IAAA

Paradigma mecanismului de înaintare a capitalului într-o ţară înapoiată.

Într-o ţară înapoiată dar cu resurse, contactul cu capitalul străin va conduce la apariţia oligarhiei
locale. Acesta se va manifesta în două faze.

Soluţia_dezvoltării_prin soluţionarea problemei rurale.

I_Dezvoltarea_ind_numai_rez_pb_agrară

I
Regimul proprietăţii explică regimul muncii şi implicit turnura capitalismului în România
I Evoluţia României. Modul cum se face acumularea de capital
I Evoluţia României. Modul cum se face acumularea de capital B
I Evoluţia României. Modul cum se face acumularea de capital C.
Blocajul economiei ţărăneşti prin împiedicarea acumulării de capital
Proprietatea de muncă
Ţăranul tipic, modelul social.
Economia rurală este un tot social. Contextul efectelor de relaţie.
I_Primul_contact_cu_capitalul_e_uzurar
I Evoluţia României sub impactul capitalismului (şi contradicţia lui Madgearu)
Economia lumii este capitalistă şi de altă natură - rurală etc.
I_probleme_de_care_trebuie_ţinut_seama
Evoluţia României - Ce dorea la primul contact capitalul străin

/// H. Capitalism şi evoluţia rurală în România

Preluăm în succesiune din capitolul intitulat „Formarea şi evoluţia burgheziei române” – o
excelentă sinteză.
p.100
„Să vedem care este schema de evoluţie a burgheziei române, prezentată în numele
Sociologiei ştiinţifice contemporane.
Mai întâi se stabileşte că evoluţia noastră burgheză este «normală»; nu se defineşte însă
ce înseamnă evoluţie normală. S-ar putea vorbi de evoluţie normală, dacă s-ar dovedi că fazele
prin care a trecut societatea noastră către capitalism sunt identice cu acelea ale ţărilor cu
dezvoltare capitalistă normală, care sunt ţările din sfera de dezvoltare germano-romanică-
celtică; dar prin evoluţie normală se poate înţelege că n-a fost ceva artificial. Cu aceasta, însă,
noi socotim că nu se avansează prea mult.
În fundamentarea acestei construcţii, care este mai mult ideologică decât ştiinţifică, se
aduc două serii de fapte: pe de o parte procesul dezvoltării capitalismului român, al creaţiei
burgheziei, pe de altă parte, procesul distrugerii feudalismului şi de nimicire a claselor agrare,
pentru ca să se tragă apoi concluzia firească, că toate curentele care s-au produs, ca reacţie
împotriva acestei dezvoltări capitaliste – atât junimismul, cât şi poporanismul şi chiar
socialismul! – au fost curente ale reacţiunii.

p.101
Burghezia e într-un marş triumfător! În calea sa se iveşte un lucru de nimic: sufletul
naţiunii române e potrivnic acestei dezvoltări. Să reformăm şcoala şi să silim sufletul să se
adapteze materiei!
 Aceasta este construcţia «Sociologiei ştiinţifice», care pare a fi cel mult o metafizică a
burgheziei sau, poate cel mai bine, o ideologi a burgheziei şi o apologie a oligarhiei.
O enigmă: reprezentantul cel mai strălucit al acestei Sociologii ştiinţifice, Şt. Zeletin,
ajunge exact la aceleaşi concluzii, în ceea ce priveşte evoluţia noastră socială, cu unul din
străluciţii reprezentanţi ai «Sociologiei beletristice», combătute de el, Henry Sanielevici …

Putem deci să anticipăm că dacă vom descoperi o distanţă istorică între momentul când
începe revoluţia burgheză în România şi deosebiri esenţiale, între mediul în care are loc, faţă de
cel din ţările unde evoluţia a fost normală, vom constat devieri de la normal, deci procesul n-a
avut aceleaşi urmări sociale ca procesul revoluţiei burgheze din ţările cu evoluţia capitalistă
normală.
În acest scop e necesar să cercetăm, în primul rând, procesul de lichidare a feudalismului
agrar, pentru că acesta creează mediul în care se dezvoltă burghezia capitalistă şi, în al doilea
rând, procesul formării burgheziei şi evoluţia ei.
Momentul în care începe revoluţia burgheză în România este … când Ţările Româneşti
intră în orbita ţărilor capitaliste. Aceasta se petrece la începutul veacului XIX, după ce în Anglia
are loc revoluţia industrială, prin introducerea maşinismului şi producţiei de masă, care – p. 102
nevoia de materii prime şi pieţe de desfacere. Pacea de la Adrianopole din 1829, odată cu
deschiderea drumurilor de comerţ, are ca efect imediat faptul că cerealele noastre sunt căutate în
Anglia şi preţul cerealelor sporeşte. Stăpânii de pământ au interes, din ce în ce mai mare, ca să
aibă disponibilităţi pentru export cât mai mari şi aceasta îi face să tindă, din ce în ce mai mult,
la îngustarea drepturilor de folosinţă pe care le aveau ţăranii asupra pământului, cu tendinţa de a
ajunge proprietari absoluţi ai pământului.
Regulamentul organic dă semnalul luptei care începe între ţărani, pe de o parte, şi boieri,
de cealaltă parte. Regulamentul organic introduce chiar temerar noţiunea de proprietate, fără să
rezolve conflictul între boieri şi ţărani. Dreptul de folosinţă pe care-l aveau ţăranii asupra
pământului este lăsat, într-adevăr, la două treimi din totalitatea pământului, însă se înrăutăţesc
condiţiile de muncă şi toate angaralele, pe care ţăranii le datoresc proprietarilor, pentru ca
proprietarii să aibă un câştig cât mai mare.
Tot în acest timp sosesc solii capitalismului apusean în România. Cine sunt aceştia?
Sunt comercianţii de cereale şi împrumutătorii de bani … Cunoaştem chiar numele lor: Sechiari
Derussi, Michail Daniel, Halfon, (1830) Ghermani, (1834) fraţii Elias, (1837) Hillel Manoh şi
Iacob Marmorosch, (1848). Aceştia sunt cei mai importanţi dintre negustorii şi împrumutătorii
de bani care vin în principatele noastre până pe la 1848; terenul activităţii lor era deschis de
Regulamentul Organic, care introduce noţiunea de bani şi noţiunea de capital şi credit, iar pe la
1840 avem chiar un cod de comerţ.
Ce-i trebuia acestui capitalism apusean? Îi trebuia numai să se introducă în Ţara
Românească elementele burgheze necesare afacerilor sale: instituţii de transport, instrumente de
credit şi monedă şi o ordine juridică de drept burghez, deci instituţiile proprietăţii private. Atât
şi nimic mai mult. De aceea, este explicabil că invazia capitalismului apusean nu aduce după
sine o lichidare a feudalismului agrar şi nici o revoluţie în modul de producţie de la noi;
capitalismul apusean n-avea nici un motiv să provoace o asemenea transformare, pentru că n-
avea decât un singur interes, dar mare: să se poată organiza producţia de cereale, aşa încât să
existe disponibilităţi de export. Acest interes de a importa cereale de la noi era mai mare, în
momentul când începe revoluţia burgheză, decât acela de a exporta mărfurile lor la noi.

p.103
Procesul a durat foarte mult timp, de la 1830 până la 1864, continuu. Boierii, din ce în
ce mai lacomi de câştig, faţă de urcarea preţurilor cerealelor, înăspresc, prin tot felul de
manopere, regimul iobăgiei pentru ca să aibă cât mai mult de exportat. …
 … capitalismul apusean avea un singur interes: interesul ca să găsească un modus
vivendi între proprietari şi ţărani, care să asigure continuarea producţiei. De aceea nu se poate
produce exproprierea ţăranilor şi tot de aceea Convenţia de la Paris în art.46 prevede: «Se va
proceda fără întârziere la revizuirea legii, care reglementează raporturile între proprietari şi
plugari în vederea îmbunătăţirii soartei ţăranilor.» …

p.104
Exproprierea boierilor, fie chiar parţială, dacă nu totală, ar fi presupus existenţa unei
burghezii revoluţionare, având la aripa stângă un proletariat industrial, cu batalioane de asalt
împotriva proprietarilor, pentru împroprietărirea ţăranilor. Însă, în situaţia în care se găseau
atunci Principatele noastre, n-aveam oraşe, n-aveam o clasă de meseriaşi, simbolul dezvoltării
precapitaliste, şi nici vorbă nu putea fi de existenţa unei burghezii şi a unui proletariat. … Aşa
fiind, nu s-a putut produce alt rezultat decât cel de la 1864.
Aceasta a fost însă numai o soluţie de compromis şi nu s-ar fi putut obţine, dacă n-ar fi
fost un act al puterii absolutiste a Domnitorului Cuza. Actul de la 1864 nu schimbă cu nimic în
relaţiile de producţie. Aşa cum a fost alcătuit, atrăgea după sine o proletarizare a unei părţi a
ţărănimii. Prin micşorarea pământului lăsat în folosinţa ţărănimii, lipsa de izlaz, răpirea
drepturilor la pădure al ţăranilor, la care se adaugă inalienabilitatea loturilor ţărăneşti, se creau
toate condiţiile, care trebuiau să dea naştere regimului neoiobag. Pământul se transformă, de
drept, în proprietate privată dar, în condiţiile în care se făcea atunci aşezământul agrar,
pământul rămâne instrumentul de dominaţie şi de exploatare în mâinile proprietarilor, pentru că
ţăranii, în situaţia în care erau lăsaţi prin actul de la 1864, erau constrânşi să se învoiască pe
moşiile boiereşti. Boierii, conştienţi de lucrul acesta, având puterea politică în mâna lor,
aşteptau un singur prilej pentru ca să poată consfinţi, şi în drept, această situaţie de fapt. Aceasta
se obţine când se votează legea tocmelilor agricole, care introduce execuţia manu militari,
forţarea la muncă a ţăranilor învoiţi pe brazda proprietarilor şi se menţine chiar după ce
Constituţia de la 1866 introduce libertatea personală şi toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Legile tocmelilor agricole, care de la 1864 înrăutăţesc continuu această situaţie iobagă a
ţărănimii române, sunt deci în conflict juridic violent cu Constituţia.

p.105
Se stabileşte, astfel, un regim economic special, cu o structură care era într-un contrast
absolut cu structura juridică şi constituţională a societăţii.
Dobrogeanu-Gherea a lămurit acest proces şi a botezat această situaţie «neoiobăgie»,
considerând-o ca o epocă specială, prin care trebuie să treacă ţările înapoiate, ca să ajungă la
regimul capitalist burghez.
Împotriva acestei concepţii, că neoiobăgia ar fi un specific al dezvoltării sociale a ţărilor
înapoiate, s-a ridicat în ultimul timp «Sociologia ştiinţifică». Sociologia ştiinţifică nu admite că
neoiobăgia nu apare în toate părţile lumii şi este apanajul dezvoltării sociale a răsăritului şi
sudului Europei şi găseşte tot felul de explicaţii ciudate. De pildă, ea afirmă că, odată ce se
introduce regimul burghez, trebuie «să se silească ţărănimea la muncă pentru ca să se deprindă
cu disciplina acelei munci uniforme, pe care o depun toţi în regimul burghez.» după această
teorie, însă, ar trebui să se descopere existenţa neoiobăgiei în Franţa, în Danemarca, în
Germania etc. …
«Sociologii ştiinţifici» mai dau însă o altă explicaţie: emanciparea ţăranilor … produce
criză de braţe de lucru şi pentru că proprietarii au nevoie de muncitori, trebuie să se introducă
munca silnică, deci regim neoiobag, pentru ca să se asigure continuarea producţiei. De fapt, în
răsăritul Europei, şi în România în special, nu numai că nu se semnalează lipsă de braţe, dar
este prisos de braţe … În realitate, munca forţată din regimul neoiobag are drept scop asigurarea
priorităţii muncilor pe ogoarele boiereşti şi exploatarea intensă a muncii ţărăneşti.
Consecinţa regimului neoiobag a fost un regres tehnic al agriculturii şi o mizerie
crescândă a clasei ţărăneşti. S-a căutat să se răstălmăcească şi acest fapt şi să se dea altă
explicaţie … Explicaţia pe care o dă «Sociologia ştiinţifică» este următoarea: capitalismul
comercial este destul de puternic, ca să smulgă ţărănimea din vechiul ei aşezământ, dar nu poate
să dea de lucru armatelor de proletari, pe care le creează emanciparea, fie brusc, ca în Anglia –
p.106, fie pe încetul, ca în celelalte ţări. Această operă socială, de a da de lucru armatelor
proletare, pe care le creează emanciparea, o poate săvârşi numai industria naţională capitalistă,
salvatoare. Potrivit acestei afirmaţii însă, ar trebui să constatăm mizeria fiziologică a ţărănimii,
în toate ţările, după revoluţia agrară: în Danemarca, în Franţa, în Germania, urmând ca această
mizerie să dispară numai când începe dezvoltarea capitalismului industrial.” Nici în Danemarca,
nici în Franţa şi nici în Germania (cu excepţia estului) nu se vede o decădere a ţărănimii,
dimpotrivă, în procesul de transformare socială a ţărilor respective. De unde rezultă că:
„Influenţa pe care o are capitalismul asupra ţărănimii se manifestă în funcţie de regimul
agrar în care ea se găseşte şi de structura generală economică. De aceea sunt deosebiri în ceea
ce priveşte această influenţă în apus şi răsărit.”
p.106
În regimul învoielilor, care paralizează orice iniţiativă tehnică, de natură să sporească
producţia, străduinţa proprietarului ca să-şi mărească cota de câştig, în fiecare an, nu se poate
realiza decât micşorând continuu partea ţăranului. Atunci când se adaugă la aceasta secătuirea
pământului, prin repetarea culturilor pe acelaşi loc, sporirea naturală a populaţiei şi fărâmiţarea
loturilor prin succesiuni, presiunea fiscală şi camăta, mizeria ţărănimii progresează, pentru că se
află într-un cerc vicios: cantitatea de produse nu poate fi sporită, preţul nu poate fi influenţat,
proprietarul are tendinţa să sporească partea lui şi sporirea nu se poate face decât micşorând
partea ţăranului, prin înrăutăţirea raporturilor de neoiobăgie dintre proprietari şi ţărani.”

p.106
„În România, când se produce invazia pieţei cu fabricate engleze, franceze, apoi
austriece şi germane, dispare industria casnică. …
În aceste condiţii, pentru ţăranul parcela iobag, dispariţia industriei casnice a fost o
cauză a sporirii mizeriei, prin creşterea necesităţii de cumpărare a obiectelor de îmbrăcăminte şi
a obiectelor necesare pentru gospodărie şi prin micşorarea posibilităţii de a cumpăra
instrumente de producţie.
Acesta este regimul neoiobag înlăuntrul căruia se dezvoltă regimul nostru burghez.”

