CAPITOLUL 10

TEORIA DISTRIBUȚIEI

10.1. Considerații generale

Ceea ce posedă fiecare membru al unei societăți este rezultanta unei multitudini de
factori, endogeni sau exogeni respectivei persoane. Cel mai adesea, punem dimensiunea
veniturilor și avuției fiecăruia pe seama muncii, a cantității și calității ei. În același sens
vorbim de creativitate, inventivitate, inteligență, talent, inspirație, intuiție etc. Nu există
însă , din nefericire, o scară unanim recunoscută și operabilă a acestor valori, funcție de
care fiecare să ocupe în ierarhia veniturilor locul ce i se cuvine. Șansa sau hazardul pot la
fel de bine opera și fasona statutul social. Poate fi vorba de șanșa de a te fi născut într-o
societate liberă sau într-una totalitară. În prima, interferența tuturor factorilor amintiți,
manifestă prin acțiunea forțelor concurențiale ale cererii și ofertei, îl așează pe fiecare
acolo unde-i locul. Și aceasta, printr-un permanent proces de selecție, reconsiderare și
dinamică a valorilor. Altfel spus, piața stratifică și împarte societatea în bogați și săraci.
Dar nu odată pentru totdeauna. Bascularea de la simplu măturător de stradă la om de
afaceri prosper, și invers, este posibilă. În cea de-a doua, omogenizarea socială impusă
transformă societatea într-o "pastă". Născuți egali, indivizii trebuie să rămână egali. Iar
ce înseamnă egalitate e un lucru stabilit nu de oameni ci de conducătorul lor absolut.
Peste tot unde s-a aplicat, experimentul egalității dictate a clacat lamentabil. Egalitatea
s-a dovedit a fi în mizerie. Poate fi, apoi, vorba de șansa de a fi născut într-o familie
prosperă care te poate ajuta la demararea unei afaceri. Sau, de ce nu, tot șansa este și
privilegiul de a te naște într-o țară dotată generos cu factori de producție și, deci, cu
garanția de a primi o parte cât mai mare din venitul național creat prin folosirea acestora.
Modul în care interferează acești factori asupra dimensiunii venitului național dar și
a veniturilor personale ține atât de limbajul curent cât și de cel științific. Este o
preocupare cotidiană firească în a te întreba dacă un siderurgist este mai inteligent sau
mai competent decât un profesor din moment ce este plătit mai bine decât acesta din
urmă sau o coafeză este mai utilă și participă într-o proporție mai mare la crearea
venitului național decât un medic în măsura în care și pentru ea distribuția este mai
generoasă. Răspunsuri de genul: "fiecare cu norocul lui" sau, "fiecare primește ce i se

251
cuvine" sau, "ăsta e sistemul" etc., deși au în vedere elemente raționale ca munca,
abilitatea, valoarea etc. par a semăna îndoială și a trimite la superficialitate.
Încercarea de obiectivare a unor astfel de răspunsuri vine dinspre teoria distribuției.
Ea se ocupă de analiza felului în care veniturile și avuția unei societăți se repartizează
între membrii ei, de modul in care societatea se stratifică și de influența statului
asupra acestui proces.
Distribuția a fost și a rămas un viu și controversat subiect pentru Economia politică.
Natura ei, intrinsec conflictuală, tenta natural normativă a subiectului etc. explică
așezarea temei la confluența unor vii dispute teoretice. Ceea ce considerăm că merită
reținut din toate acestea se reduce, esențialmente, la următoarele aspecte:

1. atura teoriei distribuției se deduce din natura teoriei valorii pe care se

sprijină.
Este știut că nu se distribuie decât ceea ce se crează. Iar ceea ce se crează, venitul
național, are o valoare. Dimensiunea acestei valori s-a determinat pe calea unor
metodologii diferite.
Astfel, clasicii economiei politice au fost adepții teoriei obiective a valorii bazată pe
muncă. Potrivit opiniei lor, dimensiunea venitului național, ca și a bunurilor care îl
compun, reprezinta un dat strict determinat de cantitatea de muncă consumată pentru a le
produce. La repartiția acestui "cozonac social", necontractabil și nedilatabil, participă
proprietarii factorilor de producție: muncitorii, capitaliștii și proprietarii funciari. Partea
ce revine fiecărei clase sociale, salariul pentru muncă, profitul pentru capital și renta
pentru pământ, reprezintă un procent dintr-un intreg determinat. Altfel spus, salariul nu
poate crește decât dacă profitul scade, și invers. De aici, conflictul permanent explicat
prin acest joc cu sumă nulă și exploatat de Marx pentru a face din lupta dintre clase, în
mod absurd, izvorul progresului social.
În replică, la neoclasici teoria subiectivă a valorii și cea a distribuției fac corp
comun. Aici, ceea ce reprezintă cost pentru întreprinzător este, în același timp, venit
pentru deținătorul de factori de producție. A determina elementele componente ale
costului real, echivalează, așadar, cu a calcula partea ce revine fiecărui factor: salar
pentru muncă, rentă pentru pământ, profit pentru "organizare" și dobândă pentru capital.
Deosebirea față de clasici este evidentă. Dacă la primii (inclusiv Marx, exclusiv Say)
valoarea repartizabilă este un dat, la neoclasici dimensiunea venitului național este
relativă. Piața, cu liberă concurență, îi poate ajuta pe toți să căștige și chiar să-și
maximizeze satisfacțiile. Teren pentru conflict nu există. Dacă mai adăugăm că la
neoclasici corespondența în plan social a structurii factorilor este relativizată, dându-se
impresia că factorii înșiși participă la distribuția bogăției, putem afirma că sub raport
ideologic, normativ, această teorie este total neutră.

2. Distribuția veniturilor este, de fapt, un proces secvențial în care distribuirilor le

succed redistribuiri
Pentru facilitarea înțelegerii lucrurilor, teoria economică pornește de la premisa
existenței a două mari faze ale procesului: distribuția primară și distribuția secundară

252
sau redistribuirea. La prima, participă cei care în mod nemijlocit i-au parte la crearea
venitului național: personalul muncitor direct productiv, firmele și statul în calitatea sa de
organizator general al vieții economice. Veniturile formate pe această cale, respectiv
salarii, profit, impozite și taxe sunt numite primare. Dar procesul nu se oprește aici.
Repartiția primară nu asigură venituri pentru toți membrii societății. O bună parte a
acestora, îndeosebi cei din sfera serviciilor, rămân în afara procesului. În plus, nevoile
suplimentare de fonduri la bugetul de stat explică necesitatea redistribuirii venitului
național, proces prin care, o parte a veniturilor primare se reîmpart în vederea formării
veniturilor celor ocupați în sfera neproductivă, a unităților prestatoare de servicii, ca și
pentru completarea veniturilor statului. Pe această cale se formează veniturile derivate.
Plata serviciilor și politica de preț reprezintă instrumente de prim ordin în
redistribuirea veniturilor. Astfel, deținătorii de venituri primare folosesc o parte a
acestora pentru plata serviciilor de care beneficiază, contribuind la formarea veniturilor
prestatorilor de servicii. De asemenea, în măsura în care politica de preț este dusă de
către stat, acesta poate, în mod deliberat, include în prețul unor bunuri, socotite de lux, o
serie întreagă de impozite indirecte sau taxe pentru ca pe seama unor venituri astfel
dobândite să procedeze la redistribuiri și să susțină politici cu caracter social.
Dar statul nu se implică numai pe această cale în redistribuirea veniturilor. El este,
intr-adevăr, cel mai mare colector de venituri la buget prin intermediul sistemului fiscal.
Pe seama impozitelor directe (pe salarii, pe profit, pe clădiri etc.) și a contribuției la
asigurările sociale dar și pe calea impozitelor și taxelor indirecte (accize, taxa pe
valoarea adăugată etc.) statul își formează principalele surse de venit. În același timp,
administrațiile centrale și locale reprezintă pentru toți cei angajați aici, și nu sunt puțini,
principale sursă de venit. În sectorul de stat (avem în vedere unitătile economice, cele cu
profil militar, strategic etc). lucrează între 20% și 30% din forța de muncă. Tot pe aceeași
linie, a statului "generator" de venituri amintim plătile pe care el le face detinătorilor de
obligațiuni de stat și altor creditori politici.
Rolul statului, ca principal redistribuitor, nu se oprește la a preleva venituri la
bugetul său. Dimpotrivă, veniturile astfel realizate sunt supuse operatiunilor de
transferuri bugetare. Principala lor componentă o reprezintă asigurările sociale.
Urmează, apoi, sistemul de ajutoare pentru invalizi, veterani de război etc., sistemul de
subvenții pentru agricultură, promovarea unor noi tehnologii sau a produselor la export,
sistemul de ajutoare sociale si cel de asistență medicală.

3. Intre veniturile rezultate din folosirea factorilor de producție si dimensiunea

veniturilor totale relația este ca de la parte la întreg.
De o manieră explicită sau implicită, atât teoria clasică cât și cea neoclasică rețin
ideea importanței proprietății asupra factorilor de producție în procesul distribuției.
Pentru că, realmente, pe baza acesteia, părți din venitul național sunt destinate muncii sau
capitalului sub forma salariului, profitului, dobânzii și rentei. Cu mențiunea că cea mai
mare parte a venitului național (cca 75%) este destinată recompensării muncii, de reținut
că aceeași persoană poate fi proprietarul mai multor factori de producție. Același individ
se poate găsi, concomitent, în ipostaza de proprietar de capital, întreprinzător - manager

253
la propria-i firmă, titular de cont deschis la bancă, deținător de acțiuni și obligațiuni dar
și cu spații comerciale închiriate. Venitul lui total inseamnă suma dintre profit, salariu,
dobăndă, dividende, chirii etc.; sau, în alți termeni, venitul lui de piață este dat de suma
algebrică a produselor dintre volumul factorilor deținuți și prețul acestora. În același
timp, multe persoane beneficiază de venituri provenite din transferurile bugetare. Prin
urmare, venitul personal este format din venitul de piață plus transferurile de la
bugetul statului.

4. Ceea ce se distribuie are legătură cu prețul factorilor de producție. Distribuția

funcțională și distribuția după mărime.
Teoria distribuției își propune să analizeze modul în care părți din avuția natiunii și
din venitul național ajung la proprietarii factorilor de producție. Interesul pentru un
asemenea studiu este explicabil. Atăt mărimea cât și structura venitului și avuției
reprezintă indicatori importanți ai bunăstării sociale. Unde ajunge venitul și avuția are
impact asupra aceluiași fenomen. O creștere a profiturilor în defavoarea salariilor poate
fi, de exemplu, un indiciu al deteriorării bunăstării sociale.
Venitul este o sumă de încasări din: salarii și alte drepturi cuvenite pentru munca
depusă, rente, dobănzi, profituri, dividende etc. El imbracă forma unui flux, o curgere
valorică permanentă.
Avuția, în schimb, apare sub forma unui stoc. Poate fi privită la nivel macro sau
micro. La nivelul unei gospodării, de exemplu, ea include elemente materiale concrete
(casă, anexe, pământ, mașină, utilaj agricol, animale etc.) cât și elemente valorice
(acțiuni, obligatiuni, conturi de economii la CEC sau în bancă, bani cash etc.). Noțiunea
de avuție are sens atunci când se referă la valori și bunuri degrevate de orice datorie.
Ceea ce aparține în exclusivitate proprietarului, cu toate drepturile ce decurg de aici,
poartă numele de active. Datoria proprietarului, exprimată tot in valori sau bunuri,
formează pasivele. Tocmai diferența dintre active și pasive, adică valoarea netă poartă
numele de avuție.
Oricum am privi lucrurile, prin prisma flxului alimentaror numit venit sau a stocului
alimentat numit avuție, dimensiunea acestora nu e altceva decât o sumă de prețuri ale
factorilor de producție utilizați. Orice schimbare pe care o suferă prețul unui factor are
impact asupra veniturilor si, pe cale de consecință, asupra avuției. O creștere a ratei
dobânzii de la 25% la 50% poate dubla, de exemplu, veniturile celor care economisesc.
În baza acestor constatări economiștii au privit distribuția pe două paliere. Primul pleaca
de la premisa că teoria distribuției nu este decât un caz special al teoriei prețurilor
factorilor de producție. Ca atare, se vorbește, aici, în termenii unei distribuții
funcționale a venitului, în sensul împărțirii venitului total între factorii de producție
principali. Cel de-al doilea are în vedere distribuția după mărime a venitului și se
oprește la analiza (cu ajutorul unor instrumente, cum ar fi Curba Lorenz sau Indicatorul
Gini) stratificării sociale după venituri, a săraciei și cauzelor ei.

5. Progresul tehnic schimbă proporția dintre veniturile provenite din folosirea

factorilor de producție.

254
 O analiză statică pleacă de la premisa "condițiilor tehnice date". Analiza dinamică
ia în considerare influența pe care progresul tehnic o are asupra proporției dintre aportul
factorilor principali - capital, muncă și pamânt - la procesul de producție.
Teoretic vorbind, progresul tehnic poate fi neutru și non-neutru. Progresul tehnic
non-neutru schimbă proporția in care sunt folosite munca și capitalul. Progresul tehnic
neutru nu are asemenea consecințe. Schimbarea proporțiilor se produce prin
economisirea, fie a muncii, fie a capitalului. Prin condeiul lui Marx, economia politică
clasică a susținut ca înlocuirea muncii cu mașini nu înseamnă, finalmente, o ușurare
pentru că duce la creșterea numărului somerilor. Faptic insă, se poate întâmpla altceva.
Progresul tehnic, concretizat în invenții și inovații, inseamnă o creștere a gradului de
capitalizare a economiei, o creștere, deci, a capitalului pe cap de angajat. Consecința
acestei imprejurări se traduce printr-o productivitate a muncii mai mare și o scădere a
productivității marginale a capitalului. Urmarea logică este o creștere a salariilor și o
scădere a profiturilor, adică exact invers a ceea ce a susținut Marx.

