STRATEGII DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII ELEVILOR

P.I.P. Jiglaru Elena Mădalina

P.I.P. Rotărescu Valerica

Creativitate, şcoală, cunoaştere, stimulare, capacitate creativă, învăţământ primar,

învăţare creativă, cadru didactic, aptitudine, metode, educaţie, experiment formativ, activităţi
extracurriculare, activităţi şcolare, antrenament creativ, chestionar, ghid de interviu, teste de
cunoştinţe, randament şcolar.

Abordările pedagogice pentru încurajarea creativităţii elevilor includ spaţiul, timpul

adecvat şi un set de instrumente care să stimuleze inovarea şi unicitatea prin implicarea elevilor
la un nivel superior abilităţilor lor de gândire. În afara şcolii, creativitatea poate fi încurajată
prin desfăşurarea unor activităţi extraşcolare şi extracurriculare, ce pot completa activităţile de
învăţare din clasă.

Strategia educării creativităţii la elevi

Oportunitatea cercetărilor psihologice privind dezvoltarea gândirii ştiinţifice la elevi

izvorăşte din principalul scop al învăţămantului mondial contemporan, care constă în dezvoltarea
capacităţii societăţii de a se perfecţiona şi reînnoi permanent prin cultivarea creativităţii, a
capacităţii de predicţie şi de decizie şi prin penetrarea tot mai profundă a spiritului ştiintific
actual în toate formele de învăţământ.Sprijinul ştiinţific contemporan sintetizează, într-o unitate
organică, latura tehnologică şi latura umanista a ştiintei, integrează permanent în structura sa
internă atributele: ipotetic, experimental, previzional-prospectiv, structuralist şi se centrează pe
construirea de sisteme conceptuale şi de metodele însoţite de verificari experimentale ale
acestora.Întrucât ştiinta constituie factorul primordial al progresului social actual, gândirea
ştiinţifica nu mai este o trasătura proprie numai omului de ştiinta, cercetatorului profesionist, ci
devine o condiţie din ce în ce mai impetuos necesară în toate domeniile de activitate
umană.Educatorul are sarcina conducerii active a procesului de dezvoltare intelectuală.Prin
învaţare trebuie să i se asigure elevului nu numai un mod determinant de reproducere şi
verificare a informaţiilor, ci şi formarea unor structuri intelectuale. Numai în acest sens formarea
începe să coincidă cu dezvoltarea.

Organizarea ştiinţifica detailată a procesului de formare permite educatorului “să

urmărească legităţile genezei planului ideii şi să evidenţieze condiţiile cele mai prielnice ale
formării activitătii psihice” (N. F. Talazina).

Depistarea capacitatilor creatoare şi modalităţi de cultivare

Pentru ca dezvoltarea intelectuală să fie accelerată de către învatare trebuie ca aceasta

din urma să ţină seama de legile interne ale acestei dezvoltari, care după J. Piaget, ar consta din:
pregătirea, devenirea, asimilarea şi perfecţionarea operaţiilor logice.Aceste legităţii reprezintă în
fond, etapele succesive ale unei învăţări care concordă cu linia dezvoltării intelectuale.
Cercetările de psihologie genetică şi psihopedagogie contemporană demonstrează că trăsăturile
psihologice ce constituie particularităţi de vârstă, legile şi mecanismele formării personalitătii cer
utilizarea acelor metode şi procedee care se dovedesc apte să stimuleze dezvoltarea, s-o orienteze
în direcţia obiectivelor educaţionale. De aceea este necesar ca procesul de învaţământ să se
bazeze nu numai pe nivelul actual al dezvoltării, adică pe funcţiile psihice de-acum formate, ci şi
pe capacităţile potenţiale pe funcţiile în formare, cu alte cuvinte, pe zona dezvoltării
imediate.Învăţarea trebuie să favorizeze transformarea zonei de dezvoltare imediată în
dezvoltarea actuală. În acest caz, sarcina pe care copilul o poate rezolva astăzi, numai dacă
primeşte ajutor, mâine va trebui să o rezolve independent.