Agentul capitalului. Camăta, oligarhia.

p.108
„De-altminteri, capitalismul comercial şi de camătă, care se formează în România, este o
creaţie anexă a capitalismului extern invadator, funcţia lui e redusă numai la camătă şi comerţ şi
rolul său este limitat la promovarea şi dezvoltarea instituţiilor burgheze necesare capitalismului
comercial: întărirea proprietăţii private, dezvoltarea aparatului de circulaţie şi a instituţiilor de
drept modern şi comercializarea exportului. El nu poate avea astfel nici o influenţă asupra
producţiei naţionale. [vezi critica românizării trusturilor Critica [corporatismului] – a
românizării]
O altă cauză a acestei situaţii [a mizeriei României] este faptul că procesul de formare al
capitalului comercial intern este extrem de lent, ca urmare a existenţei regimului neoiobag, care
provoacă regresul tehnic al agriculturii, din care rezultă o limitare a economiilor, care pot fi
transformate, în fiecare an, în capital, fie comercial fie industrial, mai târziu.”
p.108
„În ţările apusene, unde evoluţia capitalistă se face normal, acest rol [„de a prezida
revoluţia burgheză”] a fost îndeplinit de absolutismul luminat. … În România n-a existat
absolutismul luminat, ci o oligarhie politică, care a pus mâna pe destinele Statului şi le conduce
până în ziua de astăzi.
Cum şi de ce s-a format această oligarhie politică? Desigur, iniţiativa a avut-o acea
fracţiune boierească revoluţionară, care joacă rolul de agent al capitalului străin. Dar această
fracţiune este numai o parte din oligarhia politică, oligarhia politică este una şi nedespărţită –
p.109, pentru că în toată opera acestei fracţiuni revoluţionare burgheze se descoperă un consens,
nu atât ideologic, cât de interese cu clasa boierească de la noi. …

p.109
Ce urmează după 1864? O nouă împroprietărire a ţăranilor sau împroprietărirea boierilor
mici? Urmează vânzarea bunurilor Statului la boierii mici, care se transformă apoi în «agrarieni
comercializaţi». Ce instituţii se creează? Instituţii împotriva intereselor boierimii? Se
întemeiază Creditul funciar rural, la 1873. Această instituţie era îndreptată împotriva cămătăriei,
dar numai a cămătăriei faţă de marii proprietari, faţă de clasa boierească; cât despre cămătăria
faţă de clasa ţărănească, este lăsată să dăinuiască până în secolul al XX-lea. Abia la 1903 se
întemeiază Casa centrală a băncilor populare, după 30 de ani de la întemeierea Creditului
funciar rural.

p.110
Care-i politica pe care o duce oligarhia? S-a spus că ea a urmat o politică identică cu
acea a absolutismului luminat din apus: politica mercantilismului. Dacă înţelegi prin
mercantilism totalitatea măsurilor luate pentru promovarea intereselor comerciale şi industriale,
desigur că politica oligarhiei noastre, de la 1864 până astăzi, este o politică mercantilistă. În
sens restrâns însă, mercantilism înseamnă înlăturarea barierelor feudale, pentru a face cu putinţă
dezvoltarea factorilor noi de producţie industrială şi toată seria de privilegii şi încurajări, pentru
dezvoltarea industriei naţionale şi în special pentru dezvoltarea manufacturilor. Absolutismul
luminat, care duce această politică mercantilistă, înţelege să-şi însuşească şi dezvoltarea
culturală a poporului pentru ca prin învăţământul public să se poată ajunge la crearea factorilor
necesari în acest proces. Ce politică duce oligarhia în România? Ea e limitată la întemeierea
instituţiilor de credit, a instituţiilor de transport şi a instituţiilor de drept modern.”

„Desigur, fracţiunea revoluţionară burgheză [a oligarhiei] a avut iniţiativa şi drept

urmare interesele ei s-au identificat cu cele ale Statului. Această contopire de interese a început
să se manifeste din ceasul când fracţiunea revoluţionară a înţeles că forţa ei în Stat nu mai e
asigurată, deoarece nu e rezemată pe o putere economică. …

p.111
În 1880 se întemeiază, de către fracţiunea revoluţionară liberală din oligarhie, Banca
Naţională. Acest fapt este extrem de important. Banca Naţională se înfiinţează de fracţiunea
revoluţionară burgheză română şi pentru apărarea intereselor Statului, pentru scoaterea Statului
de sub aservirea creditorilor străini, dar în acelaşi timp, şi pentru a se pune baza creării unui
sistem bancar român.
Este semnificativ că primul proiect de iniţiativă economică, pe care îl realizează
fracţiunea revoluţionară burgheză, este legat de un drept de monopol, de concesiunea biletelor
de bancă. Monopolul însă înseamnă câştig sigur, stăpânire şi atotputernicie. Aceasta
caracterizează o mentalitate şi caracterizează şirul evoluţiei care va urma. … Se poate spune că
în momentul întemeierii Băncii Naţionale, la 1880, clasa bancară română era în devenire.
Până atunci însă, singurul mijloc de acumulare capitalistă al fracţiunii revoluţionare
burgheze este exploatarea Statului. Statul, în concepţia sa, înseamnă centralizare: birocraţie,
armată, fisc şi monopol, şi toate acestea sunt prilejuri de afaceri politicianiste (delapidări,
corupţii, bacşişuri, furnituri pentru armată, construcţii publice etc.).
În tot acest timp există un singur izvor de producţie în Ţara Românească: producţia
agricolă. … Pentru construirea aparatului nostru de circulaţie: căi ferate, poştă, docuri, porturi
etc., Statul oligarhic trebuie să se împrumute din străinătate. Împrumuturile trebuiau să fie
onorate, prin plata unei anuităţi, care devenea din ce în ce mai apăsătoare. Pentru plata anuităţii,
trebuia forţat exportul cerealelor. Această sporire – p.112 exagerată a exportului avea un singur
rezultat, în cercul vicios al regresului tehnic al agriculturii: creşterea din ce în ce mai mare a
mizeriei clasei ţărăneşti. Oligarhia simte atunci un pericol: ameninţarea Independenţei politice a
Statului nostru. Ea înţelege necesitatea asigurarea independenţei economice prin completarea
izvoarelor noastre de producţie naţională, agricultura prin industrie.
La 1866, după războiul vamal cu Austria, începe opera de protecţionism industrial şi
oligarhia noastră inaugurează era neomercantilismului român. Se produce un antagonism între
viaţa economică şi viaţa de Stat. Viaţa economică era satisfăcută de instituţiile burgheze
existente; Statul însă se afla în faţa pericolului de aservire, căci balanţa de plăţi era periclitată,
deficitele erau constante şi această presimţire pe care o avea oligarhia română, duce la politica
protecţionismului industrial. Criza de la 1899-1900 care pune în pericol însăşi independenţa
Statului nostru, este o confirmare.
Erau însă două căi de urmat pentru salvarea balanţei noastre comerciale şi a balanţei
noastre de plăţi: cea dintâi era lichidarea feudalismului agrar pentru ca prin aceasta să se
dezlănţuie forţele de producţie agricolă, să se rupă cercul vicios, care impunea regresul tehnic al
agriculturii pentru ca, producţia noastră agricolă să crească şi să sporească prin industrializarea
ei şi veniturile Statului; a doua cale era aceea de a se menţine situaţia feudalismului agrar şi a se
crea, ca un izvor de producţie şi de venituri, industria naţională. Oligarhia noastră o alege pe a
doua. I_Mecanismul_real_al_ap_neoiobag I_regimul_stăpânirii_pământului_explică
Am arătat însă că nu există un capital comercial, care să se fi putut transforma în
capitalism industrial la noi în ţară, prin reorganizarea, pe căi capitaliste, a industriei la domiciliu
şi a meseriilor. Totuşi, de la 1866, intrăm în era dezvoltării industriale naţionale, în forma ei cea
mai avansată: fabrica.
Cum se pun bazele acestei industrii naţionale şi de către cine?
Primul imbold al dezvoltării noastre industriale este dat de protecţia vamală şi sistemul
de încurajare. … O ţară capitalistă poate să exporte mărfuri, sau capitaluri şi tehnicieni. Când ea
nu mai poate exporta mărfuri din cauza barierelor vamale, atunci furnizează instalaţii de fabrici
şi tehnicienii care să le conducă, strecurându-se astfel înlăuntrul – p.113 ţărilor apărate prin taxe
vamale prohibitive, dezvoltă industrii şi realizează câştiguri. Aşa s-a întâmplat şi la noi …
De aceea, în 1915, se constată că din capitalul acţionarilor, investit în industrie, de 636
milioane lei [Banca Naţională a României avea un capital de 12 milioane lei la înfiinţare, în
1880, care urcă în 1926 la 100 de milioane iar în 1929 la 600 milioane lei – cf. nota de la
p.111], 514 milioane era străin şi numai 122 milioane românesc. De la 1886 până la 1915, din
capitalul produs din comerţ, camătă, din exploatarea Statului, în România s-au plasat deci în
industria naţională abia 122 milioane lei.
În acest timp, Statul român a trăit sub hegemonia economică austro-germană, care
durează de la 1875 până la războiul mondial, după cum se aflase sub hegemonia franco-engleză
de la 1830 şi până la 1875.”

p.114
 „[Oligarhia] a intrat întâia dată în economia naţională prin sistemul bancar, odată cu
întemeierea Băncii Naţionale, la 1880; acum caută un nou drum în economia naţională pe calea
industriei, prin capitalismul financiar. Nu intră numai pe calea obişnuită a consiliilor de
administraţie, ci chiar cu participări de capital în industrie, după sistemul capitalismului
financiar. … Banca Marmorosch, Blank [înfiinţată la Bucureşti la 1848, capital austriac,
german şi ungar – de la 1905 ultimele două, mai apoi şi francez – 1906. Preluată de acţionarii
români şi francezi după 1918. Dă faliment în 1931] care, până la 1904 a fost comandită a
băncilor austriece şi ungare, inaugurează‚ chiar înainte de a se transforma în societate anonimă,
la 1904, acest sistem de participare industrială. Înainte chiar de 1904 avem participarea
industrială a acestei bănci la întemeierea următoarelor societăţi: Letea, Goetz, Societatea
Română de Comerţ şi Industrie şi în urmă Steaua Română. … p.115 Finanţa românească,
întemeiată sub auspiciile Băncii Naţionale, face oarecari încercări sporadice. Banca de Scont
[înfiinţată la 1899 cu un capital de 2 milioane lei, la 1920 ajunge la 280 milioane capital.
Achiziţionează participaţii după 1918 la societăţile Reşiţa, Astra-Arad, Petroşani, Lupeni,
Uzinele Chimice Române, Steaua Română etc.], chiar înainte, iar sistematic Banca Românească
[n.ed.: „Înfiinţată cu un capital iniţial de 17, 5 milioane lei, ajunge în 1919 la 160 milioane, iar
în 1922 la 280 milioane lei. După război deţine rolul conducător în operaţiunile de naţionalizare
a întreprinderilor miniere şi metalurgice, preluând o mare parte din acţiunile societăţilor Steaua
Română, Petroşani, Reşiţa, Lupeni, Societatea Naţională de Gaz Metan, Astra-Arad. A
participat la formarea societăţilor Copşa Mică-Cugir şi Industria Aeronautică Română din
industria apărării. Deţinea o parte din capitalul societăţilor petrolifere Creditul Minier şi
Petrolul Românesc.”], fondată ca societate anonimă la 1911, începe sistemul participărilor la
1914.
Victor Slăvescu, istoriograful finanţei române, observă că în această participare a Băncii
Româneşti «se poate recunoaşte un plan de lucru». Banca Românească întemeiază, înainte de
război, S.R.D., Moara Românească şi Şantierele navale de la Dunăre.
p.113
Această industrie naţională a fost însă anemică. Dovadă: ea n-a schimbat configuraţia
comerţului nostru extern. … România veche n-avea cărbuni şi minereu de fier; îi lipsea deci una
din condiţiile esenţiale de viaţă ale unei industrii. România n-avea debuşeuri – nici o piaţă
internă mare şi nici pieţe externe – şi n-avea un proletariat industrial. Capitalismul industrial,
care s-a dezvoltat, n-a fost decât un capitalism de import şi un capitalism industrial de seră. A
fost un capitalism anemic, de seră, pentru că regimul neoiobag este regimul mizeriei rurale;
ţăranul neoiobag îşi împarte produsele muncii sale cu proprietarul (în arendă, dijmă, clăci) şi cu
Statul (dări!) iar din puţin ce-i rămâne trebuie să se aprovizioneze şi cu articole de consumaţie
şi cu instrumente de producţie. …
Se pune firesc întrebarea: pentru ce nu s-a desfiinţat feudalismul agrar, pentru ce a putut
să dăinuiască în secolul al XX-lea?
p.114
…
Dacă ar fi existat o conducere de Stat burgheză, desigur că ea ar fi lichidat feudalismul
agrar în interesul dezvoltării industriei naţionale. Conducerea Statului era însă oligarhică şi ea
avea să se teamă întâi că eliberarea iobagilor va însemna introducerea regimului politic
democratic corespunzător şi, în al doilea rând, că dezvoltarea industriei naţionale va crea o forţă
burgheză capitalistă, care ar putea la un moment dat să vină în concurenţă cu ea pentru puterea
de Stat.”

p.116
„Deci constatăm existenţa, în germene, a unui capitalism financiar, cu tendinţa de a
instaura monopolismul în viaţa noastră economică. Dar mai constatăm şi un al doilea fapt
caracteristic: se dezvoltă, încă dinainte de război, un capitalism financiar naţional, un capitalism
financiar cu tendinţe exclusiviste, capitalism financiar care are … rolul să asigure dominaţia în
Stat a oligarhiei politice. Oligarhia politică îşi creează o nouă bază de acţiune economică, cu
tendinţa de a trece de la sistemul rudimentar al exploatării directe a Statului la sistemul mai
perfecţionat, mai progresist al exploatării vieţii economice prin Stat. Acesta este punctul la care
ne găseşte începutul războiului mondial: tendinţa de aservire a Statului către ţelurile trusturilor.”

DUPĂ 1918
p.118
„Capitalismul industrial român este, astăzi, la începutul întemeierii sale definitive. …
Acţiunea finanţei naţionale … tinde la naţionalizarea vieţii economice şi mai ales la
naţionalizarea vieţii economice din provinciile noi. Această acţiune este ajutată de Stat. Statul
funcţionează ca mijlocitor între finanţa naţională şi industria din provinciile unite. … Finanţa
naţională este Statul şi Statul este finanţa naţională.
A doua direcţie de activitate a finanţei naţionale este organizarea exploatării avuţiei
Statului. … S-a creat un regim special pentru exploatarea subsolului şi altul pentru
«comercializarea» tuturor bunurilor Statului, care urmăresc aceeaşi tendinţă: trusturile
financiare trebuie să ajungă la dominaţia absolută asupra avuţiei Statului, să se întroneze
dictatura economică şi trusturile să aservească definitiv Statul.
Aceasta este evoluţia în curs …

p.121
Suntem în faţa pericolului unui mare dezechilibru social şi politic al trecerii bruşte de la
feudalismul agrar la feudalismul financiar, care provoacă o criză a civilizaţiei.
În vâltoarea acestei crize se pune chestiunea care este forma de guvernământ care duce
la dezlegarea ei: dictatura sau democraţia?
p.122
Este de prevăzut că se va da o luptă între dictatură şi democraţie şi forţele de producţie
ţărăneşti vor mâna către democraţie, iar forţele organizate ale finanţei naţionale vor mâna către
dictatură.
În această criză factorul moral îşi are importanţa sa covârşitoare. Este nevoie de o
reformă a şcolii! …
Cât timp a fost raia turcească şi sucursală a Fanarului, a avut şcoala fatalismului, şcoala
supunerii, a plecăciunii şi a indolenţei. Astăzi, însă, ne trebuie şcoala cealaltă, şcoala energiei
naţionale şi a idealismului social!”

/// /// H
v. imediat mai sus privitor la oligarhie.
p.116
„Ce-i specific în această evoluţie? Prin ce deviază ea de la evoluţia normală? Printr-o
serie de puncte, pe care le voi rezuma:
1. … Mediul ambiant, în care se dezvoltă capitalismul român, a fost neoiobag. Există
un contrast între structura agrară iobagă şi organizaţia liberală burgheză a societăţii.
Acest mediu neoiobag întreţinea mizeria progresivă a ţărănimii, impusă de regresul
tehnic al agriculturii, singurul izvor de producţie naţională.
2. Capitalismul comercial şi de camătă care se dezvoltă, ca agent al capitalului extern,
are un rol limitat la promovarea instituţiilor burgheze şi a aparatului de circulaţie.
Capitalismul acesta comercial şi de camătă, n-are nici o influenţă asupra dezvoltării
industriale, întrucât industria casnică şi meseriile fuseseră distruse mai înainte, prin
invazia fabricatelor din ţările care trecuseră prin revoluţia industrială.
 3. Statul, în loc să fie condus de absolutismul luminat, este în mâinile oligarhiei
politice exploatatoare a Statului.
4. Industria – p.117 naţională capitalistă, când se întemeiază, este o creaţie a
protecţionismului şi are un caracter de industrie de import a capitalismului apusean
şi un caracter parazitar, iar dezvoltarea ei este anemică, datorită în special mediului
neoiobag.
5. Paralel cu menţinerea feudalismului industrial, găsim dezvoltarea unui industrialism,
în germene.
6. În sfârşit, pe cânt în ţările, care au avut o evoluţie normală a capitalismului,
capitalismul trece de la cel comercial la cel industrial şi apoi la cel financiar, care
este încoronarea sistemului capitalist, în sistemul nostru constatăm trecerea directă a
capitalismului de camătă şi comercial la capitalismul financiar [legătura dintre
capitalul de bancă şi industrie]. Industria noastră naţională, orie este anexa
capitalismului financiar apusean, ori e anexa capitalismului financiar dinăuntru, intră
de la început în sistemul capitalismului financiar.”

p.117
De asemenea, în ceea ce priveşte burghezia:
„Dezvoltarea burgheziei române în epoca de după război va sta sub doi factori
dominanţi:
Prin întregirea teritorială, Vechiul Regat s-a unit cu teritorii, care au avut o dezvoltare
deosebită …
Al doilea factor, care va domina această evoluţie, este, fără îndoială, desfiinţarea
regimului agrar feudal, ca urmare a situaţiei social-politice de după război şi crearea regimului
agrar ţărănesc. Această transformare are cu atât mai mare importanţă, cu cât se face într-un
moment când asistăm şi la transformarea dreptului de proprietate, din drept de proprietate
quiritar absolut, cu dreptul absolut de a uza şi abuza, într-un drept de proprietate, considerat ca
o funcţie socială [proprietatea de muncă].

