5.

Colectivism și individualism
Cei doi termeni exprimă o polaritate care poate avea și anumite extrapolări. Poate exista o colectivitate în
cadrul unui grup individualist (colectivism individualizat) sau poate exista un individualism colectiv. La acest
aspect se poate adăuga și faptul coabitării celor două noțiuni ca o necesitate a unui echilibru. Specificitatea
anumitor culturi constă și în faptul că se manifestă mai pregnant unul din cei doi factori. În anumite culturi
individul poate fi sacrificat pentru binele colectiv. În alte culturi, individul este simbolul colectivismului și astfel
salvarea acestuia reprezintă/simbolizează salvarea/apărarea colectivității.

Colectivism – caracteristici
La români acest termen are conotații aparte “Comunismul a lăsat, în rândul intelectualilor români, o
aversiune marcată pentru colectivism” (Şiulea, 2005). Conform mai multor studii, “în funcție de dimensiunea
individualism (caz tipic: SUA) - colectivism (cazuri tipice: China, India), lenea socială (efectul Ringelmann și
lipsa motivației) variază semnificativ.” (Gavriliuc, 2011, pg. 76-77). Alt aspect social influențat de dimensiunea
individualism-colectivism ar fi stilul de conducere “Tendințele mai importante constatate atestă că atunci când
individualismul/colectivismul scade, crește distanța față de putere, înregistrându-se o corelație negativă între cele
două dimensiuni… Rezumând succint, modelul lui G. Hofstede inventariază cele mai importante tipare
atitudinale din mediul organizațional, care, în urma analizei datelor, s-au grupat în cinci factori:
individualism/colectivism (centrarea pe sine în realizarea personală/centrarea pe grup și pe reușita de grup),
distanţa faţă de putere (relaţia simbolică dintre supraordonat şi subordonat în organizaţie), evitarea incertitudinii
(raportarea faţă de schimbare), masculinitate /feminitate (centrarea pe sarcină şi performanţă, în dauna centrării
pe relaţie şi pe calitatea ei), perspectiva pe termen lung/scurt (raportarea oportunistă sau organicistă faţă de
dinamica organizaţională).” (Gavriliuc, 2011, p. 104).
Până unde poate să meargă “auto-oprimarea” propriei individualități în fața colectivismului? “O
caracteristică esențială a culturilor colectiviste dezvăluie cum indivizii pot fi determinați să-și subordoneze
finalitățile personale scopurilor unui colectiv și multe dintre comportamentele indivizilor vizează, astfel, țintele
grupului de apartenență.” (Gavriliuc, 2011, p. 128). Astfel chiar dacă se depune un efort susținut în negarea
aparteneței la o colectivitatea, substraturile personale care se suprapun cu individualitatea creează efect de triplă
orbire. Mai întâi este orbirea față de propriile manifestări, apoi orbirea față de autopercepția acestora și la final
orbirea care sugerează ceea ce vor percepe alții în condițiile în care “Colectivismul… ilustrează o tendință de a
se vedea pe sine ca parte a unei rețele de grupuri sociale sau o reflecție a sinelui interdependent (Markus,
Kitayama, 1998), fiind o expresie a nevoii de relaționare (Kagitcibasi, 1994).” (Gavriliuc, 2011, p. 129).
Colectivismul “caracterizează culturile ce încurajează tendința individului de a se vedea și caracteriza ca
parte a unui grup social, generând selful interdependent și reprezintă expresia nevoii de relaționare sau afiliere
(Kagitcibasi, 1994, apud Spector et al., 2001a, p. 817). Colectiviștii promovează aderarea la norme, respectul față
de autorități sau față de cei mai în vârstă, consensul grupului, conformismul, interdependența și succesul de grup.
