Sunteți pe pagina 1din 4

George Călinescu.

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un
critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii
și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau
umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate
timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu
pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de
impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra
ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani,
apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris
la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat.
În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l
înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot
parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în
exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă
în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică
foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“
). Se mută la București în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura
mediocrității.
Primele două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la
Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile
medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și
Filozofie din București. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul
lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene,
apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de
propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la
Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic
interbelic, de la Universitatea din București.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani,
studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o
„educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul
informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub
îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus
romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio,
Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma,
primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în
1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella
Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în
Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de
documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu,
cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia în deceniul următor.
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala
Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române,
actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea
adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost
deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a
savantului. Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutățile
vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită,
dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el
semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie
existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin creație, iar cel
ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca
îndemn și simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare
vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai
și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește
cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri
a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de
asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa
personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec
financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele
două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e
cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de
criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va
inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul
cărții de eseuri.
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii
faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru
prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai
Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de
examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a
Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din
1945 se transferă la Universitatea din București. În 1926 debutează cu versuri în Universul
literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în
paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de
conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906 . La București
colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de
Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondeaza la Iași în
Jurnalul literar(1939). A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului
și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară)
și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma, Universul literar, Viața literară,
Sburătorul, Gândirea.
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și
Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității
din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă
cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un
an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din
București. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a
manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al
Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va
coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor. Va fi rechemat ca
profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961.[2]. Din epocă datează mai multe
studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă
etc.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu,
Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri
privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica
basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de
folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate
lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii
romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau
radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și
după aceea, până în anul morții, în 1965.
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a
treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului
românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea
romanului. Primul său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, Enigma Otiliei, narează
povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un eseu despre căsătorie,
Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul
Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are în perioada interbelică și imediat dupa
aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru
provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un
talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru,
Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc,
după 1947, Cronicile optimistului.
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în
Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după
abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surâzându-i,
bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova,
Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile
de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul și istoricul literar va fi atacat și marginalizat. În
același timp este îndepărtat de la catedră și exilat la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat
special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu.
Devine membru al Academiei Republicii Populare Române din 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezghețului hrușciovian. România era însă
condusă de Gheorghiu-Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbește să urmeze exemplul
colegului său sovietic Hrușciov și să denunțe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se
autodenunțe. Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creație a
unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la
stereotipiile din limba de lemn, stil adoptat de majoritatea contemporanilor săi. Se pare însă că
mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind totuși considerat un
conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viața literarã printr-o
rubricã permanentã (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965), el va fi „reabilitat” și se vor
formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual
democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale
monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor,
Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12
martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru
cultura poporului român” (Geo Bogza).După 1989 începe o perioadă în care toată această
activitate civică postbelică este pusă sub semnul întrebării, în care este acuzat de
colaboraționism, inclusiv de către unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino. Începe acum un
veritabil proces de presă George Călinescu, o activitate de reevaluare a operei și vieții sale, semn
că aceasta are o valoare perenă și că poate oferi cercetătorilor noi și noi perspective. Orice luare
de poziție pro sau contra activității și operei sale trebuie să ia în calcul contextul social din aceea
epocă, iar reevaluarea trebuie făcută cu calm și fără argumente melodramatice.
A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni
succesive a intrat în Partidul Comunist. [5]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian
Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat
de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.CU. filiala Cluj.
Călinescu a fost director la Institutul de Teorie Literară și Folclor al Academiei Române în
perioada (1949-1965). După moartea sa, acesta este rebotezat și devine Institutul de Istorie și
Teorie Literară „G. Călinescu”. În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în
circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa.
Studii scrise în alte limbi :Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e
XVIII (1925)
Studii de estetică și literatură universală :Principii de estetică , Impresii asupra literaturii spaniole
, Sensul clasicismului , Studii și conferințe , Scriitori străini ,Ulysse .
Poezie: Poesii ,Lauda lucrurilor
Teatru: Șun, mit mongol sau Calea netulburată ,Ludovic al XIX-lea ,Teatru
Proză: Cartea nunții,Enigma Otiliei,Trei nuvele ,Bietul Ioanide, Scrinul negru.
Istorie și critică literară: Viața lui Mihai Eminescu,Opera lui Mihai Eminescu ,Viața lui Ion
Creangă,Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Istoria literaturii române.
Compendiu , Universul poeziei , Nicolae Filimon , Gr. M. Alecsandrescu , Ion Creangă (Viața și
opera) , Vasile Alecsandri.
Publicistică: Cronicile optimistului , Ulysse
Impresii de călătorie: Kiev, Moscova, Leningrad, Am fost în China nouă.