Schema „normală”
p.107
„Care este schema normală a evoluţiei burgheze? E simplă: întâi se naşte capitalismul
comercial, capitalismul comercial se transformă în capitalism industrial şi acesta, în sfârşit, în
capitalism financiar. Motorul acestei evoluţii este pretutindeni invazia capitalismului din ţări
mai înaintate, însă calea transformărilor este diferită, după structura economică internă din
fiecare ţară. Capitalul format în comerţ este împiedicat să se transforme în capital industrial de
regimul feudal şi mai ales de existenţa breslelor. Totuşi, acest capital, în tendinţa lui de a
fructifica producţia naţională, ocoleşte şi instituţiile feudale şi breslele. Acest capital începe să
comercializeze industria casnică ţărănească şi meseriile din oraşe şi să întemeieze, în afară de
oraş, manufacturi. Se plămădeşte din capitalul comercial un capitalism industrial, prin
comercializarea industriilor casnice şi meseriilor şi transformarea lor în organizaţii industriale
capitaliste, în care comercianţii devin întreprinzători capitalişti. Organizarea producţiei rămâne
ceea ce a fost înainte, dar e aservită întreprinzătorului capitalist; se lucrează de acum după
comandă, după indicaţiile întreprinzătorului capitalist, care de cele mai multe ori dă – p.108
modelele şi avansează materiile prime. Se produce astfel fenomenul extrem de important, care
constituie preludiul şi devine motorul evoluţiei industriale: pătrunderea capitalismului
comercial în domeniul producţiei industriale, chiar înainte de revoluţia industrială, care
introduce organizarea fabricilor, bazate pe maşinism şi pe producţia de masă. …

p.108
 În ţările apusene, unde evoluţia capitalistă se face normal, acest rol [„de a prezida
revoluţia burgheză”] a fost îndeplinit de absolutismul luminat. … În România n-a existat
absolutismul luminat, ci o oligarhie politică, care a pus mâna pe destinele Statului şi le conduce
până în ziua de astăzi.”

H. Evoluţia rurală în România

p.17
„Impulsul procesului de lichidare a vechiului regim feudal românesc a fost dat de
capitalismul comercial. Revoluţia industrială, care are loc în Anglia, către sfârşitul veacului al
XVIII-lea, inaugurând producţia de masă, trezeşte necesitatea debuşeurilor externe pentru
scurgerea fabricatelor, dar şi căutarea teritoriilor bogate în cereale şi materii prime.
În această vreme încep a fi cerute cerealele româneşti pentru centrele industriale al
Apusului (Anglia şi Ţările de jos). Când prin pacea de la Adrianopole, din 1829, se asigură
libertatea comerţului pe Marea Neagră, calea legăturilor economice cu Apusul este deschisă.
Preţurile cerealelor fiind în acest timp în continuă urcare, se iveşte tendinţa firească a
stăpânitorilor de pământ să sporească întinderile cultivate ca să mărească producţia şi să poată
exporta cât mai mult.
Ca să ajungă la acest ţel, boierii trebuiau să se elibereze de orice îndatoriri faţă de săteni,
să devină proprietari exclusivi asupra pământului.

p.18
Regulamentul Organic [1831] poartă stigmatul acestei străduinţi şi este semnalul luptei
decisive între stăpâni şi săteni. … «Regulamentul Organic a fost triumful oligarhiei» [Radu
Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, 1907, p.53] împotriva sătenilor, lipsiţi de forţa
ocrotitoare a unui şef de Stat …
Lupta a continuat până la 1864. Boierimea reclamă dreptul de proprietate privată asupra
pământului şi recunoştea numai libertatea individuală a ţăranilor, iar aceştia pretindeau
desfiinţarea boierescului şi întărirea dreptului lor istoric asupra hotarului în care trăiau.

p.19
…. 1848 … În lipsa unei clase burgheze în luptă cu forţele feudale – economice şi politice –
rolul «revoluţionarilor» este mărginit la forţa de expansiune a ideologiei lor liberale, care nu era
o rezultantă a substratului economic dinăuntru, ci un produs al educaţiei străine, şi antagonismul
lor faţă de boierime era mai mult de natură politică, decât economică. Aceasta reiese, de-
altminteri, limpede din atitudinea şovăielnică a revoluţionarilor care, după ce agită ţărănimea la
1848, părăsesc revendicările ei în Divanurile ad-hoc …”

Capitalismul. Imboldul comercial extern

p.20
„Forţele aflate în luptă se paralizau însă – dovadă durata îndelungată a procesului (1830-
1864) – şi numai intervenţia unor forţe noi a produs deznodământul. În primul rând, interesul
marilor puteri europene dicta crearea la Gurile Dunării a unor raporturi de viaţă de Stat normale
şi a unui teritoriu economic în stare să absoarbă fabricate şi să producă cereale şi materii prime.
De aceea art.46 din convenţia din Paris prevedea că «se va proceda fără întârziere la revizuirea
legii care reglementează raporturile proprietarilor solului, cu plugarii, în vederea îmbunătăţirii
soartei ţăranilor». Posibilitatea de realizare a acestei hotărâri internaţionale era însă paralizată,
deoarece acelaşi act de drept public menţinea monopolul puterii în mâinile clasei privilegiate,
care trebuia să fie sacrificată. Acest cerc vicios nu putea fi spart, decât dacă, cu aprobarea tacită
a puterilor protectoare, se ridica o nouă putere de Stat absolutistă, care să dea o soluţie.
p.21
Domnitorul Alexandru I. Cuza şi ministrul său M. Kogălniceanu, când au săvârşit
lovitura de Stat, decretând legea agrară de la 24 August 1864, s-au înveşmântat cu puterile
absolutismului, dar legea agrară n-a putut fi decât un compromis între tendinţele extreme şi
soluţia ei a fost incompletă.”

p.20
„Dacă era un Stat care să aibă interes mai puternic, ca rezolvarea problemei agrare să se facă în
aşa chip, încât să ridice buna stare a ţăranilor şi să sporească astfel masa consumatorilor pentru
fabricatele ei, la 1858, era Anglia. Cu toate acestea, Comisarul Marii Britanii din Comisia
Europeană de la 1858 «nu admitea transformarea săteanului în proprietar al pământului ce-l
exploatează astăzi» căci astfel făcând, s-ar viola principiile proprietăţii şi s-ar păgubi ţăranul
etc. [R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, 1907, p.323]. Se vede că interesul Angliei ca
să importe grâne din Principate era mai mare şi exista temerea că împroprietărind pe ţăran,
producţia va scădea.”

Astfel, mecanismul concret al apariţiei neoiobăgiei

Insuficienţa legii rurale 1864

p.21
„Proprietarii erau ţinuţi a ceda numai două treimi sătenilor, restul, inclusiv pădurile în
întregime, îl păstrau – p.22 pentru sine. Împroprietărirea se limita la ţăranii care aveau vite de
muncă, însurăţeii erau excluşi, împreună cu toţi clăcaşii, dare nu puteau fi împroprietăriţi pe
cele două treimi de moşie. Drepturile ţăranilor la păduri se păstrează, urmând ca în 15 ani să se
lichideze servituţile prin bună învoială sau hotărâre judecătoresc.
În realitate, după acest interval, ţăranii au fost lipsiţi de acest drept.
Nu s-au asigurat islazuri suficiente şi nici indivizibilitatea lor în viitor.
În sfârşit, aplicarea reformei s-a făcut astfel încât unii proprietari n-au dat pământ, alţii
au împărţit pământul cel mai rău, alţii au dat pământul în mijlocul moşiei boiereşti, fără acces la
el sau la adăpători etc., ca ţăranii să fie, într-o formă sau alta, legaţi mai departe de stăpânii lor
de ieri.
Proletarizarea unei părţi a ţărănimii şi micşorarea pământului aflat în folosinţa ţăranilor
după emancipare a creat substratul pe care s-a clădit regimul de neoiobăgie, caracteristic
structurii societăţii româneşti.”

Intenţionalitatea proprietăţii pitice

p.53
„A fost, desigur, o tendinţă conştientă a reformei agrare ca să favorizeze posibilitatea
creării proprietăţii ţărăneşti pitice [sub 2ha la şes şi 1 ha la munte – cf. p.53], ca să creeze forţat
în viitoarea constelaţie agrară săteni sateliţi, constrânşi să se învoiască să lucreze marea şi
mijlocia proprietate. Dacă această situaţie va rămâne neschimbată, ea va constitui o stânjenire a
progresului agricol, atât în gospodăria ţărănească, cât şi în gospodăria marii – p.54 şi mijlociei
proprietăţi, pe care n-o va putea tolera naţiunea avizată a spori prin toate mijloacele producţia
naţională.”

Forma fără fond. Relaţiile prădalnice de muncă. Neoiobăgia

p.30
 „Împroprietărirea de la 1864 a înzestrat ţăranii români cu câte o bucată de pământ, dar
într-o măsură, dar într-o măsură mai mare decât Prusia chiar, a creat toate condiţiile pentru
înflorirea regimului de muncă.
S-a încercat a se prezenta acest fenomen ca o urmare necesară şi inevitabilă a înrâuririi
comerţului exterior asupra agriculturii. Chiar C. Garoflid [Problema agrară şi dezlegarea ei,
1908] a afirmat că până acum (1907) capitalismul a revoluţionat numai raporturile de
proprietate, nu şi raporturile de muncă. Proprietatea pământului a devenit burgheză, munca a
rămas feudală.”

Raporturile ţărănimii cu celelalte clase

Primul contact al ţărănimii cu burghezia este specula cămătărească.

Observaţiile lui Madgearu. Critica marxismului, a corporatismului etc.

p.30
„Dacă această constatare ar fi adevărată, cum se face că aceleaşi împrejurări ale
capitalismului comercial n-au produs conservarea regimului de muncă feudală, după
emancipare, în Franţa – p.31, sau în Danemarca, sau în Germania de vest, până la naşterea
capitalismului industrial, singurul factor de natură a-l transforma?
În realitate, cunoaşterea evoluţiei agriculturii dovedeşte că regimul muncii este în
funcţie de regimul stăpânirii pământului. Constituţia feudală a muncii era un reflex al
organizării feudale a stăpânirii pământului care era instrumentul de dominaţie al acelei
societăţi.
Desfiinţarea legală a raporturilor feudale de proprietate şi de muncă devine o realitate,
numai dacă pământul transformat în proprietate privată nu rămâne mijloc de dominaţie şi
exploatare, dacă ţăranii «emancipaţi» nu sunt constrânşi a se învoi cu munca şi vitele lor pe
proprietăţile boiereşti. Altminteri forma legală contrazice fondul real. …
Axioma că regimul de muncă feudal nu se transformă decât sub apăsarea dezvoltării
capitalismului industrial n-a fost socotită suficientă pentru a explica fenomenul neoiobăgiei şi s-
a încercat o altă interpretare, tot atât de categorică.
«În urma emancipării iobagilor, burghezia trece pretutindeni (sic) printr-o criză specifică
acestei epoci: anume criza braţelor de muncă». [Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul
ei istoric, 1925, p.55].”
O cauză asociată legării de glie a ţăranilor proaspăt eliberaţi, arată Madgearu din
Zeletin, a fost considerată a fi nevoia proprietarilor „de a-şi asigura putinţa unei exploatări cât
mai intense a muncii şi – p.32 nu mai puţin a-şi asigura prioritatea executării muncilor, de către
sătenii învoiţi, care mai erau legaţi de un petic de pământ propriu.”

p.45
„Zeletin afirmă că «punctul de vedere fundamental din care trebuie privită agricultura,
ca şi clasa ţărănească în era burgheză, este: ea încetează de a fi un factor de sine stătător şi
devine o simplă anexă a capitalismului, funcţionând după nevoile acestuia». … Zeletin nu
precizează în ce sens înţelege agricultura ca o «anexă a capitalismului». Într-o parte afirmă că
«de când agricultura îmbracă haina burgheză, devine o maşină automată de proletari, oricât
pământ s-ar de rumegat acestei maşini» - fenomen care nu este general!; în altă parte, spune:
«Munca cu oameni salariaţi făcută în vederea capitalizării, apare de regulă întâi în industrie şi
de aici se întinde asupra agriculturii»; întrevede posibilitatea dezvoltării întreprinderii
capitaliste în agricultură, dar imediat urmează restrângerea forţată: «De unde nu voiam să
încheiem însă că producţia agrară, odată intrată pe calea industrializării, ar urma acelaşi mod
de dezvoltare ca şi industria însăşi». Deci se admite acestei «anexe a capitalismului» un alt mod
de dezvoltare – o mişcare proprie - «odată intrată pe calea … industrializării». Zeletin contra …
Zeletin …”

p.46
„«Agricultura, ca exploatare, nu se angrenează niciodată complet în sistemul capitalist».
[Bucher, Entstehung der Vokswirtschaft, 1920, vol II, p. 84]
Acesta este criteriul de cercetare a prefacerilor agriculturii şi clasei ţărăneşti, în orice
ţară, care intră într-o eră nouă.”

Ţărănimea ca strat social. Critica marxismului cu ajutorul proprietăţii de muncă

p.55
„Cercetarea condiţiilor de evoluţie a agriculturii a dovedit, însă [spre deosebire de ceea
ce credea Marx] că nu există în această ramură de activitate economică tendinţa naturală de
concentrare a pământului şi de despărţire a muncitorului de instrumentul său de muncă, iar în
loc de «transformarea întregii proprietăţi a pământului în forma de proprietate rurală,
corespunzătoare modului de producţie capitalist», are loc un proces invers – p.56: prefacerea
proprietăţii private a pământului, din instrument de exploatare şi dominaţie, în instrument de
muncă – proprietatea de muncă.

p.56
Această constatare contrazice trilogia claselor sociale, întrevăzută de Marx, ca un
rezultat fatal al legii evoluţiei societăţii capitaliste burgheze, şi nimiceşte valoarea caracterizării
ţărănimii drept o clasă de tranziţie intermediară. … Ţărănimea nu poate fi socotită clasă
intermediară, în sensul de dat de Kautsky şi alţi neomarxişti, după care ţăranii «nu sunt nici
numai lucrători, nici numai capitalişti sau proprietari de pământ» [Kautsky, Georgien – Eine
sozialdemokratische Bauernrepublik, 1921], pentru că ţăranul tipic n-are venit din
proprietatea sa «ca şi capitalistul sau proprietarul de pământ», produsul obţinut de el din
cultivarea propriului său pământ, cu munca sa şi a familiei lui, fiind un venit din muncă şi nu un
venit din exploatare, ca al capitalistului sau al proprietarului de pământ.
Numai în înţelesul că «ţăranul tipic nu este nici exploatator nici nu e direct exploatat»
poate fi exact caracterizată ţărănimea, drept o «clasă intermediară», între cea a capitaliştilor, de
o parte, şi a proletarilor, de altă parte. …

Ţăranul tipic. Ierarhia ţărănească

p.57
Se poate însă observa pretutindeni o tranziţie aproape continuă de la ţăranul mare, care
exploatează munca altora, la ţăranul independent care nu-i «nici exploatator nici exploatat»,
până la ţăranul mic (constrâns a-şi vinde munca) şi la muncitorul agricol propriu-zis, exploatat.
Există în cadrul populaţiei ţărăneşti etape de tranziţie, în jurul tipului reprezentativ,
care rămâne totuşi ţăranul independent, muncitor exclusiv al ogorului său propriu.
Dar indiferent de aceste deosebiri, faţă de clasa agricultorilor mari, populaţia ţărănească
apare ca o clasă unitară. Numai dacă se face abstracţie de acest antagonism şi se analizează
structura lăuntrică a clasei ţărăneşti, se pot deosebi cele trei straturi: ţăranii mari, care
întrebuinţează muncitori salariaţi, ţăranii independenţi care-şi muncesc ogorul împreună cu
familia lor şi ţăranii mici care nu-şi pot agonisi traiul, muncind bucata lor proprie de pământ.
Diferenţele între aceste categorii izvorăsc din mărimea proprietăţilor şi din situaţia lor în
procesul de producţie. Termenul de comparaţie este muncitorul agricol. Acesta este lipsit de
pământ şi n-ar în procesul de producţie o situaţie de sine stătătoare. Ţăranul mic, care-şi
munceşte petecul de pământ, dar nu poate trăi numai din rodul ogorului său, are o stare mai
ridicată faţă de muncitorul agricol, dar nu este independent din punct de vedere economic.
Ţăranul, care găseşte în brazda lui de pământ ocupaţie deplină pentru el şi familia lui, are faţă
de ţăranii mici avantajul unei depline independenţe economice. Ţăranul mare stă la rândul său
deasupra celorlalte categorii prin averea lui, dar mai des prin rolul său de conducător al unei
exploatări, în care foloseşte munca străină salariată.”