6. Teoria distribuției este un caz special al teoriei prețurilor factorilor de

producție
Așa cum există o piață a bunurilor și serviciilor tot așa există și se manifestă o piața
a factorilor de producție. Mai mult, cea de-a doua derivă din cea dintâi. Aceasta pentru
că orice decizie a unei firme în legătură cu ce cantitate dintr-un factor trebuie să
achiziționeze este intim legată de strategia ei cu privire la producția si desfacerea
bunurilor realizabile cu factorul respectiv.
Funcționarea pieței factorilor nu difera cu nimic de cea a produselor. Cererea de
factori se confruntă cu oferta de factori pentru a rezulta un preț de echilibru și o cantitate
de echilibru, așa cum rezultă din fig. 10.1.

255
 Prețul factorului rezultat la confluența dintre cererea și oferta sa de piață nu este
altceva decât venitul său. Acesta se obține ca produs între preț si cantitate. Astfel, venitul
corespunzător pretului de echilibru p0 este reprezentat în figura noastră de suprafața
P0Oq0E0. Deplasarea spre dreapta a curbei cererii conduce la creșterea prețului factorului
la p1 și, implicit, a venitului său reprezentat prin suprafața P1Oq1E1.
Prin urmare, atunci când cererea și oferta de factori de producție variază pe piață
pentru a răspunde, astfel, criteriilor de alocare optima, un rezultat al acestui proces este
că se formează și veniturile factorilor care urmează a fi distribuite. Mărimea acestor
venituri este în relație de dependență directă cu preturile si cantitătile factorilor
utilizați.
Din împrejurarea că salariul este prețul muncii, renta - prețul pământului iar
dobânda - prețul capitalului, sau, cu alte cuvinte, din împrejurarea că teoria distribuției
veniturilor este un caz special al teoriei preturilor rezultă că pentru a explica distribuția
prin prețuri este suficient să identificăm factorii determinanți ai cererii și ofertei în
cunoscuta maniera neoclasică.

6.1. Cererea de factori de producție

Analizată prin prisma teoriei distribuției, cererea de factori de producție se
dovedește a fi:
a. O cerere derivată
Un consumator obișnuit cumpără un bun finit pentru a-și satisface o plăcere
nemijlocită. O firmă oarecare nu cumpără un factor pentru același motiv. Achiziția unor
spații pentru o hala industrială, a cherestelei pentru fabricarea de mobilă, a ferului pentru
producția de țevi etc. nu pot procura o satisfacție în sine. Firma procedează astfel
gândindu-se la producția și veniturile pe care le va putea realiza cu ajutorul acestor
factori. Se va gândi, adică , la cererea consumatorilor pentru produsele sale realizate cu
factorii de producție achiziționati. În concluzie vorbind, cererea consumatorilor
individuali determină cererea de inputuri a firmei. Cu alte cuvinte cererea de factori de
producție derivă din cererea consumatorilor pentru produsele realizate cu acei factori.
b. O cerere interdependentă
Un strung in sine este la fel de inutil ca un muncitor cu brațele goale. Ca să-și
găsească utilitatea, factorii de producție trebuie combinați. La realizarea producției ei se
află într-o relație de strânsă interdependență. Analiza economică modernă încearcă să
puncă în evidență cu cât mai mare exactitate contribuția fiecărui factor. Dar exactitatea în
sine rămâne un ideal. Cum poți separa, la un kilogram de porumb, care este contribuția
fiecărui element contributiv (pământ, semințe, munca agricultorului etc.).
Un răspuns la această chestiune îl oferă, totuși, analiza relației dintre productivitatea
marginală a factorilor (determinantă în dimensionarea cererii) și oferta lor.
c. O cerere dependentă de veniturile corespunzătoare produsuluu marginal al
fiecărui factor
Produsul marginal al unui factor (PM) reprezintă plusul de producție obținut prin
creșterea volumului factorului respectiv cu o unitate în condițiile în care ceilalți factori de

256
producție rămân neschimbați. Valoarea produsului marginal al unui factor (VPM) nu
este decăt expresia monetară a produsului marginal "fizic" exprimat în prețul pieței.
Această din urmă mărime are legătură cu cererea de factori. Pentru o mai bună
înțelegere, să construim următorul tabel:

Tabelul 10.1. Valoarea produsului marginal

Cantitatea de Produsul total Produsul Prețul unitar ($) Valoarea

factor marginal produsului
marginal
0 0 - 4 -
1 40 40 4 160
2 50 10 4 40
3 55 5 4 20
4 58 3 4 12

Din analiza tabelului, putem desprinde următoarele reguli cu caracter de

generalitate:
• Evoluția valorii produsului marginal urmează trendul dat de Legea
randamentelor descrescânde. Fiecărei unități suplimentare dintr-un factor îi corespunde
o mărime în descreștere a VPM.
• VPM reprezintă prețul pe care respectivul factor îl are pentru firma deținătoare.
Rezultă de aici că, în încercarea de a-și maximiza profitul, o firmă achiziționează unități
suplimentare dintr-un factor până când ultima unitate utilizată din factorul respectiv
adaugă tot atăt de mult venitului cât și costului.
Să presupunem că tabelul precedent se referă la factorul de producție muncă. Costul
mâinii de lucru este de 30 unități monetare anual. În calitate de manager, pus în fața
deciziei de a angaja muncitori in plus, veți constata că la primul muncitor angajat VPM
este de 160 în timp ce costul se ridică la 30. Profitul suplimentar obținut este de 130. Al
doilea lucrător angajat va aduce un profit suplimentar de 10 unități monetare. Al treilea
lucrător se dovedește nerentabil în condițiile în care venitul suplimentar adus de el este
de 20 dar costul său rămâne 30. Prin urmare, se observă că profitul maxim se obține
angajând suplimentar doar doi lucrători.
• O firmă va căuta întotdeauna combinația optimă a cantităților din factorii utilizați
care să ducă la maximizarea profiturilor. Ea se va conduce atunci după regula celor mai
mici costuri care, în acest caz, înseamnă:

PM al muncii PM al capitalului PM al påmântului 1

= = = ...
Pretul muncii Pretul capitalului Pretul påmântului Venitul marginal

257
 Cu alte cuvinte, potrivit acestei reguli, costurile sunt minime și profiturile maxime
atunci când raportul dintre produsul marginal și valoarea factorului de producție
consumat este același pentru fiecare factor.
• Din regula celor mai mici costuri derivă regula substituției: dacă prețul unui
factor de producție crește in timp ce prețul celorlalți factori rămâne neschimbat, firma are
de câștigat dacă înlocuiește factorul de producție mai scump cu alții mai ieftini.
• Din moment ce VPM al unui factor este venitul pe care respectivul factor îl aduce
firmei deținătoare, din punctul de vedere al acestei firme curba cererii va avea panta
negativă: pe măsură ce cantitatea din factorul utilizat crește, ca reacție la scăderea
prețului său, produsul său marginal scade, așa cum rezultă din graficul următor.

Graficul ne spune, în esență, că cererea unui factor este determinată de valoarea

produsului său marginal. Concret vorbind, cererea de forță de muncă este determinată de
valoarea produsului marginal al muncii; cea de pământ de valoarea produsului marginal
al pământului ș.a.m.d. Cum acești factori au un preț, numit salariu, dobăndă, rentă etc.,
este clară relația implicită între prețul factorului și valoarea produsului său marginal.
Există vre-o legătură între acest raționament și distribuția venitului? Răspunsul
este sigur da pentru că posesorul factorului de producție distribuie venitul obținut prin
utilizarea acestuia în funcție de VPM aferent. Cum VPM este supusă legii randamentelor
descrescânde, întrebarea este la ce nivel al VPM se face distribuția: la nivelul primei
unități suplimentare folosite, la nivelul celei de a doua etc.? În cazul muncii, de exemplu,
este știut că al doilea muncitor realizează un PM mai mic decât primul, al treilea mai mic
decât al doilea ș.a.m.d. Și, atunci, ce salariu se plătește dacă lucrătorii, indiferent de
oridinea angajării lor, prestează aceeași muncă? Este evident că salariul va fi determinat
de PM al ultimului lucrător. Cererea de forță de muncă va fi aceea care face ca toți
lucrătorii să primească salariul la nivelul PM al ultimului lucrător, Dacă lucrurile stau
așa, se produce un excedent rezultat din faptul că primii lucrători au realizat un PM mai
mare decât ultimul lucrător care dictează condițiile de salarizare. Acest excedent îl vom
numi, generic, rentă și de el ne vom ocupa în paginile următoare. Acum, e bine să

258
reținem că pe o piața concurențială, distribuția veniturilor este compatibilă cu teoria
prețurilor factorilor și că are legătură directă cu productivitatea lor marginală.

6.2. Oferta de factori de producție

Oferta de factori poartă amprenta specificității fiecăruia in parte. Vorbim, aici, de
oferta agregat, la nivelul economiei naționale. Chiar și la acest nivel, principiile generale
ca și factorii de influență variază de la un factor de producție la altul. În mod
corespunzător, și curba ofertei poate fi ascendentă, descendentă sau fixă.
Dacă plecăm de la ipoteza că prețul reprezintă un element fundamental în
determinarea aliurei ofertei, putem spune, de pildă, că oferta de capital este sensibilă la
creșterea ratei dobânzii și a veniturilor; oferta de pământ rămâne relativ fixă, determinată
fiind de factori geologici; oferta de muncă înregistrează o evoluție descendentă odata cu
creșterea salariilor, deși si alti factori, de natură demografică (vârstă, sex, pregătire
profesională etc.) îi pot influența aliura. Figura de mai jos surprinde această dependență.

6.3. Veniturile și concurența de pe piață

Așa cum putem vorbi de o ofertă agregat, la fel putem aduna pe orizontală cererile
pentru un anumit factor de producție pentru a obține o cerere agregat.
La modul ipotetic ne putem imagina că cele două curbe se intersectează dănd
naștere unui preț de echilibru și unei cantităi de echilibru, după regulile cunoscute:

259
 Prin prisma subiectului nostru, a teoriri distributiei, putem afirma că dacă cererea
pentru un factor crește, crește și prețul său și, deci și venitul pe care îl aduce. Daca oferta
crește, efectul este invers.
La modul concret, putem lua spre analiză piața piloților comparativ cu cea a
gunoierilor.

În primul caz, oferta de munca din partea piloților este relativ fixă. E nevoie, aici,
de talent, aptitudini aparte și de o pregătire de specialitate laborioasă, de durată și
costisitoare. Cererea pentru produsele muncii lor este însă foarte mare. De aceea câștigul
lor este pe măsură. Iar măsura o ofera intersecția curbei cererii cu cea a ofertei la un nivel
foarte ridicat al salariului.

260
 În cel de-al doilea caz, oferta de forță de muncă este foarte mare. Faptul se
datorează accesibilității, aproape fără restricții, în această "meserie". Numai ca această
ofertă se intersectează cu cererea (care poate fi mare) la un nivel foarte redus al
câștigului. Altfel spus, ca să fii acceptat pe această piață, trebuie să accepți și condiția ei
de echilibru: un salariu foarte mic.
Faptul că sculptezi, pilotezi un avion, sau mături strada nu poate fi pus pe seama
șansei, sau în foarte mică măsură. Împrejurarea că un artist câștigă, în același interval de
timp, de o sută de ori mai mult decât un muncitor necalificat, de asemenea, nu poate fi
pus pe seama hazardului. Așa cum piața îl așează pe fiecare acolo unde-i este locul, tot ea
îl remunerează după cantitatea și calitatea potențelor sale fizice și intelectuale. În alți
termeni, piața și forțele concurențiale alocă factorii, le fixează prețurile și, cu această
ocazie, stabilesc și structurile de venituri. Distribuția veniturilor nu poate fi gândită în
afara pieței.

10.2. Recompensarea factorilor de producție

Într-o economie de piață, serviciile aduse în cadrul activității economice sunt

recompensate. Munca cu salariul, capitalul cu profitul (dobânda), pământul cu renta. În
ultimă instanță, teoria distribuției analizează aceste principale forme de venit ce parvin
proprietarilor factorilor de producție.

