Răducus’ paradigm presentation

Alexandra Răducu si Ioana-Cristina Răducu

Seria 3,grupa 2

Legea diviziunii sociale a muncii

Paradigma lui Emile Durkheim contrazice viziunea conform căreia

cu cât densitatea populaţiei dintr-o zonă se măreşte cu atât indivizii îşi
pierd caracteristicile distinctive. Durkheim afirmă că diviziunea muncii este
cea care permite fiecărei persoane să se simtă utilă, fiecare persoană are
o responsabilitate faţă de comunitate. Această responsabilitate faţă de
membrii comunităţii, faţă de programul corporatist de dezvoltare naţională
este substanţa solitarităţii sociale. Persoana angrenată în aparatul
diviziunii muncii interacţionează cu multe persoane faţă de care se simte
responsabilă să le rezolve problemele. Individul simte că trebuie să-i ajute
pe cei cu care intră în contact indiferent de cantitatea de efort depusă,
acest sentiment al responsabilităţii este numit de Durkheim densitate
dinamică sau morală. El spune că : „diviziunea muncii se extinde direct
proporţional cu densitatea morală sau dinamică a societăţii”. Prin urmare,
programul corporatist rămâne doar o ideologie fără o apropiere puternică
între cât mai mulţi indivizi. Apariţia simţământului de întrajutorare fără
aşteptarea unei recompense personale, ci a unei recompense la nivelul
colectivităţii reprezintă bateria unei societăţi moderne bazate pe
diviziunea funcţională a muncii.

Durkheim evidenţiază faptul că o formă de socialitate există chiar şi

atunci când nu există diviziunea muncii şi prin uramre respinge viziunea
confrom căreia civilizaţiile aşa-zis primitive ar fi bazate pe forţă.Ambele
forme ale socialităţii au o bază comună –care nu este schimbul, ci
autoritatea morală a grulului.In cazul societăţilor contemporane,
solidaritatea orgaină este rezultatul presiunii geografice care generează
diviziunea muncii.Interesant este că în ambele forme ale socialităţii există
o dependenţă mare a individului faţă de societate fie că aceasta este
totalitară(societăţi tradiţionale ) sua funcţională(societăţi moderne).Un alt
element relevat de soiologul francez este faptul că forma de socialitate
atomizată respectiv diferenţiată nu determină capacitatea de
supravieţuire a unei societăţi. Prin urmare superioritatea societăţilor
organice este de tip evoluţionist şi nu calitativ.Societăţile mecanice au ca
scop supravieţuirea, iar cele organice se organizează în vederea producţiei
şi prin urmare a evoluţiei.Astfel, putem generaliza în privinţa distincţiilor
conceptuale spunând că în societăţile mecanice populaţia este staţionară,
urmăreşte echilibrul şi raţionalizarea nevoilor,în schimb cele organice
urmăresc (ca ideal tip) afirmarea personalităţii,maximizarea nevoilor şi
este o sursă de creaţie şi inovaţie socială.Sociologul punctează faptul că
„dezvoltatrea este o currsă pentru satisfacerea nevoilor sociale crescânde
ale oamenilor”.El recomandă ca fiecare societate să stimuleze tipul de
socialitate care se mulează scopurilor acesteia.Cu toate aceste există
acele presiuni demografice care trasnformă socialitatea „organică”într-o
„necesitate obiectivă”(p.40)

În societăţile tradiţionale densitatea populaţiei este mai mică, astfel

populaţia este concentrată într-o singură zonă cu un unic centru la care
are acces fiecare persoană. Evenimentele care se petrec în societatea
traditională influenţează direct comportamentul fiecărui individ. Indivizii
din acest tip de societate au aceiaşi experienţă comună de aceea nevoile
lor nu pot fi decât comune, adică vor fi nevoi mai ales primare, adică sunt
in număr mic si nu presupun o specializare funcţională a muncilor.

În societăţile moderne, „tipul uman este extrem de diferenţiat”

aceasta datorită densităţii ridicate a populaţiei. Un număr mare de indivizi
presupune extinderea teritoriului şi multiplicarea centrelor. Un teritoriu
mai mare implică experienţe diverse la care nu pot avea acces nemijlocit
toţi membrii societăţii. Indivizii avînd parte de experienţe diferite nu pot
sa perceapă situaţiile la fel cum făceau cei din societăţile tradiţionale.

Aplicarea dreptului este diferită în cele două tipuri societale, astfel în

societatea mecanică se aplică dreptul represiv, având parte de aceleaşi
cunoştinţe, individul care a comis un act criminal nu poate spune că nu a
ştiut că este imoral să facă acea acţiune. Individul este pedepsit pentru că
a încălcat regulile morale generatoare de solidaritate socială fără de care
societatea nu ar putea funcţiona. În societatea organică dreptului represiv
i se mai adaugă dreptul restitutiv.

Dreptul restitutiv implică acţiunea indreptata către intelegerea

actului ofensator, verificarea variabilelor sistemului si funcţionalitatea lor,
dacă acestea nu funcţionează pentru situaţia chestionată atunci se va
introduce o lege nouă care să stabilească regula pentru viitoare situaţii
similare.

Solidaritatea mecanică este determinată natural, in timp ce

solidaritatea organică trebuie creată, trebuie susţinută de funcţionarea
instituţiilor, instituţii ce promovează valori integraliste pentru o societate-
naţiune.

O societate pentru a putea supravieţui trebuie să o promoveze şi să

apere valorile comune ce-i leagă şi apropie pe membrii ei. O societate ce
nu indeplineşte aceste deziderante devine o societate anomică .

Anomia apare ca totalul dezechilibrărilor dintre „forţele” noastre

interioare (dorinţe, pasiuni, sensibilitate) şi „forţele”, stările exterioare ale
societăţii (cantitatea de bunuri economice, prestigiul, respectabilitatea,
aprecierea, influenţa, puterea, privilegiul). Anomia demotivează acşiunea,
o face lipsită de sens, de regulă, o face dureroasă şi absurdă. Anomia este
intervalul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea fără să fi apărut
între timp altele noi pentru disciplinarea manifestărilor interioare şi
exterioare ale omului şi grupurilor sociale.

Conform sociologului român Ion Ungureanu,legea diviziunii sociale a

muncii rămăne în plan teoretic, ca teorie este perfect stiinţifică, însă ea nu
îşi poate dovedi eficacitatea pentru că nu ţine cont de inegalităţile
economice, sociale care sunt prezente în fiecare societate. Durkheim
propune o lege dar nu explică aparatul metodologic pentru implementarea
ei.Durkheim polemiza cu Marx în epocă în ceea ce priveşte importanţa
condiţiilor economice ale diviziunii muncii, neglijând importanţă condiţiilor
concrete în care se manifestă această lege.Filosoful John Rawls însă
susţine convingerea lui Durkheim că teoria diviziunii muncii sociale
trebuie întemeiată pe baza eliminării, prin abstracţie, a inegalităţilor
sociale care deşi esenţiale sunt artificiale. In acest sens el propune analiza
socială în contextul unui „văl „ imaginar care să egalizeze membrii
societăţii.Prin raportatea la această situaţie ideală caracterizată de
„spontaneitate” ar trebui formulată o soluţie la problemele societăţii.