Critica [corporatismului] – a românizării

p.119
Naţionalizarea, românizarea, pot fi doar un pretext redistributiv:
„Sunt semne care dau de bănuit că avuţia Statului serveşte drept obiect de compensaţie
pentru pierderile finanţei naţionale, ca în cazul «naţionalizării» Stelei Române [întrucât
consorţiul românesc nu a avut suficienţi bani pentru a naţionaliza fosta societate germană de
dinainte de 1916, în procesul de „naţionalizare” au fost introduse importante fonduri franceze şi
engleze] …
p.120
Avuţia naţională serveşte, astfel ca preţ al satisfacţiei mândriei naţionale, de a avea
întreprinderi care să fie formal româneşti şi care în realitate să fie aservite aceluiaşi capitalism
internaţional.
Dar ceea ce e mai periculos, poate, decât toate acestea, este consecinţa pe care poate s-o
aibă această «misiune istorică» de naţionalizare cu orice preţ a vieţii economice, pe care şi-a
asumat-o oligarhia, asupra dezvoltării Statului, consecinţă care se manifestă prin întârzierea
vinovată a refacerii şi înzestrării noastre naţionale şi care se manifestă şi prin provocarea
inerentă a conflictelor cu imperialismele.”
p.120
„Iluzia că se poate lupta împotriva trusturilor internaţionale prin întemeierea unor
trusturi naţionale, poate să ducă la o tulburare a situaţiei de drept din Statul român. Această
iluzie, că prin trusturile naţionale se poate duce lupta împotriva trusturilor internaţionale, este
întemeiată pe o mare şi periculoasă neînţelegere. Această iluzie nu ţine seama de un fapt
elementar: că îndărătul trusturilor internaţionale stau Statele capitaliste puternice. În sistemul
capitalismului monopolist, Statul e aservit acestor trusturi şi nu se dau luptele între trusturile
internaţionale, puternice prin capitalul lor şi forţele lor de expansiune, ci luptele se dau între
Statele care stau îndărătul trusturilor internaţionale şi Statul care să luptă se întemeieze trustul
naţional, ca să-şi apere avuţia sa naţională.”

p.120
„În al doilea rând, se crede că «misiunea istorică» a burgheziei este dezvoltarea forţelor
de producţie naţională.
Dezvoltarea forţelor de producţie naţională e la baza existenţei oricărui Stat, dar fiecare
Stat trebuie să cunoască structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de Stat este
agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. …
Organizarea producţiei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru
ridicarea producţiei naţionale a agriculturii ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala.”

Critica concepţiei socialiste – ţărănimea unită cu clasele exploatatoare

Raporturile ţărănimii cu celelalte clase

p.58
„Consolidarea clasei ţărăneşti nu se poate închipui fără existenţa în rândurile ei a unei
conştiinţe de clasă şi, ca urmare, a capacităţii de acţiune politică.
 Conştiinţa de clasă înseamnă cunoaşterea intereselor proprii specifice şi a antagonismele
existente. …
Teoria socialistă afirmă că ţărănimea ar fi «unită cu clasele stăpânitoare, şi separată de
proletariat, prin faptul că posedă ea însăşi mijloacele de producţie.» [E. Varga, Die Rolle der
Bauernschaft in Verfallstadium des Kapitalismus, în Die Kommunistiche Internationale,
No.20, 1922, p.67]

p.59
Pământul ţărănesc, odată recunoscut şi organizat ca proprietate de muncă, lipsită de
orice calitate de instrument de exploatare, «tendinţa naturală» de unire a ţărănimii cu clasele
stăpânitoare rămâne fără nici un suport în realitatea socială.
Dar chiar socialiştii recunosc că există antagonisme între ţărănime şi diferitele pături ale
claselor stăpânitoare. Înainte de toate, fireşte, ţărănimea stă faţă în faţă cu clasa marilor
proprietari. Setea de pământ, a cărei extindere este în funcţie de sporul populaţiei şi gradul de
intensitate a culturii …
În fapt, antagonismul rămâne latent, atât timp cât există proprietăţi mari sau mijlocii şi
ţărani pitici, sau ţărani muncitori agricoli, constrânşi a se învoi sau a munci cu ziua, ca salariaţi.
Contrastul de interese între ţărănime şi burghezie se poate manifesta în diferite forme.
Burghezia se prezintă la început ţăranului în haina capitalului de camătă care-l exploatează,
astfel încât este capabilă a-i reduce venitul muncii sub nivelul salariului obişnuit şi îl constrânge
a-şi vinde petecul de pământ. Organizarea creditului popular cooperativ poate reuşi în cele din
urmă a pune capăt acestei situaţii. …
Transformările economice produse de război au creat antagonisme noi faţă de burghezie
şi au accentuat unele vechi. Niciodată n-a existat un contrast atât de acut între interesul de
valorificare maximă a producţiei ţărăneşti şi tendinţele capitalului comercial de acaparare şi
speculare, ca în această epocă de hausse a preţurilor agricole.”

Critica concepţiei marxiste. Ţărănimea incapabilă de reacţie socială

M41 (Codreanu, Stere, Manoilescu, Dogan)\Stere Social democratism sau poporanism.doc
p.64
„Marx afirmă că «ţăranii sunt incapabili să-şi valorifice interesul de clasă în nume
propriu, fie printr-un Parlament, fie printr-un Convent. Ei nu se pot reprezenta, ci trebuie să fie
reprezentaţi. Reprezentantul lor legal poate să apară în acelaşi timp ca stăpânul lor, ca o
autoritate peste ei, ca o putere absolută care-i apără în faţa altor clase şi le trimite de sus ploaie
şi soare.» [Marx: Der 18 Brumaire, p.102] …

p.66
Însă, câtă vreme rămăşiţele feudale şi absolutiste nu dispăruseră şi libertăţile
democratice nu erau asigurate, ţărănimea n-a fost în stare să se manifeste ca factor politic
independent, după cum nici proletariatul – a cărui însemnătate devenise preponderentă în statele
apusene industriale – n-a izbutit a se organiza ca o forţă unitară, capabilă de o luptă decisivă.”

p.67
În ceea ce priveşte cea de a doua latură a prezentării marxiste a ţărănimii alături de „marii
reacţionari proprietari de pământ”, Madgearu arată: „Această a doua tendinţă de a prezenta
ţărănimea într-un antagonism oarecum natural faţă de proletariat, izvorăşte din necesitatea de a
nu tulbura armonia liniilor teoriei marxiste asupra evoluţiei sociale.” – care are în vedere
existenţa doar a două clase veritabile: proletariatul şi burghezia.”

Proprietatea de muncă. Proprietatea de exploatare

Regimul stăpânirii pământului explică regimul muncii
DEF_proprietatea_de_muncă
DEF_proprietatea_de_muncă_Explic
p.48
„Procesul de formaţiune al noului aşezământ agrar are loc însă în acelaşi timp cu o
reformă a dreptului de proprietate. Revoluţia franceză a însemnat începutul erei proprietăţii
private şi pentru pământ. Folosirea pământului a fost lăsată la discreţia absolută a stăpânului lui.
Pământul a devenit marfă şi ca oricare altă marfă putea să fie vândut şi cumpărat. Nimeni nu
contestă că această transformare revoluţionară a fost o poruncă a progresului … Dar exercitarea
liberă a dreptului de proprietate asupra pământului, «absolut şi exclusiv» a evidenţiat, în cursul
evoluţiei, urmări de natură contrarie, izvorâte în special din împrejurarea că suprafaţa
pământului este mărginită şi, ca urmare, posesiunea lui poate avea un caracter de monopol şi
poate deveni un instrument de exploatare şi dominaţie.
Din asemenea constatări … s-a desprins necesitatea unei reforme a dreptului de
proprietate privată şi, ca o reacţiune împotriva concepţiei individualiste, s-a ajuns la ideea –
p.49 proprietăţii ca funcţiune socială. Proprietatea nu mai este privită ca o instituţie din care
decurg numai drepturi, ci care creează prin ea însăşi obligaţii faţă de societate. … Pentru întâia
oară această concepţie a aflat o expresie oficială în Constituţia germană de la 1919, Art.153
glăsuieşte: proprietatea obligă. Folosinţa ei trebuie să fie în acelaşi timp serviciu pentru binele
obştesc.
Aplicaţia acestui nou drept de proprietate în ce priveşte pământul, se evidenţiază în
tendinţa de înlocuire a proprietăţii de exploatare, prin proprietatea ţărănească de muncă [ -
nota110: „Lucrarea şi folosirea pământului este o datorie a proprietarului faţă de societate
(Constituţia germană, art.153).], manifestată în ţelurile revoluţiei agrare şi se oglindeşte în toate
măsurile pentru conservarea structurii agrare, întemeiată pe proprietatea de muncă. …
Evoluţia agriculturii şi a clasei ţărăneşti în răsăritul Europei se va face într-un sens sau
altul, după cum va fi călăuzită de noua instituţie de drept a proprietăţii de muncă, sau de vechea
instituţie a proprietăţii private, «sacre şi inviolabile».”

Astfel, H. România
p.49
„Noul regim agrar din România, deşi nu este o încorporare ideală a noii concepţii de
proprietate de muncă, este produsul aceleiaşi tendinţe.
Exproprierea proprietăţii funciare mari şi împărţirea ei în loturi ţărăneşti creează o
situaţie preponderentă proprietăţii de muncă, iar întregirea ei prin constituirea islazurilor
comunale – deşi într-o măsură restrânsă – micşorează împrejurările prielnice regimului de
învoieli feudale.”

Superioritatea proprietăţii de muncă individuale ţărăneşti

p.50
„S-a dovedit în timpul din urmă, pe temeiul scurtei experienţe de până acum,
comparându-se condiţiile în care e pus un ţăran învoit şi unul emancipat, că o familie ţărănească
împroprietărită poate câştiga de pe un lot de 5 ha de două ori mai mult decât o familie învoită la
proprietarul mare sau mijlociu, sau o familie care argăţeşte. … Pe un lot de 5 ha un ţăran
împroprietărit ar câştiga 16.9000 lei, pe când un ţăran învoit pe o proprietate mare şi mijlocie
(inclusiv loturile demonstrative), când învoiala ar fi la parte (din două una), 8.000 de lei anual,
sumă care s-ar urca la 9.000 lei, dacă s-ar ajunge a se încheia învoieli capitaliste (adică împărţiri
strict proporţionale cu capitalul fiecăruia).”
/// Eficienţa tipurilor de proprietăţi
p.51
„Regimul proprietăţii ţărăneşti poartă deci într-însul condiţiile obiective şi subiective,
prielnice progresului agricol.
Regimul proprietăţii mari şi mijlocii, exploatată în dijmă, dimpotrivă, păstrează în
întregime condiţiile de paralizare a oricărui progres tehnic, atât din partea marii proprietăţi, cât
şi din partea ţăranului învoit. [Aceasta ar fi proprietatea de exploatare. Vezi Astfel, mecanismul
concret al apariţiei neoiobăgiei]
Regimul proprietăţii mari şi mijlocii, exploată în regie, în special în regiunile cu
populaţie rară, dacă îşi va asigura organizarea raţională şi se vor aplica metode de exploatare
intensivă, va putea colabora la progresul agricol în viitor.”

p.63
„Schimbarea distribuţiei pământului poate să lase în picioare sistemul de producţie
existent, poate produce o decădere la forme de producţie mai coborâte sau, dimpotrivă, poate
alcătui baza unei ridicări la forme de producţie mai ridicate.”

DAR, ADEVĂRATA CAUZA. Regimul proprietăţii

Regimul stăpânirii pământului explică regimul muncii
p.32
„Regimul neoiobag a fost numai consfinţit prin legiuirea muncilor forţate. Originea lui
era însă dată de menţinerea pământului, în mâinile marelui proprietar, ca instrument de
dominaţie. Dovada o oferă cunoaşterea prilejului introducerii regimului învoielilor la noi.”

p.52
„Exodul rural este un efect al regimului de mare proprietate şi muncă feudală. Oriunde
s-a produs, el se datoreşte împrejurării că sătenii proprietari ai unui petic de pământ şi învoiţi pe
marea şi mijlocia proprietate în regimul muncii forţate, nu se mai pot hrăni şi suporta condiţiile
animalice de viaţă, sau că sătenii fără pământ, muncitori agricoli care nu-şi pot agonisi traiul
pentru un an muncind cinci luni – p.53, îşi părăsesc vetrele. Ei îngroaşă rândurile proletariatului
industrial, când există o industrie naţională, capabilă să-i absoarbă, sau altminteri emigrează în
ţări străine.”

Astfel, mecanismul concret al apariţiei neoiobăgiei

CAUZE_neoiobăgie1
CAUZE_neoiobagie2
CAUZE_neoiobăgie3
p.32
„Recolta rea din 1865 sili pe ţărani a cumpăra porumb de la proprietari, care aveau în
magazii din recolta veche, şi cum n-aveau bani, se învoiră a le plăti în muncă repartizată pe
cinci ani. Aceeaşi cale o urmară sătenii, când veni vremea să plătească rata pentru pământ.
Proprietarii, care continuau să stăpânească puterea politică, au izbutit ca să-şi asigure plata, să
creeze dreptul legal de a constrânge pe săteni manu militari, să execute muncile pentru care s-au
tocmit. [Legea învoielilor agricole din 10 martie 1866]
Aceasta este originea regimului neoiobag al muncii.”

p.36
„Valoarea produsului pământului era independentă de voinţa agricultorilor – mici şi
mari – şi sub regimul învoielilor, care paralizau orice iniţiativă tehnică, de natură a spori
producţia, străduinţa proprietarului de a-şi mări partea lui nu se putea realiza decât micşorând
partea ţăranului. Creşterea naturală a populaţiei, de o parte, şi reducerea părţii cuvenite ţăranului
din produsul anual, de altă parte, avea ca urmare sporirea mizeriei rurale şi deci slăbirea forţei
de muncă a ţăranilor, care combinată cu secătuirea pământului, prin repetarea culturilor pe
acelaşi loc, se manifesta în diminuarea producţiei brute.
Aceasta îndemna pe proprietar a micşora partea ţăranului, ca să şi-o sporească pe a lui.
Cercul vicios al regresului tehnic al agriculturii şi al degenerării clasei ţărăneşti era astfel
încheiat.
Este de la sine înţeles că parcelările prin succesiune agravau an de an această situaţie,
înmulţind numărul ţăranilor, condamnaţi a alege între a muri de foame sau a intra sub regimul
învoielilor, pentru a trăi în mizerie. Lipsit cu desăvârşire de posibilitatea de a economisi, ţăranul
român, parcelar învoit, a trebuit să cadă victima cametei, ori de câte ori s-a ivit un moment
extraordinar – secetă, moarte în familie, dispariţia unei vite de muncă, nevoia absolută de o
unealtă nouă.
În aceste condiţii – consecinţe ale regimului neoiobag – este incontestabil că, pentru
parcelarii neoiobagi învoiţi, dispariţia industriei casnice [ - ca urmare a capitalului comercial
extern - ] a însemnat o sărăcire a gospodăriei lor, prin sporirea necesităţii de a cumpăra obiecte
de întrebuinţare şi consum şi micşorarea în aceeaşi măsură a posibilităţii de a-şi procura
instrumente de muncă. Extensivitatea culturii punea săteanul român în situaţia de a fi silit a trăi
un an cu produsul muncii din cinci luni.”

