Formalismul Hamiltonian

a)Variabile canonice; Spaţiul fazelor.

Mecanica analitică se dezvoltă continuu şi mai ales pe măsură ce aplicaţiile
devin tot mai numeroase, dovedindu-se o excelentă metodă de studiu a mişcării
mecanice. Apare un nou formalism, denumit de Hamilton, alternativă deosebit de
interesantă la formalismul lagrangian. William Rowan Hamilton porneşte de la
ideea extrem de profundă că adevăraţii parametrii de stare dinamică ai unui punct
material liber nu sunt coordonatele x,y,z şi vitezele vx,vy,vz, ci coordonatele x,y,z şi
proiecţiile px, py, pz ale impulsului. Includerea masei particulei în parametrii de
stare nu este un simplu artificiu matematic, teoria relativităţii şi mecanica cuantică
vor arăta că nu viteza ci impulsul este adevărata mărime de stare dinamică. Această
idee se extinde imediat în cazul sistemelor cu (s) grade de libertate, specificând
starea prin cele (s) coordonate generalizate qi şi cele (s) impulsuri generalizate pi
(i=l,2,3..s). Ansamblul format din cele (s) coordonate generalizate şi cele (s)
impulsuri generalizate constituie variabilele canonice ale sistemului mecanic
considerat; fiecare pereche de variabile (pi, qi) fiind denumite canonic conjugate.
Ansamblul coordonatelor generalizate (pi, qi) determină faza caracteristică
stării dinamice a sistemului. Cei 2s parametrii (pi, qi) sunt coordonatele unui punct
din spaţiul cu 2s dimensiuni, numit spaţiul fazelor.
b) Funcţia HAMILTON
Hamilton introduce o nouă funcţie de stare, dependentă de variabilele
canonice, denumită, hamiltoniana sistemului H=H(pi,qit) şi definită prin relaţia:
s
H   pi q&i  L
i 1

Această relaţie arată un fapt important, acela că funcţia H se conservă, adică

rămâne constantă în raport cu un referenţial inerţial, adică sistemul de puncte este
izolat, fie situat într-un câmp de forţe conservative. Adevărata semnificaţie a
hamiltonianei este pusă în evidenţă de termodinamică, dar până atunci vom încerca
să vedem ce semnificaţie are aceasta pentru un punct material care se deplasează

liber pe direcţia Ox într-un câmp de forţe de potenţial U(x) dar px  Ex&  mx& c

&& L  2 Ec  L sau H  2 Ec   Ec  U   Ec  U
H  mxx În acest caz
hamiltoniana se identifică cu funcţia de stare numită energie totală, de altfel
identificarea este valabilă pentru condiţiile în care sistemul este conservativ şi
schimbarea de variabile este independentă de timp ( axa fixe). În cazul în care
schimbarea de variabile este dependentă de timp ( axe mobile) mărimile energie
totală E şi funcţia Hamilton H pot fi ambele constante ale mişcări fără a fi identice.
c) Ecuaţiile canonice ale mişcării (Ecuaţiile lui Hamilton)
Ecuaţiile canonice se pot obţine din principiile variaţionale prezentate
anterior, ca şi ecuaţiile lui Lagrange sau prin alte metode intuitive. În cele ce
urmează vom deduce aceste ecuaţii pentru un caz particular şi anume pentru un
punct material de masă m care se deplasează pe direcţia Ox într-un câmp
conservativ de potenţial U(x). Pentru acest sistem, am arătat că hamiltoniana H este
energia totală a sa. Conform legii a doua a dinamicii avem:
p&x  U
x

p&x  H
x

de asemenea se poate scrie

Ec
x& p x

x& H
px

Ecuaţiile canonice ale lui Hamilton se vor scrie sub forma:

p&x  H
x

x& H
px
 Deşi reprezintă un caz particular, putem scrie în general, relaţii
asemănătoare pentru orice sistem fizic izolat sau conservativ.
H  px q&x  L

