Importanta cunoasterii si aplicarii metodelor de

cunoastere a elevilor
1. Metode de cunoaştere a psihicului – probleme introductive
Suntem obişnuiţi cu imaginea profesorului care evaluează performanţele elevului. Pe baza
metodelor de evaluare el poate stabili în ce măsură ceea ce şi-a propus să cunoască sau să
deprindă elevul (obiectivele lecţiei) s-a realizat sau nu. Însă nu întotdeauna profesorul care
evaluează are şi explicaţia performanţelor atinse de elev. Pe de altă parte, această evaluare îi
dă posibilitatea să cunoască doar o latură a elevului: comportamentul său în relaţie cu
sarcinile şcolare exclusiv. Însă elevul are o structură globală, care include şi comportamentul
în relaţie cu ceilalţi elevi, cu prietenii, cu părinţii, un anumit trecut care poate fi semnificativ
pentru evoluţia şcolară actuală. La acest nivel putem vorbi de cunoaşterea psihologică a
elevului.

În cunoaşterea psihologică putem vorbi de o cunoaştere empirică, „de bun simt”

realizată aproape inconştient în timpul activităţilor cotidiene (prin utilizarea observaţiilor
implicite şi a limbajului comun), dar şi de o cunoaştere sistematică, realizată prin mijloace
ştiinţifice, cu un nivel mai ridicat de obiectivitate (presupunând utilizarea unui limbaj ştiinţific
şi a metodelor specifice cunoaşterii psihologice: observaţia, convorbirea, metoda biografică,
chestionarul, testele, experimentul).

Metodele psihologiei constituie structuri algoritmice, programe care reglează

activitatea de cunoaştere, ajutându-l pe cadrul didactic să depăşească nivelul de cunoaştere
empirică a elevului. Scopul utilizării acestor metode constă în a determina caracteristicile
psihologice ale fiecărui elev astfel încât profesorul să poată proiecta cele mai adecvate
demersuri didactice de urmat, cele mai potrivite condiţii de desfăşurarea a activităţilor
didactice precum şi acţiunile de asistenţă psihopedagogică ce se impun în anumite situaţii.

Din punct de vedere al scopului şi al gradului de obiectivitate, metodele de cunoaştere

psihologică sunt împărţite în două categorii:

- metode clinice: observaţia, convorbirea, metoda biografică

scop: cunoaşterea cât mai amănunţită a persoanei

explicarea evoluţiei persoanei

abordare/interpretare: calitativă

- metode psihometrice: chestionarul, testul, experimentul

scop: cunoaşterea cât mai obiectivă a persoanei

abordare/interpretare: cantitativă

Deşi cele două categorii de metode se prezintă distinct la o analiză ştiinţifică, în practică
se face tot mai necesară abordarea integrată a lor.
 2. Prezentare analitică a principalelor metode de cunoaştere a elevului
3.
În această secvenţă de curs vom aborda în special acele metode care pot fi utilizate
eficient de profesori, fără sprijinul autorizat al unui specialist în psihodiagnostic.

2.1. Observaţia

- urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza

aspectele sale caracteristice

Tipuri: observaţia spontană

observaţia sistematică

Avantajele observaţiei:

- simplitatea metodei
- caracterul facil al aplicării.

Dezavantaje:

- caracterul subiectiv dat de:

- limitele percepţiei observatorului derivate din selectivitatea atenţiei, tendinţa
de a observa mai uşor doar ceea ce este contrastant, de a fi influenţat de
informaţiile anterioare despre subiect;
- tendinţa observatorului de a categoriza sau interpreta imediat aspectele
observate pornind de la experienţa personală, de a da conotaţii sau semnificaţii
personale faptelor observate;
- tendinţa observatorului de identificare cu observatul;
- tendinţa de a selecta acele aspecte comportamentale care se subscriu unei teorii
sau ipoteze iniţiale a observatorului (tendinţa observatorului de a observa în
special comportamentele aşteptate)
- modificarea posibilă a comportamentului elevului observat în situaţia în care acesta
conştientizează faptul că este observat;
- posibilitatea realizării unor interpretări eronate a comportamentelor (fie prin realizarea
unei interpretări „pripite” a comportamentului, fie prin realizarea unor interpretări
marcate de caracterul subiectiv menţionat la primul punct);
- este posibil ca un comportament ce se doreşte observat să nu apară imediat, şi astfel să
fie necesar ca observatorul să aştepte.