Tipologia / Calea dezvoltării capitaliste

p.26
„Influenţa exercitată de dezvoltarea capitalismului asupra clasei ţărăneşti este în funcţie de
regimul agrar sub care se găseşte. Zeletin neagă aceasta şi socoate că, indiferent de regimul
agrar de după emancipare, mizeria ţărănimii este fatală în starea de tranziţie.”

Rolul structurii politice – regimul proprietăţii

p.34
„Dar sensul şi intensitatea influenţei capitalismului comercial sunt date de structura generală a
vieţii economice şi în special de regimul proprietăţii muncii, existent în ţara respectivă.”

Piaţa internă marchează independenţa ţării

p.36 +H
„Preţul redus al cerealelor de peste Ocean era cota după care se reglementau tranzacţiile
pe piaţa mondială şi o ţară care nu avea piaţă internă puternică, avea soarta să fie
exploatată de străinătate. România a fost şi a rămas până la războiul mondial în această situaţie,
datorită regimului neoiobag al muncii.”

Proprietatea de muncă ţărănească este baza pieţei interne care face

posibilă industrializarea
p.51
„Regimul proprietăţii ţărăneşti nu creează numai condiţiile subiective – materiale şi
morale – de natură a spori capacitatea de producţie a ţăranilor plugari de sine stătători, ci şi
condiţiile obiective, mediul social prielnic intensificării gospodăriei agricole.
 Răspândirea bunei stări materiale în rândurile ţărănimii va contribui la ridicarea
nivelului de trai, sporind şi trezind trebuinţe noi, ceea ce va produce o extindere a pieţei interne
pentru produse fabricate. Acesta este singura bază temeinică pentru dezvoltarea unei industrii
mari naţionale, care la rândul ei, îmboldind creşterea populaţiei orăşeneşti şi ridicându-i
bunăstarea, va contribui la formarea unei pieţe pentru produsele gospodăriei ţărăneşti – condiţie
necesară intensificării ei. …
În schimb însă, când lipsesc debuşeurile externe, nu se poate crea o industrie naţională,
dacă nu există o piaţă internă, capabilă de a absorbi – p.52 minimum de producţie sub care nu
se poate organiza producţia de masă, în fabrici, decât la adăpostul eternizat al barierelor vamale,
care dacă nu sunt privite, în concordanţă cu concepţia lui Fr. List [1789-1846, autorul
Sistemului naţional de economie politică, cf. nota * p.52], ca mijloace de educaţie temporare,
devin mijloace de spoliaţiune, reducere a buneistări generale şi împiedicare a progresului.
Anemia industriei naţionale româneşti dinainte de război îşi găseşte astfel o explicaţie
tocmai în situaţia agrară neofeudală, care zădărnicea crearea unei pieţe interne largi.
Neoiobagul, care îşi împărţea produsul muncii cu proprietarul (arendă, dijmă, clăci) şi cu Statul
(dări), avea o capacitate de cumpărare extrem de mărginită, care mai era redusă prin scumpetea
fabricatelor interne, industriile încurajate, în lipsa posibilităţilor de organizare a producţiei de
masă, fiind silite a vinde mărfurile sub pavăza tarifului vamal. Cercul vicios era astfel încheiat.”

Elemente de „economie ţărănească”

Observaţiile lui Madgearu. Critica marxismului
Proprietatea de muncă. Proprietatea de exploatare
DEF_modprod_capitalist_şi_cooperatist
Două moduri de producţie: achizitiv (individualist)-capitalist şi cooperativ-ţărănesc (natural)

Ca economie privată
p.82
Aceasta este „analiza economiei ţărăneşti, considerată ca o categorie economică privată.”
Pe marginea teoriei lui Alexander Cianov – Die Lehre der bauerlichen Wirtschaft. Versuch
einer Theorie der Familienwirtschaft in Landbau, Berlin, 1923 ş.a.
p.72
„… se poate azi afirma că forma de exploatare mare are o serie de avantaje faţă de cea
mică, cu privire la o parte însemnată din elementele producţiei agricole. Însă aceste avantaje
ating foarte repede – p.73 limitele economice naturale ale mărimii optime, peste care
exploatarea devine iraţională. Dar, cu toată superioritatea tehnică a exploatării mari faţă de
exploatarea mică ţărănească, mai mult că şi-a afirmat existenţa şi, nu numai că şi-a menţinut
poziţiile, dar le-a întărit. …

p.75
Pentru a evita interpretările greşite, Ciaianov accentuează că familia nu este totdeauna
singurul factor care determină mărimea activităţii economice.
Aceasta mai atârnă de gradul de intensitate a muncii, cu alte cuvinte, de cantitatea de
timp ce întrebuinţează familia ţărănească, în realitate, la lucru, sau măsura în care poate folosi
forţa ei de lucru. Mai departe, rezultatul muncii depinde de mijloacele tehnice de producţie de
care dispune familia ţărănească, precum şi de condiţiile naturale şi de conjunctura pieţii.
De aceea, pentru a înţelege fiinţa economiei ţărăneşti şi structura ei, trebuie să se
cerceteze cum interacţionează mărimea familiei cu ceilalţi factori la determinarea activităţii
familiei ţărăneşti şi care este greutatea specifică a fiecăruia. …
p.76
Ciaianov stabileşte, în primul rând, că în gospodăria ţărănească, de regulă, forţa de
muncă nu e întrebuinţată complet. Măsura folosirii forţelor de muncă disponibile este dată, în
condiţii egale, de necesităţile de consum ale familiei.
De bună seamă, venitul net al gospodăriei ţărăneşti nu sporeşte numai proporţional cu
raportul dintre unităţile de consum şi forţele de muncă, ci şi cu înzestrarea ei cu pământ. Mai
mult încă, se dovedeşte că, dacă venitul net al familiei ţărăneşti creşte, ca urmare a înmulţirii
consumatorilor, aceasta nu are ca urmare o ridicare a nivelului vieţii, dimpotrivă, în unele
cazuri, chiar o coborâre. În schimb, o urcare a venitului anual, provocată de o îmbunătăţire a
mijloacelor de producţie, ridică singur nivelul vieţii.
În orice caz, este cerc că energia pe care o desfăşoară lucrătorul în gospodăria familială
stă sub imboldul necesităţilor de consum ale familiei. Dacă acestea cresc, ţăranul sporeşte
gradul exploatării proprii a muncii sale.
În acelaşi timp, trebuie să se ţină seama că dificultatea muncii împiedică cheltuiala de
energie. Cu cât e mai anevoioasă munca în raport cu produsul ei, cu atât mai coborât este
nivelul vieţii, la care familia ţărănească nu mai sporeşte mai departe munca ei. Chiar realizarea
acestui nivel inferior reclamă adesea sforţări mari.
Se poate astfel adeveri că gradul exploatării proprii a muncii este determinat de un
anume raport dintre măsura satisfacerii trebuinţelor şi măsura greutăţii muncii. …
Activitatea economică la care se foloseşte numai munca proprie se deosebeşte, de
oricare alta, prin aceea că cuantumul valorilor în posesia cărora ajunge gospodarul activ
corespunde cantităţii muncii fizice cheltuite. Pe de altă parte, familiile active estimează bunul,
dobândit prin această muncă marginală, după mărimea folosului, care reprezintă pentru ele,
unitatea finală. Însă acesta se micşorează, când cantitatea totală de bunuri asupra căruia dispune
subiectul economic sporeşte şi astfel, la o anume proporţie a venitului, câştigat prin munca
proprie, intervine un moment când mărimea cheltuielii de energie finală şi mărimea utilităţii
finale a cantităţii de bunuri produsă prin această muncă apare, subiectului economic, egală.
În acest punct – p.77 al echilibrului natural, producţia muncitorului din gospodăria care
întrebuinţează numai munca proprie încetează.
Astfel, pentru producţia fiecărei gospodării familiale, se trasează o limită naturală, prin
faptul că tensiunea cu care lucrează familia în timpul anului trebuie să corespundă măsurii în
care se satisfac trebuinţele ei.
Concluzia care se desprinde din această expunere, în ce priveşte gradul de exploatare
proprie a gospodarului ţăran, este următoarea: pe când limitele exploatării agricole capitaliste
constau în aceea că maximul câştigului net este dat de mărimea optimă (nu maximă!) a
exploatării, pentru extinderea economiei familiale există limite naturale în raportul dintre
necesităţile şi forţele de muncă ale familiei şi ea călăuzeşte înlăuntrul acestora după
împrejurările externe, în care produce familia ţărănească. …

Modul capitalist de calculaţie economică este concretizat în următoarea formulă:

VB-ChM-S=VN
Sau, venitul brut (VB) minus cheltuielile materiale (Ch M) şi salariile (S), este egalul
venitul net.
Această formulă nu se poate aplica în gospodăria familială, deoarece categoria salariului
îi este necunoscută şi ea nu poate exprima cheltuiala de muncă decât în unităţi naturale.
Din deosebirea concepţiei profitului, între economia capitalistă şi economia ţărănească
familială, poate rezulta că, acolo unde economia capitalistă îşi încheie socotelile cu pierderi,
economia ţărănească să dobândească profituri. …

p.78
 Ca urmare a raporturilor de echilibru, o gospodărie familială poate să se mulţumească
adesea cu venituri atât de mici pe unitatea de muncă, încât să poată exista în condiţii care
condamnă economia capitalistă la dispariţie. …

Fiecare exploatare agricolă se caracterizează printr-un sistem, adică prin felul în care
sunt unite laolaltă, cantitativ şi calitativ, pământul, munca şi capitalul. Combinaţia optimă a
acestor elemente asigură venitul maxim. … Însă în orice dimensiune [din cele trei: pământ,
muncă, capital] este orânduită o exploatare, totdeauna există într-însa o anume proporţionalitate
a părţilor şi o anume regularitate în raportul lor, care e diferită pentru fiecare sistem de
exploatare şi e condiţionată prin oportunitatea şi necesitatea tehnică. Orice tulburare a acestei
armonii duce la o micşorare a venitului.
Aceste principii îşi găsesc aplicaţie în organizarea întreprinderilor agricole cu salariaţi.
Când voim a le aplica economiilor familiale agricole, bazate exclusiv pe munca proprie,
descoperim un factor determinant de mai înainte: numărul braţelor de muncă, care este dat de
membrii familiei capabili de muncă şi nu poate fi înmulţit sau micşorat după voie. De aceea,
pentru a corespunde necesităţii unei combinaţii oportune a celor trei factori, trebuie să se aducă
ceilalţi doi într-un raport optim faţă de acest element fix. …

p.79
Orice înzestrare a muncii cu mijloace de producţie sau pământ, care ar excede gradul
tehnic optim, ar fi o încărcare superfluă a exploatării şi n-ar conduce la o mărire a gospodăriei,
căci familia nu poate aduce o sporire a folosirii forţei sale de lucru peste măsura anterioară.
Rezultatul muncii sale nu poate fi sporit nici printr-o creştere a intensităţii capitalului, dacă
măsura optimă a înzestrării era deja atinsă. …

Ce-i drept, îndeletnicirile care depăşesc exploatarea proprie a familiei nu sunt totdeauna
o consecinţă a lipsei de pământ. În primul rând, aceasta este în multe cazuri o urmare a faptului
că împărţirea în timp a muncii agricole este foarte inegală şi sunt anotimpuri întregi – de ex.
iarna – când este sezon mort. În al doilea rând însă – şi aceasta este cauza principală – sunt nu
puţine cazuri când ţăranul caută câştig în afară de exploatarea sa agricolă, nu din cauză că n-are
mijloace de producţie, ci deoarece, ca urmare a unei conjuncturi favorabile, lucrările din afara
gospodăriei oferă un venit mai bun, cu o muncă mai redusă.
Familia ţărănească procedează cu munca sa întocmai ca şi capitalistul cu capitalurile
sale: le plasează acolo, unde îi asigură venitul net maxim. …

În cazul în care nu se găsesc ocupaţii auxiliare, ţăranul va fi constrâns să contravină legii

combinaţiei optime a factorilor de producţie şi va trebui să sporească intensitatea muncii, fie
trecând la metode de lucru mai intensive, fie introducând culturi, care cer o cantitate – p.80 mai
mare de muncă. Venitul unităţii de muncă va coborî, căci trebuie să se cheltuiască o energie mai
mare, dar venitul brut va spori.”

p.80
„Trebuie însă să se accentueze că în economia familială ţărănească rolul capitalului este
altul decât în întreprinderea capitalistă şi circulaţia sa nu urmează aceleaşi linii – folosirea sa
urmăreşte alte ţeluri şi are loc în alte forme.”

Şi Capitalul
Legea_combinaţiei_optime_a_fact_prod
Legea formării capitalului ţărănesc
p.81
„Singurul izvor pentru formarea capitalului în gospodăria ţărănească este produsul
muncii, din care familia ţărănească trebuie, înainte de orice, să-şi satisfacă nevoile de trai. În
aceste condiţii, există o strânsă legătură între alocările pentru refacerea şi formarea din nou a
capitalului şi bugetul de cheltuieli. Dacă produsul muncii este limitat, astfel încât abia acoperă
nevoile familiei ţărăneşti, nu se poate forma capital nou şi nici nu se poate întregi cel existent.
Urgenţa necesităţilor elementare nesatisfăcute este însă atât de mare, încât nu se poate concepe
o restrângere a consumului, pentru a se alimenta într-o măsură cât de cât restrânsă formarea
capitalului. Numai treptat, când creşterea venitului muncii este de natură să sporească bugetul
personal şi îngăduie satisfacerea, una după alta, a trebuinţelor principale ale familiei,
gospodarul este în stare să aloce o parte din venituri pentru refacerea şi formarea capitalului.”

Categorie naţional-economică
p.82
„Cercetarea economiei ţărăneşti ca o categorie naţional-economică trebuie să plece de la
următoarea întrebare:
Cum se alcătuieşte din diferitele organizaţii economice individuale, care se află în faze
de dezvoltare deosebite, după vârsta familiilor respective, masa socială a economiilor ţărăneşti
şi ce raporturi întrunesc diferitele economii într-un anume tot social?
Cu alte cuvinte, în primul rând, se cere a se lămuri dinamica compoziţiei economiilor
ţărăneşti. …

Criteriul demografic e crucial în economia ţărănească

p.83
Se descoperă astfel două curente puternice: unul ridică – mai ales gospodăriile tinere,
nedivizate, cu suprafeţe cultivabile mici, care sub presiunea înmulţirii familiei îşi lărgesc
întinderea – celălalt coboară, - în urma divizării familiilor – într-o măsură considerabilă,
familiile vechi complexe.
Fireşte, acele curente nu răsar numai din procesele de creştere şi desfacere a familiilor.
Exploatările pot deveni mai mari sau mai mici, chiar dacă mărimea şi compunerea familiei
rămâne neschimbată, din motive economice. … Rămâne însă neîndoielenic că împrejurările
demografice joacă rolul întâi în această problemă.
Cercetările statisticienilor ruşi au scos în evidenţă însemnătatea primordială a cauzelor
demografice a diversităţii gospodăriilor ţărăneşti, care apare la orice grupare după întinderea
suprafeţei cultivate şi alte criterii economice cu un caracter cantitativ. Aceasta s-a denumit
‘diferenţierea demografică’, pentru a se accentua că motivul principal al diversităţii în mărimea
gospodăriilor rezidă în procese demografice: creşterea familiilor, iar nu în momente sociale
precum transformarea gospodarilor ţărani în proletariat, sau ridicarea lor în clasa capitalistă,
cum se considera mai înainte.”