H
p&i 
qi
H
q&i 
pi

Cele 2s ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi constituie sistemul ecuaţiilor

canonice sau ecuaţiilor de mişcare ale lui Hamilton.
d) Soluţiile ecuaţiilor canonice
Ecuaţiile canonice fiind ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale de prunul
ordin cu 2s funcţii necunoscute pi(t); qi(t), soluţia generală a unui astfel de sistem
va conţine 2s constante arbitrare. Prin urmare, pentru a determina complet starea
sistemului mecanic la un moment dat şi pentru a-i defini mişcarea, este necesar să
cunoaştem condiţiile iniţiale care caracterizează sistemul la un moment dat, adică:
pi  t0   pi0
qi  t0   qi0

Soluţiile ecuaţiilor prezentate va avea forma:

pi  pi  t , c1 , c2 ,....c2 s 
qi  qi  t , c1 , c2 ,....c2 s 

unde, cele 2s constante, se determină cu ajutorul condiţiilor iniţiale.

Schema de studiu a mişcării unui sistem de n puncte materiale cu s grade de
libertate, se prezintă astfel:

Starea iniţiala
H  H  pi , qi 
Starea fială

qi  t0   qi0 Ecuaţiile canonice ele lui qi  t 

Hamilton
pi  t0   pi0 pi  t 
 1.5.3 FORMALISMUL HAMILTON – JACOBI
a) Transformări canonice

Folosind transformările canonice se poate ajunge la ecuaţia Hamilton –

Jacobi. Aspectul formal al ecuaţiilor Lagrange nu depinde de alegerea
coordonatelor. Astfel, pot fi alese alte s mărimi oarecare qi1 care nu trebuie decât să
definească într-o formă univocă poziţia sistemului în spaţiu. În acest sens, se poate
spune că ecuaţiile lui Lagrange sunt invariante în raport cu transformarea care face
să treacă coordonatele qi, în alte mărimi independente qi1 . Ca urmare, pot exista
transformări de tipul
qi1  qi1  qi , t 

timpul t apărând în formă explicită. Asemenea transformări se numesc transformări

punctuale. Examinând ecuaţiile canonice ale iui Hamilton observăm o simetrie
între variabilele canonice qi şi pi. Înlocuind pe qi cu  pi1 şi pe pi cu qi1 , ecuaţiile
canonice devin
H H
q&i  p&i' 
p qi'
H H
p&i  q&i' 
qi pi'

Acest paradox aparent conduce la introducerea transformărilor canonice:

qi'  qi'  qi , pi , t 
pi'  pi'  qi , pi , t 

Noile variabile trebuie să satisfacă relaţiile:

qi'  H '
pi'

pi'  H '
qi'

H '   pi' q&i'  L '

Spre deosebire de transformările punctuale, când noua funcţie Lagrange se

obţine prin substituirea directă a formulelor de transformare în funcţia veche, în
cazul transformărilor canonice nu este implicată o legătură directă între cele două
funcţii Lagrange.
Ipotezele făcute cu privire la invarianţa ecuaţiilor canonice conduc la
următoarele ecuaţii care exprimă principiul lui Hamilton în fiecare sistem de
variabile.
t2

    pi q&i  H  dt  0
t1
t2

    p i' q&i'  H ' dt  0

t1

Combinând ambele relaţii se obţine expresia:

t2


t1
  p q& H     p q& H '  dt  0
i i
'
i
'
i

al cărui integrant este:

dF
 pi q&i  H     p ' q&'  H ' 
i i
dt

Prima paranteză depinde de variabilele pi, qi şi t iar a doua paranteză depinde

' ' ' '
de variabilele p , q&, t , deci funcţia F depinde de (4s+1) variabile pi , qi , p , q&, t .
i i i i

Aceste variabile sunt legate între ele prin 2s formule, rezultă că funcţia F
depinde de fapt de (2s+1) variabile luate din tot ansamblul de variabile.
Dacă vom considera cazul particular