Colectivismul este asociat cu rolurile stabile, ierarhizate și cu încurajarea proprietății colective.” (Gavriliuc, 2011,
pp. 185-186). Potrivit lui Green et al., sursele stimei de sine la colectiviști constau în valori legate de familie,
respectiv realizările de grup (Gavriliuc, 2011, p. 202). “Sunt considerate a fi arii culturale individualiste Statele
Unite ale Americii, Canada, Europa de Vest, Australia și Noua Zeelandă. Națiunile colectiviste sunt cele asiatice
(China, Japonia, India), cele din America Latină și cele din spațiul postsovietic (Europa de Est) (Hofstede,
1980/2001).” (Gavriliuc, 2011, p. 129). Studiul longitudinal realizat de Hofstede și colaboratorii (2010) cu privire
la țările mai dezvoltate a sugerat că acestea sunt mai individualiste (Gavriliuc, 2011, p. 185).

Individualism – supoziții
Individualismul are de obicei conotații care trimit spre zone precum egocentrism (raportat la creștinism),
stima de sine ridicată (sociologie) sau la manifestări cu ușoare conotații narcisiste (psihologie). “Triandis (1995)
definea individualismul ca pe o tendință a oamenilor de a fi motivați cu prioritate de propriile lor obiective și
preferințe, exprimând sinele independent (Markus, Kitayama, 1998) și nevoia de autonomie (Kagitcibasi, 1994).”
(Gavriliuc, 2011, p. 129).
Din punct de vedere istoric, individualismul aristocratic își are originile în renascentism și umanism. Pe
plan cultural, în epoca medievală biserica se folosea de cultura clasică pentru a-și sluji propriile scopuri sau
filosofia era un fel de sclavă a teologiei (Antonescu, 1943, p. 39). Însă “oamenii din epoca Renaşterii voiau şi ei
cultura antică, dar nu pe cea îmbătrânită din epoca creştinismului roman, nici pe cea denaturată din epoca
medievală, ci cultura antică din epoca de înflorire, anterioară pătrunderii creştinismului, şi înainte de a fi fost
transformată de acesta; prin urmare ei voiau revenirea la adevărata cultură antică şi înlăturarea elementului de
constrângere. Astfel se explică faptul că în timpul Renaşterii s-au introdus în cultura creştină, care natural că îşi
continua mersul ei, elementele păgâne. De aceea, când cercetăm scrierile şi mai ales operele de artă din timpul
Renaşterii, găsim adeseori demente păgâne alături de cele creştine. Aşa trebuie prin urmare să înţelegem epoca
Renaşterii şi a Umanismului faţă de epoca medievală din punctul de vedere al concepţiei filosofice şi din punctul
de vedere al atitudinii faţă de cultura clasică.” (Antonescu, 1943, p. 39).
Consecința indirectă a acestor idei a fost creșterea exacerbată a individualismului. Înlăturând tot ce este
tradiție și autoritate dogmatică, individul a avut posibilitatea să judece cu propria rațiune și prin propriile simțuri
ceea ce este bine pentru el “Umaniştii considerau individualitatea ca un dar natural, care trebuie respectat. Dacă
individualităţile sunt atât de diferite una de alta şi dacă această diferenţiere este dictată de natură, cum mai putem
adopta principiul bisericii că toţi suntem egali înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a făcut diferiţi ca indivizi.
Dacă diferim ca individualitate prin voinţa naturii şi a lui Dumnezeu, diferim şi ca drepturi. Se întronează deci
acel individualism aristocratic, pe care îl găsim fundat filosoficeşte mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, la
Nietzsche.” (Antonescu, 1943, p. 40). Mergând mai departe pe această linie de analiză “Acest aristocratism dă
dreptul individualităților puternice să calce în picioare pe oamenii de rând, cu alte cuvinte se ajunge pe de o parte,
la o morală a stăpânilor, iar pe de alta, la o morală a sclavilor. Individualităţile puternice nu mai sunt nevoite să
respecte normele morale ale omului de rând, ele îşi urmează în mod independent propriul lor drum.” (Antonescu,
1943, p. 40).
Individualismul la nivel de cultură sau la nivel global “caracterizează culturile ce încurajează tendința
individului de a fi motivat în primul rând de scopurile și preferințele personale, articulând la scara societății self-
ul independent (Markus, Kitayama, 1998, apud Spector et al., 2001a, p. 817) și reprezintă expresia nevoii de
autonomie. Individualiștii promovează exprimarea seif-ului, gândirea proprie, independența și realizarea
personală. Individualismul este asociat cu relațiile de egalitate și rolurile flexibile, cu proprietatea privată.”