Şi Capitalul – primul contact e uzurar

p.83
„Pentru a întregi cunoaşterea gospodăriilor ţărăneşti ca masă socială, trebuie să se
accentueze că sutele de mii de economii familiale nu stau una lângă alta izolate între ele, ci
toate sunt legate printr-un sistem întreg de relaţii reciproce complexe şi formează o ţesătură
socială specială, aşa încât întreaga economie ţărănească, în totalitatea ei, devine oarecum o
unitate naţională economică. …
p.84
Mai însemnate şi mai tari sunt însă relaţiile cu pieţele de mărfuri. Prin aceste raporturi
fiecare exploatare mică ţărănească devine o părticică din economia mondială, simte evoluţia
culturii naţional-economice a lumii şi sistemele de rentabilitate determinate de piaţă ale
diferitelor producţii …
Cercetându-se evoluţia agriculturii, se poate constata cum capitalismul, ca sistem
economic mondial, nu pătrunde în masa largă a gospodăriilor ţărăneşti prin organizarea
producţiei pe baze capitaliste, ci prin aparatul comercial, supunând întreaga fiinţă a
gospodăriilor ţărăneşti poruncilor pieţii capitaliste şi trăgând din munca ţărănească ‚plus
valoare’ în forma câştigului ţărănesc.
… nimeni nu va contesta că ea [afirmaţia] cuprinde un mare adevăr, acela că legătura
economiei ţărăneşti cu sistemul capitalist al economiei mondiale o face comerţul. …

De aceea este datoria ţărănimii, ca clasă, să aducă sub stăpânirea ei, cu ajutorul
cooperativelor ei, toate căile care duc la piaţa mondială pentru mărfuri şi capital şi să pună
stăpânire pe întregul aparat de comerţ şi credit, care serveşte intereselor maselor ţărăneşti.
Fructul acestei biruinţe de clasă economice mondiale va fi că ceea ce poate fi un mijloc de
exploatare capitalist, devine un simplu instrument tehnic, prin care economia familială în
agricultură îşi întăreşte poziţiile.”

Spre o nouă teorie a rentei şi a producţiei rurale

Două moduri de producţie: achizitiv (individualist)-capitalist şi cooperativ-ţărănesc (natural)
p.86
„Ştiinţa economică contemporană foloseşte … categorii economice care sunt proprii
acestei economii capitaliste: salariul, profitul, renta etc. …
Este evident că o economie naţională, care se dezvoltă pe tărâmul unor categorii privat-
economice, nu se poate orândui complet, în cadrul noţiunilor naţional-economice, proprii
economiei capitaliste. De aceea trebuie să se creeze, pe bazele formei economice fără salariaţi,
noţiuni fundamentale corespunzătoare caracterului ei propriu, din sistemul cărora trebuie să se
elimine complet categoria salariului. Prin aceasta se va modifica şi conţinutul altor noţiuni:
renta, dobânda, etc. …
Numai dacă avem la îndemână categoriile economice ale economiei familiale fără
salariaţi, vom putea proiecta lumină asupra fenomenelor complexe din domeniul preţurilor
pământului, formării pieţii pentru produsele agricole, naşterii crizelor industriale în ţări agrare
…

p.87
Să analizăm mai întâi problema rentei pământului, în economia ţărănească familială.
Economistul Tşelinzev a pus cel dintâi întrebarea: ‘Există în economia familială o rentă?’
Rezultatul cercetării sale este că economia ţărănească nu încasează nici o rentă şi că
măsura în care, potrivit exploatării şi calităţii pământului, ar putea da o rentă, aceasta se traduce
numai într-un consum mai mare sau mai mic al familiei ţărăneşti. Se poate admite acest punct
de vedere, dacă noţiunea de rentă este înţeleasă corespunzător categoriei economice din
societatea capitalistă, adică ca un venit, care nu derivă din munca proprie, ci se plăteşte
proprietarului de către întreprinzătorul capitalist, pentru cedarea pământului spre folosinţă.”

DAR ŢĂRANUL NU ÎŞI POATE ÎMBUNĂTĂŢI SITUAŢIA DECÂT PRIN MUNCĂ

„Dacă o familie ţărănească are pământ de calitate bună, atunci sau se micşorează cheltuielile de
materiale şi de muncă, când produsul brut rămâne acelaşi, sau produsul brut trebuie să se
mărească, când cheltuielile materiale şi de muncă rămân aceleaşi. În amândouă cazurile rezultă
o creştere a venitului pe unitatea de muncă. Acelaşi fenomen se iveşte în cazul unei poziţii de
piaţă favorabile, sau în cazul întrebuinţării unor mijloace de producţie mai bune. Nu se deschide
deci un izvor de venit fără muncă; înainte, ca şi după aceea, decurg toate veniturile din munca
proprie; numai raporturile, în care se săvârşeşte munca, au devenit mai favorabile. …

p.88
O urcare a venitului muncii în economia ţărănească şi urmările ei: creşterea consumului
şi vitezei de formare a capitalului sunt condiţionate de mecanismul echilibrului subiectiv al
factorilor interni ai economiei ţărăneşti şi atârnă numai de o singură categorie naţional-
economică, de preţul pieţii. …

În rezumat, se constată deci că factorii care nasc renta, în economia capitalistă, produc
fenomenul rentei pământului, ca un fel special de venit fără muncă. În economia ţărănească fără
salariaţi, aceiaşi factori măresc consumul şi forţa de capitalizare, fără ca aceasta să coincidă
cantitativ cu mărimea rentei, pe care ar produce-o aceleaşi terenuri în economia capitalistă.
Aceşti factori depind în mare măsură de caracteristicile subiective ale structurii fiecărei
gospodării şi ale densităţii generale a populaţiei ţinutului. …

Pentru economia capitalistă, chestiunea preţului pământului este determinată foarte clar
prin formula după care preţul pământului este egal cu renta capitalizată cu procentul uzual pe
piaţa capitalurilor. Pentru economia familială, o asemenea construcţie este imposibilă, pentru că
nu există în ea o rentă, în înţelesul unui venit cu o existenţă separată în mod real. Pentru
economia ţărănească – p.89 putem pune întrebarea numai în forma aceasta: ce preţ poate să
plătească o economie ţărănească pentru pământ? Pentru a lămuri această chestiune, se va
proceda bine dacă se va porni de la formarea arenzilor. O economie ţărănească va socoti
avantajos să arendeze un pământ, când acesta îi înlesneşte să stabilească echilibrul economic
intern între osteneala muncii şi satisfacerea trebuinţelor la un nivel favorabil. Aceasta este
hotărâtor. Gospodarul ţăran va fi, în anume împrejurări, dispus să plătească o arendă, care
întrece renta obişnuită a capitalului.”

///
p.90
„Concluzia … este că se impune crearea unui sistem special de ştiinţă naţional-economică, al
cărui obiect este o economie naţională fără salariu. …

p.91
Este notoriu că întreaga ştiinţă economică clasică, începând cu Adam Smith şi culminând la
David Ricardo, a fot întemeiată pe aceeaşi metodă – abstracţiunea şi izolarea. Nimeni nu mai
contestă valoarea ştiinţifică a rezultatelor teoriei economice pure care are ca punct de plecare pe
homo oeconomicus şi, ca formă fundamentală de activitate economică, întreprinderea bazată pe
sistemul salariului.
Nu trebuie să se uite însă că teoria economică pură a clasicilor îşi are obârşia în Anglia
de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Aceasta explică în întregime caracterul ei. Punctul de
plecare al şcoalei clasice, tipul «omului economic», care nu cunoaşte alte interese în afară de
cele proprii şi e convins că lucrează pentru binele general, dacă îşi îndeplineşte profesiunea sa,
este un produs al atmosferei morale, creată de calvinism (cine-şi face datoria profesională
lucrează pentru folosul omenirii!). …

p.92
 Nu este oare util pentru fundamentarea teoriei pure, ca să se cerceteze, prin acelaşi
mijloc al abstractizării şi izolării, cum acţionează homo oeconomicus în economia ţărănească
familială, fără salariat?
Poate, dacă Adam Smith sau David Ricardo ar fi trăit într-un mediu social economic, în
care tipul economiei familiale ar fi fost predominant, teoriile lor economice ar fi luat o
asemenea direcţie. …

p.94
N-are nici o însemnătate faptul că există părţi ale lumii în care economia ţărănească
familială nu este reprezentată sau este într-un număr disparat; ceea ce este relevant este
împrejurarea că sute de milioane de oameni îşi duc viaţa în economii familiale, cu o mentalitate
economică specifică faţă de mentalitatea capitalistă. …

p.97
Felul aşezării principiului de expropriere şi colonizare, caracterul de drept al proprietăţii
pământului, condiţiile de cultură, formele de procurare a mijloacelor de exploatare, asigurarea
posibilităţilor de valorificare liberă şi integrală a produselor economiilor ţărăneşti, organizarea
cooperaţiei şi creditului – aceste probleme principale pot să fie soluţionate, în conformitate cu
condiţiile obiective de existenţă şi dezvoltare a economiei ţărăneşti şi în direcţia progresului
social, numai dacă se ţine seama de rezultatele analizei structurii individuale şi celei social-
economice a economiilor ţărăneşti.”

Raportul dintre industrie şi agricultură

p.40
„Calea progresului urmată de agricultură nu este unirea producţiei organice cu
prelucrarea mecanică, ci separaţia tot mai precisă a producţiei de prelucrare.
Extracţia exploatării agricole pure, contrariul «industrializării» se săvârşeşte în
continuarea diviziunii sociale a muncii, astăzi ca odinioară. Industriile agricole anexe noi
născute urmează aceeaşi cale de evoluţie ca şi vechile industrii: ele devin independente ca
exploatare.”

p.42
„Forma de exploatare a întreprinderii propriu-zise nu este niciodată realizată în
agricultură, pentru că, cu toate că ea are nevoie de cheltuială de muncă şi capital, rămâne legată
într-un grad cu mult mai înalt de condiţiile naturale: pământul şi clima. …

p.43
Biruinţa industriei mari se datoreşte cooperării, diviziunii muncii şi maşinilor. În
agricultură, avantajele cooperării pe picior mare sunt limitate şi pot să fie apropiate de micii
cultivatori prin cooperaţie. …
Diviziunea muncii are în agricultură un rol redus, căci natura procesului de producţie
biologic nu îngăduie transformarea succesiunii în timp a etapelor procesului de producţie, într-o
succesiune în spaţiu. …
Apoi, oricât de perfecte sunt unele dintre maşinile-unelte agricole, acţiunea lor este
mărginită, din cauza izolării, a inactivităţii, săptămâni întregi, în comparaţie cu maşinile
automate ale unei fabrici [care lucrează non-stop].”

p.135
„La o agricultură românească extensivă, corespunde o dezvoltare – p.136 o dezvoltare înceată a
oraşelor. Cu cât agricultura noastră va deveni mai raţională şi se va intensifica, cu atât
posibilităţile de existenţă ale oraşelor vor deveni mai ample. …
Dar intensificarea agriculturii, care este legată de industrializarea produselor agricole, va
deschide un debuşeu însemnat de consumatori de produse industriale. Acest proces va asigura
dezvoltarea unei industrii interne, aşezată pe o bază sănătoasă şi sigură. …”

EROAREA LUI MADGEARU

p.106
Madgearu crede că „Influenţa pe care o are capitalismul asupra ţărănimii se manifestă în funcţie
de regimul agrar în care ea se găseşte şi de structura generală economică. De aceea sunt
deosebiri în ceea ce priveşte această influenţă în apus şi răsărit.” Problema este că regimul
neoiobag deschis de legea împroprietării de la 1864 este cerut chiar de interesele capitalului,
după Adrianopole (1829) şi Convenţia de la Paris (1856). Capitalul a avut interesul să menţină
ţărănimea la „îndemâna” proprietarilor de pământ pentru ca aceştia să poată produce cât mai
ieftin, ceea ce s-a şi întâmplat cu legea de la 1864.
p.33
„Capitalismul are nevoie, pentru existenţa şi dezvoltarea sa, de pieţe de desfacere şi rezerve de
aprovizionare cu materii prime şi mijloace de hrană. Economia naturală nu-i oferă putinţa să-şi
satisfacă nici una din aceste nevoi: ea nu produce pentru piaţă şi-şi satisface toate necesităţile
prin producţia proprie … Capitalismul luptă împotriva economiei naturale, în orice formă o
întâlneşte (deci şi împotriva feudalismului) şi prin orice mijloace: revoluţii, războaie, presiune
fiscală şi ieftinătatea mărfurilor.
După dărâmarea barierelor, în ţara cu regim feudal se deschide drumul comerţului
pentru ţara capitalistă. Mărfurile acestea sunt pentru agricultură un stimulent al producţiei
pentru piaţă.”
EROAREA: economia naturală este, într-adevăr, distrusă, de capitalul comercial. Există însă
posibilitatea ca acest capital să nu fie deloc interesat în apariţia unei pieţe de desfacere, aceasta
având-o acasă, ci doar de un rezervor ieftin de forţă de muncă şi de materii prime. Aici este una
dintre cele mai serioase erori ale lui Madgearu. De altfel el nu este consecvent cu sine,
susţinând şi el această idee, atunci când afirmă: p.108
„De-altminteri, capitalismul comercial şi de camătă, care se formează în România, este o
creaţie anexă a capitalismului extern invadator, funcţia lui e redusă numai la camătă şi comerţ şi
rolul său este limitat la promovarea şi dezvoltarea instituţiilor burgheze necesare capitalismului
comercial: întărirea proprietăţii private, dezvoltarea aparatului de circulaţie şi a instituţiilor de
drept modern şi comercializarea exportului. El nu poate avea astfel nici o influenţă asupra
producţiei naţionale.”

p.43
O altă eroare a lui Madgearu este faptul că susţine că exploatarea mare este inferioară micii
proprietăţi ţărăneşti, mai „dinamică”, mai „adaptabilă” progresului tehnic şi faţă cu capriciile
vremii. O altă problemă a marii exploataţii ar fi faptul că „familia ţărănească dispune de forţe
de muncă îndestulătoare şi bune pentru săvârşirea lor [îngrijirea plantelor şi animalelor], pe
când marea exploatare este avizată la braţe închiriate, care n-au acelaşi imbold de lucru.”

p.52
 „Un regim agrar întemeiat pe gospodării ţărăneşti mici, va întreţine o populaţie densă,
va intensifica producţia agricolă şi va alcătui pentru producţia industrială a ţării o piaţă internă,
capabilă să consume stocuri mari de mărfuri.”

TOTUŞI, Madgearu aduce în sprijinul ideilor sale, datele Secretariatului Ţărănesc din Elveţia –
p.54, cu privire la ierarhia valorii producţiei în funcţie de mărimea proprietăţii, în perioada
1901-1913: produs brut/fr
„Exploatări ţărăneşti mici 3-5 ha 900 fr
mici şi mijlocii 5-10ha 786
mijlocii 10-15ha 693
mari mijlocii 15-30ha 651
mari peste 30ha 535 …”
p.44
„Legea produsului descrescând al pământului, întemeiată pe conservatismul naturii
organice şi imposibilitatea de dominare a condiţiilor climaterice naturale, impun capitalului din
agricultură, «să se adapteze pământului şi să împărtăşească imobilitatea lui». [Bucher,
Entstehung der Vokswirtschaft, 1920, vol II, p. 82] …

În industrie, sporirea producţiei are ca urmare o reducere a preţului de cost. În

agricultură, se aplică principiul contrar: costul de producţie este cu atât mai mare cu cât creşte
intensitatea exploatării: urmarea este că dacă preţul produselor se coboară sub costul de
producţie, - datorită concurenţei pe piaţa mondială – agricultura nu poate să facă faţă noii
situaţii, când aceasta a atins limita optimă înainte. …

Aceste împrejurări evidenţiază că tendinţa naturală de evoluţia a agriculturii, care

corespunde cu necesităţile progresului, conduce cu o forţă elementară, spre dominaţia
exploatării mici.”

