CREATIVITATE ŞI CARACTERIZAREA PERSONALITĂŢII CREATOARE

FLORESCU P. ( BRÎNDUŞA ) DANIELA – RAMONA

MASTER AN I PIEI

Termenul creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare, care înseamnă a
zămisli, a făuri, a naşte. El a fost introdus în vocabularul psihologic de psihologul
american Gordon Allport ( 1937 ) şi înlocuieşte vechii termeni spirit inovator,
inventivitate, talent. Factorul determinant al forţei creatoare este ereditatea, iar oamenii
geniali sunt înzestraţi cu aptitudini intelectuale excepţionale.
Creativitatea este o capacitate complexă şi fundamentală a personalităţii, care,
sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigaţii şi date noi,
produce ceva nou, original, de valoare şi eficienţă ştiinţifică şi social-utilă, ca rezultat al
influenţelor şi relaţiilor factorilor subiectivi şi obiectivi – adică a posibilităţilor (şi
calităţilor) persoanei şi a condiţiilor ambientale, ale mediului socio-cultural.
Creativitatea este definită uneori ca fiind „procesul prin care un individ sau un
grup plasat într-o situaţie dată elaborează un produs nou original în conformitate cu
necesităţile şi scopurile situaţiei respective”. Alţii o definesc drept „capacitatea de a
organiza (reorganiza) elementele câmpului perceptiv sau imaginativ indiferent că este
vorba de joc, principii matematice sau cuvinte”.
Examinând definiţiile creativităţii formulate de diferiţi psihologi concluzionăm că
noutatea, originalitatea, ingeniozitatea şi valoarea teoretică sau practică reprezintă
trăsături esenţiale ale activităţii creatoare. J. P. Guilford a susţinut că fenomenul
creativităţii reprezintă o trăsătură general umană şi că toţi oamenii pot fi distribuiţi, la
niveluri diferite, pe o scală continuă a creativităţii.
Creativitatea poate fi considerată şi ca aptitudine, dipoziţie a intelectului de a
elabora idei, teorii, modele noi, originale. Existenţa creativităţii se constată prin
flexibilitatea, noutatea, originalitatea, fluenţa, senzitivitatea, igeniozitatea elevului.
Creativitatea se dobândeşte ca abilitate de a realiza ceva nou prin activitate, prin
experienţă (necreativitatea implică foarte multă muncă). Edison spunea că în creaţie este
nevoie de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Creativitatea este un proces , deoarece
necesită evoluţie în timp, dezvoltări şi , uneori, necesită învingerea unor obstacole.
Există o creativitate cotidiană, obişnuită, manifestată ori de câte ori pamenii
rezolvă o situaţie problematică, şi o creativitate de nivel înalt, accesibilă unei minorităţi.
I.A. Taylor face diferenţieri mai fine şi distinge cinci niveluri ale creativităţii:
a) creativitatea expresivă, forma fundamentală a creativităţii, care nu este
condiţionată de nici o aptitudine şi e cel mai uşor de surprins în desenele copiilor;
principalele caracteristici ale acestui nivel al creativităţii sunt spontaneitatea şi
libertatea de exprimare;
b) creativitatea productivă, nivelul specific tehnicienilor, pentru că presupune
însuşirea unor deprinderi care permit îmbunătăţirea modalităţilor de exprimare a
creaţiei;
c) creativitatea inventivă, cea care se valorifică prin invenţii şi descoperiri şi care
pune în evidenţă capacitatea de a sesiza relaţii noi şi neobişnuite, căi noi de
interpretare a unor realităţi cunoscute;
d) creativitatea inovativă, care presupune înţelegerea profundă a principiilor
fundamentale ale unui domeniu ( artă, ştiinţă ) şi apoi modificarea decisivă a
abordării unui anumit fenomen;
e) creativitatea emergentă, nivelul suprem al creativităţii, la care ajung foarte puţini
indivizi şi presupune descoperirea unui principiu, a unei idei care să revoluţioneze
un întreg domeniu al cunoaşterii; acest nivel este cel mai greu de înţeles şi de
explicat, iar cei care îl ating sunt catalogaţi drept genii.
Creativitatea este un fenomen extrem de complex, cu numeroase fae sau
dimensiuni. Încă din 1963, R.L.Mooney a publicat un model conceptual ce integrează
patru perspective de identificare şi analiză a creativităţii şi care ulterior au devenit cadru
de referinţă al mai multor cercetări:
- procesul creaţiei;
- persoana ( personalitatea ) creativă;
- produsul creaţiei ( performanţa creativă );
- mediul din care emerge creaţia.