Condiţii necesare pentru o bună desfăşurare a observaţiei:

- observarea trebuie să aibă un caracter selectiv (comportamentul vizat trebuie să fie

unul bine precizat, operaţionalizat). De exemplu, pentru a observa dacă un elev este
sau nu sociabil, trebuie să începem prin a operaţionaliza această trăsătură în
comportamente concrete, uşor observabile: sociabil = comunică, participă cu plăcere
la activităţi de grup, se implică activ în sarcini şcolare ce presupun relaţionarea, îi
ajută din proprie iniţiativă pe ceilalţi etc.
- stabilirea unui plan de observare;
 - elevul trebuie observat o perioadă mai mare de timp şi în situaţii cât mai diferite;
- notarea cât mai rapidă, imediată a informaţiilor;
- observarea curentă trebuie să fie separată de interpretarea psihologică a
comportamentelor;
observarea trebuie realizată cât mai discret.

2.2. Metoda biografică (anamneza)

Întrucât nu întotdeauna utilizarea observaţiei ne permite să accedem la explicaţii

realiste ale comportamentului elevului, de cele mai multe ori istoria acestuia ne poate
confirma sau infirma anumite ipoteze pe care le facem atunci când interpretăm datele
observaţiei. În acest sens se întâmplă să recurgem la date suplimentare care pot completa
tabloul observaţiilor venind din diferite surse: analiza unor documente (documente şcolare,
fişe medicale etc.), analiza produselor activităţii elevului (caiete de teme,compuneri, jurnale,
scrisori, desene, produse realizate în cadrul activităţilor practice etc.), analiza cursului vieţii
(prin povestirea de către elev a întregii sale vieţi), analiza unor microunităţi biografice
(descrierea activităţilor unei zile de şcoală, a unei zile libere sau a unei zile de vacanţă). Pot fi
utile şi datele pe care le obţinem de la alte persoane care cunosc foarte bine elevul.

Metoda biografică presupune analiza sistematică a datelor privind trecutul unei

persoane şi a modului ei actual de existenţă. Această metodă nu trebuie redusă doar la
culegerea de informaţii. Şi aceasta întrucât sursele menţionate mai sus pot da doar informaţii
parţiale. Specificul metodei biografice constă în modul de sistematizare şi interpretare
ştiinţifică a datelor. Dar care sunt criteriile conform cărora o interpretare a datelor este validă?
Psihologul Gordon Allport oferă în acest sens câteva teste sau criterii pe baza cărora ne putem
asigura de validitatea interpretărilor date:

Condiţii de validitate a interpretărilor:

1. sentimentul de certitudine subiectivă (o interpretare este validă dacă cel care o propune
este convins de adevărul ei);
2. conformitatea cu faptele cunoscute ( o interpretare validă trebuie să poată explica toate
datele cunoscute);
3. experimentarea mentală ( G. Allport ne propune să ne imaginăm viaţa unei persoane fără
prezenţa unui eveniment pe care îl considerăm important. Dacă vom considera că viaţa
persoanei n-ar fi suferit modificări importante în absenţa acelui eveniment, atunci
evenimentul respectiv nu este important şi orice interpretare care îl include este greşită);
4. forţa predictivă (o interpretare este validă dacă poate fundamenta predicţii cu privire la
evoluţia viitoare a elevului);
5. acordul social (o interpretare este validă dacă mai mulţi profesori ajung la aceeaşi
explicaţie);
6. coerenţa internă (contradicţiile logice ale unei interpretări ridică suspiciunea de
nevaliditate).
Metoda biografică este o metodă ce poate reprezenta o resursă foarte bogată în condiţiile
respectării condiţiilor de obiectivitate a interpretării datelor.
2.3. Convorbirea

Este o conversaţie între două persoane, desfăşurată după anumite reguli metodologice
prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană, în legătură cu o temă
stabilită anterior.

Pentru a întruni condiţiile unei cunoaşteri ştiinţifice, convorbirea trebuie să aibă un

caracter premeditat, un scop bine precizat (vizând, bineînţeles, obiective psihologice) şi să
respecte anumite reguli.