O altă EROARE este aceea că Madgearu nu vede burghezia drept motor al producţiei naţionale.
Din acest punct de vedere, el nu „o vede” deloc. Pentru Madgearu, burghezia este sinonimă cu
industria şi este opusă agriculturii. Manoilescu, cu care „se ceartă” de fapt aici nemărturisit
Madgearu, mută discuţia în alt plan, anume în planul forţelor care raţionalizează economia,
burghezia fiind inevitabil un factor raţionalizator, produs al unei epoci silită să raţionalizeze
munca, epoca industrială. Dacă România nu are factor raţionalizator, se cheamă că este scoasă
de la beneficiile raţionalizării muncii de pe plan intern, urmând să „beneficieze” de efectele
raţionalizării producţiei pe plan internaţional, care va însemna, arată Manoilescu, sărăcie rurală.
Eroarea lui Madgearu
Madgearu se contrazice singur în ceea ce priveşte rolul industriei în raport cu agricultura
(aceasta ar trebui să primeze absolut, în opinia acestuia), când afirmă clar necesitatea
industrializării agriculturii pentru apariţia oraşului productiv, compensatoriu în raport cu satul.
CONDIŢIA DEZVOLTĂRII ORAŞULUI – industrializarea agriculturii

Alte consideraţii
Clasele sociale. Critica marxismului
DEF_clasă_socială
Raporturile ţărănimii cu celelalte clase
p.61
 „Stratificarea claselor sociale se preface continuu în mersul evoluţiei muncii sociale.
Fiecare clasă socială este supusă transformărilor, în structura ei lăuntrică şi în raporturile ei faţă
de celelalte clase sociale. Şi odată cu aceasta variază şi condiţiile sociale de luptă.”

p.62
„După cum am amintit, marxismul recunoaşte în această fază numai trei clase sociale
principale: salariaţii, capitaliştii şi proprietarii rurali.
El merge chiar mai departe şi afirmă că «întreaga societate se desparte din ce în ce mai
mult în două mari tabere duşmane, în două clase mari care stau direct faţă în faţă: burghezia şi
proletariatul» [Marx, Manifest comunist, p.28]. …
S-a dovedit însă că limitarea diviziunii claselor sociale, în era capitalistă, la burghezie şi
proletariat, este o ficţiune, întrucât clasa ţărănească, - p.63 care este o realitate, nu formează o
pătură de tranziţie, menită a dispare mecanic în proletariat.”

Mercantilismul
p.149
„Mercantilismul nu este o doctrină, ci este politica economică urmărită de Statele
absolutiste din secolul al XVI până în secolul XVIII în scopul organizării forţei şi independenţei
lor politice şi naţionale. Imboldul acestei politici l-a dat centralizarea teritorială şi politică, al
cărei rezultat a fost formarea Statelor moderne şi tendinţele lor de consolidare şi expansiune
economică.
Îndeplinirea sarcinilor publice şi întărirea forţei Statului înăuntru şi în afară necesitau
resurse financiare însemnate. Acesta nu se puteau realiza decât prin înmulţirea cantităţii de
monedă, în special prin exploatarea minelor de metal preţios, sau prin deschiderea unor noi
izvoare de impozite. Mijlocul întâi nu putea fi folosit decât de către ţările care erau în măsură a
avea o parte din metalele preţioase din America şi India, fie direct prin participarea la
exploatarea lor, fie indirect, prin câştigurile comerţului extern şi ale navigaţiei, menite a aduce
aurul şi argintul în ţara proprie.
Fără să fi identificat avuţia cu moneda, practica mercantilistă a urmărit, mai ales printr-o
serie de măsuri, realizarea unei balanţe comerciale active pentru a se aduce în ţară moneda de
care era nevoie, nu numai pentru Stat (administraţie şi armată), ci şi pentru viaţa economică
privată. Mijlocul impozitelor şi taxelor nu putea fi folosit de către Stat, decât în măsura
posibilităţilor economice. Se impunea deci, înainte de toate, să se sporească avuţia ţării şi
forţele ei productive. Aceasta se putea aştepta de la unificarea vieţii economice a întregii ţări, de
la sporirea populaţiei şi a posibilităţilor ei de activitate.
Unificarea vieţii economice s-a început prin sistemul monetar şi de măsuri şi greutăţi şi
s-a întregit prin înlesnirea schimburilor şi circulaţiei interne prin desfiinţarea vămilor interioare
şi construirea de drumuri, canaluri şi porturi. Politica demografică era călăuzită de ideea că
oamenii formează temelia bogăţiei unei naţiuni. … Politica de producţie era stăpânită de ideea
că Statul trebuie să conducă, să reglementeze şi să controleze întreaga viaţă economică. …
Ceea ce îi dă însă coloritul specific este străduinţa de promovare a comerţului extern şi protecţia
specială a manufacturilor.
Pentru crearea de industrii se acordau monopoluri, prin legi şi avantaje speciale –
subvenţii, scutiri de impozite, cesiune de terenuri – se întemeiau manufacturi de Stat, se
cumpărau secrete de fabricaţie … În caz de nevoie, braţele de muncă erau mânate cu forţa în
manufacturi şi puse la dispoziţie din aziluri şi închisori. Atragerea întreprinzătorilor şi
capitaliştilor străini, precum şi a tehnicienilor necesari, completa seria acestor măsuri.
Pentru a se garanta consumul producţiei interne, se interzicea importul produselor
similare; în schimb, exportul era înlesnit chiar prin acordarea de prime.
 Pentru stimularea comerţului exterior, se acorda monopolul unor companii privilegiate,
iar coloniile erau rezervate exclusiv ca debuşeuri pentru ţările mame. În sfârşit, navigaţia era
protejată, excluzându-se cu rigurozitate vasele străine, de la pescuit şi transport.”

p.151
„Împotriva mercantilismului monopolist britanic au dus lupta Puritanii [v. Reforma – la
Weber]. …
În genere s-a constat că efectele practicii mercantiliste au fost dubioase. Sistemul
patentelor şi charte-lor [e vorba de Anglia stuarţilor, sec. XVII-XVIII], prin care se acordau
monopoluri, s-a dovedit a fi fost mai mult păgubitor. Acordarea de monopoluri a dus la excese,
impunându-se consumatorii în favoarea unor persoane, care nu aduceau nici un serviciu public.
…
Toate aceste creaţii n-au supravieţuit nicăieri.
«De aceea mercantilismul nu formează punctul de plecare al evoluţiei capitaliste, ci
acesta s-a îndeplinit, mai întâi, în Anglia, alături de politica monopolistă fiscală a
mercantilismului, şi anume, în aşa fel că o categorie de întreprinzători, care s-au ridicat
independent de forţa Statului, după prăbuşirea politicii monopoliste fiscale – p.152 a Stuarţilor,
au aflat în sec. XVIII concursul sistematic al Parlamentului.»” [Madgearu citează din Max
Weber, Wirtschaftsgeschichte, Munchen, 1923, p.295, cf. nota 188].

„Oraşul economic”
Gen
Oraşul românesc modern este, după Madgearu, întemeiat de domnitori. Aceasta se petrece prin
sec XVII. Oraşul românesc modern (Madgearu numeşte simplu, „oraş”, omiţând faptul că pe
teritoriul României oraşul are o vechime considerabilă, în ciuda unei existenţe sinuoase] este
preponderent comercial, el aflându-se în relaţii slab compensatorii cu satul, singura sa relaţie
semnificativă, pe care îşi şi întemeiază existenţa, fiind cu necesităţile curţii domneşti şi ale
marilor boieri. Mai târziu, această funcţie comercială se dezvoltă şi în relaţie cu comerţul
internaţional – după Adrianopole (începutul secolului al XIX-lea).

CONCEPTUL
p.123
Madgearu utilizează conceptul sombartian de oraş: „«Un oraş – spune el [Werner Sombart] – în
înţeles economic, este o aşezare mai mare de oameni, care pentru întreţinerea lor sunt avizaţi la
produsele muncii agricole ale altora.»”

METODOLOGIC,
chestiunea urbană trebuie abordată prin răspunsul la două întrebări:
„Mai întâi trebuie să ne întrebăm de unde au venit oamenii care s-au strâns laolaltă
înlăuntrul acestor aşezări omeneşti care se denumesc oraşe? În al doilea rând, trebuie să aflăm
ce i-a îndemnat pe aceşti oameni să plece din satele lor şi să creeze noi aşezări omeneşti –
p.124?”

IPOTEZELE APARIŢIEI ORAŞULUI

p.125-128
Madgearu nu este de acord cu Iorga că oraşele româneşti ar fi întemeiate de străini-meşteşugari
sau cu aceea a oraşului devenit cetate (Iorga) şi nici cu ipoteza lui Ion I. Nistor a oraşelor-
târguri (oraşele formate ca urmare a stabilizării şi dezvoltării târgurilor). Oraşul se dezvoltă în
primul rând ca centru de consumaţiune, curtea domnească şi boierii având importante
fonduri de consumaţie – p.127.
p.126
„Întâia ipoteză este că oraşele sunt de origine străină. Această ipoteză nu poate sta în
picioare pentru că se pune de la sine întrebarea: cine erau străinii care veniseră sau fuseseră
chemaţi să colonizeze şi să alcătuiască aşezări orăşeneşti? Negustori sau meşteşugari – de bună
seamă. … [Dar] nu se puteau aşeza neguţătorii înainte de a exista o aşezare omenească –
preexistentă aşezării lor – care să poată să le creeze o piaţă, fie ea cât de mică pentru activitatea
lor. Şi nu pot să existe meşteşugari a căror activitate să ia un caracter de statornicie, fără această
piaţă preexistentă.
Istoria ne arată că prin colonizare se pot întemeia – şi s-au întemeiat în decursul
veacurilor – sate. Oraşe însă nu se pot şi nici nu s-au întemeiat vreodată oraşe prin colonizare.
Ipoteza a doua: N. Iorga arată că o serie de oraşe îşi au originea într-o cetate.
Pentru ce se construiau acele cetăţi? Pentru scopuri de apărare. Dar cine locuia în acele
cetăţi? Şi cum ajung acele cetăţi să aibă caracter de oraşe, adică aşezări omeneşti care pentru
traiul lor aveau nevoie de a obţine, pe o cale sau alta, materii de hrană de la mediul înconjurător
sătesc?
Ipoteza a treia e foarte răspândită la toţi istoricii din toate ţările: este ipoteza oraşului-
târg.
Originea oraşelor ar fi în târgurile care se organizau, în special la graniţa mai multor
sate, sau la graniţa dintre un stat şi alt stat. … [Dar] târgul prin însăşi fiinţa lui presupune o
activitate vremelnică. Negustorii care vin la deschiderea târgului pleacă la sfârşitul târgului.
Prin urmare, târgul nu este o aşezare omenească statornică, care să poată să ne explice geneza
oraşului.”

p.127
„În realitate, geneza oraşului este satul. Prin transformări, care au durat în toate ţările
secole întregi, unele sate au căpătat caracter de oraşe. …

p.128
Ipoteza aceasta, după care întemeietorii oraşelor sunt Domnii, boierii, mănăstirile, prin
fondurile de rentă rurală aglomerate în mâinile lor, care creau centre puternice de consumaţie,
se găseşte confirmată şi de dezvoltarea istorică a Ţării Româneşti. Într-adevăr, la începutul
secolului al 17-lea se constată că negustorii străini care în secolul al 16-lea se găseau în toate
aşezările mai mult sau mai puţin orăşeneşti din Ţara Românească, dispar. Ei emigrează. [Se duc
în Polonia unde oraşele erau în plină înflorire]. Rând pe rând, constatăm în cursul veacului al
17-lea cum decad Cernăuţii, Siretul, Câmpulungul. …
p.129
În Muntenia în sec. al 17-lea se constată direct o ţărănizare a oraşelor. … Dacă oraşele
ar fi avut un fond de populaţie îndestulător, pentru ca activitatea negustorească începută în sec.
al 16-lea să continue, de bună seamă că atunci nu ar fi putut să se ajungă, un secol mai târziu, la
ţărănizarea oraşelor. Din toate oraşele din Muntenia, un singur oraş a reuşit în sec. al 17-lea să
reziste ca centru orăşenesc propriu-zis. Este Capitala, care după descrierea unui călător din 1630
ar fi fost: «un mare şi vast oraş» … «Erau atâţia oameni, încât ai fi crezut că toată omenirea s-a
îngrămădit acolo.»
 Explicaţia este simplă: în timpul acela, între 1623-1627, curtea Domnului se stabileşte în
Bucureşti. Aglomeraţia de lume pe care o atrăgea după sine, cu toate bisericile care se
întemeiază, creează un centru de populaţie care are nevoie de mijloace de întreţinere. Comerţul
vine cu dânşii. Aşa se explică cum chiar atunci când Bucureştii sunt părăsiţi temporar, când un
Matei Vodă strămută din nou capitala la Târgovişte, Bucureştii rămân totuşi un centru
important de neguţătorie, pentru că populaţia se statornicise acolo şi era, prin urmare, un vad
comercial şi un teren de existenţă pentru meseriaşi.”

NU MESERIAŞII SUNT SURSA APARIŢIEI ORAŞELOR – v. ipoteza Iorga cu oraşul

întemeiat de meseriaşii şi negustorii străini.
Această ipoteză ar fi valabilă numai „dacă s-ar dovedi că meseriaşii, strânşi în oraşe în sec. 17
şi 18 lucrau pentru locuitorii satelor înconjurătoare, atunci s-ar putea câştiga credinţa că ei au
fost într-adevăr factori de crearea a oraşelor noastre. Însă ce ştim despre – p.130 meseriaşii
noştri? În primul rând, în sec. al 17-lea meseriaşii se adunau pe lângă curte, mănăstiri şi boieri,
în calitate de poslujnici. …
Se recunoaşte lesne că nu poate să fie nici o comparaţie între rolul şi însemnătatea pe
care au jucat-o în dezvoltarea oraşelor medievale din ţările apusene comercianţii şi meseriaşii,
şi ales meseriaşii, şi între rolul fără nici o importanţă decisivă pe care aceştia l-au putut juca în
mediul nostru social. Explicaţia este unică. Ţările Române au trăit, în toată această vreme, într-
un regim absolutist, în care întreaga viaţă era concentrată mai ales în mâinile Domnilor, care nu
concentrau numai forţa politică, ci şi forţa economică, fondurile – p.131 cele mai importante de
rentă, care erau realizate prin mijlocul birurilor şi dăjdiilor. În aceste împrejurări, nu s-a putut
dezvolta nici o viaţă individuală, nici o libertate de producţie şi oraşele n-au putut să devină
decât locurile de aşezare ale Domnilor, boierilor şi slujitorilor. De aceea Ţările Române au
rămas până în a doua jumătate a secolului al 19-lea în faza organizării economice naturale.
Sistemul de centralizare absolutist, întărit prin concentrarea avuţiilor în mâinile
Domnilor, a fost favorizat prin contribuţia pe care Domnii Ţărilor Române trebuiau să o
strângă, pentru a o plăti la Înalta Poartă.”

///
p.131
„Este cert, oraşele noastre nu au fost întemeiate de străini, comercianţi şi industriaşi.
Întemeietorii oraşelor noastre sunt Domnii, boierii şi mănăstirile, care prin drepturile – p.132 lor
fiscale şi prin rentele lor rurale, îşi creează fonduri importante de consumaţie. Domnii cu curţile
lor, cu oamenii curţii, cu servitorii acestora, cu ostaşii lor, mănăstirile şi bisericile cu preoţii,
călugării şi diecii lor, boierii cu oamenii lor de casă, aceştia au format centrele, în care s-au
dezvoltat oraşele. Cât timp aceste centre erau neînsemnate, comerţul nu era un comerţ aşezat, ci
numai un comerţ car se făcea paralel cu aglomerarea populaţiei în anumite centre.”

Oraşele din Principate aveau foarte puţin meşteşugari, pentru că satul nu putea intra în contact
cu negustorii şi meşteşugarii de la oraş, datorită fiscalităţii înrobitoare a regimului fanariot.

„Din toate acestea putem trage încheierea generală că, până în a doua jumătate a sec. 19-
lea, oraşele noastre au fost centre de consumaţie, fără viaţă productivă proprie de oarecare
însemnătate.
Oraşele noastre capătă, după pacea de la Adrianopole de la 1829, un nou avânt,
îndeosebi porturile, care se dezvoltă foarte repede; de pildă – p.133 Galaţii, care la 1843 are o
populaţie de 25.000 de locuitori, adică de trei ori mai mare decât la 1821.”
p.137
O problemă ce limitează dezvoltarea naturală a oraşului românesc este compoziţia etnică.
Astfel, în Ardeal, doar 8,69% dintre români sunt la oraş, restul stau la sat. „Din populaţia
orăşenească, români sunt numai 30% iar străini 70%, anume Unguri, Germani şi Evrei, în cea
mai mare parte maghiarizaţi.” Aceeaşi situaţie se întâlneşti în Banat, Basarabia şi Bucovina.