A. Salariul

10.2.1. atura salariului. Concepte

Salariul reprezintă venitul, îndeosebi sub formă bănească, distribuit posesorului

forței de muncă pentru serviciile aduse economiei și societății.
Prin definiție, pentru cel care îl dobândește, salariul reprezintă un venit. Acest venit
nu se obține însă decât atunci când bunurile și serviciile, la realizarea cărora posesorul
forței de muncă a participat, se vând și se încasează contravaloarea lor. Atunci se și
plătește salariul, după ce munca s-a consumat. Pentru cel care îl plătește, pentru
angajatorul forței de muncă, salariul reprezintă un cost, un element al prețului mărfurilor
vândute. Din această împrejurare, din faptul că salariul este, în același timp, cost și venit,
rezultă două lucruri:
• prin însăși natura sa, salariul reflectă o relație conflictuală între angajator și
angajat și, de aceea, mărimea sa va reflecta dimensiunea raportului tensional
dintre cererea și oferta de muncă;
• distribuția salariului vizează perimetrul microeconomiei; mărimea sa concretă
se stabilește la acest nivel, unde se poate cunoaște cât mai exact contribuția
concretă a fiecărui salariat la rezultatele economice.
Salariul reprezintă forma de venit cu ponderea cea mai mare în societatea
contemporană. Existența și esența sa țin de obiectivitatea întreținerii posesorului forței
de muncă. "Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, spunea A. Smith,

261
iar salariul trebuie să fie cel puțin suficient pentru a-l întreține. Salariul trebuie să fie, în
cele mai multe împrejurări, chiar ceva mai mare decât atât, adăuga economistul clasic;
altfel, ar fi imposibil pentru muncitor să întemeieze și să întrețină o familie"1.
Cheltuielile necesare autoîntretinerii muncitorului si familiei sale reprezintă, deci, prima
bornă reper a dimensiunii salariului. Pe această linie explicativă au mers toți clasicii
începând cu Turgot si Quesnay, continuând cu Smith, Rocardo, Malthus și încheind cu
Marx. Ea are ca fundal legea populației a lui Malthus care, în termenii pieței libere,
înseamnă că "cererea de oameni reglează in mod necesar producția de oameni". Dacă, în
alți termeni populatia se înmulțește mai repede decât posibilitătile de a se hrăni, "pretul
natural al muncii" va rămâne cel dictat de piață; surplusul de ofertă de munca va
menține salariul la nivelul minumului vital determinat de mijloacele de subzistență
oferite de dezvoltarea economică.
O asemenea explicație monistă, bazată pe un factor determinant, nu este singulară.
Neoclasicii marginaliști au mers pe aceeași linie. Numai că, de data aceasta, substanța
salariului este pusă în legătură cu productivitatea marginală a muncii. Sporul de
producție adus de ultimul angajat, este, aici, determinant în stabilirea dimensiunii
salariului.
O combinație între costul forței de muncă și productivitatea sa marginală și-a găsit
expresie în teoria dualistă despre substanța salariului. În această viziune, nivelul
salariului trebuie sa fie coroborat, concomitent, cu nivelul costului forței de munca și cu
cel al producției și productivității; cea ce primește salariatul este o parte din produsul
muncii sale (mai mare sau mai mică în funcție de nivelul productivității) care trebuie să-i
asigure întreținerea sa și a familiei sale.
Variantele moderne ale teoriei neoclasice ale salariului caută explicații ce vin
dinspre teoria capitalului uman. Avându-l ca protagonist pe G. Backer (premiul Nobel
pentru economie în 1992) această teorie încearcă sa explice că în afară de capitalul nativ,
dobândit prin naștere, individul este și posesorul unui capital acumulat prin efort
educațional; că banii investiți în formarea sa profesională au statutul unei investiții
analoage celei din industrie; și ca, plecând de aici, arbitrajele raționale pe care le face
individul nu se reduc la cele între consum și economii, ci pot di extinse la toate
dimensiunile activității umane. Relativ la tema noastră, teoria lui G. Backer vrea să ne
spună că investiția în capitalul uman este una rentabilă dar că ea trebuie recuperată iar
recuperarea trebuie să fie asigurată prin dimensiunea salariului. În plus, aflăm, tot pe
această cale, că omul este și rămâne rațional și caută avantajul maxim și atunci când
arbitrează între timpul pe care îl consacră muncii și odihnei dar și atunci când renunță,
pentru un timp, la un salariu nestimulativ spre a-și folosi timpul și resursele în vederea
pregătirii și perfecționării și, deci, pentru un salariu viitor compensatoriu, mai mare.
Teoria capitalului uman ne ajută sa înțelegem că teoriile moniste sau dualiste nu
sunt suficiente pentru a explica natura salariului; că subzistența și productivitatea rămân

1
A. Smith, Avu¡ia natiunilor. Cercetare asupra naturii ¿i cauzelor ei, Editura Academiei Române,
Bucure¿ti, 1962, vol. 1, p.49.

262
factori esențiali în determinarea sa dar nu suficienți; că atât mărimea cât și dinamica și
diferențierile dintre salarii depind și de aspecte specifice factorului de producție muncă;
și că, legat de acest ultim aspect, originea etnică, sexul, rasa, originea socială, gradul de
sindicalizare, aspirațiile oamenilor, politica statală în domeniu etc. sunt tot atâțea factori
explicativi. De aceea abordarea heterodoxă, în care nu doar piața sau factorii legați de ea
ci și aspectele sociologice, juridice, politice, culturale, psihologice, într-un cuvând,
complexa natură umană, sunt la fel de importante în explicarea esenței salariului, se
bucură de o mare atenție.
Caracterul complex al naturii salariului derivă și din împrejurarea că dobândirea sa
este, așa cum s-a arătat, individuală iar finalizarea și utilizarea sa socială. Banii în sine,
primiți individualicește, nu au valoare și sens decât dacă se raportează la bunurile și
serviciile de care posesorul forței de muncă are nevoie. Această împrejurare explică de ce
salariul este privit ca nominal sau real.
Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care angajatul o primește în
schimbul muncii depuse.
Salariul real (Sr) reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care poate fi
cumpărată, la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.
Salariul real se află în relație direct proporțională cu salariul real și în relație invers
proporțională cu nivelul prețurilor:
Sn Is n
Sr = sau Is r = ⋅ 100 (10.1.)
p Ip
În afară de venitul obținut pe o cale directă, proporțional cu munca depusă,
angajatul mai poate fi beneficiarul salariului colectiv și al salariului social.
Salariul colectiv este acela atribuit tuturor salariatilor unei firme ca participare la
rezultatele acesteia (profit) sau prin acordarea a diferite facilități.
Salariul social se obține în urma redistribuirii venitului national în vederea
asigurării de venituri unor categorii de salariați care se confruntă cu probleme deosebite
sau se află într-o situație materială precară (șomaj, accidente de munca, boli profesionale
etc.).

10.2.2. ivelul și dinamica salariului. Factori de influență

Ceea ce se întâmplă cu salariul aflăm de pe piața muncii gândită ca loc de

întâlnire, în spațiu și timp, pe total și pe structură, a cererii de muncă cu oferta de
muncă.
Cererea de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă și reprezintă nevoia
de muncă salarială pe care o resimte la un moment dat economia și societatea în
ansamblu.
Oferta de muncă reprezintă cantitatea totală de muncă salariată pe care este dispusă
să o presteze populația aptă și disponibilă de muncă (minus femeile casnice, militarii în
termen, elevii și studenții sau alți oameni care desfăsoară activități nesalariale).

263
 Piața muncii ne interesează în măsura în care privim salariul ca fiind prețul
factorului de producție muncă. Și, ca orice preț, el se află la confluența celor două
mărimi ce definesc piața - cererea și oferta. Așa cum există un preț de echilibru pe piața
bunurilor obișnuite, tot așa există un salariu de echilibru care definește piața muncii. El
reprezintă acea dimensiune a salariului la care se poate satisface cea mai mare parte a
cererii și ofertei de muncă agregate și, deci, pe care-l primește cea mai mare parte a
populației.

Deși fig. 10.6. ne prezintă o situație ipotetică de formare a salariului de echilibru, ea

reține atenția în măsura în care știm că în realitate cele mai multe salarii gravitează, în
general, în jurul acestui reper și, astfel, ne ajută să înțelegem ce se întâmplă pe piața
muncii din fiecare țară. Și în fiecare țară punctul de intersecție al celor două curbe se
află, față de punctul de origine, mai sus sau mai la dreapta în funcție de condițiile
concrete care determină cererea și oferta de muncă. Salariul de echilibru este, altfel spus,
un dat concret istoric și național.
Privind lucrurile din punct de vedere statistic, tendința generală, în majoritatea
țărilor cu economie de piața, cu fluctuațiile inerente, a fost de creștere a salariilor, atât
nominale cât si reale. Salariații acestor țări trăiesc, în mod cert, mai bine astăzi decăt
acum 20 de ani, 50 de ani ș.a.m.d. Cum e posibil să se fi întâmplat acest lucru în
condițiile în care oferta de muncă nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut, cu amplitudini
diferite de la o țară la alta? Explicațiile trebuie căutate în factorii specifici care au
determinat și determină cererea și oferta de muncă.

10.2.2.1. Determinanții cererii de muncă și nivelul salariilor

În prefața acestui capitol am învățat că cererea pentru un anumit factor de producție
reflectă productivitatea sa marginală. Factorul munca nu face excepție. Și nu face

264
excepție nici din punctul de vedere al faptului ca, în timp, productivitatea sa marginală
s-a modificat. În general a crescut sub influența a trei mari factori:
• capitalul tehnic acumulat;
• progresul tehnologic;
• calitatea muncii.
La toți acești trei factori s-a înregistrat o dinamică ascendentă. A crescut capitalul
tehnic acumulat pe cap de locuitor, progresul tehnic a pătruns în textura și intimitatea
tuturor proceselor economice iar munca prestată, fizică și intelectuală, este cu mult
superioară celei din trecut sub raportul gradului de instruire, pregătire profesională etc.
Grație acestui fapt munca a devenit mai productivă iar recompensarea ei prin salariu a
trebuit să răspundă acestor noi împrejurări. Dotat cu mijloace de producție mai
pefecționate și mai bine instruit, ultimul muncitor angajat, care determină salariul de
echilibru, a produs din ce în ce mai mult. Iar salariul lui real a crescut.
Dinamica acestor factori a fost și este diferită pe țări ca și în interiorul fiecărei țări
pe ramuri și sectoare de activitate. Acest lucru conduce la diferențierea salariilor.

10.2.2.3. Diferențierea salariilor între țări

Salariul unui muncitor din România este de aproximativ 30 de ori mai mic decât al
unui muncitor din SUA și de 20 de ori mai mic decât al unuia din UE. Putem pune acest
lucru pe seama faptului ca oferta de muncă din România este supraabundentă? Nu! Cauza
rezidă în modul în care în aceste țări se formează salariul de echilibru.

Dacă analizăm fig.10.7. observăm că în Germania curba ofertei de muncă întâlnește

curba cererii într-un punct situat mult la dreapta și mai sus comparativ cu România.

265
Mecanismul cerere - ofertă ne lămurește că în Germania salariul de echilibru este un
multiplu de "n" fața de cel din România pentru că în prima țară productivitatea marginală
a muncii este ridicată și deci cererea de muncă este mare pe când în România, înzestrarea
tehnică modestă, tehnologiile neperformante și gradul de pregătire profesională
insuficientă reduc nivelul productivității și, în consecință, al cererii de muncă.

10.2.2.4. Diferențierea pe categorii profesionale

Este un lucru știut de toată lumea că veniturile variază și în funcție de cantitatea,
calitatea, importanța și "raritatea" muncii depuse. Toate acestea țin de apartenența la o
categorie profesională, de moștenirea sau dobândirea unor aptitudini deosebite, de talent,
inspirație etc. Și toate aceste deosebiri produc diferențieri salariale. Dintre cele mai
importante reținem:
a) Diferențierile compensatorii
Muncile diferă între ele din punct de vedere al atractatibilității sau, respectiv, al
penibilității. Munca silvicultorului, profesorului, preotului, avocatului, polițistului etc.
este o muncă "curată" și fără riscuri directe, imanente. Alte munci sunt însă mai puțin
atrăgătoare. Și totuși, societatea are nevoie de munca vidanjorului și a maturătorului de
stradă; de salvamontiști și de spălătorii de geamuri la zgârie nori; de metrologi izolați în
vârful muntelui și de mineri pentru a scoate cărbunele din subteran; de petroliști pe o
platformă în largul mării și de scafandri pentru a sonda la nevoie adâncul apelor.
Asemenea munci, care presupun riscuri, efort fizic sau psihic deosebit, rezistență la stres,
prestigiu social scăzut, cu perioade de inactivitate sau care implică activități în timpul
legal de odihnă sau desfăsurate pe mai multe schimburi etc. și de care societatea are
nevoie, trebuie să primească o diferență compensatorie pentru a deveni, cât de cât
atractive, cel puțin din punct de vedere financiar.
b) Diferențieri determinate de capitalul uman
Fundamentală în diferențierea salarială rămâne calitatea muncii. Chiar dacă
gradul de penibilitate al muncii lor este foarte mare, vidanjorii și gunoierii câștigă mult
mai puțin decât medicii sau profesorii deși munca acestora din urmă este și mai plăcută și
se bucură de un prestigiu social mult mai mare. Ceea ce operează aici este calitatea
muncii prestate care are ca suport capitalul uman moștenit sau acumulat.
Dacă ne oprim mai intâi la ceea ce oamenii moștenssc, e bine să știm ca nu ne
naștem egali și nici nu rămânem egali."Norocoșii", care se vor afla în vârful piramidei
salariale, vin pe lume cu un talent aparte; cu o propensiune specială pentru un anumit
domeniu de activitate. De aceea, un pictor talentat și consacrat, un sculptor, un chirurg
renumit, un prezentator TV de excepție, un actor sau chiar un matematician cu rezultate
ieșite din obisnuit etc, vor câștiga infinit mai mult decât un coleg de-al lor de breaslă dar
cu rezultate medii. Să înțelegem bine, e vorba de fructul unui talent solicitat, recunoscut
de piață.
Capitalul uman se poate însă și insuși. Deși e dificilă o partajare netă între ceea ce
înseamnă zestre nativă si ceea ce s-a adăugat la acea zestre un lucru e cert: se poate
acumula capital uman numai pe un fond pregătit, o minimă dotare nativă este necesară.

266
 Acumularea de capital uman se face cu eforturi materiale, de timp și bani. Ca să
poată fi socotită rentabilă, această investiție trebuie, cel puțin, recuperată. Calculele arată
că, în general, investiția în capital uman este profitabilă. Cel care astăzi a cheltuit timp și
bani pentru a se perfecționa, sacrificând din veniturile posibile de dobândit, va compensa
și va câștiga în viitor pe seama unui salariu mult mai mare.