F  F qi , q i' , t 
rezultă
dF  F F  F
  dqi  ' dqi'  
dt  qi q i  t
 

Comparând cu ecuaţia de mai sus avem ecuaţiile:

 F F F
pi  p i'  H ' H 
qi q i
'
t

Aceste ecuaţii arată că se pot obţine formulele de transformare plecând de la

cunoaşterea funcţiei F care se numeşte funcţia generatoare a transformării.
Cu ajutorul ei se exprimă hamiltoniana în cele doua sisteme de variabile
precum şi noile variabile canonice.
Se observa că dacă funcţia generatoare nu depinde explicit de timp,
hamiltoniana sistemului nu se modifică prin transformare.

b) ECUAŢIA HAMILTON – JACOBI

Deducerea ecuaţiei lui Hamilton – Jacobi se poate face folosind principiul

minimei acţiuni. În cele ce urmează vom deduce expresia ecuaţiei folosind
transformările canonice. Pentru aceasta se pune problemă găsirii explicite a unei
funcţii generatoare, astfel ca noile ecuaţii canonice să fie rezolvabile. În acest caz
cele 2s variabile nu mai trebuie să fie toate constante ale mişcării.
Să presupunem că o astfel de transformare există şi este specificata prin
funcţia
F1  S  qi , qi' , t 
qi'   i  constant
pi'    constant

rezultă:
S=S  qi , qi' , t 

Având o transformare canonică este necesar să fie satisfăcute relaţiile

H '
0
p&  0
'
i pi'
q&i'  0 H '
0
qi'
 H '
Se pune condiţia suplimentară ca  0; H I este egal cu o constantă care
t
poate fi lată egală cu zero.
Cu aceste consideraţii făcute putem scrie:
S
 H  qi , pi , t   0
t
S
pi 
qi

adică se obţine ecuaţia Hamilton – Jacobi.

c) Soluţia ecuaţiei Hamilton – Jacobi
Ecuaţia obţinută .cu derivate parţiale conţine (s+l) variabile independente.
Soluţia sau integrala completă a ecuaţiei Hamilton – Jacobi trebuie să conţină (s+l)
constante arbitrare independente care se determină din condiţiile iniţiale.
Pentru integrarea ecuaţiei lui Hamilton – Jacobi se recurge la metoda
separării variabilelor. Pentru aplicarea acestei metode este necesară alegerea
convenabilă a coordonatelor generalizate q. Importanţa acestei alegeri o putem
ilustra prin următorul exemplu:
Fie un punct material de coordonate q1=x, q2=y, q3=z, aflat într-un câmp de
forţe conservative de potenţial V=V(x,y,z).
Energia cinetică a punctului material este
m 2 1
Ec 
2
 x&  y&2  z&2    px2  p 2y  pz2 
2

Hamiltoniana mişcării este:

1
H  Ec | V 
2m
 px2  p y2  pz2   V  x, y , z 

Ecuaţia lui Hamilton – Jacobi a punctului material se va scrie în acest caz

sub forma.

S 1  S   S   S  
2 2 2

           V ( x, y , z )  0
t 2m  x   y   z  
 După cum se vede hamiltonianul nu conţine explicit timpul şi deci vom
putea scrie:
S  W  x, y, z   Et

De asemenea ecuaţia devine:

1  W   W   W  
2 2 2

        V  x, y , z   E
2m  x   y   z  

iar ecuaţiile mişcării punctului material se vor scrie.

W W W
 1  2  3
1  2  3

unde 1 ,  2 şi t0 sunt constante arbitrare care se determină din condiţiile iniţiale

folosind relaţiile:
W W W
 px  py  pz
x z z

Specificarea formei concrete a potenţialului V(x,y,z) se face pe cazuri

particulare ceea ce duce la obţinerea concretă a formei finale a ecuaţiei de mişcare
a particulei, fie liberă, în câmp gravitaţional sau într-un câmp de forţe elastice.