CONDIŢIA DEZVOLTĂRII ORAŞULUI – industrializarea agriculturii

p.135
„Dacă România, care este, astăzi, un stat agrar ţărănesc prin structura populaţiei sale,
poate să devină un stat industrial?
Fără a documenta, cu acest prilej, răspunsul la această întrebare, afirm că condiţiile de
existenţă naturală ale vieţii noastre nu deschid perspective dezvoltării dintr-un stat agrar într-un
stat industrial. …
Problema se pune astfel: condiţia esenţială şi sigură pentru dezvoltarea oraşelor noastre
este posibilitatea întreţinerii unei populaţii din ce în ce mai mari înăuntrul oraşelor. Aceasta
presupune creşterea excedentului producţiei agricole, care să poată fi pus la dispoziţie, pe calea
comerţului, pentru întreţinerea unei populaţii orăşeneşti, în număr din ce în ce mai mare. Sau
altfel formulat: creşterea populaţiei orăşeneşti este în funcţie directă de randamentul agricol al
ţării. La o agricultură românească extensivă, corespunde o dezvoltare – p.136 o dezvoltare
înceată a oraşelor. Cu cât agricultura noastră va deveni mai raţională şi se va intensifica, cu atât
posibilităţile de existenţă ale oraşelor vor deveni mai ample. …
Dar intensificarea agriculturii, care este legată de industrializarea produselor agricole, va
deschide un debuşeu însemnat de consumatori de produse industriale. Acest proces va asigura
dezvoltarea unei industrii interne, aşezată pe o bază sănătoasă şi sigură. …”

p.139

„Capitalismul în Răsăritul Europei”

Două moduri de producţie: achizitiv (individualist)-capitalist şi
cooperativ-ţărănesc (natural)
p.141
„Două premise trebuie să fie prezente înainte de a se putea vorbi în societatea
economică de ordinea capitalistă. Întâia este existenţa unei ordini economice individualiste.
Ordinea economică individualistă presupune existenţa dreptului de proprietate privată şi
libertatea economică, adică regimul liberei concurenţe şi a libertăţii muncii. A doua premisă
este intrarea vieţii economice în etapa producţiei de mărfuri. Aceasta înseamnă că gospodăriile
individuale nu-şi mai procură cele necesare din munca lor proprie, în economia casnică, şi nici
prin legătura directă cu producătorii, cu meşteşugarii sau cu ţăranii producători, ci prin
mijlocirea unor organizaţii speciale de desfacere, prin mijlocirea organizaţiilor comerciale.
Dar capitalismul nu apare şi nu poate fi socotit ca fiind prezent decât în momentul când
se dezvoltă exploatarea mare industrială şi întreprinderea devine forma tipică de activitate
economică, celula predominantă a organismului social.
În viaţa economică nu pot să existe decât două moduri de producţie: modul de producţie
achizitiv, sau modul de producţie cooperatist. Modul de producţie achizitiv este acela în care
organizarea producţiei se bazează pe salariat şi pe străduinţa către valorificare, către câştig;
modul de producţie cooperatist se bazează pe asociaţii de muncă şi pe eliminarea profitului
capitalului, capitalul fiind remunerat, iar surplusul, dobândit prin valorificarea muncii asociate,
fiind repartizat, fie sub forma primei de muncă, fie sub forma risturnei, dată consumatorilor
asociaţi.”

Def. Capitalism
p.141
„Putem, prin urmare, să definim capitalismul ca acea ordine economică individualistă în
care satisfacerea trebuinţelor societăţii se face, în genere, prin mijlocirea întreprinderii
economice.”
„Numai atunci putem să vorbim de existenţa unei ordini economice capitaliste, când,
dacă ne închipuim – p.142 o înlăturare a întreprinderilor economice, avem imaginea prăbuşirii
totale a societăţii, printr-o imposibilitate de satisfacere a trebuinţelor omeneşti. …
Capitalismul se găseşte cu începere din a doua jumătate a veacului al XIX-lea în
occident.
Este adevărat că încă din veacul al XVI-lea au existat în ţările apusene întreprinderi
capitaliste, dar este tot aşa de adevărat că, dacă aceste întreprinderi capitaliste din secolul al
XVI-lea ar fi fost distruse, ordinea economică a societăţi ar fi suferit foarte puţin.”

..\Se Scan Risc\Studii si ipoteze. Teorii\Sociologie economica si Teoria Elitelor.doc -

_DEF_bughezie_si_capitalism_Manoilescu
(“Burghezia a apărut odată cu renaşterea comerţului şi industriei şi cu
puterea regală .... Aşadar, burghezia medievală a existat timp de patru
secole - de sec. al 12-lea până în al 15-lea înainte de apariţia
capitalismului.... . Concepţia economică tipică pentru această fază a fost
corporatismul. .... la această epocă nu se poate vorbi de o diviziune
antinomică a producătorilor într-o clasă patronală şi alta proletară şi nici de
producţia în vederea beneficiului, adică nu se putea vorbi de
capitalism după cum nu se putea vorbi de libera concurenţă între
întreprinzători, şi de intervenţia puterii publice, adică de
liberalism.”(Manoilescu, 1941, p.43-44, s.n.).
“Capitalism înseamnă o formă de producţie care nu se dezvoltă în funcţiune
de nevoile colectivităţii, ci în funcţiune de beneficiul urmărit de proprietarii
întreprinderilor şi se caracterizează prin dihotomism; adică prin existenţa a
două grupe deosebite de producători: unii care posedă instrumentele de
producţie şi ceilalţi care sunt salariaţii celor dintâi.” (Manoilescu, 1941, p.44,
s.n.))

[Oboseala rusească. Forţarea drumului capitalist, apoi a celui

comunist]
Marx către Vera Zasulici
p.144
„S-a întâmplat însă, în zilele noastre, un fapt foarte interesant, mai ales pentru psihologi,
specialiştii în manifestările morbide ale spiritului omenesc. S-a descoperit o corespondenţă între
Vera Zasulici [menşevică], o social-democrată rusă, şi Karl Marx, care este întrebat de Vera
Zasulici – p.145 acum 55 de ani, la 16 februarie 1881, ce părere are asupra evoluţiei sociale a
Rusiei, mai ales în legătură cu existenţa comunităţii agrare, a mirului rusesc. Şi Marx dă un
răspuns. …
p.146
Iată ce spune Marx [Madgearu indică la notele 180-184:Marx-Engels Archiv,
«Zeitschrift des Marx-Engels-Instituts in Moskau» 1925. Editat de D. Riazanov, vol I, p.309-
345]:
«Tratând despre geneza producţiei capitaliste, am zis (secretul ei este) că există în fond
separaţia radicală a producătorului de mijloacele de producţie» … şi că «baza acestei întregi
evoluţii este exproprierea cultivatorilor. Ea nu s-a săvârşit într-o formă radicală, până acum,
decât în Anglia. Dar toate celelalte ţări ale Europei occidentale parcurg aceeaşi mişcare.»
«Deci am restrâns fatalitatea istorică a acestei mişcări la ţările Europei occidentale.
Comparaţi, vă rog, că. XXXIII, unde se citeşte: mişcare de eliminare, transformând mijloacele
de producţie individuală şi disparată în mijloace de producţie socialmente concentrate, făcând
din proprietatea pitică a celor mulţi, proprietatea colosală a câtorva, această dureroasă,
îngrozitoare expropriere a poporului muncitor, iată originile, iată geneza capitalului …
Proprietatea privată, întemeiată pe munca personală, va fi înlocuită prin proprietatea privată
capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncii altora, pe salariaţi.» …
«Astfel, în ultimă analiză, ea reprezintă transformarea unei forme de proprietate privată
într-o altă formă de proprietate privată (mişcarea occidentală»). …

p.147
Mai departe Marx se întreabă: cum se va petrece în Rusia această evoluţie «întrucât
pământul, în mâinile ţăranilor ruşi, n-a fost niciodată proprietatea lor privată?» …

«Pentru a se întemeia producţia capitalistă în Rusia, ea trebuie să înceapă prin abolirea

proprietăţii comunale şi exproprierea ţăranilor, adică a marii mase a poporului. De altminteri
aceasta este dorinţa liberalilor ruşi … însă dorinţa lor dovedeşte mai mult decât dorinţa
Ecaterinei a II-a, de a împlânta în solul rus regimul occidental al meşteşugarilor Evului de
mijloc? [cf. n. Ed.: numele împărătesei a fost Katherine de Anhalt-Zerbst, a domnit ca Ecaterina
a II-a între 1762 şi 1796. A consolidat iobăgia şi a anexat noi teritorii la Rusia]
Cert. Dacă este ca producţia capitalistă să-şi aşeze regimul ei în Rusia, marea majoritate
a ţăranilor, adică a poporului rus, trebuie să fie transformată în salariaţi şi, în consecinţă,
expropriată prin abolirea prealabilă a proprietăţii sale comunale. Însă, în orice caz, precedentul
occidental n-ar dovedi prin nimic ‘fatalitatea istorică’ a acestui proces».
Rezultă clar că, cercetând evoluţia socială a Rusiei, Marx afirmă că acolo comuna
agrară, existând încă (la 1881), pe o scară naţională, ea poate, - p.148, tocmai din cauză că
subzistă în acelaşi moment, când în celelalte părţi ale lumii se află un regim capitalist, să se
transforme pe baze cooperative, însuşindu-şi anumite elemente tehnice şi să înlesnească astfel
trecerea Rusiei la forma mai înaintată a producţiei colective, fără să mai străbată faza
capitalistă.
Marx priveşte deci problema evoluţiei social-economice a Rusiei ca poporaniştii,
expunând teoria ocolirii fazei capitaliste.
Mai mult decât atât, întocmai ca şi poporaniştii, el precizează că introducerea «pe
cheltuiala ţăranilor şi în cultură de seră a ramurilor sistemului capitalist apusean, fără a dezvolta
în nici un fel condiţiile de producţie ale agriculturii, este mijlocul cel mai potrivit pentru a uşura
şi precipita furtul roadelor ei, prin intermediari parazitari.»” [pt. surse vezi mai sus, la Marx].
…
Fără îndoială că darea la iveală a acestei scrisori a lui Marx, către Vera Zasulici, dărâmă
întregul eşafodaj teoretic al sociologilor, care sprijiniţi pe teoria marxistă cu privire la mersul
evoluţiei economice a popoarelor, au încercat să facă plauzibilă ipoteza identităţii evoluţiei
capitalismului occidental, cu aceea a realităţilor social-economice din răsăritul Europei.”
Petru cel Mare şi occidentalizarea forţată
p.152
„Mercantilismul monopolist a fost aplicat în toate formele sale şi cu toată exagerarea în
Rusia, de către Petru-cel-Mare [dinastia romanovilor, ţar între 1682 şi 1725. A cucerit litoralul
baltic şi a întemeiat Sankt Petersburg]. El a urmărit să aşeze bazele unui Stat naţional, complet
independent economiceşte, întrebuinţând aproape toate mijloacele mercantilismului din apus şi
altele noi, prin puterea de Stat, extinsă până la paroxism. Nu s-a cruţat nimic pentru a se aduce
meşteşugari străini ca să-i înveţe pe nativi. S-au creat industrii no, ca acelea a mătăsii şi lânii, şi
pentru a se intensifica producţia acestor industrii, li s-au acordat prohibiri de import, scutiri de
dări, subsidii şi privilegii monopoliste.”

Mercantilismul

p.153
„Deoarece nu exista, în societatea rusă, o clasă de oameni liberi, din care să se recruteze
muncitori salariaţi, aceste manufacturi întrebuinţau servi, fie din cei aserviţi Statului, «ţăranii
Ţarului», fie din cei aserviţi domeniilor boiereşti sau mănăstireşti.
Prin urmare, toate manufacturile întemeiate aveau aceeaşi bază ca şi cultivarea solului –
servajul.
Consecinţa firească a acestui sistem de organizare a muncii era inferioritatea şi
scumpetea producţiei, ceea ce făcea ca toate acele manufacturi să nu poate trăi decât atât timp
cât se bucurau de subsidii, scutiri de impozite şi privilegii monopoliste. Iar întreprinzătorii nu
căutau profitul într-o administraţie economică a industriei lor, ci în subsidiile şi privilegiile de
tot felul.
Existenţa acestor manufacturi nu schimba, de-altminteri, întru nimic structura
economică a societăţii. Satele, populate de ţărani servi, trăiau aproape exclusiv din munca
gospodăriei lor, închise în afară. Manufacturile produceau mai ales pentru clasa boierească şi
foarte puţin pentru boierime. Sistemul servajului oprea în loc orice dezvoltare a oraşelor şi făcea
cu neputinţă o dezvoltare industrială însemnată. …
Efectul sigur al politicii mercantiliste a lui Petru-cel-Mare a fost descreşterea populaţiei.
Ea s-a produs ca o mişcare firească a regimului de aservire a ţărănimii. În larga perioadă, care
ţine de la Petru-cel-Mare până la generalul Kiseleff [A trăit între 1788-1872. Preşedinte
plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti între 1829-1834. Ajutat de elemente
tinere boiereşti a elaborat Regulamentul Organic. Ambasador la Paris între 1856-1862, a
sprijinit procesul de unificare al Principatelor], condiţia ţăranului rus s-a apropiat din ce în ce
mai mult de clasa servilor din despoţiile orientale. … Încă de sub Petru-cel-Mare condiţia
ţăranului rus se înrăutăţeşte considerabil. Miliukow [Pavel Nikolaievici, 1859-1943, istoric şi
om politic. Ministru de externe în martie-mai 1917 în guvernul provizoriu Kerenski],
comparând cifrele generale ale populaţiei Rusiei după recensămintele din 1678 şi 1710, a
demonstrat că această populaţie n-a crescut, cum s-ar fi putut aştepta, ci a scăzut cu o cincime.
Acesta este preţul teribil pe care l-a plătit populaţia apăsată a Rusiei, pentru reforma lui Petru-
cel-Mare. …
Numai când, după emanciparea de la 1861 de la 1861, începe să se formeze o piaţă
internă, în măsura ridicării economice a ţărănimii, se dezvoltă anumite industrii.

p.155
Însă emanciparea de la 1861 a avut o pecete asiatică. Ţăranul emancipat a rămas fără
nici un drept faţă de Stat, care se forţa să menţină vechea formă de proprietate ţărănească, cu
redistribuirea periodică a câmpurilor în comunele rurale. Astfel, ţăranul «emancipat» a sărăcit şi
sărăcirea sa a împiedicat creşterea pieţei interne pentru produsele industriale şi ca urmare
dezvoltarea industrială. …
[S]-a încercat a da imbold unui industrialism forţat printr-un protecţionism exagerat
până la limitele interzicerii importului. Urcările continue ale tarifului vamal, făcute sub
presiunea industriaşilor – în special ale cercurilor moscovite, a industriilor metalurgice din Ural,
care lucrau în mod primitiv, întrebuinţând braţe de muncă superflue [adică nu muncitori, ci
ţărani care nu-şi mai găseau locul în sate n. R.B.] şi lucrând cu lemne de foc în loc de cărbuni,
producând scump – au avut urmări dezastruoase pentru întreaga dezvoltare economică şi socială
a Rusiei. Astfel, sub regimul taxelor vamale, prin care se ocrotea industria extractivă a fierului,
se împiedica dezvoltarea industriei maşinilor agricole şi deci raţionalizarea agriculturii. …

p.156
O consecinţă a acestui sistem de protecţie exagerat a fost afluxul extraordinar de capital
străin în Rusia. Preţurile fierului erau aşa de mari încât beneficiile care se putea aştepta din
industria metalurgică erau extrem de importante. Aceste beneficii atingeau în industria
metalurgică 40%. Şi cine plătea aceste beneficii extraordinare, care se scurgeau în afara
graniţelor Rusiei, prin dividende şi cupoane? Statul, cel mai mare consumator de fier, pentru că
el avea monopolul căilor ferate; şi gospodăriile ţărăneşti care lucrau fără plug de fier. …

p.157
Ce efecte sociale a produs acest regim al mercantilismului monopolist şi al
protecţionismului industrial exagerat, aceasta este în amintirea tuturor celor care au citit istoria
socială contemporană a Rusiei, caracterizată prin regimul foametei cronice, ca rezultat tocmai al
menţinerii sistemului de exploatare feudal al maselor producătoare ţărăneşti şi al suprapunerii
unui regim de exploatare industrială prin monopol şi prin protecţii vamale exagerate, care
storceau ultimul ban pe care putea să-l aibă producătorul rural.”