Pe de altă parte, este semnificativă descoperirea de către pedagogia actuală a mijloacelor

de accelerare a evoluţiei intelectului. Utilizarea descoperirii ca metodă de învăţare “poate crea o
bază temeinică de deprinderi intelectuale”(R. M. Gagne). Progresul în cunoaştere nu este posibil
fără acţiuni investigative de găsire a relaţiilor ascunse, manifestarea nevoii de căutare şi
dobândire de noi informaţii şi mijloace de adaptare, prin evaluare şi compararea unor variabile şi
efortul de a pătrunde în zona necunoscutului.Aflat în faţa unor situaţii noi, în faţa dificultaţilor, a
problemelor de orice natură, intelectul uman începe să facă investigaţii. Activitatea de
investigare începe în momentul în care vechile căi de acţiune se dovedesc insuficiente.Prin
caracterul ei de a fi în căutarea noului, investigarea se află într-un raport de independenţă cu
gândirea şi imaginaţia creatoare. În orice activitate de investigare existăă şi un cuantum de
creaţie.În gândirea ştiinţifică investigarea este o etapa importantă, strict necesară. Cercetarile
psihologice referitoare la mecanismul creaţiei ştiintifice acordă un loc important procesului de
căutare. Căutarea sau investigarea este considerată ca o componentă a etapei operaţionale a
creaţiei ştiinţifice. Căutarea creativă presupune, de asemenea, flexibilitate, capacitatea de a
transforma , comuta şi restructura eficient gândirea în raport cu investigaţia elementelor noi, de a
modifica rapid modul de abordare a unei probleme, dacă cel anterior se dovedeşte ineficient.

Căutarea sau investigarea ştiinţifică constituie genul proxim al euristicii.Aşadar,

investigarea ştiinţifică presupune căutarea creatoare şi optimizată a noului. Investigarea este
componenta fundamentală a activităţii de descoperire ştiinţifică. Elevul rareori este pus în
situaţia de a investiga ceea ce este nou, pentru a descoperi adevăruri deacum cunoscute.Ceea ce
este cu deosebire important de evidenţiat este caracterul de noutate pentru elev. La elevi,
investigarea poate avea şi un caracter spontan, manifestandu-se prin căutări în diverse direcţii,
prin dorinţa de a afla informaţii diferite, pentru a satisfice curiozitate simplă. La elevi, activităţile
investigative spontane sunt foarte interse şi variate.

Nivelul superior de investigare este cel organizat şi controlat, când întreg ansamblul de
acţiuni investigatoare este selectat, orientat şi eşantionat într-o anumită ordine.Investigarea
organizată capătă caracterul de cercetare.În cadrul acestui studiu, avem în vedere acest tip de
investigare, ca cercetare sistematică şi amanunţită pentru a descoperii ceva nou pentru elev. Prin
cultivarea în şcoală a acestui nivel de investigare, se asigură condiţia dezvoltării gândirii
ştiinţifice la elevi.

În timp ce investigarea şi exploatarea spontană contribuie la dezvoltarea liberă a

aptitudinilor elevilor, investigarea organizată, în plus, grăbeşte accesul elevilor la ştiinţă, le oferă
modele de investigare ştiinţifică şi metode de cercetare.

A. Teste este de identificare şi stimulare

Înainte de a vorbi de teste de identificare şi stimulare, cercetările în domeniu arată că există

interacţiune între creativitate, inteligenţă, randament şcolar, conţinutul învăţământului şi
rezultatele învăţării.

a. inteligenţa a cunoscut numeroase definiţii.“Capacitate de adaptare mintala la situaţii

noi”(Claparede şi Stern).Capacitate ce exprima nivelul dezvoltării mintale ca factor de
disponibilitate şi operativitate, în cadrul unor situaţii noi.

b. randamentul scolar reprezintă nivelul, calitatea, valoarea şi eficienşa teoretico-aplicativă la

care a ajuns elevul la un anumit momentdat (îndeosebi în momentele finale), în procesul învăţării
(instruirii).

El poate obiectiva într-un coeficient, ca rezultat al raportului dintre conţinutul

învăţamântului, prevăzut în documentele de învaţamânt (planuri, programe, predare) şi
rezultatele învăţării, înmulţit cu 100.Cănd asigura un raport de 100=100%, înseamnă randament
maxim. Raportul poate varia între 1/(0,1…1).100=10%…100%.

Randamentul şcolar poate fi:

- succes şcolar cu note 7…10, de egal cu 1/(0,7…1);

- mediocritate cu note de 5…6, egal cu 1/(0,5…0,6);

- insucces şcolar cu note 1…4, egal cu 1/(0,1…0,4).

Randamentul şcolar este o condiţie a creativităţii, în situaţia în care este obţinut în condiţiile
elevului “subiect al educaţiei”, atunci când este bazat pe învăţătura euristică. Cercetarea
pedagogică evidenţiază că nu este întotdeauna în concordanţă cu randamentul şcolar, inteligenţa
şi creativitatea.