 Cea mai cunoscută analiză a fazelor procesului de creaţie aparţine psihologului
Graham Wallas. El sugerează existenţa a patru faze: prepararea, incubaţia, iluminarea şi
verificarea.
a) Prepararea este faza iniţială şi obligatorie a oricărui act
de creaţie. Această fază presupune o pregătire intensă şi de
lungă durată în legătură cu problema pe care creatorul îşi
propune să o rezolve. Este necesară o informare minuţioasă
asupra istoricului problemei, asupra tentativelor altora de a
soluţiona, şi abia apoi se emit ipoteze rezolutive. În cazul în
care problema nu poate fi rezolvată, creatorul o lasă
deoparte şi se relaxează sau trece temporar la alte
preocupări. Are loc un fel de „distanţare de problemă”, care
marchează trecerea la faza de incubaţie.
b) Incubaţia se petrece în inconştient şi poate fi de mai lungă
sau de mai scurtă durată ( minute, ore, zile, luni sau
chiar ani ). Se presupune că în această fază au loc o serie de
prelucrări paralele, se stabilesc conexiuni care nu au fost
efectuate anterior.
c) Iluminarea ( inspiraţia, intuiţia ) este momentul în care
soluţia problemei apare brusc în câmpul conştiinţei. Ea se
poate produce în situaţii dintre cele mai inedite, ce nu par a
avea vreo legătură cu problema respectivă. În spatele
acestui moment de inspiraţie se află de fapt luni şi chiar ani
de cercetare perseverentă, de îndoieli, de căutări şi reflecţii
asupra problemei respective. Nu întâmplător, Poincaré
spunea: „Pentru a găsi fără să cercetezi, trebuie mai întâi să
cercetezi fără să găseşti”.
d) Verificarea este faza finală a procesului de creaţie, în care
soluţia găsită este testată, examinată, pentru eliminarea
unor posibile erori sau lacune.
 Nu întotdeauna fazele se succed în ordinea propusă, unele faze pot fi eludate sau
comprimate şi nu pot constitui o schemă universală, identificabilă în orice proces de
creaţie.
În mod tradiţional, creativitatea a fost asociată cu imaginaţia. F. Barron (1989)
delimitează noţiunile de imaginaţie şi creativitate: „Imaginaţia este o funcţie universală a
creierului uman; creativitatea este mai mult un rezultat al evoluţiei sociale, care
presupune un tip de comportament şi are o valoare utilitară”.
Pentru înţelegerea procesului creaţiei, Guilford elaborează un model al structurii
intelectului, capabil să asume şi dimensiunea creativităţii. Conform acestui model, fiecare
capacitate intelectuală se defineşte prin trei parametri: operaţii ( cunoaştere, memorie,
gândire convergentă şi divergentă, evaluare ), conţinuturi ( figurativ, simbolic, semantic,
comportamental ) şi produse ( unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii ).
Realizând distincţia dintre gândirea convergentă ( gândirea algoritmică în care se
porneşte de la informaţia dată pentru a da un răspuns unic, într-o manieră unică ) şi
gândirea divergentă ( gândirea care merge în diferite direcţii şi caută soluţii variate,
inedite de rezolvare a problemelor ), Guilford asociază creativitatea cu gândirea
divergentă. Gândirea divergentă este pluridimensională, plastică şi adaptabilă.
Factorii gândirii divergente măsuraţi prin bateria de teste elaborată de Guilford
sunt:
a) fluenţa, care exprimă rapiditatea şi uşurinţa de a produce, în anumite condiţii,
cuvinte, idei, asociaţii, propoziţii sau expresii;
b) flexibilitatea, care exprimă capacitatea de a modifica şi restructura eficient mersul
gândirii în situaţii noi, de a găsi soluţii cât mai variate de rezolvare a problemelor,
de a opera transferuri, de a renunţa la ipotezele vechi şi de a adopta cu uşurinţă
altele noi;
c) originalitatea, care este capacitatea de a emite idei noi, soluţii ingenioase,
neconvenţionale, neobişnuite; se consideră a fi originale acele răspunsuri care
frapează, care sunt ieşite din comun, care ocolesc căile bătătorite de rezolvare;
d) elaborarea, care se referă la capacitatea de a planifica o activitate ţinând seama de
cât mai multe detalii, de a anticipa rezultatul final, de a dezvolta şi finaliza o idee;
 e) sensibilitatea la probleme, care este capacitatea de a remarca cu multă uşurinţă
fenomenele neobişnuite, sesizând prezenţa unor probleme acolo unde majoritatea
nu le observă;
f) redefinirea ( sau restructurarea ), care vizează abilitatea de a folosi într-o manieră
nouă, neobişnuită, un obiect sau o parte a acestuia.
Creativitatea nu poate fi însă limitată la factori intelectuali precum gândirea
divergentă şi imaginaţia creatoare. Mulţi autori consideră factorii nonintelectuali precum
motivaţia, afectivitatea, atitudinile creative ca fiind cel puţin la fel de importante ca şi
factorii intelectuali menţionaţi.
