Luceafarul-

Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura),
obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent
la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva. in primul tablou al
poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se arunca din cer in mare si, luand
chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui fdndr voievod" - cu
parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag
incununat cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din adancul oceanului.
Fata de imparat refuza insa invitatia Luceafarului, socotindu-1 frumos, cum numa-n
vis/Un inger se arata", dar strain la vorba si la port", lucind fara de viata".
Peste catva timp, in vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul apare, de aceasta data,
intrupat din vaile haosului, invesmantat intr-un giulgiu negru si purtand pe vitele-i"negre
de par o coroana ce pare ca arde. Tatal Luceafarului este de aceasta data Soarele, iar
Noaptea ii este mama.
Tanarul ii fagaduieste alesei sale cununi de stele"; ii ofera cerul, pe care ea ar trebui sa
rasara ca o stea stralucitoare, alaturi de el. Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de
a se ridica pana la inaltimea Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-si
depasi conditia o determina sa renunte cu usurinta: O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un
inger se arata,/Dara pe calea ceai deschis/ N-oi merge niciodata!" Fata este coplesita de
intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: Ma dor de crudul tau
amor/A pieptului meu coarde,/Si ochii mari si grei ma dor, /Privirea ta ma arde. "
Ea ii cere Luceafarului sa devina muritor, ca si ea, conditionandu-i astfel, iubirea: Dar
daca vrei cu crezamanl/Sa le-ndragesc pe tine, /Tu le coboara pe pamant,/ Fii muritor ca
mine."
Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic. Mistu-
itoarea sete de iubire il determina sa se hotarasca sa faca acest sacrificiu, sa isi
abandoneze conditia sa de fiinta nemuritoare. Luceafarul ajunge la Demiurg, pentru a-i
cere acestuia sa fie dezlegat de nemurire, in schimbul unei ore de iubire": - De greul
negrei veci-nicii,/Parinte, ma dezleaga/Si laudat pe veci sa fii/Pc-a lumii sca-ra-ntreaga."
Parintele lumii il numeste Hyperion, adica cel ce se misca deasupra" sau cel care este
deasupra". Hyperion simbolizeaza o natura superioara oamenilor, muritorilor.
Demiurgul ii atrage atentia lui Hyperion asupra deosebirii esentiale dintre el si cea pe
care o iubeste: Tu vrei un om sa te socoii./Cu ei sa te asameni?/Dar pia ra oamenii cu
to(i,/S-ar naste iarasi oameni.// Ei numai doar dureaza-n vant/ Deserte idealuri -/ Cand
valuri afla un mor mant,/ Rasar in urma valuri;// Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de
soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte."
Demiurgul fixeaza transant opozitia neta, incompatibilitatea dintre cele doua lumi:
existenta oamenilor este pusa sub semnul norocului, al hazardului: ei doar rasar",
dureaza-n vant" si apoi isi afla un mormant", caci pentru ei totul nu este decat o
succesiune, o vesnica alternanta de apusuri si rasarituri (Parand pe veci a rasari,/Din urma
moartea-l paste,/Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste"); in schimb,
Hyperion nu are nici timp, nici loc", el nu cunoaste moarte". Demiurgul, in final, a-duce
argumentul hotarator, menit sa zdruncine dorinta apriga a lui Hyperion de a deveni
muritor, aratandu-i pe pamantul ratacitor"perechea de indragostiti.
Aparand din nou in locul lui menit din cer", Hyperion o vede pe Catalina, prea-frumoasa
fata de imparat, imha iata de amor", alaturi de Catalin - pajul indraznet de la curte,
priceput in jocul dragostei.
Catalina simte inca nostalgia Luceafarului, dar ultima ei chemare adresata acestuia se
transforma intr-o rugaminte de a-i ocroti norocul: - Cobori in jos, luceafar bland,
/Alunecand pe-o raza, / Patrun-de-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!"
La chemarea-fetei el tremura ca alte dd(i", dar nu mai cade ca-ri trecut/in mari din tot
inaltul", ci, intelegand diferenta esentiala dintre cele doua lumi, rosteste cu mandrie,
impersonal, sentinta: Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece, -/Ci eu in lumea
mea ma simt/Nemuritor si rece."
Luceafarul-Hyperion ramane in lumea sa, privata de fericire, accep-tandu-si destinul,
menirea lui eterna, de a veghea asupra lumii, din indepartarea-i solitara. Omul comun este
dominat de instinctualitate, de vointa oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de
a iesi din sine. Omul superior, geniul, este dominat de inteligenta, de capacitatea de a iesi
din sine, de a revarsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui insa orbeste, superioritatea lui
copleseste, inaltimea lui intimideaza si, de aceea, el ramane neinteles, fascinand si
inspaimantand deopotriva (desi vorbesti pe m{eles, eu nu te pot pricepe"). Izolat prin
calitatile lui exceptionale, el va ramane nemuritor" prin forta gandirii, dar rece" in plan
afectiv.