Așa cum ne arată fig. 10.8., pe axa orizontală este reprezentată vârsta iar pe cea
verticală veniturile posibile de dobândit. Punstul S, de pe axa orizontală, reprezintă
vârsta obligatorie de școlarizare. Până la această vârstă venitul obtinut este zero. Pe baza
cunostințelor dobândite pâna la această dată, o persoană se încadrează și obține un venit
mediu reprezentat de curba O. După această dată, o altă persoană se instruiește în plus.
Costul total al pregătirii sale în perioada T are două componente: cheltuielile nete cu care
își plătește scolarizarea; foloasele nerealizate , adică veniturile pe care le-ar fi câștigat
dacă s-ar fi incadrat în muncă în această perioadă. Persoana care a acumulat capital in
plus se încadrează in muncă în momentul S+T. Veniturile dobăndite de ea sunt surprinse
de curba I. Diferența de venit dintre cele două curbe, O și I, (suprafața hașurată)
reprezintă câștigul obținut în timp de către persoana care și-a permis să investească în
propria sa pregătire față de persoana care s-a mulțumit cu pregătirea medie. Câștigul își
dovedește semnificație pozitivă numai când suprafața hașurată este mai mare decât cea
care desemnează încasările negative din perioada educației suplimentare T.
Linia care demarcă costurile și beneficiile de pe urma capitalului uman acumulat nu
este trasată odată pentru totdeauna. Dacă cererea pentru o forță de muncă înalt pregătită
crește, posibilitatea de a obține venituri în viitor mari crește și ea. Crește deci și tentația
de a "sacrifica" prezentul pentru un viitor mai promițător. E posibil însă, sa crească
cererea pentru o forța de muncă mediu calificată. Într-o astfel de situație foloasele

267
nerealizate vor fi mari iar tendința de a folosi prilejul oferit de un prezent mai puțin
pretențios cu pregătirea și suficient de generos cu retribuirea își va spune cuvântul. Mai
adaugăm și faptul că dimensiunea costului acumulării de capital uman nu are aceeași
amplitudine pentru toți oamenii. Cei cărora le place și invață cu ușurință vor "suporta" un
cost mai mic. Cei care preferă să muncească decât sa învețe vor îngroșa rândurile celor
care se vor incadra în muncă în puntul S. În timp, tendința însă este alta; tinerii se
îndreaptă cu precădere spre slujbe bine platite care cer un capital de cunoștințe tot mai
mare.
c) Diferențe determinate de lipsa concurenței între grupurile profesionale
Piața muncii nu este un tot omogen. Dimpotrivă, ea se prezintă ca un complex de
piețe pe care se manifestă o diversitate de profesii. O diviziune naturală dar și în detaliu a
muncii îi separă pe strungari de zidari, pe medici de juriști, pe ingineri de economiști etc.
Relațiile dintre aceste grupuri sunt de interdependență în măsura in care matematicianul
are nevoie de medic iar acesta din urmă de zugrav. Dar, pe aceste piețe secundare
salariile variază foarte mult de la o profesie la alta. Nu se compară, de exemplu, salariul
inginerului cu al tâmplarului. La o analiză atentă constatăm că aceste grupuri sunt
neconcurente. Relația dintre cerere și ofertă capătă tensiune doar în interiorul unui grup
profesional. Trecerea unui individ de la un grup la altul este dificilă sau imposibilă. E
posibil ca pe matematician să-l pui să scoată cărbune din mină și să o poate face dar e
greu de crezut că scoțându-l pe miner din mină și trimițându-l la o catedră universitară să
predea un curs vom avea studenți multumiți de prestația sa.
Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că prin zestrea de plecare, prin cunoștințele
dobândite și prin propensiunea pentru un anumit domeniu, fiecare individ intră într-o
anumită categorie profesională în cadrul căreia își va consuma energia și talentul multă
vreme. Odată intrat intr-un anumit grup profesional, el intră și sub incidența
mecanismului cerere - ofertă din acel domeniu și, grație acestui fapt, venitul lui va crește
și va scădea în funcție de situația din perimetrul profesiei sale. Relația cu veniturile altor
categorii profesionale este slabă. Doar o politica statală poate uniformiza și aduce
salariul medicului la nivelul celui al paznicului. Dar acest lucru este neconsonant cu
regulile pieței libere. La piață se întămplă ca anumite categorii profesionale să-și văndă
serviciile pe segmente specializate ale forței de munca, segmente separate prin bariere
greu de trecut și pe care jocul cererii și al ofertei câstigă o anumită autonomie.

10.2.2.5. Diferențieri determinate de discriminarea religioasă, socială sau sexuală

Diferențierea și stratificarea salarială au fost și sunt considerate normale, firești.
Piață îl așează pe fiecare acolo unde-i este locul și din punctul de vedere al veniturilor
dobândite. Dacă diferențierea salarială se datorează unor motive logice sau măsurabile
cum ar fi nivelul de calificare, vechimea în muncă, cantitatea bunurilor realizate etc. totul
este bine. Mai puțin bine și greu de înțeles este atunci când diferențierea operează după

268
criterii irelevante cum ar fi sexul, apartenența etnică, religia etc. În această situație
diferențierea se bazează pe ceea ce se numește discriminare.
Deși legislația din cele mai multe țări interzice in mod categoric discriminarea pe
orice considerente, în mod voalat, subtil, ea se practică,. Cel mai adesea ea constă în
excluderea anumitor grupuri de la ocuparea unor slujbe bine plătite. Odată exclus, grupul
respectiv intră într-un cerc vicios. Membrii săi sunt obligați să accepte posturi mai prost
plătite. Câștigurile mici îi marginalizează în planul condițiilor de viață și educație.
Pregătirea profesională precară a urmașilor îi condamnă la a perpetua o ofertă de muncă
cu o productivitate marginală scăzută care nu se va întâlni decât cu o cerere redusă.
Cauza și sursa unei atari stări de fapt rezidă în împrejurarea că, din start, anumite
minorități au fost excluse și nu pentru că, în sine, ele nu pot proba aceleași calități ca
grupurile majoritare și, deci, "merită" salarii mai mici.
În afară de discriminarea pe considerente religioase, sexuale sau rasiale și a cărei
victime cad femeile, populația de culoare, hispanică sau afro-asiatică, prejudecățile pot
juca și ele un anumit rol. Deși se pot mări profiturile prin angajarea unui grup minoritar,
prost plătit, există și patroni care, subjudați de prejudecăți, sacrifică rentabilitatea firmei
în folosul prejudecăților. Alteori, sursa discriminării se poate situa la nivelul gusturilor
consumatorilor. Estre vorba de consumatorii de servicii pentru că e greu de crezut că pe
cineva îl interesează culoarea pielei celui care a croit costumul pe care și-l cumpără de la
supermarket. Dar e de presupus că există clienți consumatori pe care îi interesează
rasa,sexul sau etnia medicului curant, a frizerului etc.

10.2.3. Determinanții ofertei de muncă și nivelul salariilor

Factorii care influențează oferta de muncă sunt la fel de importanți în dimensionarea

salariului ca și cei ce vin dinspre cerere. Să-i analizăm pe câțiva dintre ei.

10.2.3.1. /umărul de ore lucrate

Programul de lucru este, de obicei, obiectul contractului negociat între angajator și
angajat. Dacă munca ar fi o plăcere, întreaga filosofie a contractului de muncă s-ar
schimba. Dar nu este. Este însă, pentru majoritatea oamenilor, singura sursă de existență.
Cu această premisă de plecare s-ar putea spune că angajatul este tot timpul "la mână"
angajatorului. Acest lucru este doar în parte adevărat. Aceasta, deoarece, angajatul are de
partea sa decizia de a modela dimensiunea ofertei sale de muncă: de a lucra intr-un singur
loc sau în două; de a lucra cu normă întreagă sau cu program redus; de a ieși la pensie
mai devreme sau mai târziu etc.
Beneficiind de acest statut, angajatul poate contribu, în bună măsură, la stabilirea
nivelului salariului prin oferta de ore de muncă la care este dispus. În același timp, relația
dintre numărul de ore de muncă pe care este gata să le presteze și nivelul salariului nu
este cu sens unic, dimpotrivă. Iar ceea ce explică, aici, legătura biunivică, de

269
interdependență dintre nivelul salariului și cel al ofertei de muncă este alegerea la care
este "invitat" individul în fața efectului de venit si a celui de substituție.
Astfel, dacă salariul tarifar crește, sub influența efectului de substituție individul va
fi tentat să lucreze mai multe ore pentru a căștiga mai mult. Efectul de venit "îl trage"
înapoi. Din moment ce veniturile au crescut, grație unui salariu tarifar mai mare, tentația
unui timp mai mare de odihnă crește și ea, în mod corespunzător.

Fig. 10.9. ne reprezintă situația"de cumpănă" (E) în care se găsește individul aflat
sub influența concomitentă a efectului de venit și a celui de substituție. Până în punctul
E, curba ofertei de ore de muncă se află sub incidența efectului de substituție: un tarif
orar mare atrage un volum în creștere de ore de muncă. Dincolo de punctul E, efectul de
venit este mai puternic: venitul deja mare determina o aliură a curbei ofertei apropiate de
situația inițială; tentația unei vacanțe mai mari este mai puternică și oferta de ore de
munca scade.
Aliura acestei curbe și locul în care se plasează pe ea punctul E difera de la o
persoană la alta.

10.2.3.2. Structura forței de muncă

Structura forței de muncă poate fi analizată din multe puncte de vedere. Ne
interesează, aici, gruparea în factori care conduc la creșterea salariului și în factori și
împrejurări care determină diminuarea lui.
Astfel, creșterea ponderii celor cu pregătire superioară, în interiorul fiecărei
categorii profesionale, de pildă, conduce la creșterea nivelului mediu al salariului.
Aceasta este o tendință care se manifestă în majoritatea țărilor lumii.
Apoi creșterea gradului de sindicalizare are același efect, determinând o tendință
de creștere a nivelului mediu de salarizare. Rolul sindicatului în problema salarizării
derivă din forța sa de negociator - colectiv - instituționalizat în procesul de stabilire a

270
clauzelor contractului de muncă; contract care, din perspectiva temei noastre, prezintă
interes în ceea ce privește tariful de salarizare, programul de lucru, de odihnă, reguli de
indexare etc. Forța și reușita unui sindicat în a obține avantaje la toți acești indicatori în
relația cu patronatul este legată de statutul de monopol pe care-l dobândește asupra
ofertei de muncă de pe un anumit sector de activitate și în virtutea căruia stabilește
salariile și controlează intrările pe piața muncii.

Fig, 10.11 ne arată ca în condițiile unei piețe competitive, nesindicalizate, salariul

de echilibru (S0) se fixează la intersecția (E) a curbei cererii cu oferta de muncă. Prin
forța sa negociatoare, sindicatul impune un salariu mai mare (Si). Dreapta D1,
corespunzătoare salariului mărit, intersectează cele două curbe în punctele X și Y. X este
un punct de echilibru, convenabil pentru sindicat. Nu și pentru firma angajatoare.
Aceasta pentru că, în timp ce a impus salariul S1, sindicatul n-a redus și oferta de muncă.
În aceste condiții cererea de muncă a firmei nu poate "inghiți" o masă salarială fortuit
crescută pentru că, astfel, i-ar "exploda" costurile și, deci, prețurile. Profitabilitatea
activității în care operează, faptul dacă își poate vinde produsele și la prețuri mai mari
este de foarte mare importanță. De principiu, răspunsul firmei la un salariu peste nivelul
pieței este eliberarea de forță de muncă. Segmentul de dreaptă XY prezintă tocmai acest
lucru: pe el se află persoanele care caută un loc de munca la salariul S1 dar nu-l găsesc și
care formează șomajul clasic. Aceste persoane sunt excluse de la obținerea unui loc de
muncă tocmai pentru că sindicatul a ridicat salariul, de la nivelul de echilibru S0 la
nivelul S1.
Dar dacă sindicatul impune și păstrarea tuturor locurilor de muncă? În aceste
condiții, analizele economice arată că firma angajatoare găsește soluția prin redistribuirea
veniturilor de la nesindicaliști către sindicaliști. Tot analizele economice arată că salariile
în ramurile în care există sindicate salariile sunt mai mari comparative cu acelea în care
nu există.
Dar nu toate componentele structurale ale ofertei de muncă determină o tendință de
creștere a salariului. Dimpotrivă, există și factori care vin din cealaltă direcție si care
induc o reducere a salariului.

271
 Să începem, mai întâi, cu cei ce se află în afara sindicatului. Situația cea mai
favorabilă pentru ei este aceea în care se află în fața unor cumpărători de forță de muncă
competitivi și care își dispută între ei oferta. În acest caz salariul va reflecta condițiile
pieței libere. Dar lucrătorii se pot afla și în față unui monopsonist (unul singur sau mai
mulți asociați). Acesta poate fixa o rată a salariilor pe care o dorește, lucrătorilor
nerămânându-le decât să accepte condițiile oferite sau să se mute pe alte piețe. Este de
înțeles că rata fixată a salariilor este mai scăzută decât atunci când forța de muncă este
angajată competitiv.
Cu aceleași efecte, de reducere generală a nivelului de salarizare, se soldează și
creșterea pe piața muncii a ponderii grupurilor care în mod obișnuit sunt supuse
procesului de excludere. Este vorba de creșterea ponderii femeilor în totalul forței de
muncă ocupată și, în unele țări, a numărului imigrantilor. Reprezentând fie cazurile
obișnuite de grupuri supuse discriminării subtile fie cazurile clasice de grupuri
neconcurente (imigranții caută de obicei să se grupeze între ei pe categorii profesionale)
aceste împrejurări conduc la diminuarea nivelului mediu de salarizare.

