilor stau credintele popoarelor de agricultori din antichitate, despre zei
care au suferit, au murit si au înviat. Agricultorii din antichitate au dedus moartea si învierea
zeilor din observatiile lor asupra bobului de cereale, care, scos din spic si aruncat în pamînt,
murea parca, iar apoi, încoltind, „învia" si dadea oamenilor hrana, întretinea viata lor. Dupa
cum „moare si învie" bobul, asa ,,mor si învie" zeii vegetatiei pentru a întretine (a salva) viata
oamenilor. Legende despre zei care mor si învie au cunoscut aproape toate popoarele de
agricultori, în Asia Mica a existat din antichitate credinta în zeul naturii, Attis, care ar fi fost
nascut în mod miraculos de o fecioara, iar apoi ar fi murit si a înviat. O parte esentiala în
cultul zeilor care mor si învie era jelirea mortii zeului, alternînd cu explozii de bucurie
prilejuite de învierea sa.

Aparitia sarbatorii pastilor a fost determinata în mare masura de mitul lui Osiris, considerat în
Egiptul antic zeul apei si al vegetatiei, stapînul lumii de dincolo de mormînt. Legenda spune
8
ca Osiris a fost mai întîi rege pe pamînt, i-a învatat pe oameni sa cultive pamîntul, iar apoi a
fost ucis de fratele sau Set si înmormîntat de sotia sa Isis. Dupa moarte a înviat si a devenit
împaratul lumii de dincolo de mormînt si al sufletelor celor morti. In cinstea lui Osiris se
dadeau serbari, în timpul carora oamenii îi deplîngeau moartea si se bucurau de învierea lui.
Multe caracteristici ale sarbatorii lui Osiris ne permit sa tragem concluzia ca la vechii egipteni
înmormîntarea si învierea zeului întruchipau semanatul si încoltirea cerealelor. Egiptenii îl
înfatisau pe Osiris sub forma unei placi acoperite de spice. Aceasta arata ca înmormîntarea de
primavara a lui Osiris nu era decît reprezentarea religioasa a însamîntarii cerealelor, iar
spicele încoltite din corpul lui Osiris înfatisau învierea lui, adica cerealele rasarite pe cîmp
dupa semanat. Sarbatoarea însasi era semnalul începerii muncilor agricole de primavara. Ea
începea de obicei cu aratul ogorului.

Aceste culte ale zeilor care sufera si mor aveau un element comun : ideea jertfei si a ispasirii.
Aducerea de jertfe reprezenta elementul principal al tuturor sarbatorilor legate de învierea
unui zeu. Agricultorii si crescatorii de vite din antichitate credeau ca trebuie sa aduca jertfe
pentru a feri vitele de epizootii si a pastra fertilitatea ogoarelor, care, dupa strînsul recoltei,
par moarte si parasite de „duhurile" vegetatiei. De obicei se jertfea o parte din recolta si din
vite pentru a pastra restul. Se credea ca, dupa ce s-a dat zeului ceea ce i se cuvine, restul poate
fi consumat fara teama.

Crestinii au împrumutat chiar si denumirea sarbatorii. Evreii din antichitate denumeau pasti
(în traducere romîneasca — îmbunare) sarbatoarea primaverii, cînd aduceau diferite jertfe,
îndeplineau anumite ritualuri si se rugau la tot felul de duhuri si dumnezei, cerîndu-le
îndurare. Elementul principal al acestei sarbatori îl constituiau rugaciunile de iertare si
consumarea animalului jertfit, care, în închipuirea credinciosilor, reprezenta divinitatea.