Tipuri:

- convorbirea standardizată (cu întrebări fixate dinainte);

- convorbirea nestandardizată (fără o formulare anterioară a întrebărilor).
Condiţii (reguli) pentru o convorbire eficientă:

- câştigarea încrederii elevului;

- menţinerea interesului elevului pe parcursul convorbirii;
- preocuparea cadrului didactic pentru a obţine rezultate autentice (elevul putând tinde
să ofere o imagine pozitivă cu privire la sine);
- observarea permanentă a reacţiilor nonverbale ale elevului (aceste informaţii
confirmând sau completând ceea ce spune elevul);
- asigurarea unui climat destins, de siguranţă şi încredere pentru desfăşurarea
convorbirii;
formularea unor întrebări cât mai clare (în cuvinte cât mai apropiate de limbajul elevului,
alternarea întrebărilor închise cu cele deschise, evitarea acelor întrebări care sugerează
răspunsul sau creează un sentiment de culpă);

Valoarea acestei metode depinde în mare măsură de respectarea condiţiilor

menţionate, dar şi de experienţa practică a celui care o dirijează, de măiestria aplicării
cunoştinţelor de psihologie. Convorbirea prezintă marele avantaj că interpretarea rezultatelor
nu ridică probleme în situaţia în care a avut loc conform condiţiilor de proiectare şi dirijare
menţionate.

2.4. Chestionarul

Reprezintă o formă de convorbire la care cel puţin răspunsurile sunt date în scris.
Constă într-un set de întrebări organizate în aşa fel încât să permită obţinerea unor date cât
mai exacte cu privire la o persoană sau un grup de persoane.

Avantaje:

- realizează investigarea mai multor subiecţi în acelaşi timp;

- interacţiunea dintre cel chestionat şi cel care chestionează este mult mai mică decât în
cazul convorbirii, ceea ce face ca elevul să fie mai puţin influenţat.
Dezavantaje:
 - recurg la autocunoaşterea elevilor, care este subiectivă;
- datele obţinute pot fi influenţate de tendinţa de faţadă.

2.5. Metoda testelor

Spre deosebire de chestionar, testul este o metodă caracterizată printr-un nivel ridicat de
precizie şi obiectivitate. Testul reprezintă o probă standardizată atât din punctul de
vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, cât şi al condiţiilor de aplicare şi
instrucţiunilor date, cât şi al interpretării rezultatelor.
Datorită preciziei, testul reprezintă una dintre metodele cele mai utilizate pentru
cunoaşterea obiectivă a persoanei. Cu toate acestea nu se recomandă utilizarea testelor de
către cadrele didactice şi aceasta întrucât interpretarea rezultatelor obţinute se va face prin
raportare la valoarea diagnostică a testului. Fiind o metodă de tip cantitativ, testul va da
posibilitatea unei cunoaşteri cât mai exacte a elevului, prin raportarea datelor obţinute de către
acesta la distribuţia statistică a populaţiei de elevi din care acesta face parte. Însă pentru a
putea realiza o interpretare validă a rezultatelor este necesară pregătirea de specialitate a
persoanei care aplică testul (există teste pentru care sunt necesari şase ani de pregătire ce
vizează exclusiv acel test!).

2.6. Experimentul

Reprezintă metoda prin care se provoacă anumite fapte în condiţii bine determinate cu
scopul de a verifica o ipoteză.

De obicei, prin intermediul tuturor celorlalte metode se pot formula presupuneri cu

privire la trăsăturile elevului. De aceea se consideră că simpla observare a unui fapt nu
reprezintă o descoperire în sine. Pentru ca să dobândească această caracteristică rezultatul
observaţiei trebuie supus verificării într-un cadru cu o rigoare logică bine determinată. Acest
cadru îl reprezintă experimentul.

Etapele experimentului:

1. Observarea unor fapte (evidenţierea naturii faptelor, a condiţiilor în care se produc şi

inventarierea cât mai exactă a acestora);
2. Elaborarea ipotezelor (analiza şi clasificarea faptelor, stabilirea unor relaţii între ele);
3. Experimentarea propriu-zisă (provocarea fenomenului în condiţii determinate pentru
a verifica ipotezele elaborate anterior);
4. Prelucrarea datelor experimentale (utilizarea inferenţelor statistice şi interpretarea
acestora pentru a formula o concluzie finală).
Întrucât metoda experimentului reprezintă o metodă ce necesită atât o rigoare deosebită,
dar impune şi condiţii deontologice specifice, este de dorit ca utilizarea acestei metode să
fie însoţită de sprijin de specialitate.
 BIBLIOGRAFIE

-CURS DE PEDAGOGIE
coordonatori : conf. univ .dr. IOAN CERGHIT

lect. univ. dr. LAZĂR VLĂSCEANU

Universitatea din Bucureşti . Facultatea de Istorie - Filozofie 1988

- PEDAGOGIE PENTRU INVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR TEHNIC

coordonator IOAN BONTAŞ

Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1983

- PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI- suport de curs pentru I.D.D. –

Autor Maria I. CARCEA
UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GH. ASACHI” IAŞI
Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic- IAŞI - 2001