Procesul creaţiei nu poate fi analizat separat de personalitatea creativă. O serie de
cercetări realizate de mai mulţi psihologi au condus la obţinerea unui număr mare de date
privind caracteristicile personalităţii creative. E.P.Torrance a întocmit o listă de trăsături:
curajos în convingeri, curios, cercetător, independent în judecată, intuitiv, preocupat de
sarcinile care i se dau, nu acceptă lucrurile numai în baza a ceea ce i se spune, idealist,
doritor să-şi asume riscuri.
T. Tardif şi R. Sterberg ( 1988 ) sintetizează rezultatele mai multor studii asupra
caracteristicilor motivaţional – atitudinale ale personalităţii creative: spirit de aventură,
perseverenţă, înclinaţie spre cercetare, deschidere către experienţe noi, spirit de lider,
disciplină şi capacitate de ordonare a propriei activităţi, motivaţie intrinsecă, centrare pe
sarcină, realizare independentă, competitivitate, nevoie de intimitate, prezenţă socială
bună, toleranţă la ambiguitate, interese multiple, valorizarea originalităţii şi creativităţii,
neconvenţionalitate în comportament, nevoie de „experienţe de vârf”. Unii autori se
concentrează asupra unei singure trăsături, pe care o consideră factor – cheie în
performanţa creativă, şi anume pe nivelul de motivare al acestora.
În anii ’80, Teresa Amabile propunea un model componenţial al creativităţii, care
descrie factorii cu un rol important în obţinerea performanţei creative, şi anume:
deprinderi specifice domeniului, abilităţi creative şi deprinderi de lucru, motivaţie
intrinsecă ( Amabile, 1983, 1987 ).
Abilităţile specifice domeniului includ: cunoştinţe de specialitate, abilităţi tehnice,
talent special în domeniul respectiv. Autoarea consideră că există anumite elemente
înnăscute, dar educaţia şi experienţa pot face foarte mult pentru dezvoltarea unor talente,
chiar modeste.
Abilităţile creative presupun caracteristici ale stilului cognitiv şi ale stilului de
lucru şi trăsături de personalitate care dau posibilitatea unui individ de a-şi folosi
deprinderile dintr-un domeniu într-un mod diferit de ceilalţi. Un stil de lucru creativ este
caracterizat de: dăruire totală, dorinţa de a face lucrurile bine, capacitatea de concentrare
a atenţiei pe perioade lungi de timp, capacitatea de a abandona ideile neproductive şi de a
lăsa temporar deoparte problemele mai dificile, tenacitatea în faţa dificultăţilor, dorinţa
de a munci cu perseverenţă. În ceea ce priveşte caracteristicile stilului cognitiv, acestea
sunt: spargerea tiparelor, înţelegerea complexităţii, deschiderea faţă de noi opţiuni pe o
perioadă cât mai lungă de timp, suspendarea judecăţii, gândirea deschisă, memoria
precisă, spargerea scenariilor, percepţia inedită, folosirea trucurilor.
Motivaţia intrinsecă este motivaţia creativă autentică şi presupune realizarea unei
activităţi datorită faptului că e percepută ca fiind interesantă, plăcută, provocatoare prin
ea însăşi, generatoare de bucurie şi satisfacţie.
Performanţa creativă presupune şi un anumit nivel al inteligenţei. Foarte multe
cercetări s-au orientat către determinarea relaţiilor dintre creativitate şi inteligenţă, iar
răspunsurile au fost dintre cele mai diferite: creativitatea este complementară inteligenţei,
creativitatea este independentă de inteligenţă, creativitatea se corelează mediu cu
inteligenţa.
Analiza raportului inteligenţă – creativitate arată faptul că, în creaţie, de la un
anumit nivel în sus, mai importanţi decât inteligenţa sunt factorii motivaţionali şi de
personalitate ( curiozitate vie, interese dezvoltate, perseverenţă, sensibilitate ridicată faţă
de un cerc larg de fenomene ), factorii de mediu ( îndeosebi mediul familial ) şi condiţiile
social – educative.
Cercetările contemporane ( H.Anderson, C.Rogers, A.Maslow ) acordă o atenţie
deosebită atitudinii creative, apreciată drept o caracteristică a tuturor persoanelor cu
potenţiale aptitudinale înalte. În psihologia românească, P.Popescu – Neveanu plasează
creativitatea în „interacţiunea optimă, generatoare de nou, dintre aptitudini şi atitudini.