Crestinismul nu numai ca a împrumutat multe legende, rituri si obiceiuri de la popoarele din

Orient, îmbinîndu-le în legenda mortii lui Isus Hristos care s-a jertfit, dar i-a si imprimat un
caracter întrucîtva diferit. El a elaborat în toate amanuntele doctrina care cere oamenilor
muncii sa îndure cu rabdare asuprirea naturii. Doctrina mortii si învierii lui Isus Hristos a
devenit elementul principal în teoriile bisericii despre lumea de dincolo de mormînt, despre
judecata de apoi, despre pedeapsa sau rasplata care te asteapta dupa moarte în cer. Dar ideea
centrala a sarbatorii — jertfirea lui Dumnezeu pentru ca oamenii sa poata trai — s-a pastrat,
esenta religioasa a ritului a ramas aceeasi ca si acum 3.000—5.000 de ani : purificarea
omului, eliberarea lui de duhurile rele, izbavirea de boli, nenorociri si urgii prin aducerea unor
jertfe.

Sfînta treime, sau rusaliile

Sarbatoarea sfintei treimi este praznuita de credinciosi la 50 de zile dupa pasti.

Data calendaristica a sarbatoririi sfintei treimi si a zilei pogorîrii sfîntului duh (ca si a pastilor)
se calculeaza dinainte, deoarece aceasta sarbatoare nu este fixata într-o anumita luna si zi. De
cele mai multe ori însa ea cade în mai sau în iunie.

Clerul cauta sa-i convinga pe credinciosi ca sarbatorirea sfintei treimi si a pogorîrii sfîntului
duh a doua zi dupa sfînta treime a fost introdusa în amintirea unui eveniment care s-ar fi
petrecut acum mai bine de 1.900 de ani : cica atunci, în orasul Ierusalim, sfîntul duh a pogorît
asupra apostolilor, ucenici ai lui Isus Hristos. La acest eveniment se zice ca ar fi participat
Dumnezeu-tatal, Dumnezeu-fiul si sfîntul duh.

Dogma crestina a sfintei treimi a fost luata din alte religii existente anterior.

Pentru a întari credinta maselor în Hristos si pentru a înlatura cultul vechilor zei, teologii
crestini au preluat legende din religii mai vechi, le-au prelucrat în mod corespunzator si le-au
9
adaptat scopurilor lor.

Cu mult înainte de aparitia crestinismului, în vechea Indie, de pilda, era raspîndita credinta în
urmatoarea treime : Savitri, zeul-tata, divinitatea soarelui; Agni, zeul-fiu ; Vaiu, sfîntul duh ;
mama zeului-fiu era Maia, iar sotul pamîntesc al Maiei; dulgherul Tvasti. Egiptenii îsi aveau
treimea lor: Osiris, zeul-tata, Isis, zeita-mama, si Horus, zeul-fiu. Unele dintre aceste legende
au servit drept baza pentru elaborarea dogmei treimii crestine.

Povestirile din Noul testament despre sfînta treime au aparut din cauza ca în procesul de
formare a crastinismului s-a ivit necesitatea de a lega noua religie crestina de legendele
Vechiului testament. De aceea în cartile Noului testament s-a facut încercarea de a-l prezenta
pe Hristos ca pe fiul lui Iahve, Dumnezeul evreilor (Iehova, sau Iahve, este identic cu
Dumnezeul crestin Savaot). Aceasta sarcina grea a fost rezolvata de cler în felul urmator : desi
exista Dumnezeul-tata — Iahve (Savaot) —, Dumnezeul-fiu — Isus — si un al treilea
Dumnezeu — sfîntul duh —, acestia nu reprezinta trei dumnezei diferiti, ci un singur
Dumnezeu.

Dupa ce a explicat ca Hristos purcede de la Iahve, Dumnezeul evreilor, clerul crestin a

împrumutat de la evrei si multe sarbatori, inclusiv sarbatoarea rusaliilor. Aceasta sarbatoare a
aparut la vechii evrei din Palestina o data cu trecerea lor la agricultura. La început ea se
chema pur si simplu sarbatoarea secerisului, deoarece era legata de ultima zi a recoltarii
griului, care se cocea acolo în urma celorlalte cereale. Secerisul începea în Palestina cu
recoltarea orzului de primavara. Ziua începerii secerisului era asa-numita sarbatoare a azimei,
a pîinii nedospite, care ulterior a fost unificata cu pastile. Pastile durau cîteva saptamîni si se
încheiau cu ultimele zile ale secerisului grîului, cu sarbatoarea strîngerii recoltei, a calor
„sapte saptamîni", sau rusaliile. In Biblie exista o indicatie clara în acest sens : „Sa numeri
sapte saptamîni de la pornitul secerisului, de atunci sa începi numaratoarea celor sapte
saptamîni. Dupa aceasta sa praznuiesti praznicul saptamînilor" (Deuteronomul, XVI, 9—10).