Unii profesori apreciază mai mult pe cei inteligenţi şi mai puţin pe cei creativi.Se constată
că cei inteligenţi nu obţin în mod obligatoriu randament maxim la învăţătura, mai ales dacă nu
depun şi eforturi de învăţare. Totuşi, cercetarea şi viaţa au arătat că atunci când inteligenţa este
combinată cu eforturile de învăţare, de căutare, rămâne un factor important de creativitate.

B. Metodele de depistare şi măsurare a creativităţii

Folosind anumite metode se poate depista potenţialul creativ al individului.Acesta se poate
realiza prin teste, printre care menţionăm: teste de inteligenţă, teste de aptitudini şi teste de
creativitate.

1. Teste de inteligenţă (evidenţiate prima dată de psihologul Stern, 1912). Testele de inteligenţă
au 80 de itemi.Pe baza răspunsurilor se calculează punctele [P] şi cerinţele [C], precum şi
coeficientul de inteligenţă.Coeficientul de inteligenţă este dat de raportul dintre vârsta mintală
(intelectuală), V.I. (stabilita prin test) şi vârsta cronologica (pe baza de buletin şi act de naştere),
V.C., înmulţit cu 100.

2. Teste de aptitudini – cuprind itemi specifici depistării şi măsurării unor anumite aptitudini
(tehnice, artistice, matematice, etc.).

3. Teste de creativitate iniţiate de J.W.Getzelas şi P.W.Jackson. Printre acestea menţionăm:

· testele de asociaţii verbale: se da un cuvânt – stimul (cauza, efect, probabilitate, stimulare, etc.),
iar subiectul (elevul) trebuie să dea rapid cât mai multe definiţii ale acestui cuvânt;

· teste de utilizare a unor obiecte – se dau anumite denumiri de obiecte şi trebuie să se dea cât
mai multe variante de întrebuinţare;

teste de utilizare a unor obiecte – se dau anumite denumiri de obiecte şi trebuie să se dea cât mai
multe variante de întrebuinţare;

o teste de forme ascunse – se dau anumite figuri geometrice complexe, se prezintă într-un
tabel anumite desene elementare componente ale figurii geometrice, după anumite reguli;

o teste de povestiri incomplete (neterminate): se precizează o povestire fără final, şi se cere

să se elaboreze (creeze) finalul ei, în cât mai multe variante posibile;

o teste de construcţii (formulari) de probleme: se prezintă un dat – standard de informaţii; se

cere să se formuleze (construiască) probleme posibile pe baza datului, standardului de
informaţii.

C. Metode de stimulare a creativităţii

Pentru stimularea creativităţii se folosesc o serie de metode, care pot fi grupate în:
metode logico-matematice, metode psihosociale şi metode aplicative şcolare.

a. Metode logico-matematice, pot îmbraca diverse forme:

- Inventarul de atribute (însusiri). Se alcătuieşte lista componentelor unui obiect, la fiecare

componentă se precizează însuşirile (atributele) : culoare, forma, greutate, diverse dimensiuni,
etc. Se cere să se schimbe locul componentelor şi atributelor, pe rând, ca să se obţină cât mai
multe variante ale obiectului.
 -Încrucişarea forţată. Se alcătuieste un portret robot, cu cât mai multe detalii ale unui obiect
(fenomen, etc.), pe care urmărim să-l transformăm. Se alege dintr-un eşantion diversificat un alt
obiect (produs, etc.) şi se procedează la descrierea lui analitică. Se cere “altoirea” detaliilor pe un
trunchi unic, încercând să se realizeze, în mod creativ, o încrucişare forţată.

Analiza morfologică. Se divide o problemă complexă în cât mai multe probleme

independente şi se notează separat, pe câte un cartonaş (fişa).Se împart cartonaşele (fişele) la
întamplare, în grupe de câte 12, citindu-le rapid în acestă grupare; se crează câteva momente de
relaxare cu caracter distractiv (anumite glume, jocuri, etc.), se recitesc apoi cartonaşele (fişele) şi
se clasează dupa 3…4 parametrii posibili, complementaritatea soluţiilor, a dimensiunilor, etc.
Spre ex. Se cere să se alcătuiască un tabulator (listă generala), compusa din 3…4 benzi de hârtie,
pe care sunt notate informaţiile respective, iar apoi, prin permutari, de sus în jos, se direcţionează
soluţiile de perspectivă.

· Matricea descoperirilor. Este o variantă a analizei morfologice, deosebirea constă în aceea

că se cere ca informaţiile să nu fie tabulate pe benzi de hârtie, ci într-un tabel cu doua intrări.