10.2.4. Alți factori determinanți ai nivelului salariului

Deși gruparea de factori care vin dinspre cerere sau ofertă este determinantă pentru
analiza dinamicii salariilor, ea nu este exclusivistă. Alți factori pot nuanța sau completa
această analiză.
Astfel, vârsta poate avea un cuvânt de spus relativ la mărimea veniturilor. De
regulă, veniturile cresc odată cu vârsta până la 40-45 ani, dupa care stagnează sau scad.
Cadența crescută cu care este asimilat capital uman în prima parte a vieții si reținerea sau
conservatorismul fața de nou în cea de-a doua parte explică acest lucru.
Importantă este, apoi, vechimea la același loc de muncă. O firmă este interesată să
ofere venituri remuneratorii personalului care a acumulat mult capital uman specific; și-
a însușit, adică, multe cunoștințe specifice legale în in mod strict de activitatea firmei.
Plecarea acestor persoane ar însemna noi cheltuieli pentru pregătirea altor generații de
lucrători.
Componentele politicii economice sociale pot, de asemenea, influența mărimea
veniturilor. ivelul fiscalității și al primelor de asigurare (de orice fel) au efecte directe
asupra salariului real pe care, la fel ca și prețurile, îl influențează invers proporțional.
Dinamica masei monetare nu este nici ea neutră. O creștere a masei monetare
conduce, de principiu, la o creștere a preturilor. Indexarea salariilor la nivelul creșterii
prețurilor, clauză nelipsită în contractele colective de munca, permite o menținere la
același nivel a puterii de cumpărare. Între creșterea masei monetare și menținerea
neschimbată a salariului real apar însă discordanțe. Salariile se negociază la anumite
termene. Flexibilitatea creșterii lor nu ține pasul cu creșterea preturilor determinată de un
excedent al masei monetare. Tocmai pentru că salariile sunt rigide procesul inflationist se
soldează cu reducerea salariilor reale.

10.2.5. Forme de salarizare

272
 Pentru a pune în relație cât mai directă rezultatele, cantitative și calitative, ale
muncii cu veniturile, in practică se uzează de trei principale forme de salarizare: în regie,
în acord, pe bază de cote procentuale.
Salarizarea în regie sau după timpul de lucru se practică în acele unități sau pentru
acele categorii de salariați unde rezultatele muncii nu sunt pe deplin comensurabile:
învățământ. sănătate, justiție, apărare națională, administrație etc. Venitul se determină,
aici, ca un produs între tariful orar și numărul de ore prestate. Fiecărui lucrător îi sunt
fixate, in mod individual, printr-o fișă a postului, sarcinile și responsabilitățile ce-i revin.
În funcție de modul cum și le îndeplinește, se fixează tariful orar precum și eventualele
recompense (premii, gradații, gratificații etc.) iar dacă este cazul eventualele sancțiuni
sau diminuări de salariu.
Salarizarea în acord se practică la firmele a căror activitate este relativ omogenă
iar rezultatele muncii sunt pe deplin măsurabile. Acordul ia forma unei înțelegri între cele
două părți: firma, pe de o parte, care are lucrări de executat și o formațiune de lucru, pe
de alta parte, care se angajează ca într-un anumit interval de timp să execute lucrarea la
parametrii cantitativi și calitativi descriși. Tariful se fixează pe unitate fizică de lucrare
executată (bucată, metru patrat, metru cub, piesă, ansamblu, subansamblu etc.).
Când se practică acelasi tarif pentru toate elementele ce compun lucrarea salarizarea
se numește în acord direct. Când de la un anumit număr de piese, bucăți etc. în sus tariful
crește progresiv, salarizarea ia forma acordului progresiv. Prima formă este consonantă
cu teoria obiectivă a valorii, după care, în intervale de timp egale, munci egale crează
valori egale. Ca urmare tariful trebuie să fie liniar. Cea de-a doua formă se pliază pe
teoremele teoriei subiective a valorii potrivit căreia pe muncitor nu-l costă, fizic și psihic,
in aceeași măsură, ultima oră de lucru și prima oră. Altfel spus, pe măsură ce timpul de
muncă se prelungește și numărul de piese executate crește, gradul de penibilitate al
muncii crește și el. Recompensa trebuie să fie, de aceea, pe măsură. Ultimele piese
executate trebuie să fie platite mai bine.
În sfârșit, când se fixeaxă o sumă globală pentru execuția unei lucrări în ansamblul
său, salarizarea se numește în acord global. Suma respectivă se imparte lucrătorilor, în
mod individual, în funcție de contribuția adusă de fiecare la executarea lucrării.
Salarizarea în cote procentuale se practică, îndeosebi, în unitățile comerciale.
Pentru a fi stimulați în promovarea imaginii și vânzarea mărfurilor și serviciilor,
lucrătorii acestor unități sunt salarizați în cote procentuale aplicate valorii vânzărilor.
Fiecare din cele trei forme uzuale de salarizare își are avantajele și dezavantajele ei.
De multe ori, aceeași firmă, în virtutea autonomiei sale funcționale, poate proceda la o
combinare de elemente aparținând a două sau chiar trei forme de salarizare. Poate
practica, altfel spus, o salarizare mixtă. De asemenea, în aplicarea politicii de salarizare,
fiecare firmă pleacă și de la premisa că proprii săi salariati pot fi coparticipanți la salariul
colectiv sau social; pot fi beneficiarii sistemului de participare la impărțirea profiturilor
etc.

B. Dobânda și profitul
273
 10.2.6. Chestiuni preliminare. Capitalul factor de producție

Dobânda și profitul sunt "fructul" capitalului. Alături de muncă și pământ, capitalul

reprezintă unui din cei trei factori indispensabili oricărui proces de producție. Primii doi
se numesc factori de producție originari disponibili prin grația puterii divine. Capitalul
este un factor produs prin activitatea nemijlocită a omului.
umim capital ansamblul bunurilor prin a căror folosire productivă se obțin alte
bunuri și servicii, de o valoare mai mare.
Din definiție rezultă două lucruri:
• Bunurile ce intră în componența capitalului au o destinație productivă și, prin
aceasta, se deosebesc de bunurile de consum. Structural privind lucrurile,
capitalul cuprinde: elemente de infrastructură (șosele, fabrici, clădiri etc.),
echipamentele (mașini, instalații, linii tehnologice etc.) și stocurile de materii
prime, materiale, combustibili etc.
• Bunurile dobândesc statutul de capital numai dacă exploatarea lor productivă
se soldează cu un câștig. Casa în care locuim nu este capital decât atunci când
o inchiriem și, pe această cale, ne aduce un câștig. Banii pe care-i avem în
buzunar nu sunt capital; numai investiți într-o afacere și numai dacă se întorc la
noi nu un surplus ei devin capital. Acest câștig își găsește expresia condensată
în profit și dobândă.
Capitalul poate fi privit ca real și nominal sau, ceea ce înseamnă același lucru, ca
active fizice și active financiare. Capitalul real se referă la bunurile cu o existență de
sine stătătoare: fabrici, mașini calculatoare, materii prime etc. Capitalul nominal nu are
existență în sine; el cuprinde titluri de valoare cu suport în economia reală (acțiuni,
bonuri de tezaur etc.). Atunci când mișcarea capitalului nominal câștigă autonomie și se
realizează pe o rută paralelă sau chiar diferită de cea a capitalului real, apare capitalul
fictiv, de obicei, rod al operațiunilor bursiere cu caracter speculativ.
Componenta principală a capitalului cu destinație direct productivă o formează
capitalul tehnic. După modul în care se consuma, se recuperează valoarea și se
înlocuiesc componentele sale, capitalul tehnic se imparte în fix și circulant..
Capitalul fix este format din bunuri de folosință îndelungată (clădiri, mașini,
mijloace de transport etc.) care participa la mai multe cicluri de producție, își transfera
valoarea asupra produselor la a căror realizare participă în mod treptat, etapă cu etapă, pe
măsura uzurii si amortizării. Transferul de valoare se face asupra costurilor bunurilor
realizate și se recuperează prin prețul incasat al acestora. Procedeul poartă numele de
amortizare. De la data intrării în funcțiune si păna la scoaterea sa din uz, mijlocul fix
cuprinde o valoare deja amortizată și o valoare rămasă. La sfârșitul perioadei de
funcționare, valoarea rămasă este zero iar amortizarea (privită de data aceasta ca valoare
și nu ca proces) acoperă întreaga valoare de inventar a mijlocului fix. E posibil ca
mijlocul fix sa nu ajungă să funcționeze pe toară durata normată, potrivit fișei sale
tehnice. Aceasta pentru că, pe parcurs, el se uzează. Uzura este de două feluri: fizică și
morală. Uzura fizică inseamnă pierderea treptată a caracteristicilor tehnico-functionale

274
ale mijlocului fix ca urmare a folosirii sale productive sau a nefolosirii (prin acțiunea
agenților naturali). Uzura morală reprezintă pierderea de valoare pe care o suferă
mijlocul fix ca urmare a efectelor ce vin dinspre progresul tehnic și piața concurențială.
Ea imbracă forma uzurii morale de gradul I atunci când deprecierea se datorează
apariției pe piață a unor mașini și utilaje cu aceeași destinație ca cele aflate deja în
procesul de utilizare dar mai ieftine grație creșterii productivității în aceste sectoare și
forma uzurii morale de gradul II când pe piață apar mașini de aceeași valoare sau chiar
cu o valoare mai mare dar mult mai performante.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri de
capital care se consumă în întregime și se recuperează valoric pe parcursul unui singur
ciclu de producție (materii prime, combustibil, apă etc.).
Noțiunea dar mai ales procesul de formare a capitalului trimit direct sau indirect la
noțiunile și procesele de economisire, investiție, împrumut și randament.
A achiziționa o linie tehnologică sau a construi o fabrică nu este un lucru la
îndemână. Dimpotrivă, e nevoie de bani mulți. Suma necesară se poate obține fie
economisind pe parcurs și abținându-te, astfel, de la un consum prezent în speranța unui
consum în viitor mai mare, fie făcând un imprumut. De la bani investiți, indiferent de
sursa lor (resurse proprii sau împrumutate), se așteaptă un randament. Altfel nu ar exista
rațiunea unei astfel de operatiuni.
Unul din cei mai importanți indicatori care ne ajută să aflăm dacă am investit banii
cu folos este randamentul capitalului. El se determină ca raport procentual între venitul
anual net (incasări minus cheltuieli) și valoarea investiției făcute. Iată un exemplu.
Cumpăr un apartament cu 20.000$. Îl închiriez pe timp de 10 ani contra unei chiriri de
3000$ pe an. Cheltuielile pe care le fac anual cu intreținerea și funcționarea
apratamentului sunt de 1000$. Randamentul unei asemenea investiții va fi de 100% pe
zece ani
 30.000 − 20.000 
 ⋅ 100 = 100%  sau de ... pe an.
 20.000 
Randamentul capitalului își gășește forma concretă de existență în dobândă și
profit.

Dobânda

10.2.7. Ce este și sub ce formă există dobânda?

Pentru un concept și fenomen atât de prezent în cadrul economiei de piață și pentru

un instrument de politică economică atât de important cum este dobânda ar trebui să
existe o singură definiție. Cu toate acestea, teoria economică evidențiază mai multe
opinii atât din punctul de vedere al conceptului ca atare cât și al formelor sale de
existență.
Primul sens, unul restrâns ține de începuturile existenței dobânzii, de imprumutul
de bani pentru consum. Astăzi dobânda este privită într-un sens mult mai larg, de

275
randament anual al oricărei forme de capital împrumutat. Din acest punct de vedere ea
reprezintă prețul pe care cel care a împrumutat fonduri (debitor) îl plătește proprietarului
acestora (creditor). Pentru cel care a împrumutat, dobânda reprezintă un agio, un câștig
pur. Cel care se împrumută, folosește fondurile împrumutate în scop productiv pentru a
căștiga. Pentru el, dobânda plătită apare ca o cheltuială. Cu această ocazie câștigul
intreprinzătorului care s-a împrumutat se împarte între dobândă și beneficiu.
Cu semnificații profunde este și concepția neoclasică despre dobăndă. Ea apare ca
o recompensă pentru așteptare. Prin Eugen Böhm-Bawerk, reprezentativ din punctul
acesta de vedere cu lucrarea sa Teoria pozitivă a capitalului, aflăm că așteptarea se
referă la o amânare a consumului curent în favoarea altuia viitor, mai nesigur dar mai
mare.

Fig. 10.12. ne arată că o creștere a producției de bunuri de capital de la OK1 la OK2