Initial, în perioada politeismului, menirea rituala a sarbatorii încheierii secerisului era

aducerea de jertfe din noua recolta duhurilor si zeitatilor locale ale ogoarelor, ca fiind cele
care daruiau racolta si stapîneau pamîntul. Primii crestini au preluat aceasta sarbatoare, dar au
cautat sa-i imprime o semnificatie si un continut specific crestin.

În Rusia, sarbatoarea sfintei treimi a mai suferit o schimbare. Cînd crestinismul s-a raspîndit
în Rusia, sarbatoarea rusaliilor, sau a sfintei treimi, a fost unificata cu sarbatoarea locala a
vechilor slavi, ,,semik”, preluîndu-se si continutul uzual al acesteia. La vechii slavi,
sarbatoarea „semik" avea un caracter multilateral. Ea coincidea cu încheierea muncilor de
primavara si era legata de îngrijirea semanaturilor în perioada foarte importanta cînd înfloresc
si dau in spic. Cu ajutorul unor rituri speciale, slavii cautau, pe de o parte, sa influenteze
cresterea cerealelor si a fînetelor, iar pe de alta parte sa le fereasca de duhuri rele, sa se
izbaveasca ei însisi de aceste duhuri, locuintele lor etc.

CUM SE OBTINE „FOCUL SFÎNT DIN CER”

10
În urma cu sute de ani s-a savîrsit la Ierusalim „minunea" pogorîrii focului ceresc pe pamînt.
Exact la ora 12, în timpul slujbei de pasti, pe „mormîntul domnului" a izbucnit deodata, „de la
sine", o flacara.

„Minuni" de felul acesta au avut adesea loc si sub alta forma. De exemplu, în timpul slujbei
bisericesti s-au aprins deodata „de la sine" lumînarile pe care le tineau în mina „cuviosii" din
rîndurile slujitorilor cultului.

Aparatorii iudeo-crestinismului au nascocit multe retete „miraculoase" pentru ca sa poata

savîrsi asemenea „minuni". Toate aceste retete (în cazul cînd sînt aplicate cum trebuie) sînt
atît de sigure, încît cu ajutorul lor poate obtine „focul sfînt din cer" nu numai un cucernic
parinte, ci chiar si omul cel mai pacatos.

Astfel, fitilul curatat al unei lumînari este înmuiat într-o solutie de fosfor alb si sulfura de
carbon. Dupa trecerea unui anumit timp (care poate fi stabilit dinainte destul de exact pe cale
experimentala), lumînarea se aprinde singura. Sulfura de carbon împiedica inflamarea
fosforului si din aceasta cauza luminarea nu se aprinde dintr-o data, ci abia dupa ce sulfura de
carbon s-a volatilizat.

CULTUL „MOASTELOR"

Timp de mai bine de 200 de ani au venit credinciosii sa se închine la moastele preacuviosului
Simion din Verhoturie. Cîteodata cei ce-si cautau vindecarea strabateau mii de kilometri ca sa
ajunga aici. Toti aveau un singur gînd : sa se aplece cît mai curînd plini de evlavie asupra
sfintelor moaste...

Multime de oameni veneau la Verhoturie aducînd la manastire rublele si copeicile cîstigate

prin munca... Verhoturie era un oras renumit prin moastele sale sfinte...