(Gavriliuc, 2011, p. 183). Aceiași autori (Markus&Kitayama) au definit cele patru tipuri de self-uri: independent,
interdependent, diferit și identic (Gavriliuc, 2011, p. 195).

Abordări mixte
Există și abordări care încearcă să evidențieze că la nivel social cele două perspective funcționează
interdependent și dacă nu este mult spus chiar reprezintă o necesitate ca ele să funcționeze astfel “G. Hofstede
privește individualismul în termenii susținerii unei relaționări egocentrice în raport cu societatea, indivizii
ocupându-se mai mult de ei înșiși. Pe de altă parte, colectivismul reprezintă preferința pentru o relaționare socială
strânsă, în care indivizii se bazează pe ajutorul din partea rudelor sau a membrilor grupului în schimbul unei
loialități reciproce.” (Gavriliuc, 2011, p. 110).
Pe lângă această perspectivă dublă, cele două perspective creează tipare identitare la care atât individul
cât și colectivitatea se raportează “Individualismul, pe de-o parte, și colectivismul, pe de altă parte, se referă la
măsura în care indivizii sunt integrați în grupuri. Opțiunea individualistă caracterizează societățile în care
legăturile dintre indivizi sunt mai slabe: se așteaptă de la fiecare persoană să aibă grijă de ea însăși și de rudele
imediate. în versiunea identitară colectivistă găsim societățile în care, încă de la naștere, oamenii sunt integrați în
grupuri puternic coezive, configurate adesea în rețelele familiilor extinse (cu unchi, mătuși și bunici) care
continuă să-i protejeze în schimbul unei loialități indiscutabile. Trebuie menționat că în acest context, cuvântul
«colectivism» nu are un sens politic, el referindu-se la un grup, nu la un stat. De asemenea, trebuie adăugat faptul
că tiparul atitudinal la care se referă această dimensiune este vital în metabolismul identitar, caracterizând toate
societățile din lume.” (Gavriliuc, 2011, p. 111).
La nivel individual situația nu diferă când ne raportăm la înglobarea celor două dimensiuni “…o temă
studiată în anii din urmă explorează dacă polurile individualism-colectivism ale scalei unidimensionale sunt
opuse, deci exclusive, sau reprezintă tendințe independente. Au existat anchete de teren care atestau că ambele
orientări pot exista simultan în aceeași persoană (Singelis et al., 1999; Kashima et al., 2002), iar analiza factorială
a sugerat conceptualizarea dimensiunilor individualism-colectivism ca factori independenți.” (Gavriliuc, 2011,
p. 126). O completare suplimentară sugerează că “individualismul și colectivismul nu sunt «opuse» operațional,
dimensiunile impunându-se a fi privite conjugat” (Gavriliuc, 2011, p. 128). Sau ele pot fi abordate ca și constructe
personale care nu au neapărat trimitere la o situație conjugată “Constructele colectivism/individualism descriu
poziția pe care o persoană se plasează simbolic în raport cu ceilalți din mediul său (Vochin, 2004).” (Gavriliuc,
2011, p. 183).
“În concluzie, în plan psihologic vorbim despre dimensiunea independență-interdepdendență, în plan
cultural corespunzându-i dimensiunea individualism-colectivism. între tendințele contrare ale naturii umane, cea
spre sociabilitate și cea spre libertate, e necesar a se găsi o cale de mijloc, de echilibru, pentru că, la nivel social,
«prea mult individualism ucide individul, prea multă comunitate ucide societatea» (Ferreol, 2000, p. 96). O
cultură colectivistă modelează o personalitate predominant interdependentă, dar este posibil ca, în cadrul aceleiași
culturi, să întâlnim și indivizi independenți, deoarece structura de personalitate poartă atât amprenta culturii, cât
și a experiențelor personale de viață.” (Gavriliuc, 2011, p. 133).