conduce la o scădere a producției de bunuri de consum de la OC1 la OC2.
A realiza mai multe bunuri de capital înseamnă a economisi (acumula), a investi dar
și a sacrifica un consum prezent. Prețul acestui sacrificiu este dobânda. De ce acest
sacrificiu? Două rațiuni, ne spune Bawerk, operează și explică procesul. Prima este una
psihologică. Din punctul acesta de vedere, ceea ce explică dobânda este "preferința
pozitivă a oamenilor pentru prezent"; bunurile prezente acced celor viitoare. La cantități
și calități identice, oamenii atribuie bunurilor prezente o valoare mai mare decât
bunurilor viitoare. De ce așa? Din cauză că, spunea A.C. Pigou, comentându-l pe
Bawerk, "capacitatea noastră de a vedea departe este deficitară". Se adaugă la aceasta:
pesimismul determinat de scăderea în viitor a utilității marginale a monedei; tendința de a
"condensa" prezentul în defavoarea viitorului dată fiind incertitudinea dar mai ales
scurtimea vieții. A doua rațiune este de ordin tehnic. Ea se sprijină pe semnificația a ceea
ce Bawerk numește tehnica de producție ocolită. Orice bun, spune el, este rezultatul
unui proces de producție. Acesta poate fi mai scurt sau mai lung. În primul caz se
folosește o "metodă directă". În cel de-al doilea, se merge pe o "cale ocolită"; procesul
de producție este mai sofisticast, mai lung în timp dar produsul finit este mai complex și
mai valoros. Pentru a se ajunge aici, bunuri prezente se reinvestesc pentru a obține bunuri
276
viitoare în cantități și de calități superioare. Or, a investi un bun prezent în loc de a-l
consuma, pentru a obține un bun viitor, înseamnă un "sacrificiu". Prețul acestui
"sacrificiu" este dobânda.
Pe aceeași linie cu neoclasicii dar mai aproape de timpurile noastre J.M. Keynes
definea dobânda (sub forma ratei dobânzii) ca fiind "recompensa pentru renunțarea la
lichiditate pe o anumită perioadă de timp". Lichiditatea, de fapt preferința pentru
lichiditate, desemna la el inclinația oamenilor de a păstra averea în bani sau într-un
echivalent al acestora. A renunța la lichiditate echivala cu a renunța la trei "mobiluri": al
tranzacțiilor operative, al precauției (siguranța conferită de forma în bani a unei părți din
resursele totale) și al speculației (dorința de a fi pregătit pentru situații neprevăzute,
cheltuieli imediate, neașteptate, de a face față unor oportunități de afaceri etc.) A renunța
la toate acestea pentru a economisi și investi era, și la el, un sacrificiu care trebuia
recompensat. Și recompensa se numea tot dobândă.
Nu am epuizat gama opiniilor cu privire la semnificația debânzii. Încercăm sa
suplinim acest lucru prin prezentarea multiplelor forme sub care se manifestă ea.
Întâi de toate, reținem faptul cĂ dobânda poate fi privită la modul absolut, ca masă
sau sumă totală cuvenită creditorului si la modul relativ ca rată a dobânzii.
Masa sau suma absolută a dobănzii (D) se determină fie ca dobăndă simplă fie ca
dobăndă compusă.
Dobânda simplă are in vedere perioadele ale împrumutului de până la un an
inclusiv și faptul că dobânda cuvenită se încasează și nu este capitalizată. Formula de
calcul este următoarea:
D = d ⋅ C ⋅T (10.2.)
în care: D - masa dobânzii; d - rata dobânzii; C - mărimea creditului; T - timpul
împrumutului socotit în ani.
De exemplu, o sumă de 10 milioane lei imprumutată pe 6 luni cu o rata a dobânzii
de 50% va aduce creditorului o dobândă în sumă de:
50 6
D= ⋅ 10.000.000 ⋅ = 2,5 milioane lei
100 12
Dobânda compusă are în vedere perioade mai mari de un an și presupune, implicit,
procesul de capitalizare; se plătește dobândă la dobândă. Pentru a o determina, se
calculează mai întâi suma (Sn) ce revine creditorului peste n ani de imprumut a sumei C,
după formula:
S n = C (1 + d ) n (10.3.)
De aici plecând:
D = Sn − C (10.4.)
Rata dobânzii (d) reprezintă prețul împrumutului a o sută unități monetare pe timp
de un an. Se determină ca raport procentual intre mărimea absolută a dobânzii și cea a
creditului, după formula:
D
d= ⋅ 100 (10.5.)
C
277
 Distingem, apoi dobânda nominală și dobânda reală.
Dobânda nominala reprezintă câștigul creditorului exprimat în unități monetare,
sau în termeni nominali. Deși moneda reprezintă unitatea de măsură general valabilă,
puterea ei de cumpărare poate fi afectată de inflație. În acest context cel care a renunțat la
o plăcere prezentă pentru una viitoare vrea să știe care este prețul real al acestui sacrificiu
și dacă acesta a meritat. Ca să afle, determină rata reală a dobânzii care exprimă
randamentul real al capitalului împrumutat, adică, ce volum de bunuri va obține mâine în
schimbul celor la care a renunțat astăzi.
Rata reală a dobânzii (r) se determina prin diferența dintre rata nominală (i) și rata
inflației ( π ):
r = i −π (10.6)
Relația dintre rata nominala si cea reală a dobânzii pune intotdeauna problema
actualizării fluxurilor de venituri viitoare pe care un capital împrumutat le poate
produce. Întrucât renunță la bunuri prezente pentru bunuri viitoare, orice persoană este
interesată sa afle valoarea curentă a unor câștiguri pe care le obține în viitor ca urmare a
investiției făcute pe seama amânării consumului. Problema constă, de fapt, în a determina
suma de bani care ar fi suficientă astăzi pentru a genera un anumit flux de venituri la
dimensiunile actuale ale ratei dobânzii.
În cazul în care pe întreaga durată de împrumut a capitalului câștigul anual (A) este
același iar rata dobânzii (i) rămâne neschimbată, valoarea actualizată (Va) se determină
după formula:
A
Va = (10.7.)
i
Atunci când fluxurile anuale de venit variază pe anumite intervale de timp, iar de la
un interval la altul rata dobânzii se modifică, formula de calcul devine:
A1 A2 An
Va = + + ... (10.8)
1 + i (1 + i ) 2
(1 + i ) n
unde:
- A1, A2, ...An, reprezintă veniturile viitoare dobândibile în intervalele de timp 1, 2,
... n
- i reprezintă rata dobânzii constantă doar pentru un anumit interval de timp (1, 2, ...
n)
Privită ca expresie a randamentului global2 al capitalului împrumutat, dobânda
apare ca un câștig brut. După plata impozitului, câștigul devine net. De obicei, dobânda
se impozitează prin procedeul numit la sursă.
În funcție de durata împrumutului, dobânda poate fi pe termen scurt sau pe termen
lung. Apoi, pe durata împrumutului dobânda poate rămâne fixă, stabilită inițial prin

2
Randamentul global al capitalului împrumutat include dobânda cuvenitå, in expresie båneascå, dar ¿i
serviciile posibile de ob¡inut cu aceastå ocazie, cum ar fi: transformarea rapidå a respectivei sume în mijloc de
platå, inlåturarea riscului de a nu fi pierdutå sau furatå etc.

278
clauzele contractului de imprumut sau variabilă, în funcție de condițiile pieței. Mai
amintim că dobânda poate varia în funcție de gradul de risc. Pentru împrumuturi în
condiții relativ sigure și cu bonitate certă și recunoscută a partenerilor, dobânda este mai
mică. Riscul ridicat implică si o rată a dobânzii pe măsura. De reținut că în mod normal
dobânda nu include primele sau alte cheltuieli legate de supravegherea sau recuperarea
capitalului imprumutat în condiții de risc deosebit. Daca le cuprinde, acestea formează
falsa dobăndă.

10.2.8. ivelul și dinamica dobânzii. Factori de influență

Dobânda (sub forma ratei dobânzii) este o mărime dinamică. Variațiile sale
influențează din temelii mecanismul economic fiind una din pârghiile de bază ale politicii
economice. Cu alte cuvinte, dobânda poate fi influențată, ca variabilă dependentă, dar la
răndul ei poate înrâuri evoluția economiei.

10.2.8.1. Dobânda variabilă dependentă

Din multitudinea de factori care pot determina amplitudinea dobânzii reținem:
a) Raportul dintre cererea și oferta la capitalul de împrumut. Situația pe piața
capitalului de imprumut este determinantă pentru mărimea ratei dobânzii. Pe această
piața oferta de capital de imprumut este direct proporționala cu mărimea dobânzii iar
cererea este invers proporționala. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât interesul
pentru economisire crește și el. Din partea cealaltă, stocul dorit si cerut de capital
descrește pe măsură ce rata dobânzii crește.

279
 Fig.10.13. pune în evidență modul in care se stabilește nivelul ratei dobânzii,
concomitent, pe termen scurt și pe termen lung. Pe termen scurt, oferta de capital
"mostenită" O0 este relativ constantă. Ea întâlnește curba cererii în punctul de echilibru
E0 căruia îi corespunde o rată a dobânzii i0 și un capital acumulat K0. Dobânda i0 este
stimulativă pentru procesul de economisire si acumulare de capital de imprumut. Ca
urmare, oferta de capital crește (săgeținele indică acest proces). Pe termen lung ea capătă
forma unei curbe ascendente, îndepărtându-se fața de axa orizontală pe măsură ce rata
dobânzii crește. În evoluția ei ascendentă ea depășește cererea corespunzătoare punctului
inițial de echilibru E0. O întâlnește tocmai în punctul E1 căruia îi corespunde o rată a
dobânzii i1, mai mică decât i0, și o cantitate de capital acumulat și posibil de ofertat la
împrumut K1, mai mare decât K0. Punctul E1 asigură echilibrul pe termen lung pentru că
dincolo de el nu mai are loc formarea capitalului net. În acest punct rata dobânzii are
exact nivelul la care cererea de capital a firmelor este egală cu oferta celor care au
economisit și acumulat.
b) Rata profitului. Privind lucrurile static, rata dobânzii se află în contradicție cu
rata profitului, una crescând în defavoarea celeilalte. În dinamică însă, cheltuiala
prezentă care imbracă forma dobânzii plătite se poate solda cu un profit in creștere.
c) Inflația acționează asupra nivelului ratei dobânzii pe baza anticipațiilor pe care
deținătorii de capitaluri și le fac, sau le au, despre evoluția viitoare a puterii de cumpărare
a banilor. Dorind să-și pună la adăpost capitalurile de influența nefastă a inflației ei vor
pretinde o rată a dobânzii mai mare. În aceste condiții:
i=r+x (10.9.)
unde: i - rata nominală a dobânzii; r - rata reala a dobânzii; x - rata inflației.
d) Modul cum se acoperă deficitul bugetar. Dacă deficitul bugetului de stat se
finanțează prin emisiune suplimentară de bani, suplimentul de ofertă de capital poate
reduce rata dobănzii. Dacă, dimpotrivă, respectivul deficit se acopera prin imprumut
public, efectul asupra ratei dobânzii poate fi invers. De observat că, în ultimuă instanță,
cea care influențează mărimea dobânzii, și în acest caz, este dimensiunea raportului
tensional cerere - ofertă influențat, la rându-i, de cantitatera de bani existentă în
economie.
e) Gradul de risc influențează în mod direct proporțional nivelul ratei dobânzii, La
rândul său riscul variază în funcție de evoluția ciclică a economiei. În perioadele de
boom economic climatul general de încredere reduce gradul de risc al afacerilor. Dacă
facem abstracție de influența celorlalți factori, într-o asemenea fază a ciclului economic
rata dobânzii trebuie să scadă. Invers se întâmplă în fazele de recesiune economică,

10.2.8.2. Dobânda element al politicii economice

Dinamica ratei dobânzii își poate găsi explicație și prin politica economică pe care o
duce orice stat prin intermesiul băncii centrale. Ca instituție abilitată să facă politica în
domeniul monetar, banca centrală poate mări sau reduce, în anumite limite, rata dobânzii.
De fiecare dată se au în vedere avantajele și dezavantajele pe care nivelul ridicat sau
redus al dobânzii le au . Astfel:
• O rată mare a dobânzii:

280
 - se constituie intr-un mijloc eficace de luptă impotriva inflatiei,
scumpind creditul;
- permite asanarea economiei prin falimentul firmelor cu randamente
scăzute și afirmarea acelora care, cu eficacitate ridicată, își permit
împrumuturi si la un preț ridicat;
- nu favorizează demarajul economic; în perioadele de început accesul
la credit este abstaculat de o dobândă mare.
• O rată mica a dobânzii:
- este prin natura sa inflaționsită, permițând o extensie excesivă a
creditului;
- este favorabilă perioadelor de început ale dezvoltării, permițând
amorsarea unor afaceri prin împrumuturi de capital la îndemâna
întreprinzătorilor;
- nu incurajează procesul de economisire și, pe termen lung și ca o
consecință a acestui fapt, pe cel de investiție.
Punând în balanță avantajele și dezavantajele specifice fiecăreia din cele două
ipostaze, fiecare stat își alege rata dobânzii care corespunde cel mai bine intereselor sale.
În același timp, nivelul ratei dobânzii este un indicator foarte important pentru
orientarea agenților economici (inclusivi menaje) în decizia lor de a investi sau
economisi, de a urma un proiect de investiție sau altul. De exemplu, o reducere a ratei
dobânzii de la 45% la 40% face atractive toate proiectele de investiție a căror rată a
profitului se situa între 40% și 45%. Deținătorul unei sume de bani va fi tentat să
investească la o rată a proditului de 42% decât să o depună la bancă pentru o dobândă de
40%.
Rata dobânzii poate fi folositoare și în orientarea capitalurilor agenților
economici pe țări sau zone. În aceste condiții ea operează prin intermediul raportului de
schimb monetar și a parității dobânzilor.
Raportul de schimb (R) dintre monedele a două țări A și B se exprimă prin relația:

X unitåti monetare din tara A

R= (10.10.)
1 unitate monetarå din tara B
Paritatea dobânzilor (P) se exprima ca raport între ratele dobânzilor (nominale sau
reale) ale celor două țări după relația:
iA
P= (10.11.)
iB
În funcție de mărimera concretă a celor doi indicatori, se consideră că agenții
economici iși vor plasa capitalurile după cum urmează:
- când P este constant, în țara în care se anticipează că ea va crește;
- când R este constant, în țara unde i este mai mare;
- când iA > iB și RA > RB, în țara A;
- când iA < iB și RA < RB, în țara B;

281
 - când iA > iB dar RA < RB, în țara care asigură câtigul cel mai mare.