Aptitudinile nu sunt creative prin ele însele, ci devin astfel în măsura în care sunt activate
şi valorificate prin motive şi atitudini creative” (Popescu – Neveanu, 1978, p.157 ). În
opinia psihologului român, cele mai importante atitudini creative sunt:
-încrederea în fosţele proprii şi înclinaţia puternică pentru realizare de sine;
-interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă;
-atitudinea antirutinieră, ce deschide calea unor noi experimentări;
-cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite şi asumarea riscurilor pentru
îndeplinirea acestora;
-perseverenţa în căutarea soluţiilor pentru realizarea proiectelor propuse;
-simţul valorii şi atitudinea valorizatoare, care duc la recunoaşterea valorii altora şi la
afirmarea valorilor proprii.
Există şi reversul acestor atitudini, atitudinile necreative, considerate factori de
blocaj pentru creativitate:
-egoismul ( intoleranţa, centrarea pe sine, snobismul );
-impulsivitatea exagerată ( nerăbdarea, iresponsabilitatea, imprudenţa );
-încăpăţânarea, cinismul, răzvrătirea, lipsa de cooperare;
-imaturitatea, copilăriile, neîndemânarea;
-neatenţia, uitarea, distragerea;
-toleranţa slabă la frustrare, lipsa de comunicare.
Psihologii admit astăzi faptul că fenomenul creativităţii este o caracteristică
general – umană, deoarece fiecare individ posedă însuşiri care îi vor permite acte
creative, dar la niveluri diferite de realizare.
Sarcina de bază a educaţiei este dezvoltarea şi structurarea forţelor creative
existente în fiecare individ, în aşa fel încât activitatea individuală să devină în mod firesc
şi o activitate creativă.
O primă condiţie a dezvoltării creativităţii elevului este ca profesorul să ştie ce
înseamnă a fi creativ, să aibă cunoştinţe de bază despre creativitate, despre psihologia
creativităţii, despre posibilităţile de dezvoltare a acesteia în procesul de învăţământ. De
asemenea, este necesară respectarea personalităţii creatoare a elevului.
Este foarte important ca profesorul să nu reprime manifestările elevilor creativi, să
încurajeze libera exprimare a opiniilor, să stimuleze imaginaţia sau soluţiile mai
deosebite. Elevii trebuie să-şi poată manifesta liber curiozitatea şi spontaneitatea.
 Mulţi pedagogi şi psihologi susţin că factorul esenţial pentru stimularea spiritului
creator al elevului sunt realaţia profesor – elev, atitudinea profesorului în clasă şi în afara
ei.
În egală măsură, şi profesorul trebuie să înveţe să fie creativ în activitatea
didactică. Dacă profesorul nu face el însuşi dovada creativităţii, îi va fi foarte dificil să
dezvolte această caracteristică la elevi. În activitatea de predare – învăţare, profesorul
creativ foloseşte strategii menite să cultive flexibilitatea intelectuală. Elevul este pus să
abordeze o problemă din unghiuri de vedere diferite, să o interpreteze, să elaboreze o
ipoteză explicativă pe care să o verifice, să caute independent o soluţie. Elevii trebuie
învăţaţi cum să formuleze o întrebare, s-o formuleze, să-şi asume rolul de investigator.
Învăţarea pe bază de probleme, învăţarea prin descoperire sau învăţarea prin
descoperire dirijată reprezintă forme ale unei învăţări de tip euristic prin care profesorul
stimulează creativitatea elevilor. Elevii trebuie îndrumaţi să dobândească o gândire
independentă, să manifeste toleranţă faţă de ideile noi, să acţioneze liber şi să utilizeze o
critică de tip constructiv. Acest tip de învăţare nu numai că duce la formarea unui stil
creativ de rezolvare a problemelor, dar are efecte şi asupra dezvoltării personalităţii
elevilor. Nu mai puţin important este şi impactul în planul relaţiilor interpersonale. Elevii
învaţă să-şi cunoască propriile capacităţi şi să le compare cu ale celorlalţi colegi din
clasă, capătă încredere în forţele proprii, comunică mai uşor cu ceilalţi, îşi exprimă
opiniile cu mai mult curaj.
Nu există reţete miraculoase prin care să putem realiza stimularea creativităţii
elevilor. Predarea orientată spre creativitate implică un set de condiţii favorabile, iar
hotărâtoare este încurajarea copiilor să lucreze şi să gândească independent, să-şi
elaboreze propriile proiecte şi să se debaraseze de ideea că, în şcoală, orice activitate
trebuie să fie strict dirijată şi controlată de profesor.

BIBLIOGRAFIE:
1. Creţu, C., Psihopedagogia creativităţii şi a talentului, Editura Universităţii „Al.I.
Cuza”, Iaşi, 2002
2. Nicola, Gr., Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţământ, EDP,
Bucureşti, 1981
3. Roco, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom Iaşi, 2001
4. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Ed. Polirom Iaşi, 2004
5. Stoica, A., Creativitatea elevilor, EDP, Bucureşti, 1983