· Tehnica catalogului: se porneşte de la un produs ce trebuie perfecţionat, se selectează la

intamplare dintr-un catalog ilustrat de materiale publicitare, caracteristici la realizarea procesului
perfecţionat.

· Extensia limitelor morfologice. Se introduce imaginativ un obiect într-un context

perceptiv. Se prezintă un nou ansamblu (obiectual), deosebit de primul. Se cere reintegrarea
funcţională a primului obiect, cu noul ansamblu.

b. Metode psihosociale (de creativitate în grup).

Printre metodele psihosociale menţionăm:asaltul de idei (brainstorming-ul), tehnica ideilor (ideea

engineering) şi sinectică.

Asaltul de idei (brainstorming-ul) este modalitatea complexă de a elabora (crea)

în cadrul unui anumit grup, în mod spontan şi în flux continuu anumite idei, modele, soluţii, etc.,
noi, originale, necesare rezolvării unor teme sau probleme teoretice sau practice.

Asaltul de idei este metoda de căutare şi creaţii individuale, precum şi de confruntare şi

omologare a ideilor, soluţiilor, etc., descoperite în grup. Ea este atât o metodă de studiu, de
învăţare, cât şi o metodă de investigare ştiinţifică de creativitate. Temele şi problemele
complexe, de o importanţă cognitivă sau practică deosebită alese pentru necesităţile învăţării sau
pentru investigaţii ştiinţifice pot fi abordate şi rezolvate prin metoda asaltului de idei, îmbinată
cu alte metode didactice şi de cercetare cum sunt: descoperirea, problematizarea, studiu de caz ,
stimularea, cooperarea, dezvoltarea, etc. Etapele de desfăşurare:

1. anunţarea temei;
2. emiterea de către participanţi a ideilor, formulelor, soluţiilor, etc., de abordare sau rezolvare
a temei, fără nici o restricţie;

3. încheierea şedinţei de asalt de idei, atunci când s-a considerat, de către grupul de experţi, că
s-a emis un număr relativ suficient de date necesare rezolvării problemei puse în discuţie;

4. evaluarea datelor şi stabilirea concluziilor de rezolvare a temei (problemei).

Ideea engineering (tehnica ideilor)., etapele şi cerinţele de rezolvare a metodei “ideea

engineering” sunt asemănătoare cu ale asaltului de idei. Deosebirea constă în aceea ca grupul de
experţi dirijează dezbaterea (“masa rotundă”), după o anumită tematică dinainte stabilită, de care
trebuie să ţină seama participanţii. De asemenea, atenţia participanţilor este orientată de anumite
întrebări-anchetă, la care participanţii îşi spun părerea, elaborează idei, soluţii, variante,
etc.Desigur, grupul de experţi oferă posibilitatea ca participanţii să-ţi manifeste spiritul ideilor,
soluţiilor, variantelor, etc., cât mai originale. Are avantajul că reduce timpul de desfăşurare a
şedinţelor, diminuează eforturile şi concentrează imaginaţia şi gândirea creatoare a
participanţilor spre idei cât mai valoroase şi eficiente.

c. Activităţi şcolare şi extraşcolare creative.Activitatea şcolară şi extraşcolară

constituie un cadru favorabil dinamizării creativitaţii, prin: munca independentă în laboratoare,
ateliere şi cabinete şcolare; rezolvarea temelor pentru acasă; elaborarea subiectelor (temelor
complexe) specifice tuturor domeniilor de specialitate; cercuri ştiinţifico-aplicative; expoziţii ale
elevilor (studenţilor), simpozioane, sesiuni ştiinţifice, mese rotunde, concursuri, olimpiade, etc.,
documentarea şi investigarea independentă.

În domeniul industriei alimentare, creativitatea este indispensabilă pentru realizarea

de produse alimentare cu calităţi estetice şi gustative deosebite. Pentru stimularea creativităţii se
pot folosi toate metodele descrise, dar şi activităţile şcolare şi extraşcolare.

BIBLIOGRAFIE

1. Cerghit, I. ( 2007), Metode de învăţământ, Ed. a IV-a. Iaşi, Polirom.

2. Cerghit, I. (2002), Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi

strategii, Bucureşti, Editura Aramis.

3. Cerghit, I, Vlăsceanu, L.(1988), Curs de pedagogie, Bucureşti: Tipografia Universității din

Bucureşti.

4. Cocoş, C. ( 2002), Pedagogie, Ed. a II-a, Iaşi Polirom.

5. Panţuru, S. (2002), Elemente de teoria şi metodologia instruirii, Editura Universităţii

“Transilvania”, Braşov.