Profitul

10.2.9. atura și formele profitului

Ca și în cazul dobânzii, profitul - categorie economică importantă, pârghie de bază

și indicator sintetic cu o mare putere acoperitoare pentru ceea ce înseamnă eficiența
economică - nu se bucură de o definiție unanimă.
Astfel, pentru doi nobelizați, reprezentativi prin studiile lor pe acest domeniu, în
numim pe P.A. Samuelson și W.D. Nordhaus, profitul este un "venit rezidual"3.
Plasându-se pe tradiția lăsată de A. Smith și D. Rocardo, cei doi economiști sugerează că
analiza profitului trebuie făcută în dublu plan:
• întâi, din postura "contabililor" și, din punctul acesta de vedere, profitul se
prezintă ca diferența dintre veniturile totale si costurile totale;
• al doilea, de pe piziția "economiștilor" după care ar fi importantă distincția
dintre profiturile din exploatare și profiturile economice.
Profitul din exploatare este cel ce rezultă din calculele contabile. În cazul
profiturilor economice costurile care se scad din veniturile totale sunt mai cuprinzătoare.
Față de primul caz ele mai includ si cheltuielile realizate cu capitalul propriu al firmei
precum și alte cheltuieli, cum ar fi, de pildă, timpul de muncă neplătit al patronilor.
Venitul "rezidual" care rămâne după o astfel de scădere se numește profit economic sau
pur.
Oprindu-se cu analiza la această categorie, a profitului economic, cei doi laureați ai
premiului Nobel ajung la concluzia că el reprezintă "o amestecătură de mai multe
elemente" și că, de fapt, profitul nu este decât o altă expresie pentru o sumă de venituri
între care ei rețin:
• Venituri implicite, in care intră:
- răsplata proprietarilor pentru că și-au folosit fondurile în mod
productiv;
- răsplata pentru munca prestată personal de proprietarii firmei;
- renta cuvenită pentru exploatarea unor resurse naturale aflate în
proprietatea privată;
- etc.
• Prima de risc. Este vorba de o recompensă cuvenită pentru asumarea unor riscuri
neasigurabile;
• Recompensa pentru inovație și spirit întreprinzător;
• Câștigurile obținute pe seama deținerii unei situații de monopol (tehnologic,
inovațional, datorat unor privilegii speciale sau datorită legislației).

3
Vezi P.A. Samuelson, W.D. Nordhaus, Economie politica, Editura Teora, Bucure¿ti, 2000, p.313 - 316.

282
 Socotind interesantă și demnă de reținut abordarea celor doi mari economiști,
menționăm că în practică s-a impus abordarea profitului așa cum este el surprins în
normele juridice, contabile și statistice. Și, din perspectiva aceasta, profitul este privit
drept câștigul (beneficiul) care se obține prin scăderea din încasările totale a
cheltuielilor deductibile.
Este clar că profitul se consideră o mărime pozitivă. O diferență cu semnul minus
echivalează cu pierdere, care poate fi prefața falimentului.
Tot limpede este că dacă privim profitul ca diferență între încasări și cheltuieli
preocuparea majoră vizează corectitudinea calculului; modul cum sunt socotite atât
veniturile cât si cheltuielile; dacă, altfel spus, profitul este corect calculat, este, deci,
legitim, și se cuvine firmei sau este obținut printr-un calcul intenționat deformator, cu
eludarea sau încălcarea legii, este, deci, nelegitim.
Profitul legitim sau cuvenit este socotit acela care se obține prin respectarea
legislației în vigoare cu privire la prețuri și tarife, a clauzelor contractuale, a legii
contabilității, a normelor statistice și a tuturor metodologiilor de calcul a veniturilor și
cheltuielilor elaborate de organele de resort. Pe acest temei, din incasările totale se scad
numai acele cheltuieli legate direct și strict de realizarea bunului sau serviciului,
recunoscute de contabilitate ca fiind deductibile.
Literatura de specialitate pe această temă consideră că în categoria profitului
cuvenit trebuie să mai intre:
• primele inovaționale acordate întreprinzătorilor pentru a-i incita la progres
tehnologic, managerial, organizational etc.;
• primele pentru asumarea riscurilor în activitatea economică;
• sumele obținute în urma unui progres real de economisire și care au condus
la reducerea costurilor.
Profitul nelegitim si, deci, necuvenit este socotit acela care se obține și se
încasează prin: "umflarea" costurilor sau ascunderea unora, evidență contabilă dublă,
sustragerea de la plata impozitelor și taxelor și, în general, toate faptele care în dreptul
financiar formează obiectul evaziunii fiscale.
Din aceeași direcție, a unei literaturi care își propune să limpezească terenul
practicii economice, se consideră că in cadrul profitului necuvenit firmei ar trebui să fie
incluse:
• sumele care au ca sursă anumite situații de rentă funciară și care permit:
cheltuieli mai mici cu transportul datorită apropierii de piață, prețuri mai mari
la vânzarea unor produse agricole, diferențe de preț la vânzarea unor terenuri,
sume, repetăm la dobândirea cărora firma nu a depus nici un efort;
• profitul de monopol, obținut ca urmare a unei politici de dumping, permisibilă
numai marilor monopoluri;
• sumele "economisite" prin plasarea pe seama societății a unor cheltuieli cu
protecția mediului, acoperirea unor daune etc.; altfel spus, sumele obținute prin
neinternalizarea unor cheltuieli, deși acest lucru s-ar fi impus;

283
 • sumele reprezentând diferențe conjuncturale la import sau export și care se
pot ușor transforma în câștiguri suplimentare făra nici un efort din partea
agenților economici.
Ca orice venit, profitul se impozitează. Prin impozitare profitul brut devine profit
net. Dimensiunea impozitului pe profit este o problemă a politicii economice a fiecărui
stat. În general, se pleacă de la nevoia realizării unor surse de venit la buget dar și de la
ceea ce, pe anbsamblul economiei, este socotit a fi un profit normal, obținut de marea
majoritate a agenților economici și cu respectarea normelor legale. Acesta este profitul
admis și el reflectă punctul de vedere al statului respectiv despre ceea ce înseamnă
normalitate în planul rentabilității utilizării factorilor de producție.

10.2.10. Mărimea și dinamica profitului. Factori de influență

Mărimea profitului se exprimă la modul absolut prin imasa profitului și la modul

relativ prin rata profitului.
Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de câștig și calculată
ca diferență între venituri și costuri. Căștigul, pozitiv, se poate determina la nivel de
produs, agent economic, ramură de producție sau economie natională. În funcție de
domeniul de activitate, profitul poate capăta forma profitului industrial, comercial,
bancar etc. Specificitatea locului în care se obține poate conduce și la un mod particular
de calcul. De exemplu, profitul bancar (PrB), respectând regula generală a diferenței
dintre venituri și cheltuieli, se determină scăzând din dobânda încasată (Dî) dobânda
plătită (Dp) și cheltuielile administrative ale băncii (Cha), după formula:
PrB = Dî − ( D pl + Cha ) (10.12.)
Rata profitului (pr') exprimă "prețul" cu care se dobândeste câstigul și se determină
ca raport procentual între masa profitului (Pr), pe de o parte, si capitalul consumat (costul
de producție, Cp), sau capitalul avansat (Ka) sau cifra de afaceri (Ca), pe de altă parte,
după formula:
Pr P P
pr ' = ⋅ 100; pr ' = r ⋅ 100; pr ' = r ⋅ 100; (10.13.)
Cp Ka Ca
Fiecare formulă conduce la un alt rezultat din moment ce numitorii diferă. Deși, de
manieră generală, rata profitului reflectă gradul de rentabilitate al capitalului, prima
formulă se apropie cel mai mult de ceea ce teoria și practica numește rata rentabilității.
Diferența dintre prima si a doua formulă derivă din faptul că, de cele mai multe ori, Ka >
Cp. Faptul se explică prin modul special in care se consumă anumite componente ale
capitalului circulant dar cu deosebire ale capitalului fix.
Dinamica profitului, ca masa și rată, se află sub incidențța unui mar număr de
factori. Dacă avem în vedere modul general de calcul, pentru a asigura creșterea
profitului va trebui să găsim acei factori care conduc, fie la creșterea incasărilor din
vânzarea bunurilor și serviciilor create, fie la reducerea costurilor. Teoria și practica
economică sintetizează, ca esențiali, următorii factori de influență a profitului.

284
 a) ivelul prețurilor de vânzare cu care se află în relație direct proporțională;
b) ivelul costurilor, cu care se găsește în relație invers proporțională;
c) ivelul producției, cu care se găsește în relație direct proporțională. Relația
dintre nivelul producției și profit trece, de fapt, tot prin costuri. Explicația ține de
împrejurarea că o producție mare înseamnă cheltuieli fixe mici pe unitate de produs.
d) Structura și calitatea producției. Prin însăși natura lor, bunurile și serviciile nu
comportă același nivel al rentabilității. Oportunitățile de afaceri ca și nivelul aferent al
productivității diferă de la o ramura la alta. Relativ la aceste împrejurări, agenții
economici vor căuta întotdeauna, în intenția de a-și maximiza profitul, să investească în
acele domenii unde bunurile se obțin în condiții de maximă eficiență, sunt cerute pe
piață, se vând repede, la preturi remuneratorii etc. Calitatea produselor acționează într-un
sens relativ asemănător. Bunurile de calitate superioară își găsesc cu ușurință debușeu, se
vând la prețuri mari și câștigă clientela împunându-le și pentru viitor.
e) Viteza de rotație a capitalului cu care este în relație direct proporțională. Timpul
necesar pentru trecerea capitalului prin fazele necesare de aprovizionare, producția
propriu-zisă și descafere difera de la un întreprinzător la altul si de la un sector de
activitate la altul. De obicei, componenta capital fix, în ansamblul capitalului, are o
mișcare mai greoaie. De aceea, reducerea ponderii capitalului fix la strictul necesar
însoțită de preocuparea de a folosi numai mijloace tehnice moderne, de mare randament,
pot contribui la "fluidizarea" capitalului, si accelerarea vitezei sale de rotație. Acest lucru
este necesar pentru că, stiut este, la un capital egal avansat, vor obține profit mai mare
firmele care asigură o viteză mai mare de rotație a capitalului lor.
Ținând seama de toate aceste împrejurări obiective, fiecare întreprinzător își va
construi politica proprie de maximizare a profitului. Este cert că fiecare din factorii de
influență cunoscuți îi va canaliza eforturile intr-o anumită direcție. Accelerarea vitezei de
rotație a capitalului se poate cumula cu orientarea sau migrarea spre acele ramuri în care
oportunitătile de afaceri și productivitatea intrinsecă sunt atrăgătoare. Reducerea
costurilor, cu respectarea calității, pentru ca la prețurile de vânzare ale pieței să obțină
diferențe pozitive cât mai mari va trebui să-i fie călăuză permanentă. Cât privește
mărimea volumului producției, fiecare întreprinzător, chiar dacă nu a parcurs un curs de
economie politică, va ști sau va "simți" că acest lucru îl conduce la creșterea profitului
pâna în punctul în care incasările ce decurg din creșterea cu o unitate a factorilor devin
egale cu costul acestora. Sau, altfel spus, întreprinzătorul va utiliza un factor de producție
în cantități tot mai mari atâta vreme cât încasările care decurg din această imprejurare vor
fi superioare costurilor inputurilor.

C. Renta

10.2.11. atura rentei

Fiind legată de folosirea unuia dintre principalii factori "originari" - pământul, renta
a angajat consistent discursul teoretic încă din perioada de afirmare a științei economice.

285
Willian Petty, François Quesnay, Adam Smith, David Ricardo și Karl Marx și-au făcut o
preocupare esențială din a explica natura și formele pe care le îmbracă renta.
În general, se admite că pentru faza clasică a științei economice teoria rentei a
câștigat, explicativ, noțional și în planul mecanismului de formare, prin contribuția
decisivă a lui Ricardo și Marx. Cum pentru acea perioadă pământul era socotit
principalul factor de producție, renta a îmbrăcat forma rentei funciare și a fost definită
de Ricardo, reprezentativ și acoperitor, ca fiind "... acea parte din produsul pământului
care se plătește landlordului pentru folosința forțelor originale și indestructibile ale
solului"4. În circumstanțele de atunci renta era explicată plecând de la:
• proprietatea privată asupra pământului;
• "legea fertilității descrescânde" a solului, ca formă a legii randamentelor
neproporționale;
• modul specific de formare a prețurilor agricole în condițiile unei oferte de
pământ relativ fixe.
Modul în care Ricardo, completat de Marx, a explicat renta a rămas de referință.
Teoria neoclasică în varianta marginalistă dar și contemporană a preluat esențialul din
ceea ce a oferit Ricardo. În plus, prin extensie și generalizare, a tratat renta sub forma
rentei economice ca venit obținut prin închirierea folosinței oricărui factor de
producție disponibil în cantitate limitată: pământ, zăcăminte de petrol, aur, dar și
jucători de fotbal, aviatori etc.
Pentru A. Marshall, de exemplu, renta este un surplus situat dincolo de costul de
producție maxim admis de "zgârcenia naturii".

4
David Ricardo, Despre principiile economiei politice ¿i impunerii, în Opere alese, vol. 1, Editura
Academiei Române, Bucure¿ti, 1959, p.85.

286
 Fig. 10.14., fidelă concepției marshalliene despre rentă, ne arată că unei doze
suplimentare de factor compozit (pământ plus muncă), P+L, îi corespunde o producție
(Q) adițională descrescătoare. N este punctul în care prețul posibil de obținut pe piață
abia acoperă costul de producție. Dincolo de acest punct (linia punctată), continuarea
producției se soldează cu pierderi. Suprafața cuprinsă între punctele OQN(P1L1)
reprezintă valoarea totală a producției obținute. Dreptunghiul OMN(PlL1) reprezintă
costul de productie. Suprafața hașurată MQN, reprezintă "surplusul" cuvenit
proprietarilor factorilor de producție, în cazul acesta renta.
De o manieră generală, plecând de la oferta fixă de factori de producție,
mecanismul rentei economice poate fi prezentat astfel:

După cum se observă, oferta de factor de producție este rigidă și insensibilă la

modificările de preț. Ea se întâlnește cu cerereaC0 în punctul E0 pentru a forma prețul de
echilibru p0. Dar la acest preț cererea nu este saturată. Orice creștere a cererii pentru
serviciile factorului de producție in discuție va deplasa curba cererii factorului în sus și la
dreapta. Întregul surplus (suprafața hașurată) determinat exclusiv prin creșterea cererii
(și, ca o consecință, a prețului), gândit, fie în expresie fizică, fie valorică, îmbracă forma
rentei.