Dar iata însa ca la manastirea din Verhoturie s-a cerut ca racla cu „moaste" sa fie deschisa. A
fost dat de o parte acoperamîntul pretios al raclei, brodat cu fire de matase si de aur... Din
racla s-a scos vata, talas, bucati de oase. Dupa aceea racla a fost rasturnata, pentru ca sa li se
arate celor prezenti ca în ea n-a mai ramas nimic, ca moastele nu existau... Astfel si-a încheiat
existenta preacuviosul Simion din Verhoturie.

Cu toate acestea, în unele cazuri corpurile mortilor se pot într-adevar conserva. Aceasta se
întîmpla atunci cînd corpul este asezat intr-o încapere cu aer extrem de uscat sau este îngropat
într-un teren uscat, adica atunci cînd lipsesc conditiile favorabile pentru descompunerea lui. In
sfirsit, corpul poate pur si simplu sa se pietrifice daca este spalat de ape subterane care contin
o mare cantitate de var.

Iudeo-crestinii sustin ca simplul fapt al neputrezirii unui corp este suficient pentru ca sa ne
închinam acestuia ca unui lucru sfînt. Atunci trebuie sa fim consecventi si sa înaltam la rangul
de sfinti prea-cuviosi numeroase trupuri neputrezite de sobolani, broaste etc. Sau, în sfîrsit,
trupul neputrezit al unui falsificator de bani, descoperit la Moscova la începutul sec. XX.

Trebuie sa adaugam ca, înca în Egiptul antic, folosind diverse rasini si balsamuri, oamenii
preparau în mod artificial „trupuri neputrezite" (mumii). Si fara nici un fel de participare a
puterii dumnezeiesti, aceste „moaste" s-au pastrat admirabil pîna în zilele noastre.

„AUTOÎNNOIREA" ICOANELOR

11
In zilele noastre, cînd se simte o lipsa acuta de minuni „dumnezeesti", nefacute de mîna
omeneasca, „autoînnoirea" icoanelor este, poate, minunea cea mai la moda. „Autoînnoirea"
icoanelor a fost semnalata, de pilda, în regiunea Smolensk, unde numai in decursul anului
1953 au avut loc peste zece cazuri de „autoînnoire". Asemenea „minuni" s-au petrecut si în
Ucraina, la Alma-Ata. Urmatoarea însemnare, gasita în jurnalul unui preot, ne va ajuta sa
dezvaluim secretul acestei ,,minuni" : „Azi am aflat o reteta simpla si ieftina pentru înnoire. O
icoana care s-a înnegrit putin devine din nou stralucitoare daca o freci de cîteva ori cu o
capatîna de ceapa si o ungi apoi cu untdelemn".

Desigur, oamenii care au interes sa învioreze iudeo-crestinismul muribund nu s-au oprit la

aceasta reteta, destul de primitiva, ci au elaborat altele, mai eficiente. „Autoînnoirea" poate
avea loc sub actiunea unei substante corosive, fabricata pe de-antregul de mîna omeneasca :
un amestec de alcool etilic si terebentina. Daca icoana este foarte veche, atunci se adauga
putin amoniac. Sub actiunea acestui amestec, funinginea depusa pe lac se spala repede. Pentru
ca actiunea corosiva a substantei sa nu mai continue, icoana este stearsa cu bagare de seama
cu o cîrpâ uscata si unsa cu untdelemn, cu ulei de in fiert sau acoperita cu lac.

„Autoînnoirea" icoanelor se poate efectua si intr-un alt mod. De obicei, icoanele se picteaza
cu culori de ulei, în compozitia carora intra combinatii ale plumbului. Sub actiunea
hidrogenului sulfurat aflat în aer, plumbul se transforma cu timpul în sulfura de plumb, care
este neagra. De aceea icoana se si înnegreste. Pentru a descompune sulfura de plumb si „a
înnoi" astfel icoana, suprafata ei este tratata cu un oxidant oarecare, de exemplu cu apa
oxigenata.

In felul acesta, din minunea „nefacuta de mîna omeneasca" nu ramîne nimic altceva decît
sarlatania cea mai ordinara.

12