10.2.12. Renta funciară și formele ei

Și în timpul scolii clasice și astăzi, mecanismul tipic de formare a rentei îl oferă

agricultura. Mai mult decât atât, teoria economică contemporană, de factură predominant
neoclasică, s-a folosit substanțial de judecățile à la marge folosite de Ricardo. Din
moment ce contemporanii nostri socotesc teoria ricardiană a rentei ca pe una din cele mai
mari realizări ale științei, credem că explicarea mecanismului de formare a rentei urmând
filiera ricardiană nu poate primi acuza lipsei de modernitate.

287
 Consemnăm, pentru inceput, că prefața analizei rentei este preluată de la A. Smith.
Autorul Avuției națiunilor nota, intemeiat că dimensiunea rentei este rezultatul raportului
de forțe dintre proprietarul terenului si cel care l-a închiriat spre folosință - arendaș și că,
în virtutea acestui fapt "... ea nu este deloc proporțională cu ceea ce proprietarul
pământului ar fi putut cheltui cu ameliorarea lui sau cu ceea ce își poate îngădui să ia; ci
cu ceea ce arendașul își poate îngădui să dea"5. Iar arendașul își îngăduie să dea, mai mult
sau mai puțin, în funcție de pretul la care-și poate desface produsele.
Cu acest inceput considerat bun și preluat, Ricardo merge mai departe. Pentru a
explica mecanismul de formare a rentei el pleacă de la următoarele premise:

Pentru orice țară, suprafața agricolă este limitată ca întindere și, în același timp,
de fertilități diferite;

Pământul este, de asemenea, poziționat diferit față de drumurile comerciale,
aglomerațiile umane și piețele de desfacere;

Necesitatea hrănirii unei populații în creștere (sau a hrănirii mai bine a unei
populații stagnante) face ca, din punct de vedere istoric și logic, mai întâi, să fie
atrase în circuitul agricol terenurile bune și foarte bune și abia după aceea
terenurile din ce în ce mai puțin fertile sau mai prost situate;

Dată fiind diversitatea fertilităților naturale ca și distanțelor variate față de
piețele de aprovizionare si desfacere, la aceleași costuri (capital + muncă),
randamentele sunt inegale. Cum în mod logic se recurge la terenuri din ce în ce
mai puțin avantajoase, randamentele sunt descrescânde. Randamentele rămân
descrescânde nu numai când investiția agricolă privește extensia suprafeței
cultivate ci și atunci când ea este făcută, intensiv, pe aceeași suprafață de teren.
Cu alte cuvinte, mărind capitalul investit, producția totală va creșye dar
produsul marginal va scădea.
Și într-un caz și în celălalt, și atunci când investiția nouă este folosită pentru
atragerea în circuitul agricol a unei noi suprafețe de teren, în mod logic mai puțin fertilă,
și atunci când ea este utilizată în mod intensiv pentru a ameliora, calitativ, aceeași
suprafață de teren, apare renta ca diferență, de producție și de valoare, între ceea ce
oferă, în acest plan, pământurile bune față de cele mai puțin bune.
Dacă renta este o diferență rezultă că ultimul pamânt atras în circuitul agricol sau pe
care s-a investit nu ofera nici o rentă. Acesta este pământul care fixează prețul produselor
agricole, pământ a cărui cultură înseamnă condițiile de producție cele mai nefavorabile
dar, în același timp, strict necesară asigurării hranei populației.
Din cele spuse de Ricardo, dar in termenii analizei moderne, observăm că
întreprinzătorul capitalist care a arendat teren agricol este interesat să-l cultive până când
productivitatea marginală devine egală cu costul marginal. Numai astfel poate plăti
salariile și incasa profitul, la o rată medie pe economie (altfel n-ar fi interesat să
investească în acest sector de activitate). Renta, ca diferență de producție și valoare, nu
intră în cost. Ea reprezintă un simplu transfer monetar, un "reziduu" și apare pe pământul

5
Adam Smith, Avu¡ia na¡iunilor, op.cit., p.105.

288
mai bun pentru că nu există pe cel mai puțin bun. Când se cultivă pământ de calitatea a
doua se plătește renta pentru cel de primă calitate. Când incepe să se cultive pământ de
calitate a treia se plătește automat rentă pe pământul de calitatea a doua în timp ce pentru
pământul de primă calitate renta crește proporțional (suma a două diferențe) ș.a.m.d.
Păstrănd proporțiile și judecățile lui Ricardo, avizatul și reputatul economist Marc
Blaug ilustrează mecanismul formării rentei cu următorul exemplu6:

Tabelul nr. 10.2. Mecanismul formării rentei

Capital și muncă Producția totală Productivitatea marginală

(număr unități) A B C D E A B C D E
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
1 180 170 160 150 140 180 170 160 150 140
2 350 330 310 290 170 160 150 140
3 510 480 450 160 150 140
4 660 620 150 140
5 800 140

În tabelul de mai sus A, B, C, D, și E sunt cinci categorii de teren cu fertilităti în

ordine descrescătoare. Costul unei unități de investiție (capital + munca) se presupune a
fi de 140 unităti. Cei cinci arendași vor investi atâta timp cât investiția adițională va
aduce un câstig marginal cel puțin egal cu costul unitar. În acest fel, arendașul de pe
terenul E, obținând o producție totala de 140 unități, se va opri după prima investiție. De
pe acest teren nu se obține rentă. De pe celelalte terenuri rentele (RA, RB, RC, RD) vor fi:
RA = (180 + 170 + 160 + 150 + 140) − 5 ⋅ 140 = 800 − 700 = 100
RB =( 170 + 160 + 150 + 140) − 4 ⋅ 140 = 720 − 560 = 60
RC =( 160 + 150 + 140) − 3 ⋅ 140 = 450 − 420 = 30
RD =( 150 + 140) − 2 ⋅ 140 = 290 − 280 = 10
În baza acestui exemplu, fidel analizei ricardiene, se pot trage următoarele
concluzii:
· Prima, investiția de capital - munca, fie că se utilizează extensiv, fie intensiv,
conduce la productivități marginale descrescânde. Relativ la acest lucru, renta apare în
forma ei singulară de rentă diferențială. Aceasta imbracă forma rentei diferențiale de
gradul I când plusul de producție și de valoare se datorează unei fertilități naturale mai
mari a pământului; aparține, în consecința, proprietarului pamântului, Când amintitul
surplus se obține grație unei fertilități artificial mai mari, dobândită prin investiții
succesive pe aceeași suprafață, el imbracă forma rentei diferențiale de gradul II;
aparține, deci, celui care a făcut investiția, de regulă întreprinzătorului arendaș. Renta
diferențială de gradul II se poate transforma în rentă diferențială de gradul I cu ocazia

6
M. Blaug, La pensée économique. Origine et developpement, Economica, Paris, 1981, p.92.

289
incheierii contractului de arendă; atunci, proprietarul terenului, scurtând perioada
contractului, lasa neamortizată o parte a investiției făcută de arendași punând, astfel,
fertilitatea în mod artificial crescută pe seama naturii.
Dar, dacă terenul E, care dictează condițiile de pret, nu produce rentă, de ce ar mai
fi interesat proprietarul lui să-l mai inchirieze? Răspunsul se găsește în renta absolută.
Arendașul terenului E, ca și toți ceilalți, de altfel, plătesc proprietarilor de teren o sumă
fixă drept plată pentru folosirea capitalului pamânt. Sursa acesteia duce la mecanismul de
formare a prețurilor în agricultură. Aici, oferta inelastică, ridică prețul (in comparație cu
cel care ar rezulta din confruntarea liberă a unei cereri și oferte elastice) la un nivel astfel
încât sa asigure realizarea unui excedent de venit peste profitul mediu (normal), venit
care revine proprietarilor de teren sub forma rentei absolute în virtutea simplului fapt că
pe ei i-a hărăzit norocul de a fi stăpânii acestui factor, cu care natura a fost zgârcită,
numit pământ.
Din perspectiva aceasra, renta absoluta, ca de altfel, și renta diferențiala de gradul I,
apar ca venituri "necuvenite", ca venituri dobăndite fără efort. De aici anatema, istoric
aruncată, asupra rentierilor și, tot de aici, sensul uzual al noțiunii de rentă de venit fără
muncă.
· A doua, ocazia de rentă dsiferențială nu va dispărea , cum nu va dispărea nici
renta absolută. Atâta vreme cât terenurile vor fi diferite în planul fertilității și al
poziționării, diferențe de producție și valoare vor exista. În plus, nevoia unei producții
cantitativ și calitativ în creștere va reclama intotdeauna o investiție extensivă sau
intensivă. Pe acest temei, renta totală, în termeni fizici, are tendința de creștere.
· A treia, tendința de creștere a rentei se manifestă și în termeni nominali. Aceasta
pentru că și prețurile produselor agricole sunt în creștere din cauza randamentelor
descrescânde. Iar remarca lui Ricardo după care "... grâul se scumpește nu pentru că se
plătește rentă ci se plătește rentă fiindcă prețul grâului urcă"7 rămâne perfect valabilă.
În afară de renta diferențială și absolută, teoria, dar și practica economică,
evidențiază existența rentei de monopol Ea se prezintă sub forma unui supraprofit
obținut de proprietarii unor terenuri cu însușiri speciale (fertilitate excepțională,
poziționarea foarte avantajoasă etc.) și de pe care se obțin bunuri cu calități deosebite ce
se vând la preturi ridicate de monopol.

10.2.13. Prețul pământului

În economia de piață pământul se vinde și se cumpără. Are, deci, un preț.

În condițiile în care pământul a fost socotit un factor pur originar, "dar al naturii",
determinarea prețului pământului s-a redus la o problemă de actualizare. Prima încercare
de acest fel aparține lui William Petty. În strădania sa de a calcula prețul
pământului el și-a dat seama că acesta reprezintă suma actualizata a rentelor viitoare ce
se pot obține de pe suprafața respectivă. A luat perioada de calcul ca fiind circumscrisă

7
David Ricardo, op.cit., p.39.

290
intervalului considerat necesar pentru ca trei generații să trăiască împreună. Datele
statistice i-au arătat ca această perioadă este de 21 ani. De aici, valoarea pamântului era
determinată ca fiind egala cu de 21 ori valoarea rentei anuale medii.
Pe filiera și păstrănd modelul gândirii lui Petty, astăzi, prețul pământului (Pp) se
determină ca fiind renta anuală (Ra) capitalizată la dobânda zilei (d) după formula:
Ra
Pp = (10.14.)
d
Dacă, de exemplu, de pe suprafața de teren supusă vânzării se speră la o rentă
anuală de 10 milioane lei, la o rată a dobânzii de 10% pretul pamântului va fi de 100
milioane lei.

10.000.000
Pp = = 100.000.000 lei
10%
Deși formula rentei capitalizate la dobânda zilei prezintă interes și pune în evidență
doi factori principali de care depinde prețul pământului, ea nu mai poate fi aplicată în
mod singular. Și aceasta pentru că astăzi nu mai putem vorbi de pământ doar ca "dar al
naturii". Investițiile succesive pentru a-i ameliora condiția l-au transformat în pământ -
capital. Iar prețul pământului capital, atunci când face obiectul pieței libere, este supus
influenței următorilor factori:
a) Cererea și oferta de teren. În fapt, cea care fixează pretul mai sus sau mai jos
este cererea, limitarea naturală a pamăntului făcând oferta inelastică.
b) Cererea și oferta de produse agricole. Ca și în cazul altor factori de producție,
cererea de teren este una implicită. Ea derivă din cererea pentru serviciile pe
care respectivul teren le poate oferi (produse agricole, loc pentru construcții,
plantații pomicole, viticole, silvice etc.).
c) Posibilitatea folosirii alternative a terenului. Un teren care se pretează unor
multiple folosințe este socotit mai valoros.
d) Rata dobănzii influențează invers proporțional nivelul prețului pământului.
Faptul este explicabil prin aceea că proprietarul terenului va pretinde la
vânzarea lui o sumă egală cu capitalul care, depus la bancă cu dobânda zilei, îi
aduce anual un venit egal cu renta obținută dacă ar arenda terenul.
e) Mărimea rentei anuale influențează direct proporțional prețul pământului.
f) Cantitatea de capital investită și regăsibilă în infrastructură, drenări, desecări,
instalații de irigație etc. poate contribui la creșterea pretului pământului.

Concepte de bază

· Distribuție · Indexarea salariilor

· Venitul factorilor · Capitalul
· Cereree derivată · Active fizice

291
 · Produsul marginal al unui factor · Active financiare
· Salar · Randamentul capitalului
· Profit · Actualizare
· Dobândă · Profit legitim
· Rentă · Profit nelegitim
· Salariul nominal · Profit admis
· Salariul real · Masa profitului
· Cererea de muncă · Rata profitului
· Oferta de muncă · Rentă diferențială
· Salariul de echilibru · Rentă absolută
· Capitalul uman · Prețul pământului

Probleme de discutat

1. Intervenția statului în procesul de redistribuire a veniturilor este benefică

societății?
2. Ce imprejurări susțin ideea că teoria distribuției este un caz special al teoriei
prețurilor factorilor de producție?
3. Există vre-o relație între prețul factorilor si valoarea produsului lor marginal?
4. În ce măsură poate contribui piața la realizarea distribuției veniturilor?
5. Diferențierea salariilor ține de firesc și natural?
6. Ce influență are capitalul uman asupra nivelului salariului în România?
7. Pot fi acuzate sindicatele de apariția și creșterea somajului?
8. Ce relație există între randamentul capitalului si cel al nivelului ratei dobânzii
și profitului?
9. Ce relatie există între dobândă și beneficiul întreprinzătorului?
10. Teoria neoclasică despre dobândă își găsește vre-un corespondent în politica
statala?
11. Profitul reprezintă un venit de sine stătător sau o altă forma sub care se
prezintă dobânda, renta, salariul, chiria etc.?
12. O firmă poate influența nivelul profitului admis?
13. Există vre-o legătură între "surplusul" propducătorului si rentă?
14. Tehnica de calcul a actualizării veniturilor viitoare vă ajută să calculați prețul
pământului?

292